Sunteți pe pagina 1din 139

Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018

Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;


Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

C1
Definirea psihoterapiei şi compararea principalelor tipuri de psihoterapii

Numeroşi autori consideră că suntem martorii unei hiperinflaţii în domeniul


tipurilor de psihoterapii de-a lungul ultimelor decenii. În 1956 Harper a identificat 36
de sisteme distincte de psihoterapie, în 1976 Parloff a descoperit mai mult de 130 de
terapii pe piaţa terapeutică, iar în 1979 ziarul Time a raportat mai mult de 200 de
terapii psihologice. Estimările mai recente ale lui Karasu (1992) arată că sunt peste
400 de terapii şi că numărul lor este în creştere. Multiplicarea aceasta nu a fost lipsită
de rivalităţi şi ostilităţi, adesea unele curente susţinând că sunt mult mai eficiente
decât altele şi singurele aplicabile în anumite patologii. Cei care au dezvoltat diversele
sisteme psihoterapeutice îşi asuma un mare procent din succesul terapeutic, adesea făă
a dovedi cu probe empirice acele pretenţii de eficienţă şi superioritate în faţa altor
sisteme. O diversitate iniţial “sănătoasă” s-a deteriorat într-un haos “nesănătos”.
Studenţi, practicieni şi pacienţi încep să fie confruntaţi cu fragmentare, confuzie şi
nemulţumire. Dacă există atât de multe terapii care se consideră de succes, care dintre
terapii merită mai mult studiată, predată sau plătită ca serviciu se întreabă Prochaska
şi Norcross, (1994) în cartea lor intitulată Systems of Psychotherapy. Nimeni nu poate
oferi un răspuns general valabil la această întrebare, dar o trecere în revistă a
principalelor sisteme terapeutice ar putea oferi fiecăruia în parte o idee despre terapia
pe care doreşte să o studieze mai bine pentru început.
În funcţie de orientarea terapeutică, definiţia psihoterapiei ar putea fi diferită,
ea putând fi astfel conceptualizată ca persuasiune interpersonală, ca educaţie
psihosocială, ca schimbare şi dezvoltare personală realizate cu ajutorul unui antrenor
profesionist, ca o tehnologie comportamentală. În lucrarea Elemente de psihoterapie
integrativă, Dafinoiu (2000. p. 15) arată că definiţiile date psihoterapiei se situiază
între două extreme: de la definiţii foarte înguste – conform cărora doar psihanaliza
este singura psihoterapie adevărată, până la definiţii foarte largi, care includ în
domeniul terapiei orice formă de influenţă personală ce vizează un individ sau un
grup, cu scopul rezolvării unor probleme sau îmbogăţirii experienţelor de viaţă.

1
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Norcross, în articolul Toward a common language for psychotherapy publicat


în 1987 Journal of Integrative and Eclectic psychotherapy arăta că definiţia
psihoterapiei, pentru a fi acceptabilă din perspectivă integrativă, trebuie să aibă câteva
caracteristici:

• 1. să operaţionalizeze fenomenul clinic într-o manieră relativ concretă


• 2. să fie neutră (fără vreo opţiune pentru una dintre teoriile terapeutice
existente)
• 3. să întrunească acordul psihoterapeuţilor de diverse orientări
• 4. să fie echitabilă, fără să sacrifice integritatea vreunui demers psihoterapeutic
particular

Norcross consideră că o bună definiţie de lucru a psihoterapiei, una care să


răspundă tuturor acestor patru cerinţe ar fi următoarea:

Psihoterapia este aplicarea informată şi intenţionată a metodelor clinice şi a


raporturilor interpersonale, derivate din principii psihologice deja stabilite, cu
scopul de a acorda asistenţă pentru modificarea comportamentelor, cogniţiilor,
emţiilor şi altor caracteristici personale, în direcţiile pe care participanţii le
consideră dezirabile.

Această definiţie este relativ neutră în ceea ce priveşte teoria, metoda şi forma de
desfăşurare. Ea include deopotrivă metode clinice şi raporturi interpersonale. În unele
terapii, mecanismele active de schimbare sunt privite ca tehnici centrale în vreme ce
în altele, tocmai relaţia terapeutică este centrală în conceptualizarea surselor de
schimbare. Orice forma de psihoterapie trebuie desfăşurată pentru scopul de a asista
oamenii către scopuri stabilite de comun acord, altminteri, chiar dacă este etichetată
drept psihoterapie, nu este nimic altceva decât o formă subtilă de coerciţie sau de
pedeapsă.
O alta definiție cuprinzătoare a psihoterpiei, dupa Strotzka (conform Dafinoiu,
2000) arată că psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat ce-şi
propune să influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care,

2
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

printr-un consens (între pacienţi, terapeut şi grupul de referinţă) sunt considerate ca


necesitând un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare cel mai adesea
verbală dar şi neverbală), în sensul unui scop bine definit, pe cât posibil elaborat în
comun (minimalizarea simptomelor şi/sau schimbarea structurală a personalităţii), cu
ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unei teorii a comportamentului normal
şi patologic. În general, aceasta implică o relaţie emoţională solidă.

O metodă de intervenţie poate fi considerată psihoterapie dacă întruneşte


următoarele condiţii (Huber, 1994):
• 1. Are la bază o teorie ştiinţifică asupra personalităţii şi tulburărilor sale
• 2. Se întemeiază pe o teorie ştiinţifică asupra modificărilor tulburărilor şi pe o
tehnologie verificată
• 3. Prezintă evaluări empirice ale efectelor sale, pozitive şi negative
• 4. Oferă o intervenţie în tulburările de comportament sau în stările de suferinţă
• 5. Este practicată de persoane competente, calificate corespunzător

Profesioniştii din sănătatea mentală au observat de-a lungul timpului că diverse


tipuri de psihoterapii împărtăşesc elemente comune. Încă din 1936, Rosenzweig scria
că toate formele de psihoterapie merită încredere, invocând faimosul verdict al păsării
Dodo din Alice în Ţara Minunilor: „Toată lumea a câştigat şi toată lumea trebuie să
primească premiu”, pentru a caracteriza rezultatele psihoterapiilor. Atunci el propunea
ca posibile explicaţii pentru rezultatele echivalente ale diferitelor forme de terapie, un
număr de factori comuni precum interpretarea psihologică, catharsisul şi
personalitatea psihoterapeutului. În 1940, bazându-se pe un acord între figuri
reprezentative ale psihoterapiei de la acel moment, precum Adler, Rogers,
Rosenzweig, Watson scria că terapiile de succes includ suport, interpretare, insight,
schimbare comportamentală, o bună relaţie terapeutică şi anumite caracteristici ale
terapeutului.
Greencave şi Norcross (1990) au trecut în revistă circa 50 de publicaţii pentru a
discerne convergenţa dintre aspectele comune terapeutice. Un număr total de 89 de
factori comuni au reieşit dar analiza calitativă a condus la înţelegerea faptului că cele
mai consensuale aspecte comune sunt expectanţele pozitive ale clienţilor şi relaţia
terapeutică facilitativă.

3
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Expectanţele pozitive adaugă cu siguranţă foarte mult la succesul diverselor


tehnici terapeutice, de exemplu la reuşita desensibilizării sitematice. Cei mai multţi
clienţi nu vor participa la un proces care îi costă timp, bani şi energie, dacă ei nu se
aşteaptă ca acest proces să îi ajute. Pentru ca un client să coopereze atunci când este
desensibilizat, hipnotizat sau analizat este de aşteptat că el se aşteaptă la un progres
terapeutic care să recompenseze investiţia sa. De asemenea un terapeut competent
întotdeauna va cultiva în mod conştient speranţa la clientul său şi va dezvolta
expectanţele pozitive.
Relaţia terapeutică este întâi de toate mai ales o relaţie interpersonală. Ea este
considerată de imensa majoritate a autorilor drept cel mai robust factor comun
terapeutic (Lambert, Shapiro şi Bergin, 1986; Orlinsky şi Howard, 1986). Principalul
predictor al succesului psihoterapeutic este situat la nivelul variabilelor proprii
clientului, cum sunt gradul de gravitate a tulburării şi expectanţele pentru schimbare
ca urmare a psihoterapiei. Cel de-al doilea predictor în ordinea importanţei este
calitatea relaţiei terapeutice în timp ce al treilea, situat la mare distanţe de primele
două este reprezentat de tehnicile terapeutice.
În timp ce şcolile comportamentale dau puţină importanţă relaţiei terapeutice, iar
cele cognitive se află undeva la mijloc acceptând importanţa unei solide încrederi a
pacientului în terapeut pentru a putea trece la tehnicile specifice, terapia centrată pe
client, cea elaborată de Carl Rogers se află la polul opus al acestui continuum,
susţinând că relaţia este procesul esenţial în terapie, cel care produce schimbarea.
Adesea schimbarea este atribuită şi simplului fapt că pacientului i se acordă o atenţie
şi o preocupare deosebite din partea cuiva, mai precis din partea terapeutului.

Procesele de schimbare specifice psihoterapiei constau în activităţile deschise şi în


cele neobservabile în care oamenii se angjează pentru a modifica afectele, gândirea,
comportamentele sau relaţiile aflate în legătură cu o problemă particulară sau cu o
problemă mai generală de viaţă. Procesele de schimbare sunt utilizate şi în
psihoterapie şi între şedinţele de psihoterapie. Aceste procese sunt conceptualizate în
urma unei analize comparative realizată de Prochaska între principalele sisteme
terapeutice.

4
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

 creşterea conştientizării, faptul de a face accesibile informaţii legate de


mediu sau de propriile experienţe care până atunci nu au fost disponibile
pentru individ
 eliberarea emoţională sau catharsis-ul, faptul de a distruge blocajele
emoţionale existente (ex. prin exprimarea sentimentelor legate de aspecte
negative ale sinelui în prezenţa altcuiva, individul învaţă să le accepte el
însuşi şi să nu le mai considere subiectul unui control sever în viitor)
 efectuarea unei alegeri este acompaniată de responsabilitate şi majoritatea
sistemelor terapeutice creşterea opţiunilor, a posibilităţilor de alegere este
un rezultat al creşterii conştientizării
 modificarea stimulilor condiţionaţi. Schimbarea răspunsului nostru faţă de
stimulul condiţionat se numeşte contracondiţionare iar modificarea
elementelor din mediu pentru minimizarea probabilităţii întâlnirii
stimulului se numeşte controlul stimulului
 controlul contingenţelor. Dacă o întărire este făcută contingentă faţă de un
răspuns anume, atunci producerea acelui răspuns va creşte. Dar dacă o
pedeapsă va fi făcută contingentă unui anumit răspuns atunci producerea
acelui răspuns este mult mai puţin probabilă pe măsură ce timpul trece.

Pentru a înţelege mai lesne sistemele terapeutice, este important să prezentăm


cum anume conceptualizează şi tratează fiecare, o problemă reală a unui pacient. Să
prezentăm cazul pacientei numită d-na Martha C., cu scopul de a putea realiza
prezentările în cadrul diferitelor sisteme psihoterapeutice în temele de curs care
urmează.

D-na Martha C. (47 ani) este mama a şase copii de 17, 15, 13, 11, 9 şi
respective 7 ani. Suferinţa ei, tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) (mai jos citiţi
criteriile de diagnostic pentru aceasta tulburare), se poate vedea reflectată până şi în
felul în care şi-a pus numele copiilor, în ordine alfabetică de la A (Arlene, prima
născută), al F (Frederick, cel de-al 6-lea născut). Barry, Charles, Debra şi Ellen erau
de la al doilea la al şaselea, numele copiilor, în ordinea în care se născuseră. În
ultimii 10 ani, d-na Martha C. fusese invadată de numeroase compulsii. De exemplu
se spăla pe mâini de 25-30 de ori pe zi, câte 5-10 minute. Duşul zilnic de dimineaţă

5
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

dura în jur de două ore, cu un ritual minuţios legat de fiecare parte a corpului,
începând cu zona anusului. Dacă se întâmpla cumva să piardă firul, să uite unde
anume se afla în procesul ritualului său, o lua de la capăt. Genul acesta de
întâmplare a făcut ca în câterva rânduri, George, soţul ei să plece la serviciu lăsând-
o în duş şi să o găsească la întoarcerea lui acasă, deci după mai bine de 8 ore, tot cu
ritalul încă neîncheiat. Pentru a evita duşurile prelungite, George a început să o ajute
la duşul de dimineaţă pe soţia lui. Când ea uita la ce braţ a rămas el îi spunea “mâna
dreaptă, Martha”. Dar această participare a lui la duşul soţiei îl obliga să se
trezască la 5 dimineaţa pentru a fi sigur că Martha a terminat duşul înainte de 7 când
el trebuia să plece la serviciul său.
George devenise îngrijorat de simptomele soţiei. Ea nu permitea nimănui din
casă să poarte a doua oară desuurile şi de aceea interzicea spălarea lor. El era
îngrijorat şi din cauza sumelor mari de bani care se cheltuiau cu desuurile “de unică
folosinţă” şi cu multe alte obiecte care zăceau în diverse colţuri ale casei, pentru că
se întâmplase să fie murdărite (ex. O furculiţă care a căzut de pe masă) şi Martha
interzicea spălarea şi refolosirea lor.
D-na C. nu mai făcuse nici una dintre treburile gospodăreşti obişnuite de cca
2 ani. Unul dintre copii descria aspectul locuinţei lor ca de casă părăsită. Pacienta
era asistentă de stomatologie, având aşadar ca activitate centrală spălatul diverselor
obiecte din echipamentul specific cabinetelor stomatologice.
La toate acestea se adăuga şi modificarea aspectului d-nei C în ultimii ani. A
devenit tot mai neatrăgătoare, cu hainele tot mai ponosite, deoarece nu îşi mai
cumpăra ceva nou de îmbrăcat de mult timp, cu un păr pe care rareori îl mai aranja
şi din cauza spălatului excesiv arăta ca o prună sau ca un homar prăjit.
Mai erau motive de nemulţumire generate şi de faptul că d-na C. îşi completa
ritualul duşului mergând goală prin casă de la o baie la cealaltă, ceea ce genera
destulă jenă având în vedere că putea să o vadă fiul adolescent. Copiii erau şi ei
supăraţ ipentru că îi tot îndemna să să spele foarte mult pe mâini ş ile interzicea să
aducă în casă prieteni şi colegi.
Potrivit cu simptomele specifice tulburării obsesiv-compulsive, d-na C. avea
un depozit uriaş de fel de fel de lucruri. De exemplu în baie erau multe zeci de
prosoape, în dulapuri zeci de seturi de aşternuturi de pat, în diverse locuri avea
depozitate absolut toate hainele ei de 20 de ani până în prezent. Ea nu considera

6
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

această înclinaţie spre a colecţiona o problemă, pentru că spunea că este o


caracteristică de familie, moştenită de la mama sa şi de la mama mamei sale.
D-na C este şi cu desăvârşire frigidă. Ea spune că nu a fost niciodată în viaţa
ei excitată sexual, dar că cel puţin în primii 13 ani de căsnicie era capabilă să se
angajeze în contact sexual pentru a-şi satisface soţul. În ultimii 2 ani nu mai făcuseră
sex decât de 2 ori, iar sexul devenise foarte neplăcut pentru ea.
Pentru a completa lista problemelor d-ni Martha C. să arătăm şi că era
devrimată în ultimul timp. Ea a încercat să se sinucidă înghiţind o cutie de aspirine,
pentru că avea o bănuială că terapeutul ei vrea să renunţe la ea şi că soţul ei o va
duce într-o clinică de boli nervoase.
Ritualurile compulsive ale d-nei Martha C. au legătură mai ales cu obsesia
legată de prezenţa paraziţilor intestinali, a oxiurilor. Fiica cea mai mare a avut oxiuri
acum 10 ani, când a avut şi o gripă într-o perioadă de epidemie. Atunci d-na C a
trebuit, însărcinată fiind şi având şi un copilaş mic de 1 an, să aibă grijă de toată
familia contaminată de gripa respectivă. Cum doctorul îi spusese să aibă grijă ca
oxiurii să nu se răspândească la ceilalţi copii, ea s-a simţit datoare să spele şi să
fiarbă toată lenjeria intimă şi de pat, pentru ca nu cumva vreun ou de parazit să
reziste. Domnul C a confirmat că în acea periadă amândoi erau anxioşi şi precupaţi
să prevină extinderea ouălor de paraziţi, dar că d-na C a continuat cu această
preocupare excesiv, chiar şi după ce doctorul a confirmat că paraziţii fiicei lor au
dispărut.
Anterior episodului cu paraziţii intestinali ai fiicei lor, mariajul familiei C. a
fost unul relativ bun. Amândoi îşi doreau o familie mare şi salariul bun al d-lui C.
care era managerul unei afaceri le permitea şi locuinţa spaţioasă şi numărul mare de
copii, fără dificultăţi financiare. La începutul căsniciei, deşi d-na C avea unele
manifestări obsesiv-compulsive, acestea nu deranjau pe dl C. El şi copiii mai mari îşi
mai puteau aminti momente frumoase, fericite pe care le-au avut cu d-na C şi păreau
încă capabili de afecţiune faţă de ea, în ciuda felului în care ea se transformase în
ultimii ani.
D-na C provenea dintr-o familie catolică strictă, autoritară, extrem de
represivă. Tatăl său, un om foarte înalt şi masiv, o aştepta întotdeauna când ea venea
de la o întâlnire cu un băiat şi o chestiona asupra a ceea ce se petrecuse. Odată a
mers atât de departe încât a urmărit-o când a plecat să se întâlnească cu un băiat. El

7
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

nu tolera nici o expresie a opoziţiei faţă de el. Mama d-nei C. fusese o femeie frigidă
şi compulsivă care le-a tot explicat fiicelor ei dezgustul ei faţă de sex şi întotdeauna
le-a avertizat asupra bolilor şi pericolelor generate de lipsa unei curăţenii suficiente.
Diagnosticul d-nai C. a fost acela de tulburare obsesivo-compulsivă şi este
într-adevăr o formă severă de tulburare de intensitate nevrotică, o tulburare care va
fi greu de tratat. În cursurile noastre vom evidenţia cum explică fiecare sistem
terapeutic problemele d-nei C şi cum ar putea să o ajute să depăşească aceste
preocupări cu efect devastator asupra ei şi asupra familiei.

CRITERII DSM IV
A. Fie obsesii sau compulsii
A. Obsesii
1. Ganduri, impulsuri sau imagini recurente si persistente, care sunt traite, intr-un anumit moment pe
parcursul tulburarii ca intruzive si inadecvate si care produc anxietate si suferinta marcata;
2. Gandurile, impulsurile sau imaginile nu sunt numai ingrijorari legate
de problemele vietii reale;
3. Persoana incearca sa ignore sau sa suprime gandurile, impulsurile
sau imaginile respective sau sa le neutralizeze printr-un alt gand
sau actiune;
4. Persoana recunoaste ca gandurile, impulsurile sau imaginile sunt un
produs al propriei minti (neimpuse din afara).
B. Compulsii
1. Comportamente repetitive (ex: spalatul mainilor, ordinea, verificari) sau acte mentale (ex: rugaciuni,
numarat, repetarea in gand a unor cuvinte) pe care persoana simte nevoia sa le efectueze ca raspuns la o
obsesie sau in conformitate cu reguli care trebuie aplicate rigid;
2. Comportamentele sau actele mentale respective urmaresc sa
preintampine sau sa reduca suferinta legata de o obsesie sau de un
anumit eveniment sau situatie temuta.

C2
Psihoterapiile psihanalitice

Scurtă informare despre Sigmund Freud (1856-1939). El a fost impresionat


încă de timpuriu în cariera lui, de felul în care pacienţii părerau că se recuperează
după reamintirea cathartică a unei traume vechi. Treptat a fost tot mai convins de
importanţa analizei dinamice pentru creşterea conştientizării la clienţii săi. Freud a
fost admirat de mulţi pentru geniul său şi el însuşi se considera o persoană înzestrată
cu mult curaj. După ce s-a căsătorit, la 30 de ani, şi-a dezvoltat o practică medicală
privată deosebit de mulţumitoare. A riscat tot succesul său material făcând publice
către colegi concluziile lui, şocante la vremea respectivă. Aceste concluzii pot fi
exprimate foarte sumar în felul următor: la baza oricărei nevroze stă un conflict sexual
sau, mai specific, conflictul între dorinţele instinctuale ale id-ului şi contrângerile sau
interdicţiile sociale. Aceste idei ale lui Freud au fost întâmpinate cu revoltă şi insulte
la adresa lui, ceea ce a condus la un declin rapid al practicii lui private. După mulţi ani
de însingurată muncă cu propria lui analiză, ideile lui au început să îşi facă loc în
mediile de specialitate. Erau tot mai mulţi cei care vroiau să îl urmeze. William James
însuşi a admis că idelie lui Freud aveau să dea un nou contur psihologiei secolului XX

8
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

şi acum putem afirma că nu s-a înşelat. S-a înfiinţat astfel Societatea Psihanalitică din
Viena care a adunat în jurul lui Freud minţi sclipitoare la acea vreme. Întrucât Freud
considera c[ în calitate de fondator al acestei societăţi el era singurul capabil să spună
ce anume trebuia să fie psihanaliza, colegi deosebit de înzestraţi precum Adler şi Jung
au părăsit această societate, generând proprile lor sisteme.

Teoria freudiană asupra personalităţii

Freud vedea personalitatea umană din şase perspective diferite:


1. perspectiva topografică care delimita funcţionarea conştientă de cea
inconştientă;
2. perspectiva dinamică care descria interacţiunea dintre diferitele
forţe psihice;
3. perspectiva genetică care descria originile şi dezvoltările
fenomenelor psihice prin intermediul stadiilor oral, anal, falic,
latent şi genital;
4. perspectiva economică în care se avea în vedere distribuirea,
transformarea şi cheltuirea de energie;
5. perspectiva structurală care descrie trei unităţi funcţionale, id-ul,
eul şi supraeul şi
6. perspectiva adaptativă sugerată de Freud şi dezvoltată de Hartman
în 1958, care implică o stare innăscută a individului uman de
pregătire pentru a interacţiona cu medii normale şi predictibile,
treptat, în manieră gradat crescătoare.

Freud a crezut cu tărie că forţele motivaţionale ale personalităţii sunt Eros


(viaţa şi sexul) şi Thanatos (moarte şi agresivitate). Aceste forţe complementare erau
considerate instincte cu o bază somatică şi cu o expresie concretizată în fantezii,
dorinţe, sentimente, gânduri şi mai direct, în acţiuni. Individul doreşte întotdeauna
gratificaţii prompte, imediate ale impulsurilor sale agresive şi sexuale ceea ce duce la
conflicte, având în vedere regulile sociale care impun control asupra acestor
impulsuri, control atât de necesar pentru stabilitate şi ordine. Omul a fost astfel nevoit
să dezvolte mecanisme de apărare care să reducă riscul ca aceste impulsuri agresive şi
sexuale să fie exprimate, altminteri, întreaga societate umană ar fi nimic altceva decât
o junglă de bestii agresive şi violatoare.
Dezvoltarea acestor mecanisme defensive face ca omul să nu fie conştient de
propriile dorinţe bazale, legate de agresivitate şi de sexualitate. Teoria lui Freud spune
aici că oamenii nu sunt conştienţi de astfel de dorinţe, că nu pot acţiona asupra lor, sau
cel puţin nu direct. Defensele îl protejează pe individ de pedepse generate de regulile
sociale dar şi de propria anxietate şi vinovăţie care ar fi generate de dorinţa de a
sparge regulile parentale şi sociale.
După Maddi (1972, 1989) aspectul central în teoria freudiană asupra
personalităţii este conflictul inconştient dintre impulsurile agresive şi sexuale ale
individului, regulile sociale destinate să controleze aceste impulsuri şi defensele
(mecanismele de apărare) care controlează impulsurile în aşa fel încât să menţină
anxietatea şi vinovăţia la un nivel minim, permiţând în acelaşi timp o satisfacere
indirectă a impulsurilor. În cazul personalităţilor nevrotice, conflictele inconştiente
devin prea intense iar mecanismele de apărare rezultate prea restrictive.

9
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Oamenii au în comun faptul că toţi au conflicte inconştiente, dar se deosebesc


prin caracterul particular al impulsurilor, regulilor, şi defenselor care sunt în conflict.
Diferenţele depind de stadiul în care s-a produs conflictul. Freud considera că există o
desfăşurare a sexualităţii în stadii pe care el le-a numit oral, anal, falic, latent şi
genital. Experienţele trăite în aceste stadii au un rol critic în determinarea trăsăturilor
de personalitate.

Stadiul oral. În primele 18 luni ale vieţii dorinţele sexuale ale copilului sunt
centrate în sfera orală. Cea mai mare plăcere a copilului este să sugă, în primul rând la
sânul mamei. Pentru a-şi procura satisfacţia orală, copilul suge la sân sau la biberon,
adesea degetele sau jucăriile. Aceste nevoie sunt intense şi urgente dar copilul depinde
de părinte în realizarea satisfacerii acestei nevoi.
Felul în care părintele răspunde acestei nevoi are un impact marcant asupra
personalităţii copilului. Părinţii care sunt fie prea indulgenţi, fie prea restrictivi,
indisponibili fac dificilă maturizarea copiilor lor de la un stadiu la altul. Ca urmare a
unei prea mari indisponibilităţi sau limitări a gesturilor menite să satisfacă aceste
nevoi de satisfacţie orală, copilul rămâne fixat în acest stadiu oral: energiile sunt
direcţionate în primul rând către obţinerea gratificaţiei orale care a fost prea puţin
realizată la timpul potrivit în copilărie. Şi în cazul indulgenţei excesive copilul rămâne
fixat în stadiul oral, dar în această variantă pentru a încerca să repete şi să menţină
condiţiile care oferă gratificaţie. Fixaţiile, datorate fie unui stil al părintelui fie
celuilalt (privare versus exces de ofertă a gratificaţiilor) conduc la structurarea unei
persoanlităţi orale care include următoarele trăsături bipolare:
Optimism/Pesimism
Credulitate sau naivitate/Suspiciune
Apreciere pozitivă de sine exagerată (ţanţoşie, fudulie)/Autodepreciere
Atitudine manipulatoare/Pasivitate
Admiraţie/Invidie

Indulgenţa părintelui în oferirea excesivă a gratificaţiilor orale duce la acele


trăsături din partea stângă a fiecărui cuplu de trăsături bipolare.

Stadiul anal. Freud a considerat că regiunea anală este sursa celor mai intense
plăceri pentru copiii între 18 luni şi 3 ani. Copiii aflaţi în stadiul anal sunt capabili să
înţeleagă că nevoia intensă de a se juca cu anusul sau cu produsele lui intră în
contradicţie cu regulile impuse de părinţi cu privire la controlul sfincterian. Anterior
antrenamentului pentru folosirea toaletei, copilul era liber să lase sfinceterele relaxate
ori de câte ori apărea senzaţia de defecaţie. Acum el se confruntă cu impunerea unei
interdicţii din partea societăţii reprezentată prin părinţi, care îi cer să controleze
sfincterul până la momentul potrivit, când ajunge de exemplu la toaletă.
Ca şi în stadiul oral, copilul rămâne fixat în acest stadiu, anal dacă cei care au
grijă de el sunt fie prea indulgenţi, fie prea severi. Trăsăturile bipolare dezvoltate sunt

Generozitatea în exces /Zgârcenia


Expansivitatea/Reţinerea
Amabil şi disponibil/Indisponibil şi încăpăţânat
Dezordonat/Ordonat
Dezordonat şi neîngrijit/meticulos, îngrijit
Nepunctual/Punctual

10
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Vag/Extrem de precis

În partea dreaptă sunt caracteristicile celor care au avut părinţi extrem de severi în
interzicerea satisfacerii gratificaţiilor anale, impunând cu foţă şi foarte rapid adesea
utilizarea toaletei în timp ce în stânga sunt trăsăturile caracterului anal determinat de
indulgenţa prea mare a părinţilor, fapt care se reflectă în uşurinţa cu care persoana lasă
la iveală sentimente, cheltuie bani, încalcă regulile punctualităţii etc.

Stadiul falic. Freud considera că de la 3 la 6 ani este un interval în care copilul


este foarte interesat de propriile organe genitale ceea ce s-ar concretiza şi prin
masturbarea prezentă la această vârstă sau prin jocurile frecvente de-a doctorul şi
pacientul care să satisfacă aceste curiozităţi. Conflictul copilului nu este cu dorinţele
sale genitale ci mai curând cu obiectul dorinţelor lui sexuale, mama în cazul băieţilor
şi tata în cazul fetiţelor.
Dorinţa băiatului faţă de mamă se explică prin experienţa faptului că şi până
atunci ea a fost principala sursă a gratificaţiilor pentru el. Conflictul oedipian stă în
teama că tatăl, rivalul perceput, îl va pedepsi pe el îndepărtând sursa problemei,
penisul fiului. Tema de castrare conduce în final fiul la a-şi reprima dorinţa faţă de
propria mamă, a-şi reprima ostilitatea faţă de tată şi la identificarea cu regulile tatălui.
Freud explică ostilitatea fetelor faţă de părintele de acelaşi sex prin
dezamăgirea produsă de faptul că înţeleg că ele nu au fost înzestrate din naştere cu un
penis.
Şi în acest stadiu falic, problema este felul cum părintele răspunde nevoi de
gratificaţie. Deopotrivă indulgenţa crescută şi restricţiile, respingerile severe sunt
surse ale fixaţiilor în stadiul falic, fixaţii care se traduc prin următoarele trăsături
bipolare:

Vanitate/Ură de sine
Mândrie/Umilinţă
Preocupare pentru caracterul stilat al înfăţişării/aspect şters, lipsit de cochetărie
Sociabilitate/Izolare
Îndrăzneală/Timiditate

Respingerea din partea părintelui de sex opus, faptul de a arăta copilului prea
puţină afecţiune, a oferi prea puţine îmbrăţişări şi sărutări, prea puţine asigurări cu
privire la înfăţişarea lui agreabilă conduce la o imagine de sine exprimabilă astfel:
„trebuie să fiu o persoană îngrozitoare din moment ce părintele meu nu mă poate
săruta sau îmbrăţişa. Ce rost are să mă preocup de felul cum mă îmbrac sau să mă
îngrijesc dacă nimeni de sex opus nu mă va găsi pe mine dezirabil?”
Freud consideră că unii oameni trăiesc experienţa conflictelor la unele dintre
stadii iar alţii la toate stadiile. Personalităţile rezultate sunt combinaţii ale trăsăturilor
şi mecanismelor defensive de la fiecare stadiu.

Teoria freudiană asupra psihopatologiei

Orice persoană are în mod inevitabil fixaţii din diverse stadii pregenitale.
Evenimente precipitante, stresante, petrecute la vârsta adultă, pot genera creşteri ale
impulsurilor pe care anterior individul le-a controlat foarte bine. Mai precis, persoana
reacţionează la acel eveniment la un nivel inconştient, ca şi când acest eveniment ar fi

11
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

o repetare a unei experienţe din copilărie, aşa cum ar fi respingerea de către unul
dintre părinţi. Pentru a impiedica impulsurile infantile să ajungă la nivel conştient,
mecanisme defensive anterior de intensitate rezonabilă sunt exacerbate.
Un exemplu ar fi al unei femei căsătorite căreia un alt bărbat îi face avansuri şi
care are o intensă dorinţă pentru sexualitatea interzisă. Reprimarea acestei dorinţe se
va accentua şi ea se va simţi tot mai obosită şi lipsită de vlagă, va avea tot mai multe
simptome de neurastenie. Deşi oboseala o copleşeşte, pentru ea este mai bine aşa
decât să trăiască în teroarea pe care ar simţi-o dacă ar da curs dorinţelor ei infantile. O
femeie care nu ar avea astfel de fixaţii intense cu privire la interdicţiile sexuale ar
putea simplu declina oferta celui care îi face avansuri sau ar putea accepta dacă
gândeşte că merită să îşi asume riscul.
Atunci când o persoană reacţionează excesiv în diverse condiţii stresante,
pentru freudieni este clar că simptomele sunt o luptă împotriva unor impulsuri
inacceptabile şi a unor anxietăţi infantile.

Karen, o studentă competentă a facultăţii de asistente medicale, îmtâmpină mari probeleme


legate de efectuarea unui stagiu în clinica numită 3 Sud. De când a ajuns aici cu stagiul de practică este
cotropită de dureri de cap şi ameţeli şi ce este şi mai grav este că a făcut nişte greşeli grave în
repartizarea medicaţiei pacienţilor. Karen avea multiple sentimente negative faţă de asistenta şefă de la
clinica 3 Sud dar ştia că asta nu putea explica starea sa.
În psihoterapie s-a aflat că unul dintre cele mai importante conflicte din viaţa lui Karen se
situiază în jurul vârstei de 12 ani când a început să locuiască cu tatăl său după ce stătuse vreo 7 ani cu
mama. Tatăl a făcut tot atunci un infarct şi a fost internat în spital. Părea că ăşi revine când Karen era în
vizită la spital. Tocmai atunci el brusc şi-a cuprins cu mâna pieptul dureros şi a trimis-o pe ea după o
asistentă. Ea a căutat mult şi părea că nu va mai găsi nici un cadru medical să o ajute. Nu ştia unde
dispăruseră cu toţii, iar ea era foarte înspăimântată. Când în final a găsit o asistentă, tatăl ei era mort. În
cursul interviului, la psihoterapie, Karen a spus că locul unde s-a întâmplat toată această tristă istorie
este tocmai clinica 3 Sud. A plans exprimându-şi furia şi confuzia. Era furioasă pentru faptul că
asistentele nu au fost mai disponibile şi mai uşor de găsit deşi acum credea că fuseseră ocupate cu vreo
urgenţă. După ce a exprimat ce simţea şi a plans descărcându-şi emoţiile s-a simţit mai liniştită, pentru
prima dată timp de luni de zile. Cu siguranţă în terapie urma să se analizeze mai profound semnificaţia
conflictului legat de moartea tatălui, dar pentru impasul întâmpinat în acel moment al stagiului clinic al
lui Karen, se obţinuse o rezolvare.

De ce Karen a reacţionat exagerat şi de ce s-a comportat ca şi cum ar fi avut 12


ani, în confruntarea actuală cu stagiul clinic la 3Sud? Pentru că răspunsul inconştient
are la bază o gândire numită de psihanaliză proces primar, care este alogic, atemporal
(fără diferenţiere între trecut, prezent şi viitor), condensat (energiile care în mod
normal sunt conectate cu un complex de idei şi evenimente sunt concentrate asupra
unei singure idei). Altă caracteristică a procesului primar de gândire specific reacţiilor
inconştiente este deplasarea energiilor de la idei cu mare încorcătura la altele iniţial
neutre. De exemplu în cazul lui Karen, ea îşi deplasează furia faţă de tatăl sau care o
părăsise, către persoane neutre, responsabile de clinica 3Sud. O alta caracteristică a
procesului primar este utilizarea simbolului, ceea ce înseamnă că orice parte dintr-un
eveniment devine o reprezentare a întregului eveniment. Astfel, denumirea 3Sud
devine simbol pentru o multitudine de sentimente activate de amintirea morţii tatălui
lui Karen. Procesul primar conţine deopotrivă conţinuturi manifeste şi conţinuturi
latente. Karen era conştientă doar de elementul manifest al furiei sau al supărării
vizavi de faptul de a face stagiu clinic în acest loc, dar nu era conştientă de semnificţia
numelui 3Sud, semnificaţie care a fost descoperită în psihoterapie.
Dacă mergem mai departe cu înţelegerea semnificaţiei latente a acelui
eveniment, vom vedea că experienţa de la 12 ani a reprezentat de fapt pierderea

12
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

suferită la 5 ani când tatăl a plecat de lângă ea şi de lângă mama ei. Furia faţă de
asistentele care nu au fost disponibile să îi salveze tatăl, poate fi interpretată ca o
deplasare către aceste asistente a furiri pe care Karen a avut-o de fapt faţă de mama ei
pe care o considera vinovată de plecarea tatălui, atunci când ea îi dorea prezenţa atât
de mult. Chiar şi fantezia că ea ar fi putut dori moartea tatălui ei ameninţa imaginea ei
de fiică grijulie care sigur şi-ar fi salvat tatăl dacă era asistentă medicală acum 10 ani.
Pentru a-şi proteja imaginea şi stima de sine impiedicând exprimarea unor impulsuri
periculoase, ea produce toate aceste simptome ca forme ultime de apărare.

Procesul terapeutic

Din punctul de vedere al lui Freud, există doar un singur proces care ajută,
anume conştientizarea. Înainte de a răspunde la evenimentele din mediu într-o
manieră mai realistă trebuie să putem conştientiza felul în care reacţiile noastre
patologice la mediu derivă din procese primare inconştiente prin care atribuim
semnificaţii stimulilor din mediu. Pentru a îndepărata simptomele noastre patologice
trebuie să devenim conştienţi de utilitatea lor. Această utilitate explică şi rezistenţa
nostră în a renunţa la aceste simptome: simptomele ne şi protejează de aceste
impulsuri inacceptabile dar ne ajută şi să le satisfacem măcar într-o anumită măsură.
Treptat, trebuie să recunoaştem că impulsurile noastre nu sunt atât de periculoase cum
erau în copilărie şi că putem folosi defense mult mai constructive pentru a ţine
impulsurile sub control, în parte prin permiterea unei exprimări mai mature a
instinctelor noastre. În final, pentru a preveni căderi viitoare trebuie să folosim
procesele conştiente pentru eliberarea de fixaţii pregenitale astfel încât să putem
continua o maturizare a funcţionării genitale. Terapeutul foloseşte pentru a-l ajuta pe
pacient la aceste clarificări proceduri precum confruntarea (se asigură că pacientul
este conştient de conţinuturile analizate), clarificarea (feedback-uri detaliate legate de
experienţa pacientului), interpretarea (terapeutul îşi foloseşte cunoştinţele şi empatia
pentru a merge dincolo de fenomenele direct observabile, acordând sens şi explicaţii
cauzale pacientului pentru manifestările lui sau pentru fenomenele lui psihologice).

Conţinutul tratat în psihoterapie

Psihanaliza se concentrează mai ales asupra conflinctelor intrapersonale şi în


special asupra conflictelor între impulsuri, regulile sociale şi defense. Problemele pot
fi exteriorizate la nivel interpersonal dar originea şi rezolvarea acestor probleme se
poate afla numai prin analiza fiecărui conflict intrapsihic.
Defensele şi rezistenţele sunt într-o mare măsură conţinutul procesului de
psihanaliză. Aproape orice comportament în psihoterapie poate avea funcţie defensivă
– vorbitul prea repede sau prea lent, prea mult sau prea puţin, afecţiunea sau ostilitatea
faţă de terapeut, focalizarea pe detalii sau evitarea detaliilor. Analistul nu rămâne
niciodată fără material de analizat. Depinde doar despre care dintre dintre defense va
fi pacientul mai înclinat să accepte că este o rezistenţă (ex. despre faptul că nu vine la
şedinţele de psihoterapie confirm programării sau despre conţinutul viselor pe care
refuză să le discute). Scopul psihanalizei nu este să îndepărteze defensele ci mai
curând să le înlocuiască pe cele imature şi distorsionante cu altele mai mature, mai
realiste şi gratificatoare.

13
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Relaţia terapeutică

Alianţa de lucru în psihanaliză se bazează pe relaţionarea realistă, nonnevrotică a


pacientului cu analistul. Această alianţă este esenţială întrucât ea este precondiţia
pentru ca pacientul să colaboreze cu terapeutul şi când au loc reacţii transferenţiale
negative. Transferul este una dintre sursele cel mai importante ale conţinuturilor
analizate. Aceste reacţii transferenţiale reprezintă conflicte între impulsuri şi defense
care se află în miezul personalităţii pregenitale a pacientului.

Eficienţa terapiei psihanalitice

Cel mai cunoscut dintre studiile realizate asupra eficacităţii psihanalizei este cel al lui
Knight (1941) care a analizat dispoziţia pacienţilor analizaţi cel puţin 6 luni.
Psihanaliştii erau cei care apreciau măsura în care pacientul îşi îmbunătăţise starea
atunci când terapia era încheiată. Studiul a fost transcultural şi a împărţit pacienţii
după criterii diagnostice. Rezultatele indicau faptul că cel puţin jumătate dintre
pacienţi erau amelioraţi sau chiar trataţi în urma curei psihanalitice. Evident că studiul
a fost criticat din cauza subiectivităţii atribuită felului în care s-a realizat evaluarea.
Au urmat numeroase studii în care s-au făcut comparaţii între sucesul psihanalizei cu
alte forme de terapie (de exemplu studiul lui Heine din 1953, în care a comparat
psihanaliza cu terapia adleriană şi rogersiană ajungând la concluzia că toate erau la fel
de bune, deoarece pacienţii raportau la fel de multe beneficii în toate terapiile).
Sunt binecunoscute criticile aduse psihanalizei de comportamentalişti. Ei
consideră psihanaliza ca fiind prea subiectivă şi neştiinţifică. Conceptele cu care
lucrează ea –inconştient, ego, defense -sunt eminamente abstracte şi extrem de greu
de măsurat obiectiv şi de validat.

Cazul d-nei Martha C din persepctivă psihanalitică (prezentare după Prochaska si Norcross)

D-na C poate fi considerată o personalitate obsesivă sau anală, date fiind trăsăturile ei precum
menţinerea excesivă a unor standarde de curăţenie şi ordine, depozitarea de cantităţi impresionante de
lenjerie neutilizată şi de haine vechi, inhibarea oricăror impulsuri de a-şi arăta sentimentele sexuale sau
de a-şi permite să devină excitată sexual. Aceste rezultate sunt probabil datorate interacţiunilor timpurii
(din stadiul anal) ale d-nei C, cu părinţii săi excesiv de autoritari care au exercitat asupra ei un control
excesiv şi au fost şi extrem de solicitanţi. Mama d-nei C. a fost o persoană compulsivă,
suprapreocupată de curăţenie şi de boli. Tatăl d-nei C. a exercitat un control excesiv asupra expresiei
furiei fiicei sale şi asupra relaţiilor ei cu bărbaţii. Ne putem imagina că astfel de părinţi au fost deosebit
de aspri, de severi în perioada în care au învăţat-o pe fiica lor cu controlul sfincterului anal, generând
multe conflicte legate de acest control şi de alte impulsuri. Din perspectivă psihanalitică, putem avea
ipoteza că trăsăturile anale s-au dezvoltat cel puţin ca defense împotriva plăcerilor anale cum este
plăcerea de a fi murdar, neîngrijit şi împotriva impulsurilor de exprimare a furiei.
De ce întâmplarea cu viermii intestinali a precipitat căderea nervoasă a d-nei C. care până atunci se
menţinuse cu ajutorul unor defense adaptative? Boala şi oboseala date de gripa asiatică şi de faptul de a
fi obligată să aibă grijă de atât de mulţi copii au exercitat presiuni substanţiale asupra defenselor d-nei
C. Şi un părinte lipsit de problemele ei psihologice ar fi fost foarte supărat de suprapunerea tuturor
acelor evenimente (gripa la toată familia, sarcina şi un copil mic în pelinci de îngrijit, fiica aduce acasă
oxiuri care ameninţă întreaga familie) însă nu şi-ar fi exprimat furia direct, ştiind că fiica nu a avut
intenţia de a face rău cuiva, nu este vina ei faptul că s-a contaminat cu viermi intestinali. Însă d-na C.
nu a avut voie să îşi exprime furia atunci când era copil şi ca atare, va considera că trebuie lupte şi ca
părinte împotriva exprimării ei.
Tabloul clinic al infectării cu oxiuri se caracterizează şi prin mâncărimi anale datorită
viermişorilor localizaţi în anus. De fapt, medicul curant i-a cerut d-nei C la vremea respectivă să
observe cu o lanternă în timp ce fata dormea anusul ei pentru a vedea dacă într-adevăr există aceşti
oxiuri. Astfel, dacă la un anumit nivel problema oxiurilor provoca suferinţă, la alt nivel manevrarea

14
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

anusului cu ocazia acestei observări recomandate de medic genera o plăcere secretă. Având defensele
slăbite de boală, de oboseală şi de tot complexul situaţional, d-na C. a simţit ca ameninţătoare
impulsurile agresive şi sexuale. Simptomele nevrotice au debutat în forţă, având dublu rol, anume acela
de apărare împotriva impulsurilor inacceptabile şi acela de a da totuşi o expresie indirectă acestor
impulsuri.
Simptomele compulsive legate de spălatul excesiv sunt în parte o intensificare a mecanismului
de apărare de tip formarea reacţiei: trebuie menţinută curăţenia cu mare striucteţe pentru a ţine în frâu
dorinţe ca cele de a te juca, a manevra murdărie şi alte simboluri ale fecalelor. Dacă exista şi un impuls
agresiv faţă de fiica sa, atunci duşul prelungit de dimineaţa o împiedica practic să se întâlnească cu ea
iar spălatul exagerat avea menirea simbolică de a curaţa bine atfel de gânduri murdare, sângeroase.
Lenjeria intimă stivuită în toate colţurile case servea literalmente pentru a o izola pe d-na C şi pe copii
de orice contact direct orice obiect care avea vreo legătură cu regiunea anală.
În interpretarea din perspectivă psihanalitică a acestui caz, Prochaska si Norcross atribuie
simptomelor d-nei C. un rol gratificant pentru dorinţele ei. În primul rând ei consideră duşul o sursă de
plăcere din moment ce d-na C. îşi relua spălarea anală ori de câte ori îşi pierdea firul şi această spălare
putea fi considerată de natură să provoace o stimulare plăcută. În a lăsa hainele purtate o singură dată,
stivuite prin colţurile casei este foarte probabil că găsea plăcerea de a face mizerie şi dezordine care
altădată i-a fost interzisă. Cât despre exprimarea agresiunii, nu este necesară o interpretare prea subtilă
pentru a ne da seama de ea din manifestarea faţă de soţul ei pe care il chinuia cu trezitul la ora 5, sau
din faptul că nu gătea şi nu avea grijă într-un mod adecvat de copiii ei.
La un nivel inconştient, atemporal, d-na C. nu se manifesta ca un părinte care are încredere că
poate manifesta o anumită furie, ci ca o fetiţă foarte controlată care ştie că ar face mai bine să nu îşi
exprime furia sau resentimentele. Dacă ar face terapie psihanalitică, d-na C. ar trebui să fie ajutată de
analist să se confrunte cu tiparul ei de a vorbi despre oxiuri ori de câte ori devenea anxioasă. Analistul
ar fi cel care ar interpreta, ajutând-o pe pacientă să conştientizeze faptul că îşi foloseşte obsesiile tocmai
pentru a se proteja de experienţe care ar fi şi mai ameninţătoare decât aceşti paraziţi intestinali. Pe
măsură ce va deveni mai conştientă de natura defensivă a simptomelor ei şi a altor comportamente va
fi tot mai înclinată să experimenteze sentimentele care vor apărea faţă de psihanalist. Reacţia de
transfer a d-nei C ar trebui să fie extrem de încărcată de ostilitate, ca urmare a deplasării sentimentelor
ei faţă de proprii părinţi către psihanalist. Ar putea să îl acuze pe acesata din urmă că încearcă să îi
controleze viaţa sexuală în timp ce nu îi oferă nimic în schimb, aşa cum făceau şi părinţii ei. Odată cu
conştientizarea propriilor impulsuri sexuale şi agresive va apărea şi conştientizarea temerilor că
părintele/terapeutul o va pedepsi/distruge trimiţând-o la un spital. Va deveni apoi foarte conştientă de
felul cum îşi controlează impulsurile prin exprimarea opusului faţă de ceea ce simte, prin exprimarea de
cereri de scuze, prin anularea propriilor reacţii sau prin devierea de la impulsuri către gânduri mult mai
neutre. Prin analizarea transferului său nevrotic, d-na C. ar putea deveni tot mai conştientă de felul cum
îşi poate procura în mod mai adecvat atât control cât şi gratificaţie pentru propriile dorinţe, de exemplu
exprimându-şi furia în cuvinte. După mulţi ani, d-na C. ar putea fi capabilă să reconstruiască propria
personalitate în măsură suficientă încât să ofere ego-ului său ceva flexibilitate în exprimarea
impulsurilor ostile şi a celor sexuale, fără să intre în panică atunci când situaţiile prin care trece
ameninţă să stimuleze aceste impulsuri.

C3
Psihoterapia adleriană

Alfred Adler (1870-1937) a fost primul care a crezut că sentimentele de


inferioritate stimulează căutarea superiorităţii. A fost mai întâi oftalmolog, apoi
generalist şi apoi psihiatru. Lucrând în Viena, a fost în mod necesar confruntat cu
teoriile lui Freud care erau atât de sonore la vremea aceea. A fost încă din anii

15
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

studenţiei în contact cu mişcarea socialistă austriacă şi profesional dovedeşte o


preocupare serioasă pentru starea de sănătate a populaţiei în strânsă relaţie cu starea
economică şi socială.
I-a fost discipol credincios lui Freud până în 1911 când s-a separat de el cu
mare vâlvă, împreună cu proprii lui adepţi, respingând viziunea exagerat sexualistă a
freudienilor „ortodocşi” şi trasând treptat liniile psihologiei individuale comparate pe
care a propagat-o cu râvnă până la sfârşitul vieţii sale. Din 1912, Adler a început să
organizeze în şcolile vieneze centre de consultaţii psihopedagogice bazate pe propria
sa concepţie asupra devenirii umane şi educabilităţii copiilor.
Treptat a ţinut conferinţe şi în Statele Unite ale Americii unde a devenit
visiting profesor în 1932. În 1935 când a devenit cetăţean american cu drepturi
depline a fondat Journal of Individual Psychology. S-a stins din viaţă la 28 mai 1937
la Aberdeen în Scoţia, unde venise să conferenţieze pe teme de psihologie individuală
aplicativă. Principalele sale scrieri sunt Studiu asupra inferiorităţii organelor (1907),
A vindeca şi a educa (1914, în colaborare cu Carl Furtmüller), Practica şi teoria
psihologiei individuale (1920), Cunoaşterea omului (1927), Psihologie individuală în
şcoală (1929), Psihologia şcolarului greu educabil (1930) şi Sensul Vieţii (1933). Mai
este amintit şi volumul Religie şi psihologie individuală scris în colaborare cu Ernst
Jahn.
Influenţa lui Adler asupra celorlalţi a fost deopotrivă personală şi intelectuală.
Dincolo de compasiunea lui serioasă faţă de cei care sufereau de diverse patologii
sociale, Adler avea şi o latură luminoasă a omului căruia îi plăceau muzica, mâncarea
bună şi compania semenilor lui. Obişnuia să binedispună pe cei din jur cu umorului
său excelent şi în ciuda faimei lui, detesta grozav infatuarea.

Teoria lui Adler asupra personalităţii

După Adler, căutarea superiorităţii este tema centrală a personalităţii umane.


A fi superior înseamnă în teoria sa a te ridica deasupra a ceea ce esti în prezent, nu a
căuta superioritatea şi distincţia socială, dominanţa, leadership-ul. A căuta
superioritatea înseamnă a căuta să duci o viaţă mai împlinită, completă. Cautarea

16
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

acestei superiorităţi este rezulatul firesc al sentimentelor de inferioritate, de care nici o


fiinţă umană nu poate scăpa. Adler considera că sentimentul inferiorităţii are la bază
inferioritatea obiectivă a unui organ sau a mai multora (afecţiuni ale inimii, rinichilor,
stomacului) care ar stimula căutarea superiorităţii pentru a compensa. Este citat cazul
lui Demostene care deşi bâlbâit în copilărie a ajuns un mare orator.
Sentimentele de inferioritate sau mai general exprimat, complexul de
inferioritate poate deriva din percepţia subiectivă a slăbiciunii sociale la fel de bine ca
şi din slăbiciunile corpului. De exemplu fraţii mai mici pot avea conştiinţa faptului că
sunt mai puţin inteligenţi sau mai lipsiţi de putere decât fraţii mai mari şi ca urmare
pot urmări să atingă un nivel superior de dezvoltare.
Sentimentul particular de inferioritate este cel care influenţează stilul de viaţă.
Un copil care se simte inadecvat din punct de vedere intelectual poate alege să devină
un intelectual cu un stil de viaţă caracterizat printr-un program de lecturi riguroase,
discuţii cu semenii despre domenii specifice acestor preocupări, o viaţă evident mai
mult sedentară decât activă, cum ar fi, să spunem, viaţa unui politician. Stilul de viaţă
este o construcţie cognitivă, o reprezentare despre ce este persoana în procesul de
devenire.
Oamenii nu sunt doar produsul unor circumstanţe sociale şi biologice, ci ei pot
acţiona asupra acestor circumstanţe pentru a le transforma din fapte obiective în
evenimente cu semnificaţie personală. Această capacitate subiectivă de a acţiona în
formarea unui stil de viaţă este sinele creator. Un stil de viaţă sănătos ţine seama de şi
reflectă interesele sociale care sunt un potenţial enorm pentru orice fiinţă umană.
Interesele sociale sunt compensaţii reale şi inevitabile pentru orice slăbiciune a
vreunei fiinţe umane.
Cu toate că aceste interese sociale pot captiva orice persoană, ele nu se vor
dezvolta de la sine. Ele trebuie cultivate în interiorul unei atmosfere de familie care
încurajează cooperarea, respectul reciproc, încrederea, sprijinul şi înţelegerea. O
personalitate sănătoasă este cu siguranţă caracterizată şi prin aprecierea ca prioritare a
intereselor sociale şi ale umanităţii şi nu a celor egoiste, personale, este cea
caracterizată prin dorinţa de a construi o lume mai bună.

17
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Teoria adleriana asupra psihopatologiei

Personalităţile patologice sunt cele care au fost descurajate să îşi urmărească


superioritatea într-un stil constructiv. Personalităţile patologice au de regulă familii de
origine care au dezvoltat o atmosferă de competiţie, lipsă de încredere, neglijare,
dominanţă, abuz sau excesivă ocrotire; toate acestea descurajează interesele sociale.
În cazul hipeprotejării, mesajul descifrat de copil din comportamentul părintelui este
ceva de genul că el nu se poate descurca singur, că nu poate face lucruri pentru el
însuşi.
Copilul care ajunge la un concept de sine marcat de idei de neadecvare
dezvoltă un complex de inferioritate care este mult mai mult decât sentimentele de
inferioritate. Cei hiperprotejaţi evită confruntarea cu principalele sarcini ale vieţii,
adesea evită să înveţe să muncească, să relaţioneze cu sexul opus într-un mod eficient,
să devină o „componentă” utilă a societăţii. Lipsindu-le un interes social adecvat, ei
caută să compenseze prin căutarea constantă a atenţiei. Viziunea asupra vieţii a
acestor oameni este că lumea va trebui să aibă grijă de ei chiar dacă ei devin adulţi
care nu contrinuie cu nimic în societate. Ei adesea devin un fel de pacoste pentru
ceilalţi cu un stil de viaţă pasiv, leneş, fiind foarte răsfăţaţi. Dacă nu primesc
suficientă atenţie şi îngrijire de la ceilaţi, ei reacţionează cu un fel de retragere
morocănoasă.
Copiii crescuţi de părinţi extrem de dominanţi dezvoltă de asemenea un
complex de inferioritate, bazat pe sentimentul lipsei de putere în legătură cu viaţa
proprie. Adesea aceştia îşi formulează scopuri destructive, consumatoare de timp şi de
energie urmărind să aibă multă putere, astfel încât niciodată să nu mai simtă
inferioritatea pe care au resimţit-o. Adesea aceşti oameni încalcă regulile sociale,
pentru a-şi demonstra lor înşile că au destulă putere încât să nu se lase dominaţi de
alte persoane. Uneori compulsiile sunt modalităţi prin care aceştia câştigă un oarecare
sentiment de putere, ca şi cum ritualurile compulsive ar putea controla forţele ostile
din univers.
Copiii care au suferit abuzuri sunt mai degrabă înclinaţi să se răzbune pe
societate decât să o ajute, având percepţia că societatea însăşi este foarte rece şi crudă
cu ei. Un mod mai pasiv de exprimarea agresivităţii îl au cei care adoptă un stil de
viaţă pasiv-agresiv, rănindu-i pe alţii printr-o desconsiderare constantă. Cei care au

18
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

fost neglijaţi, de regulă se izolează, ca şi când ar dori să spună că ei sunt deasupra


stadiului în care să aibă nevoie de altcineva, îi denigrează pe ceilalţi, tot încercând
parcă să se convingă că nu au nimic de pierdut rămânând singuri. În cazuri de
pasivitate extremă, unii afirmă chiar că date fiind neajunsurile proprii, este imposibil
ca ei să poate fi vreodată de folos cuiva.
Evident că personalităţile patologice fac eroarea fundamentală de a-şi formula
concluzii generale pornind de la experienţa lor particulară. Copiii neglijaţi de exemplu
pot ajunge în mod greşit la părerea că ei nu sunt demni de a fi iubiţi din moment ce
unul sau ambii părinţi nu au fost capabili să aibă grijă cu adevărat de ei.
De-a lungul vieţii se dovedeşte că stilurile patologice de viaţă nu conduc la o
viaţă mai bună, ci la una destructivă:
- cei extrem de dependenţi de alţii devin tot mai mult o pacoste pentru
apropiaţi;
- cei răzbunători pot înţelege că de fapt au confundat superioaritatea cu
criminalitatea sau devianţa;
- cei care se refugiază în alcool îşi întăresc convingerea că nu pot găsi
fericirea niciunde în altă parte decât în alcool.

Procesul terapeutic

Având stilurile de viaţă create la vârste mici, cei mai mulţi pacienţi încearcă să
înţeleagă detaliile cognitive ale stilului propriu de viaţă şi scopurile către care viaţa lor
este direcţionată. Cei mai mulţi pacienţi se simt victime ale neşansei şi nu se văd ca
autori responsabili ai unui anumit stil de viaţă. Terapia trebuie să îi conştientizeze
asupra felului în care ei îşi direcţionează existenţa către scopuri destructive.
În terapie, dincolo de relatarea aspectelor concrete legate de propriul stil de
viaţă (vise, amintiri timpurii, caracteristici ale constelaţiei familiale), pacienţii sunt
încurajaţi să participe activ la analiza propriului stil de viaţă şi a scopurilor către care
acest stil de viaţă este direcţionat. Terapeutul adlerian interpretează mai ales legăturile
trecutului şi ale prezentului cu viitorul ajutând pacientul să înţeleagă natura
obiectivelor situate în spatele stilului său de viaţă, ce finalităţi urmăreşte de fapt

19
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pacientul procedând în felul în care procedează. Comportamentele patologice servesc


la transpunerea în realitate a obiectivelor ficţionale create timpuriu în viaţa lor.
Terapeutul adlerian analizează şi structura familiei, locul pacientului în
fratrie, făcând lumină şi asupra felului în care pacientul a fost sau nu încurajat în
copilărie să compenseze sentimentele de inferioritate într-o manieră constructivă din
punct de vedere social. Mosak şi Dreikurs (1973) analizează erorile fundamentale în
contrucţia perspectivei asupra lumii:

- suprageneralizarea, cum este „nimănui nu îi pasă de mine”;


- distorsionarea cerinţelor vieţii cum ar fi „viaţa te doboară”;
- minimizarea propriei valori, cum este „Nu sunt bun de nimic” sau „Sunt
doar o biată femeie”;
- scopuri nerealiste în căutarea siguranţei cum este „trebuie să fac pe plac
tuturor” şi
- valori eronate cum ar fi „trec eu în faţă, nu contează al cui este rândul”

Terapeutul adlerian prezintă concluziile lui pacientului şi într-o manieră


educativă dar este şi receptiv la feedback-ul pacientului şi dispus să îşi ajusteze
propriile interpretări. Cleintul este învăţat să râdă de propria nevoie de a se afla în
centrul atenţiei, să îşi orienteze preocupările spre a face zilnic ceva în sprijinul altei
perosoane sau a societăţii în general. O tehnică adleriană utilizată atunci când
pacientul trebuie încurajat să ia o decizie de schimbare comportamentală este tehnica
numită „ca şi când”. I se prescrie pacientului să reacţioneze în situaţia problematică
temută, ca şi când ar fi persoana cu calităţile pe care şi le doreşte. Experienţa
succesului oferă astfel încredere şi şanse mai mari de adoptarea noului comportament,
de a transforma ficţiunea în realitate. Tehnica „apăsării butonului” este de asemenea
utilă în arsenalul adlerian pentru capacitatea de a alege emoţii generatoare de putere,
şi de resurse, pe care o deprinde pacientul. Pacientul învaţă un mod de a-şi controla
emoţiile. Cu ochii închişi, pacienţii îşi imaginează evenimente fericite din trecutul lor.
Ei trebuie să devină conştienţi de sentimentele care acompaniază acea scenă. Apoi
clienţii sunt instruiţi să îşi imagineze o scenă umilitoare, frustrantă sau care i-a rănit
profund şi să observe sentimentele care au acompaniat scena respectivă. După acest
moment, scenele plăcute sunt imaginate din nou şi sunt subliniate gândurile care stau

20
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

la baza acelor emoţii plăcute. Prin accentuarea (apăsarea butonului) anumitor gânduri,
clienţii sunt învăţaţi că pot crea stările pe care le doresc, decizând cum să gândească
despre situaţiile prin care trec. După ce practică controlul cognitiv al emoţiilor clienţii
sunt impresionaţi de capacitatea lor crescută de a-şi determina emoţiile. Cu această
capacitate crescută de a alege dacă să fie furioşi sau nu, să fie sau nu deprimaţi,
clienţii se află într-un proces de elibelarea propriului stil de viaţă de emoţiile care
altădată păreau copleşitoare.

Conţinutul tratat în psihoterapie

Deşi psihoterapia adleriană este una individuală, Dreikurs, elevul lui Adler
este consdierat primul care utilizează grupul terapeutic în practica privată. Din
moment ce stilurile de viaţă distructive sunt concretizate în primul rând în relaţiile
interpersonale, un grup terapeutic va furniza informaţii la prima mână despre
problemele pe care şi le creează pacientul în relaţionarea cu alţii.
De exemplu, în cazul anxietăţii, mecanismul de apărare numit compensarea,
serveşte nu numai la diminuarea anxietăţii, dar mai ales la slăbirea sentimentului
insuportabil de inferioritate. O persoană cu puternice sentimente de inferioritate
organică din cauza vreunei boli, poate într-un caz patologic să caute superioritatea
devenind cel mai problematic ipohondru din comunitatea lui. Sau, în altă situaţie,
acelaşi individ ar fi putut fi încurajat să devină un foarte respectat medic în acea
comunitate. Terapia are rolul de a redirecţiona strădaniile compensatorii ale clienţilor
de la scopuri egoiste centrate strict pe sine, către valori utile societăţii şi de natură să
ajute şi adaptarea persoanei.
Problemele legate de stima de sine, sunt tratate în terapia adleriană prin
accentuarea preocupărilor pentru semeni. Problemele legate de stima de sine dispar
atunci când omul uită de sine şi trăieşte foarte mult pentru alţii. Un sentiment solid al
stimei de sine se creează atunci când propriul stil de viaţă este valoros pentru oamenii
din jur.
În problemele de cuplu nu se pune accent atât pe corectarea paternurilor de
comunicare cât pe formularea de scopuri comune, împărtăşite, în defavoarea celor
individuale, exclusiviste. Despre ostilitate Adler credea de asemena că îşi are originea
în nevoia de superioritate exprimată într-o manieră patologică. Ostilitatea presupune

21
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

negarea valorii celuilalt şi este expresia cea mai nocivă a faptului de a considera că
interesele tale sunt de o mult mai mare valoare decât ale altcuiva.
Din perspectivă adleriană, omul sănătos este cel care se simte acasă în
societate. Cei care îşi doresc să fie completaţi de ceilaţi în baza unei relaţii de
cooperare, nu pun vreodată în conflict interesele proprii cu cele ale celorlalţi. Binele
comun este valorizat prioritar în comparaţie cu securitatea şi sucesul personal.
Oamenii sănătoşi nu se situează pe ei înşişi deasupra, dedesubt sau împotriva altora ci
se consideră egali, se simt în profundă comuniune cu ceilalţi, identificându-se cu
imperfecţiunile dar şi cu aspiraţiile lor.

Relaţia terapeutică

Relaţia terapeutului cu clientul său este într-un fel prototipul interesului social.
Valorile clasice ale iubirii, încrederii şi speranţei în condiţia umană sunt esenţiale atât
pentru interesul social în general cât şi pentru relaţia terapeutică eficientă. Terapeutul
nu este tipul perfect faţă de care pacientul să se simtă iarăşi inferior ci este onest şi
face şi el greşeli despre care poate discuta cu pacientul. Experimentând afecţiune,
încredere şi speranţă instilate de un terapeut empatic, clientul devine profund
conştient de valoarea intrinsecă a interesului social pe care un om îl poate manifesta
pentru altul. Conştient de valoarea acestui interes social, pacientul poate să rupă
cercul sufocant al existenţei lui centrată pe sine şi să devină afectuos şi plin de grijă
pentru alţii.

Eficienţa terapiei adleriene

În diferite studii desfăşurate pe la mijlocul secolului XX, terapia adleriană s-a


dovedit la fel de eficientă ca psihanaliza freudiană, ca terapia centrată pe client. Nu
există încă cercetări moderne care să examineze cu o metodologie valabilă din
perspectivă ştiinţifică astăzi, eficienţa acestei psihoterapii. Comportamentalişii au
exprimat unele critici legate de terapia lui Adler, spunând că formule verbale precum

22
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

căutarea superiorităţii, sinele creativ, sunt greu de investigat ştiinţific fiind absolut
vagi şi imprecise.

Va deveni apoi foarte conştientă de felul cum îşi controlează impulsurile prin exprimarea opusului faţă
de ceea ce simte, prin exprimarea de cereri de scuze, prin anularea propriilor reacţii sau prin devierea
de la impulsuri către gânduri mult mai neutre. Prin analizarea transferului său nevrotic, d-na C. ar putea
deveni tot mai conştientă de felul cum îşi poate procura în mod mai adecvat atât control cât şi
gratificaţie pentru propriile dorinţe, de exemplu exprimându-şi furia în cuvinte. După mulţi ani, d-na C.
ar putea fi capabilă să reconstruiască propria personalitate în măsură suficientă încât să ofere ego-ului
său ceva flexibilitate în exprimarea impulsurilor ostile şi a celor sexuale, fără să intre în panică atunci
când situaţiile prin care trece ameninţă să stimuleze aceste impulsuri.

Cazul Martha C – analiza adleriană.

Pacienta este în întregime preocupată cu sine. Ea a devenit personajul principal în viaţa ei, unde cielalţi
sunt nişte umbre care abia dacă mai contează. Pare să considere că ea şi numai ea ar putea fi capabilă să rezolve
groaznica problemă a familiei: riscul contaminării cu paraziţi intestinali. Crescută de părinţi dominanţi, d-na C. a
învăţat de mică să creadă că ea nu poate fi capabilă să facă faţă cu succes vieţii. Şi într-adevăr a dat-o în bară cu
propria ei sexualitate, iar atunci când a apărut problema oxiurilor în familie, era pe care să se rateze şi ca mamă,
nemaiputând avea grijă cum trebuia de cei cinci copii, cu al şaselea „pe drum”. Complexul intens de inferioritate
pe care l-a acceptat timpuriu în viaţă era pe cale să se împlinească. Ceea ce şi-a asumat atunci când era copil a
devenit o profeţie care s-a autoîmplinit: era inferioară şi prea neputiincioasă pentru s-şi putea îndeplini sarcinile
vieţii. Soluţia ei a fost să creeze o răsturnare de situaţie, generând un fel de arenă a unui război nevrotic, pe care
arenă ea se simţea în măsură să deţină controlul. Rapid, d-na C a devenit cea mai perfectă compulsivă, cea mai
grozavă perfecţionistă în ale spălatului dintre toate pesoanele pe care le cunoştea. Ce persoană remarcabilă
devenise ea, din moment ce a vizitat deja un şir lung de medici, în unele dintre cele mai importante spitale.
Comportamentul său compulsiv era o compensare a complexului de inferioritate, o scuză confecţionată de ea
pentru faptul de a nu-şi putea rezolva sarcinile vieţii (creşterea copiilor, îngrijirea soţului).
Din perspectivă adleriană, d-na Martha C. trebuie ajutată să înţeleagă că problemele ei nu sunt datorate
faptului că ar fi inferioară sau neputiincioasă, cum a acceptat ea încă din copilărie să creadă despre ea, ci mai ales
faptului că încearcă să compenseze prin metode extrem de egoiste, centrate numai asupra persoanei sale. Dacă ea
va continua să trăiască atât de ruptă de cei apropiaţi, atunci riscul unei psihoze creşte simţitor (comunicarea ei
prezintă un interes social aproape absent, fiind exagerat de preocupată de paraziţii intestinali, de a-i convinge pe
alţii cât de speciale sunt circumstanţele vieţii sale, care justifică aşa nişte comportamente...).
Având în vedere excesiva centrare asupra sinelui la d-na C., va fi dificilă şi crearea unei relaţii cu un
terapeut. Din moment ce a avut numeroase şedinţe de terapie individuală şi nu s-a făcut nici un progres, ba mai
mult, ea devine tot mai convinsă de caracterul special al situaţiei ei, ar fi de dorit să se înceapă o psihoterapie
adleriană într-un grup. Astfel ar putea începe să accepte că de fapt, ea nu este chiar atât de specială. Ar putea
descoperi că alţii au de asemenea sentimente de inferioritate serioase şi serioase probleme atât psihice cât şi fizice
şi că aceştia, cu toate cele descrise, reuşesc să avanseze în existenţa lor şi că înţeleg să facă eforturile şi chiar
sacrificiile necesare. Ea ar putea afirma că dacă problemele ei nu ar fi atât de mari, ar putea şi ea să aibă grijă de
ceilaţi. Atunci, membrii grupului şi terapeutul i-ar putea arăta că este valabilă şi reciproca, anume că dacă ar începe
să aloce timp şi efort oamenilor din jurul ei, ar începe să uite de sine pentru o vreme.
Într-o terapie adleriană de grup, d-na Martha ar fi ajutată să analizeze amintirile timpurii şi să corecteze
percepţiile eronate privind inferioritatea ei bazate numai pe felul cum a fost tratată de părinţi. Grupul ar putea fi
suportiv în a o ajuta pe d-na C să conştientizeze tot mai bine complexul ei de inferioritate, iar înţelegerea faptului
că alţii împărtăşesc puternicele ei sentimente de inferioritate ar putea-o ajuta să dezvolte un interes autentic pentru
semeni. I s-ar da inclusiv sarcini de tipul temelor pentru acasă în care să i se prescrie activitate de îngrijirea copiilor
sau telefoane date la colegii din grupul de terapie care trec printr-o criză. Experimentând astfel de sarcini, d-na C ar
începe să simtă efectele terapeutice ale acordării de sprijin celor din jur. Ar fi tot mai mult în măsură să compare o
viaţă în care ar trăi pentru alţii, cu o viaţă în care ar trăi pentru a se apăra de oxiuri. Comportându-se ca şi când ar
fi liberă de problema ei (obsesiv-compulsivitiatea), de exemplu prin a face o plăcintă cu mere copiilor, îşi poate
demonstra ei că are într-adevăr posibilitatea de a face alegeri pentru felul cum trăieşte şi pentru cum va continua
să procedeze. Până la urmă va accepta să aleagă între a fi cel mai mare duşman al viermilor intestinali şi a fi (doar)
un om care crează ceva pentru semenii săi, chiar dacă acesta din urmă nu mai este un rol atât de special şi ieşit din
comun precum primul.

23
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

C4
Psihoterapia existenţială

Ludwig Binswanger (1881-1966) a fost unul dintre primii specialişti în


sănătate mentală care au pus accent pe importanţa crizei prin care poate trece
pacientul în procesul terapeutic. Criza în psihoterapie era din puctul lui de vedere un
moment decizional critic pentru pacienţi. Binswanger era atât de convins de libertatea
de alegere a individului încât a ajuns până la a fi de acord cu decizia de suicid a unei
paciente. Existenţialiştii nu fug de partea întunecată a vieţii ci, urmând exemplul
filosofului danez Kierkegaard, ei sunt deschişi spre confruntarea cu aspecte deşi
înfricoşătoare, atât de pline de semnificaţie. Citind opera filosofică a lui Heidegger,
Binswanger a devenit şi mai existenţialist şi fenomenologic în abordarea pacienţilor
săi. Acest lucru înseamnă ca s-a ocupat mai direct de experienţele imediate ale
pacienţilor şi că a înţeles semnificaţia evenimentelor trăite de pacienţi în limbajul lor
şi nu în termenii unor teorii abstracte.
Medard Boss (1903-1991), este un al doilea psihoterapeut existenţial. Şi
Binswanger şi Boss au lucrat câte o periaodă în viaţa lor cu Bleuler, la Zurich. Ambii
l-au cunoscut pe Freud şi au fost mult influenţaţi de gândirea acestuia. Boss a lucrat
mulţi ani în Zurich la universitate, ca profesor de psihanaliză. Universitatea din Zurich
a fost considerată pentru o lungă perioadă un centru european al analizei existenţiale.
Mulţi existenţialişti (de exemplu Rallo May) consideră psihoterapia
existenţială mai mult o atitudine decât o teorie, mai mult un fel de a aborda terapia
decât o şcoală specifică. Mişcarea existenţială este o şcoală difuză conţinând
teoreticieni şi practicieni aliniaţi mai mult în filosofia lor decât în tehnici sau în alte
consecinţe practice.
Psihoterapeuţii americani Rallo May, James Bugental, Irvin Yalom şi Ernst
Keen au sistematizat în lucrările lor psihoterapia existenţială combinând baza
filosofică de la Kierkegaard, Heidegger, Jean-Paul Sartre şi Martin Buber cu temele
clinice ale existenţialiştilor timpurii, Binswanger şi Boss şi cu propriile lor experienţe
şi contribuţii terapeutice.

Teoria orientării existenţiale asupra personalităţii

24
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Existenţialiştii resping dualitatea carteziană care vede o separare între minte şi


corp, între experienţa persoanei şi mediul persoanei. Existenţa este un fel de a fi în
lume, persoana şi mediul sunt o unitate, faptul de a exista şi lumea în care individul
uman există sunt inseparabile, deoarece ambele sunt create de individ. Pentru a
înţelege o persoană trebuie să înţelegi lumea aşa cum o construieşte persoana
respectivă.
După existeţialişti, există trei niveluri ale lui a fi:
 a fi în natură,
 a fi cu ceilalţi şi
 a fi pentru sine însuşi.

Personalitatea este unică prin felul în care se manifestă la fiecare dintre cele
trei niveluri ale existenţei. De exemplu, pentru nivelul numit a fi în natură, pe o plajă
superbă, la mare, o persoană se teme de meduze şi evită să intre, în timp ce o alta se
grăbeşte bucuroasă să intre în apă, profitând de răcoarea apei cu efectul ei de
împrospătare. Văzând cum se construieşte un nou cartier de case aproape de plajă,
cuiva i s-ar părea regretabil că se modifică astfel peisajul, în timp ce altei perosoane i
s-ar părea extrem de bună oportunitatea de a-şi face şi ea însăşi o casă, aproape de
plajă.
În ceea ce priveşte a fi cu ceilalţi, conştiinţa faptului că oamenii au capacitatea
de a reflecta în legătură cu ei înşişi, de a evalua ceea ce fac şi spun poate crea tendinţa
oamenilor de a fugi de ceilalţi, de a se izola. Noi putem alege să discutăm numai
despre lucruri impersonale şi comune, decât să riscăm să aducem în dialog subiecte
despre noi înşine, care pot să nu placă celorlalţi. Adesea, noi anticipăm ce anume vor
crede cei din jurul nostru şi alegem ceea ce discutăm astfel încât să avem un impact
cât mai favorabil. Acest mod de a fi este denumit de existenţialişti a fi pentru ceilalţi.
Dar există şi momente în care ne putem permite să fim noi înşine, indiferent
dacă suntem trişti, anxioşi, stupizi sau excentrici, fără să ne pese atât de mult de ce vor
gândi alţii despre noi. Atunci când suntem pentru noi înşine reflecţia onestă asupra
propriei persoane pate fi extrem de dureroasă şi de aceea putem decide să nu fim
introspectivi, să ne ocupăm mereu gândurile cu altceva, sau să ne gândim la noi numai
după ce am băut câteva pahare sau am luat un drog. În alte cazuri, există şi varianta de

25
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

a deveni excesiv de introspectivi, centraţi pe sine şi astfel avem dificultăţi de a ne afla


la celelte două niveluri ale existenţei. În tot cazul, existenţialiştii consideră că
suferinţa care decurge din reflecţia asupra sinelui este riscul care trebuie asumat
pentru a avea o viaţă sănătoasă. În procesul prin care încercăm să creăm o existenţă
sănătoasă suntem puşi faţă în faţă cu dilema alegerii modului celui mai bun de a fi în
natură, a fi cu ceilalţi şi a fi pentru noi înşine. Odată cu sporirea conştientizării
înţelegem cât de ambiguă este lumea şi viaţa şi cât de multe interpretări i se pot oferi.
Soluţia nu este maximizarea recompenselor şi minimizarea pedepselor, cum ar sugera
comportamentaliştii, nici adaptarea instinctelor noastre în raport cu cerinţele şi
normele sociale aşa cum ar sugera unii freudieni.
Cea mai bună alternativă este autenticitatea. Din punctul de vedere al
existenţialiştilor autenticitatea este ea însăşi propria recompensă. O existenţă autentică
aduce cu sine deschiderea spre natură, spre oameni şi spre sine, deoarece individul
decide să întâmpine direct lumea fără să se mintă în privinţa ei şi fără să mintă lumea
în legătură cu sine. O existenţă sănătoasă implică relaţii armonioase simultane la
fiecare nivel al existenţei fără exagerarea vreunuia în defavoarea altuia, de exemplu
fără a sacrifica propria autoevaluare din dorinţa de a dobândi aprobarea celorlalţi.
Dacă autenticitatea este o caracteristică atât de preţioasă şi de promiţătoare,
atunci de ce nu alegem oare noi cu toţii să fim autentici? De ce atât de mulţi oameni
par astăzi atât de puternic deviaţi spre a trăi urmărind aprobarea şi aprecierea
celorlalţi? De ce este atât de înspăimântător să fii cât mai conştient de tine şi de lumea
în care trăieşti? Tillich (1952) ne arată că există condiţii inerente în existenţa noastră
care ne împing spre a fugi de prea multă conştientizare. Aceste condiţii ne generează o
anxietate existenţială teribilă. Prima sursă a acestei anxietăţi este conştiinţa faptului
că într-o bună zi, cu siguranţă vom muri: faptul de a fi implică şi faptul de a nu mai fi
cândva. De asemenea faptul că nu putem controla accidentele şi alte diverse
evenimente care ţin extrem de mult de întâmplare este o serioasă sursă de anxietate
existenţială, aşa cum este şi difcultatea unei decizii după care nu ştii dacă nu vor avea
loc consecinţe nefavorabile pentru cineva şi dacă nu cumva te vei simţi foarte vinovat
sau vei regreta. O altă sursă a anxietăţii existenţiale este lipsa de sens. Când ne
gândim la diverse situaţii particulare observăm că faţă de o persoană avem sentimente
de iubire, faţă de alta avem poate resentimente dar când ne gândim la viaţă în general,
întrebarea este dacă viaţa noastră are sau nu are vreun sens. Adesea, lucruri care aveau

26
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

sens cândva pentru noi acum sunt mult mai lipsite de sens iar terapeuţii ştiu de
numeroase cazuri în care căsătorii care iniţial au fost pline de iubire şi vitalitate s-au
devitalizat şi au devenit pentru cei doi extrem de plictisitoare, sau ştiu de profesiuni
care iniţial erau extrem de provocative şi stimulative pentru individ şi au ajuns treptat
să fie doar o rutină. Oamenii devin astfel anxioşi, iar o parte din această anxietate vine
din faptul că suntem conştienţi de faptul că noi suntem cei care creăm semnificaţie în
viaţa noastră şi noi suntem cei care lăsăm ca această semnificaţie să moară.
O altă sursă de anxietate este izolarea noastră, singurătatea noastră în univers
(Bugental, 1965). Indiferent cât de apropiat sunt de cei din jurul meu, nu putem să ne
înţelegem perfect unul pe celălalt. Noi împărtăşim experineţele noastre cu ceilalţi, dar
suntem mereu sub ameninţarea de a fi insuficient sau greşit înţeleşi de ei. Mai mult de
atât, alegând să urmăm o anumită cale în viaţă, adesea o cale cu care ceilalţi nu sunt
de acord, trăim teama că vom rămâne abandonaţi de cei semnificativi pentru noi, că
vom rămâne literalmente singuri.
Sursele multiple ale anxietăţii existenţiale atestă caracteristica definitorie a
condiţiei umane, anume finitudinea. Moartea reflectă caracterul finit al timpului pe
care îl avem de trăit, accidentele reprezintă limita puterii noastre, teama de a lua
decizii indică limitele cunoaşterii noastre, ameninţarea lipsei de sens arată caracterul
limitat al valorilor noastre, izolarea indică limitele empatiei noastre iar respingerea
noastră de către ceilalţi trădează caracterul limitat al controlului nostru asupra altei
persoane.
Toate acestea sunt elemente ale nefiinţării, ale inexistenţei. Existenţa este
creată pe fundalul inexistenţei şi în contrast puternic cu aceasta. Moartea face ca viaţa
să apară cumva cu majuscule şi în relief, şansa este fundalul care delimitează limitele
alegerilor noastre, lipsa de sens este tocmai reperul în contrast cu care lucrurile pline
de sens pot fi simţite şi izolarea este tocmai opusul intimităţii. Fiinţele autentice
supravieţuiesc în măsura în care îşi asumă partea de nefiinţă. Noi înşine ca subiecte
conştiente, deschise, cu putere de alegere existăm numai prin faptul că ne confruntăm
şi supravieţuim anxietăţii existenţei. A evita anxietatea exitenţială înseamnă a evita
nonexistenţa în diversele ei forme. Evitând să iei decizii de exemplu, înseamnă să nu
reuşeşti să fii un subiect care alege. O fiinţă umană autentică este conştientă de
permanenta noastră trecere de la existenţă la inexistenţă şi invers. Prezenţa noastră
astăzi derivă din ziua de ieri care deja nu mai există şi merge către un mâine

27
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

necunoscut, care încă nu există. De aceea existenţialiştii consideră că existenţa


autentică are loc numai în prezent.

Teoria existenţială asupra psihopatologiei

Minciuna este considerată de existenţialişti un fel de fundaţie a


psihopatologiei. Prin minciună putem încerca să fugim de inexistenţă şi putem căuta
să alungăm anxietatea din viaţa noastră. Dacă de exemplu suntem confruntaţi cu
moartea accidentală a unui copilaş de 4 ani care s-a înecat la mare, avem de ales între
anxietate şi minciună. Putem alege să minţim spunându-ne că dacă ne păstrăm
vigilenţi ochiul asupra familiei noastre putem preveni accidentele. Ne simţim relaxaţi
pentru că îi avem pe cei dragi sub ochii noşti, aşa că minciuna a funcţionat. Am evitat
întâlnirea cu anxietatea existenţială privind accidentele, dar inexistenţa este mereu
acolo ameninţând să răsară în conştiinţa noastră.
Minciuna duce de asemenea şi la o anxietate nevrotică. Dacă devenim anxioşi
numai deoarece copiii noştri sunt pentru moment în afara razei noastre vizuale, atunci
experimentăm o anxietate nevrotică. Anxietatea nevrotică este un răspuns inautentic la
inexistenţă pe când anxietatea existenţială este un răspuns autentic. Copiii noştri ies
din raza noastră vizuală adesea şi această deplasare a lor este vitală pentru multe
expresi ale existenţei lor; ei nu există în lumea aceasta, ca să ne confirme nouă
minciunile. Noi vrem să îi avem aproape ca să ne simţim noi mai confortabil, dar ei ei
vor să se îndepărteze pentru a avea o existenţă deplină şi liberă. În aria
psihopatologicului noi ne simţim un fel de obiecte fără voinţă, verificând de exemplu
extrem de des dacă membrii familiei noastre sunt bine, cu telefoane frecvente sau
având grijă să fim extrem de protectori cu proprii copii. Spunându-ne că trebuie să fim
mereu în contact cu ei, devenim un fel de obiect care nu mai are de ales şi varianta de
a permite mebrilor familiei să existe liber. Când nu mai ai variante de ales, eşti ca într-
un coşmar din care oricât ai vrea să ieşi, este peste puterile tale să scapi.
Psihopatologia este de asemenea o supraaccentuare a unui nivel al existenţei în
detrimentul altui nivel. În exemplul cu grija excesivă pentru membrii familiei,
persoana este extrem de mult în nivelul de existenţă numit a fi cu ceilalţi, în cazul
acesta a fi cu propria familiei limitându-şi astfel existenţa în natură şi existenţa pentru

28
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

sine însăşi. Mai precis, o astfel de patologie ne împinge spre a fi aproape tot timpul cu
ceilaţi, altfel suntem cuprinşi de anxietatea nevrotică.
Minciuna se manifestă şi la nivelul existenţei noastre în natură. În cazurile
patologice, oamenii se amăgesc asupra propriilor lor nevoi biologice cum ar fi nevoia
de a mânca excesiv, de a consuma alcool sau a fuma, nevoi sexuale cum se întâmplă
la violatori etc. Psihanaliza de exemplu sprijină astfel de obiectificări biolgice ale
finţei umane, adică transformă omul într-un fel de obiect al unor irezistibile forţe care
nu ar depinde de deciziile lui. Existenţialiştii nu sunt de acord cu această viziune şi
atrag atenţia că de fapt tot individul decide dacă să accepte sau nu astfel de mituri
despre natura proprie.
Ipohondrii mint în legătură cu natura bolilor şi cu vindecarea. Minciuna lor
este ceva de genul: „daca reuşesc să fug imediat la doctori pentru ajutor, de îndată ce
o senzaţie neplăcută apare, am şanse să controlez natura cu jocurile ei legate de şanse
şi riscuri de boală şi moarte”. Convinşi de această idee, orice încercare de a se
împiedica să caute sprijin pentru diverse senzaţii şi temeri legate de boli le generează
o imensă anxietate nevrotică. Minciunile la nivelul acesta al existenţei umane, a fi în
natură, limitează existenţa omului în relaţia lui cu ceilalţi şi cu sine, pentru că fiind
atât de centrat pe senzaţiile alarmante care apar în corp mai mereu, atenţia nu mai este
disponibilă şi pentru alte lucruri.
Dar probabil nivelul unde minciuna se manifestă cel mai frecvent este nivelul
existenţial numit a fi cu ceilalţi. Încă din copilărie observăm că minciuna în relaţiile
cu ceilalţi este o imensă sursă de putere. Învăţăm foarte timpuriu cum să îi influenţăm
pe cei din apropiere arătându-ne mânioşi sau trişti sau ruşinaţi. Dar desigur, fiecare
minciună este acompaniată de teama de a fi descoperit de ceilalţi. Peste ani, ajungem
să fim convinşi că dacă oamenii ar şti cu adevărat anumite lucruri despre noi, ne-ar
părăsi. Astfel, ne petrecem de fapt mai mult timp minţindu-i pe ceilalţi decât fiind cu
ceilalţi, adică fiind sinceri cu ceilalţi, arătându-le faţa noastră în mod onest.
Minciuna pentru noi înşine(pentru sine) este însă mult mai complicată. Unii de
exemplu se amăgesc că ei pot atinge perfecţiunea cu condiţia să muncească enorm.
Speră că astfel vor fi dincolo de orice risc de a fi respinşi de ceilalţi sau de a fi
criticaţi. Devin astfel dependenţi de muncă (engl. workaholics). Alţii exagerează
amăgindu-se cu identificarea cu vreun ideal de puritate, întorcând spatele propriei
sexualităţi şi fiind abstinenţi. Alţii se tem să meargă la terapie de cuplu amăgindu-se

29
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

că sunt partenerii perfecţi şi că eu nu greşesc cu nimic în confliectele dintre ei şi


parteneri, aşa că îşi trimit la psihoterapie doar partenerii.
Prin minciună putem pierde contactul cu direcţia noastră, cu propriile noastre
intenţii. Intenţionalitatea stă la baza creării de semnificaţie, fapt exprimat de Sarte prin
ideea că omul este rezultatul a ceea ce face el din el însuşi. Intenţionalitatea
presupune a lua o poziţie în viaţă, faţă de realităţile trăite. De exemplu, poziţia cuiva
în faţa unei plaje este orientată spre frumuseţea peisajului în timp ce poziţia altei
persoane este către potenţialul acelei plaje pentru afaceri. Postura sau orientarea pe
care o alegem în viaţă este tocmai sursa semnificaţiei vieţii noastre şi sursa înţelesului
particular pe care îl oferim unei plaje la un moment dat. Prin minciună ne convingem
pe noi înşine că viaţa noastră este determinată de o patologie care ne atacă precum o
boală infecţioasă, un accident asupra căruia noi nu avem vreun control.

Procesul terapeutic în terapia existenţială

Din moment ce minciuna este sursa patologiei, autenticitatea este principala


cale pentru vindecarea simptomelor. Creşterea conştientizării este procesul critic prin
care oameni devin capabili să recunoască acele aspecte ale sinelui şi ale lumii de care
nu au fost conştienţi din cauza propriilor minciuni. De asemenea, din moment ce prin
minciună oamenii ajung să se transforme din subiecte active, cu posibilitate de
alegere, în obiecte care se simt la mâna sorţii şi a întâmplării, terapia trebuie să îi
conducă la experimentarea propriei pesoane ca persoana capabilă să aleagă.
Existenţialiştii nu au metode precise de lucru, întrucât ei nu cred că este o metodă
bună să vii ca un expert care alege ce trebuie să facă pacientul, transformându-l astfel
pe acesta din urmă şi mai mult într-un obiect care nu poate alege. Ei susţin importanţa
încurajării clientului să intre într-o relaţie autentică cu terapeutul, să fie tot mai
conştienţi de ei înşişi ca subiecţi şi nu ca obiecte ale deciziilor altora şi de aceea, să se
simtă liberi să ia inclusiv decizia încheierii procesului terapeutic. Mulţi existenţialişti
sunt de acord cu faptul că munca terapeutului trebuie să se bazeze pe înţelegerea lumii
fenomenologice a pacentului. Metoda fenomenologică se concentrează pe caracterul
imediat al experienţei, semnificaţia acestei experienţe şi observarea ei cu un minimum
de preconcepţii deformante. În procesul de înţelegere a lumii pacientului, terapeutul
foloseşte mai mult feedback-uri clarificatoare, bazându-se cât mai mult pe cuvintele

30
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pacientului şi cât mai puţin pe expresii derivate din cunoşterea teoretică. Terapeutul
încurajează clientul permanent să să îşi folosească imaginaţia, cunoştinţele şi judecata
pentru a crea alternative la un mod aparent iraţional de a exista. Terapeutul rămâne cu
pacientul în procesul terapeutic empatizând cu frica şi dezorientarea lui dar fiind
permanent conştient de faptul că pentru a înceta să mai fie un obiect al deciziilor
exterioare lui, pacientul trebuie de fapt să fie singur asumându-şi responsabilitatea
pentru deciziile pe care le face. A răspunde aşteptărilor pacientului ca terapeutul să
lupte pentru salvarea lui înseamnă a-l lăsa pe pacient în continuare în minciuna de
până atunci, minciuna care îl indică pe el, pe pacient, ca fiind un tip inadecvat şi
incapabil de decizii asumate cu responsabilitate.

Conţinutul tratat în psihoterapie

Existenţialismul se ocupă de funcţionarea umană la diferitele niveluri ale


existenţei şi consideră că în procesul de căutarea autenticităţii se atinge obiectivul
depăşirii conflictelor către împlinire personală. Anxietatea este o caracteristică
ontologică a fiecărei fiinţe umane generată de ameninţarea sa cu inexistenţa. Rallo
May arăta că anxietatea nu ţine de ce avem, ci de ce suntem, subliniind inevitabilitatea
sa în condiţiile în care ne dăm seama că suntem liberi şi cu o existenţă finită. Unica
soluţie împotriva anxietăţii este sugerată de Tillich în 1952 în carea sa Curajul de a fi:
trebuie să găsim în noi înşine curajul de a accepta anxietatea existenţială ca o parte a
preţului pe care îl plătim pentru a fi fiinţe umane unice. În schimb putem câştiga
elanul şi bucuria de a fi o fiinţă umană unică. Multe dintre defensele noastre care sunt
de fapt minciunile generatoare de patologie rămân încremenite ca părţi ale sinelui
nostru obiectual, incapabil de decizie dacă fugim de provocarea de fi mai autentici şi
mai deschişi. Alegând ca măcar o persoană, cum este de exemplu psihoterapeutul, să
ştie despre minciunile noastre către alţii, către noi înşine sau către însăşi natura în care
existăm, va avea ca efect reducerea forţei inerente a minciunii de a genera
psihopatologie. Mai precis, pentru ca minciunile să poata genera probleme psihice
mari, trebuie să pretindem mereu că ele nu sunt minciuni. Confruntarea noastră cu
propriile noastre minciuni faţă de noi înşine de exemplu, ne eliberează pe noi de
nevoia de a fi ceva ce nu suntem.

31
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

În ciuda a ceea ce mulţi comportamentalişi ar spune, stima de sine nu este o


funcţie a măsuri în care alţii ne apreciază pe noi. O persoană autentică trebuie să
situeze importanţa autoaprecierii înaintea aprecierii pe care alţii o au pentru ea. Cu
toate acestea ar fi un nonsens idealist să încercăm să scăpăm de preocuparea pentru ce
vor crede alţii despre noi. Însă ne putem elibera preocupându-ne mai mult de ceea ce
noi credem despre noi decât de ceea ce alţii gândesc. Atunci când suntem oneşti cu
noi înşine ştim că ne putem simţi bine în legătură cu noi înşine, că avem destule
motive pentru asta. Atitudinea pozitivă necondiţionată şi întăririle pozitive sunt şi la
îndemâna terapeuţilor existenţialişti.
Responsabilitatea are de asemenea un rol mare în psihoterapia existenţială. În
procesul opţiunii pentru autenticitate, indivizii sunt confruntaţi cu anxietatea
existenţială de a fi responsabili pentru ceea ce devin. Alegând să minţim, să ne
conformăm de exemplu aşteptărilor altora ne facem responsabili pentru marele eşec
de a ne trăi propria viaţă şi devenim cuprinşi de vinovăţie existenţială. Vinovăţia
existenţială este tocmai consecinţa faptului de a fi „semnat” cândva împotriva noastră.
Vinovăţia nevrotică este o autocondamnare totală pentru a fi abdicat de la
responsabilitatea noastră de a fi persoane autentice şi nu doar un fel de fantome ale
acelor persoane. Adesea, aceste autocondamnări pot fi atât de puternice încât unii pot
ajunge să îşi dorească să distrugă cu totul viaţa proprie, fără să fi ajuns vreodată să
trăiască cu adevărat.

Relaţia terapeutică

Sarcina centrală a psihoterapiei existenţiale este de a înţelege clientul ca fiinţă


care există în lume. Relaţia este una directă între doi oameni care împărtăşesc şi
experimentează împreună, mergând spre elucidarea modului de a fi al pacientului, cu
o înţelegere iluminată de sublinierea implicaţiilor felului lui de a fi, asupra existenţei
proprii. Relaţia terapeutică este deopotrivă o parte a procesului schimbării şi o primă
sursă de conţinut pentru psihoterapia existenţială. În încercarea de a angaja un pacient
într-o întâlnire autentică, terapeutul ajută pacientul să devină conştient de modalităţile
prin care el obişnueşte să evite în general autenticitatea în relaţiile sale, subliniindu-se
în această relaţie de exemplu, felul cum el insistă să rămână un pacient mai mult decât
o persoană. Relaţia terapeutică furnizează una dintre cele mai bune oportunităţi pentru

32
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

ca el să aleagă să intre într-o relaţie profundă şi autentică, întrucât terapeutul


existenţial este angajat să răspundă într-o manieră autentică. Dacă pacientul alege să
răspundă sincer terapeutului, atunci deja el face un progres de la nevroticul a minţi
pentru altul sau a minţi pentru sine la varianta de dorit a lui a fi cu celălalt sau a fi cu
ceilalţi. În relaţia terapetică, pacientul nu poate ascunde conţinutul patologic al
existenţei lui, pentru că acel conţinut se manifestă în chiar relaţia cu terapeutul
existenţial. Pacientul va fi forţat să devină conştient de fuga lui de a-şi asuma
răspunderi prin faptul că terapeutul nu va fi deloc înclinat să îşi asume un rol care să
preia din aceste responsabilităţi care sunt de fapt ale pacientului.

Eficienţa terapiei

Terapia existenţială nu este de găsit în studiile ştiinţifice care raportează


rezultate comparative sau prezentări sistematice de cazuri. În baza principiilor
fenomenologice, existenţialiştii s-au opus mitului conform căruia metodele
experimentale uzuale ale ştiinţei ar putea face lumină în studiul umanităţii.
Perspectiva comportamentală este extrem de critică vizavi de filosofia
existenţială din cauza accentului pus pe noţiuni precum libertatea sau demnitatea, care
adesea sunt vinovate pentru dezintegrarea din societăţile noastre. Ideea lor ar fi ca
acest discurs existenţialist nu ar fi dăunător dacă am trăi în comunităţi unde
contingenţele ar fi numai sănătoase iar pedepsele pentru încălcarea regulilor ar fi
severe. Însă nu poate fi acceptată sacrificarea societăţii în numele unei categorii elitist
denumită autentică care evident, în numele ideii de autenticitate ar putea face şi foarte
mult rău semenilor.
Existenţialiştii ar face bine să recunoască adevărul spus de Bronowski (1959)
în lucrarea lui seminală numită Science and Human Values şi anume că onestitatea
este valoarea fundamentală a ştiinţei şi că metoda ştiinţifică este cea mai onestă
metodă pe care o avem. Nu este nimic inerent în metodele ştiinţifice care să ne
împiedice să comparăm descrierile fenmenologice ale pacienţilor care au urmat
diverse forme de psihoterapii. Existenţialiştii ar trebui să participe la această onestitate

33
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

împărtăşită a acestor comparaţii care pot conduce la un adevăr despre care abordări ar
fi mai eficiente în care probleme psihologice.

Cazul Martha C –din perspectiva existenţială

O analiză existenţială a cazului d-nei Martha ar putea remarca faptul că înainte de


momentul cu oxiurii, existenţa doamnei a fost profund obiectificată, adică lipsită de
posibilitatea de a se exprima pe sine în diferitele instanţe ale existenţei. Mai precis în ceea ce
priveşte sexualitatea, d-na Martha era incapabilă de ceea ce existenţialiştii numesc a fi în
natură din moment ce nu avea orgasm şi era în imposibilitatea de a se bucura de sexualitate.
Minciuna mamei sale despre caracterul dezgustător al sexualităţii a făcut-o probabil să fie
convinsă că sexualitatea ei ar putea fi considerată dezgustătoare. Izolarea a fost varianta
aleasă pentru a evita eventualul dezgust faţă de sexualitatea sa. Variantele nevrotice de
reducerea anxietăţii sunt ilustrate şi de modul în care s-a „salvat” ea de responabilitatea de a
alege nume pentru copii, apelând la ordinea alfabetică şi programând copii, pe fiecare la doi
ani de celălalt, ca şi când ar spune că nu ea este cea care ia decizii, ci calendarul şi respectiv
alfabetul iau aceste decizii.
Când gripa asiatică infestase familia şi ameninţarea cu oxiurii a apărut în familie, d-na
Martha era deja extenuată şi însărcinată cu al şaselea copil. La problema oxiurilor, o reacţie
autentică a d-nei ar fi fost trăirea intensă a anxietăţii legată de faptul că nu avea importanţă cât
de intens curaţa şi îngrijea copiii, ei erau infestaţi şi posibilitatea extinderii acestei infestări era
reală. În faţa unor astfel de ameninţări ale nonexistenţei d-na Martha nu a fost niciodată
autentică, dar acum a ales să mintă ca să scape de anxietate utilizând chiar recomandarea
medicală de a fierbe hainele şi de a spăla bine mâinile şi corpul. A devenit treptat un fel de
obiect în mâinile unei maşini de spălat umane. Simţindu-se în afara oricărei posibilităţi de a
lua decizii, d-na C. s-a simţit incapabilă să oprească aceste ritualuri legate de spălare. Ea
acţiona nu ca o fiinţă umană cu voinţă ci ca un motor care se activează automat atunci când
vede murdărie sau când se simte ameninţat cu mizeria sau boala. Dedicând atât de mult timp
spălatului, d-na este cumva condamnată la vinovăţia de a rata enorm de multe oportunităţi de
a fi pentru sine însăşi şi de a fi în intimitate cu propria familie. Spalarea sa excesivă serveşte
şi ca încercare de a se elibera de vinovăţia existenţială: ea a devenit un fel de maşină în haine
umane, incapabilă să aibă grijă de propria familie, să împărtăşească momente de intimitate cu
ea şi incapabilă de a trăi spontan în această lume.
După atâţia ani de spălare compulsivă, anxietatea existenţială ar fi sporită şi de gândul
că a risipit ultimii zece ani din viaţă în lucruri fără semnificaţie autentică pentru existenţa ei.
Încercarea de a stopa acest spălat compulsiv ar genera şi vinovăţie existenţială atunci când ar
înţelege că a risipit ani preţioşi şi nu a fost alături de familia sa în momente critice ale
dezvoltării copiilor. Se observă încercarea ei de a fugi cât mai departe de orice
responsabilitate şi în plasarea pe umerii soţului a multor, foarte multor sarcini, inclusiv a
aceleia de a o ajuta pe ea la spălatul compulsiv de la duş. Este ca şi când ar afirma ca ea este
doar un mecanism lipsit de voinţă sau de capacitatea de a decide, aşa încât totul depinde de el
şi în procesul spălării corpului ei. De fapt, ea se spală literalmente pe mâini de toate
responsabilităţile existenţei ei procedând atât de patologic.
Ar fi extrem de dificil lucrul cu astfel de pacient compulsiv. În terapia existenţială d-
na Martha ar fi confruntată cu propriile alegeri, de exemplu alege să deschidă uşa ea însăşi,
chiar punând mâna pe o clanţă sigur plină de microbi sau preferă să nu intre în cabinetul
terapeutului şi să se întoarcă la modelele ei de comportament care o fac mai mult să nu existe
decât să existe. Pe măsură ce în terapie ar deveni mai sinceră cu terapeutul şi cu sine, d-na ar
fi cuprinsă de o copleşitoare anxietate şi de asemenea de multă, foarte multă vinovăţie, mai
ales din cauza realizării grozăviei pe care irosirea unei decade din viaţă o presupune. Dar
această anxietate face parte din existenţa ei la confruntarea cu faptul inexistenţei ei de atâta
vreme. Terapeutul nu îi poate diminua aceste anxietăţi, dar rămânând alături de ea în timpul

34
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

acestor crize, îi comunică de fapt că are noi opţiuni pentru viitor şi că nu trebuie să îşi
irosească aceste opţiuni, inclusiv opţiunea de a fi autentică în relaţia cu terapeutul.

C5 si C6
Psihoterapia centrată pe client

Carl Rogers (1902-1987) a obţinut doctoratul în psihologie clinică la


universitatea Columbia într-o atmosferă freudiană accentuată. El a demonstrat o mare
disponibilitate pentru schimbare dacă ne gândim că a fost crescut într-o familie de
fermieri extrem de exigenţi cu disciplina religioasă şi că iniţial demarase cu o formare
profesională în direcţia –probabil sugerată de mediul familial- agriculturii. Cărţile lui,
cum au fost Counselling and Psychotherapy din 1942 şi Client-Centered Therapy
(1951) precum şi faptul că la vremea aceea a utilizat loturi de control în cercetarea sa
i-au adus multă recunoaştere. Carl Rogers a fost o figură ilustră a psihoterapiei
umaniste şi de aceea a devenit tot mai implicat în promovarea modificărilor umaniste
în educaţie, afaceri, căsnicii, relaţii internaţionale, modificări care aveau la bază
ajutarea oamenilor de a înţelege cât mai bine fundamentele lor umaniste.

Teoria asupra personalităţii


Terapia centrată pe persoană a fost iniţial numită terapie nondirectivă
deoarece terapeutul avea mai ales rolul de a încuraja şi a asculta.Ulterior a fost
utilizată sintagma terapie centrată pe client, datorită responsabilităţii complete
atribuite clienţilor pentru propria lor dezvoltare şi maturizare. După 1961 ( Ivey et al.,
2002) se preferă sintagma terapie centrată pe persoană. Spre deosebire de formulările
iniţiale, în această ultimă etapă a dezvoltării teoriei sale, C. Rogers recomandă o mai
mare implicare a terapeutului, inclusiv o anumită autodezvăluire în relaţia cu clientul.
Terapia centrată pe client are la bază un model al personalităţii care
accentuează rolul deosebit al dezvoltării sau autoactualizării. Obiectivul ideal al
actualizării este dezvoltarea deplină a personalităţii şi tendinţa de a evolua în direcţia
maturizării. Această dezvoltare este rezultatul experienţelor personale care pot apărea
doar în relaţiile cu ceilalţi. Multe experienţe au un caracter simbolic, deşi ele pot fi
conştientizate.

35
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Adaptarea psihologică se află într-o strânsă coevoluţie cu imaginea de sine.


Aceasta înseamnă că toate experienţele fizice şi senzoriale ale organismului sunt
asimilate la un nivel simbolic, aflat într-o relaţie congruentă cu imaginea de sine.
Oamenii vor deveni din ce în ce mai securizaţi şi mai congruenţi, dacă în relaţiile lor
cu celelalte persoane se simt acceptaţi şi înţeleşi.
Dimpotrivă, dacă o persoană trăieşte ignorarea sau neacceptarea universului
său interior, ori chiar lipsa de respect, acest fapt îi va afecta funcţionarea sa
psihologică. Dacă un individ este confruntat încontinuu cu această atitudine, de
exemplu la şcoală, la serviciu, acasă, atunci el va dezvolta o scăzută stimă de sine şi o
imagine negativă de sine. Imaginea de sine a individului va avea, astfel, la bază
evaluarea propriilor experienţe de către ceilalţi. Deoarece evaluările celorlalţi
interiorizate de către individ nu se află într-o relaţie necesară cu experienţa factuală a
acestuia, ele vor fi exprimate din ce în ce mai intens sub forma sentimentelor de
tensiune, durere, suferinţă.
Întrucât fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacţiile cu ceilalţi,
persoana aflată în această situaţie de ignorare şi lipsă de respect dezvoltă ceea ce C.
Rogers numeşte o imagine pozitivă condiţionată prin interiorizarea unor condiţii ale
demnităţii: ea se simte demnă de respect numai în anumite condiţii, în funcţie de
valorile impuse din exterior, valori care nu au nici o legătură cu ceea ce simte
persoana cu adevărat.

Teoria asupra psihopatologiei


Experienţele aflate în dezacord cu aceste valori introiectate (,,condiţii ale
demnităţii”) pot fi percepute ca ameninţătoare şi de aceea vor fi ignorate, dezavuate şi
respinse. Dacă acest fapt se întâmplă în mod repetat, atunci structura eului devine
inflexibilă pentru a rezista acestor ameninţări, ajungându-se astfel la un fel de barieră
în calea dezvoltării personalităţii. Dezintegrarea şi dezorganizarea se manifestă când
persoana aflată în această stare de incongruenţă se confruntă cu un eveniment
important (,,momentul adevărului”). Comportamentul dezorganizat al persoanei este
expresia pendulării între direcţiile de acţiune dictate de ,,condiţiile demnităţii” impuse
din exterior şi cele indicate de ceea ce simte acesta cu adevărat. Scopul terapiei
centrate pe client este diminuarea acestei dezorganizări şi depăşirea rezistenţei. Se

36
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

poate ajunge la o autopercepţie realistă, care va schimba structura eului şi-i va mări
autoacceptarea.

Procesul terapeutic în terapia centrată pe client


În concepţia lui C. Rogers, procesul terapeutic are mai multe etape (Rogers,
1974). Aceste etape evidenţiază în egală măsură atât aspectul nondirectiv şi umanist al
intervenţiei terapeutice, cât şi drumul parcurs de client pe calea maturizării sale
psihosociale.
1. Clientul vine şi solicită un ajutor. Decizia de a se prezenta la terapeut este un
act de independenţă responsabilă- clientul vine singur, nu este adus. Acceptând
responsabilitatea solicitării ajutorului terapeutic, clientul acceptă şi responsabilitatea
de a se ocupa de problemele sale.
2. Situaţia de ajutor este normal definită. Încă de la început, clientul este
avertizat de faptul că terapeutul nu are raspunsuri la problemele sale. Psihoterapia
furnizează un cadru în care clientul poate descoperi, cu ajutor, propriile răspunsuri la
propriile întrebări. Terapeutul comunică pacientului verbal şi nonverbal ideea şi
sentimentele de libertate şi autenticitate, încurajându-l să se manifeste în acord cu
ceea ce simte şi gândeşte pe toată durata şedinţei de psihoterapie. Terapeutul acceptă
chiar şi ca pacientul să nu fie prezent la terapie dacă are lucruri mai importante de
făcut (el va plăti totuşi şedinţa de terapie conform contractului terapeutic).
3. Încurajarea exprimării libere a sentimentelor în ceea ce priveşte problema sa.
Dacă am reuşi să-l facem pe client să simtă că ora de terapie îi aparţine cu adevărat şi
o poate utiliza cum doreşte, atunci el va începe să-şi exprime liber ostilitatea şi
anxietatea, sentimentele de îngrijorare şi culpabilitatea, ambivalenţa şi indeciziile.
Atitudinea de înţelegere empatică a clientului de către terapeut facilitează o
comunicare terapeutică autentică şi neevaluativă.
4. Terapeutul acceptă, recunoaşte şi clarifică sentimentele negative. Acceptând
sentimentele clientului, el trebuie să fie pregătit să răspundă nu la conţinutul
intelectual al celor spuse de client, ci la sentimentele pe care acestea le implică. În
mod frecvent, terapeutul clarifică verbal aceste sentimente, nu încearcă să le
interpreteze cauza şi nici să le discute utilitatea- el recunoaşte pur şi simplu că ele
există şi le acceptă.

37
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

5. Când persoana a exprimat complet sentimentele negative, ea încearcă timid


exprimarea tendinţelor pozitive ce favorizează maturizarea sa. Cu cât exprimarea
sentimentelor negative este mai violentă şi mai profundă (întrucât ele sunt acceptate şi
recunoscute), cu atât este mai sigur că vor urma manifestări pozitive de dragoste,
tendinţe sociale de amor propriu fundamental, dorinţa de maturizare. Contrazicând pe
cineva, nu facem altceva decât să-l provocăm la o argumentare excesivă a propriei
credinţe, fapt ce scade posibilitatea modificării ei ulterioare; acceptând sentimentele
negative ale cuiva despre el însuşi, accentuăm dezechlibrul psihologic al acestuia, fapt
ce determină creşterea probabilităţii manifestării unor tendinţe contrare( în virtutea
nevoii naturale de homeostazie).
6. Terapeutul acceptă şi recunoaşte sentimentele pozitive exprimate, în aceeaşi
manieră în care a recunoscut şi acceptat sentimentele negative. Aceste sentimente
pozitive nu sunt acceptate cu aprobări şi elogii. Valorile morale nu intră în acest tip de
terapie. Sentimentele pozitive sunt acceptate ca o parte nici de mai mare, nici de mai
mică importanţă a personalităţii decât sentimentele negative.
7. Această nouă percepţie, înţelegere şi acceptare de sine constituie cel mai
important aspect al întregii metode. Ea asigură baza de la care individul poate să
meargă spre noi niveluri de integrare.
8. Clarificarea deciziilor şi a modurilor de acţiune posibile concomitent cu
creşterea autoînţelegerii şi autoacceptării. Ca urmare a reducerii disocierii dintre
imaginea de sine şi experienţa curentă, clientul îşi dezvoltă capacitatea de a-şi asuma
propriile decizii.
9. Iniţierea acţiunilor pozitive, adaptative minore caredezvoltă un ciclu al
schimbării ce-l conduce pe pacient spre niveluri superioare de adaptare.
10. Înţelegerea de sine mai completă şi mai precisă pe măsură ce individul
dobândeşte curajul de a scruta mai profund propriile sale acţiuni.
11. Acţiuni pozitive integrate din ce în ce mai importante; deşi anumite simptome
persistă, clientul are cu totul o altă imagine despre acestea; ele nu-i mai ameninţă
respectul de sine.
12. Descreşterea nevoii de ajutor şi recunoaşterea de către client a faptului că
relaţia trebuie să înceteze. Ca şi iniţiativa începerii terapiei, şi cea privind terminarea
terapiei aparţine clientului; terapeutul nu face presiuni nici pentru întreruperea
terapiei, nici pentru continuarea ei. Deseori mă adresez pacienţilor mei astfel: ,,Preţul

38
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pe care îl plătiţi pentru terapie vă va determina mereu să faceţi un bilanţ cost/beneficii.


Pe măsură ce terapia evoluează, beneficiile psihologicepe care le veţi obţine vor fi din
ce în ce mai mici, astfel încât veţi ajunge într-un moment în care veţi considera că este
mai bine să întrerupeţi terapia. Când va sosi acest moment, vă rog să-l discutăm
împreună”.

Conţinutul tratat în psihoterapie


C. Rogers punctează următoarele aspecte distinctive ale metodei pe care o propune:
1. Are un scop diferit de al celorlalate terapii. Este centrată asupra individului, şi nu a
problemei; scopul urmărit nu este rezolvarea problemei, ci ajutarea clientului să atingă
o anumită maturizare care să-l conducă la o adaptare superioară. ,, Terapia – spune C.
Rogers – nu constă în a face ceva pentru individ şi nici în a-l conduce pe acesta să
facă ceva pentru el însuşi; ea constă în a-l elibera pentru a putea să-şi desăvârşească
maturizarea şi dezvoltarea normală”.
2. Pune accent pe elementul trăit, pe aspectul afectiv al situaţiei mai degrabă decât pe
aspectul intelectiv; majoritatea inadaptărilor, problemelor, nu sunt determinate de
lipsa informaţiilor; dacă ar fi aşa, atunci problemele s-ar rezolva simplu prin
furnizarea de informaţii, dar viaţa arată că sfaturile ,,isteţe” nu rezolvă întotdeauna
problemele.
3. Pune accentul pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul individului. Spre
sfârşitul relaţiei de ajutor, trecutul ar putea fi util pentru înţelegerea genezei unui
comportament, dar nu este în mod necesar important pentru atingerea obiectivelor
terapeutice.

Relaţia terapeutică
1. Deoarece relaţiile interpersonale sunt considerate a fi cheia dezvoltării
individului, terapia oferă o relaţie astfel structurată încât va permite actualizarea
resurselor, facilitarea dezvoltării şi a maturizării. Rogers consideră că, pentru a-şi
atinge aceste obiective, relaţia terapeutică trebuie să se conformeze unor principii.
Congruenţa terapeutului nu este expresia interpretării unui rol; terapeutul, pur şi
simplu, exprimă deschis sentimentele pe care le trăieşte în momentul interacţiunii sale
cu clientul. El conştientizează aceste sentimente şi are capacitatea de a le comunica
acestuia într-o manieră adecvată. Dacă, de pildă, terapeutul se simte plictisit în relaţia

39
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

cu clientul său, aceasta nu înseamnă că el îi va vorbi imediat despre acest sentiment;


dar în cazul în care clientul continuă să fie plictisitor, terapeutul îşi va exprima acest
sentiment cu speranţa că vor vorbi deschis şi constructiv despre el. Totuşi, terapeutul
nu trebuie să rănească sau să acuze pacientul, motivându-şi comportamentul prin
invocarea spontaneităţii şi a congruenţei. De aceea, atunci când terapeutul exprimă
sentimente negative, ele sunt prezentate ca reacţii personale, şi nu ca indicatori ai
vreunei trăsături de personalitate a clientului. Rămânând la exemplul anterior,
terapeutul poate spune: ,,trăiesc un sentiment de plictiseală!” şi nu ,,sunteţi o persoană
plictisitoare!”. Dacă dorim ca pacientul să se comporte sincer , autentic în relaţia
terapeutică, şi noi, în calitate de terapeuţi, trebuie să avem capacitatea de a ne
comporta astfel.
Atenţia pozitivă necondiţionată se manifestă prin exprimarea continuă a unui
sentiment pozitiv, fără rezerve şi fără evaluări. Ea înseamnă să nu faci judecăţi de
valoare
(Rogers, 1974). Terapeutul nu trebuie să accepte anumite sentimente ale clientului şi
să respingă altele, ci să-l valorizeze într-o manieră totală, necondiţionată. O posibilă
excepţie se poate admite când terapeutul lucrează cu pacienţi schizofrenici. ,, În astfel
de cazuri – spune Rogers – terapeuţii sunt mai eficienţi când se manifestă într-o
manieră condiţională, adică atunci când nu acceptă manifestările lor bizare de tip
psihotic”.
Înţelegerea empatică a clientului. Are la bază întâlnirea celuilalt în baza unor
dimensiuni sau puncte comune. Deseori, pentru descoperirea acestora, terapeutul
apelează la o activitate sau un un obiect intermediar: un joc cu un copil, o problemă
personală cu un salariat, audiţia unui fragment muzical cu un psihotic etc.
,, A fi empatic înseamnă – spune C. Rogers – a percepe cu acurateţe cadrul intern
de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i
aparţin ,,ca şi cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de ,,ca şi
cum”.(cf. Marcus, 1997, p.13).

Principalele competenţe interpersonale ale terapeutului (consilierului), care


adoptă o abordare de tip nondirectiv sunt: comportamentul participativ, reflectarea
sentimentelor, reformularea.

40
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Comportamentul participativ. Actul terapeutic se desfăşoară într-un climat raţional


comprehensiv şi pe fondul unei dorinţe reciproce de colaborare. Deseori, ni se
întâmplă să observăm că, deşi se află foarte aproape unii de ceilalţi din punct de
vedere fizic, unii oameni rămân destul de străini, de îndepărtaţi şi inaccesibili din
punct de vedere psihologic.
Participarea şi ascultarea sunt considerate a fi deprinderi fundamentale ale oricărui
bun consilier. Definind aceste concepte, Egan(1994) considera că participarea se
referă la orientarea fizică a consilierului (terapeutului) către client, în timp ce
ascultarea înseamnă capacitatea de a capta şi înţelege mesajele pe care clienţii
(pacienţii) le comunică, verbal sau nonverbal, clar sau vag.
Comunicăm cu ajutorul cuvintelor, modulaţiilor vocii, corpului, posturilor,
gesturilor şi al expresiilor mimice. Nu putem să nu comunicăm. Chiar dacă nu spunem
nimic şi rămânem imobili, transmitem un anumit mesaj.
Mesajul trimis celorlalţi depaşeşte conţinutul semantic al cuvintelor pe care le
utilizăm. Cercetările au evidenţiat că în timpul unui discurs prezentat în faţa unui
grup, 55% din impactul acestuia se datorează limbajului corporal (postură, gesturi,
contact vizual), 38% tonul vocii şi doar 7% conţinutului verbal al mesajului transmis
(Mehrabian şi Ferris, 1967, apud Fèvre, Soto, 1995). Aceste procente diferă de la o
situaţie la alta: limbajul corpului şi tonul vocii schimbă enorm impactul şi
semnificaţia mesajului. În foarte multe situaţii este foarte important cum spunem decât
ceea ce spunem! De câte ori un da nu înseamnă nu, sau invers, în funcţie de felul în
care aceste cuvinte sunt spuse? Dacă cuvintele sunt conţinutul ,,digital” al mesajului,
atunci posturile, gesturile, expresiile mimice formează contextul acestuia; iar acestea
împreună – conţinut şi context- asigură semnificaţia comunicării.
Poziţia spaţială. Despre relaţia de ajutor (în terapie sau consiliere) se vorbeşte,
deseori, ca despre o situaţie ,,faţă în faţă”. Totuşi, poziţia de faţă în faţă indică, mai
degrabă, o relaţie de opoziţie, de apărare-atac. Situaţia în care interlocutorii sunt
aşezaţi într-un unghi de 45º - 90º acordă o mai mare libertate şi un confort sporit
fiecăruia, deoarece întâlnirea privirii celuilalt devine oarecum opţională.
În mod spontan, în cursul unei discuţii, interlocutorii îşi schimbă poziţia şi distanţa
în funcţie de obiectivele şi încărcătura afectivă a mesajelor transmise.
Contactul corporal. Maniera în care corpurile se ating, se întâlnesc, se îndepărtează
sau se evită este influenţată de stările emotive şi de habitudinile socioculturale. Prin

41
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

atingerea corpului transmitem diverse stări emotive (nelinişte, prietenie, siguranţă,


relaxare, etc.), deoarece contactul corporal este una dintre formele primare ale
comunicării.
Atingerea pacienţilor poate avea efecte pozitive asupra lor, făcându-i să se simtă
înţeleşi şi implicaţi în relaţia terapeutică, dar poate avea şi efecte negative dacă aceştia
trăiesc sentimentul că spaţiul lor intim a fost violat. De aceea, atingerile pacienţilor
trebuie făcute cu prudenţă.
Postura. Postura, echilibrul corpului şi a colanei vertebrale exprimă atitudinile
noastre fundamentale. De la primul contact simţim o atitudine deschisă, primitoare
sau, dimpotrivă, de respingere, dispreţ sau supunere. Cineva cu o atitudine de
supunere evidentă este descris, în mai multe culturi, ca neavând coloană vertebrală!
Nu ne propunem aici să decodificăm manifestările postulare specifice principalelor
atitudini ce pot apărea într-o situaţie de comunicare. Subliniem doar că terapeutul,
clinicianul, trebuie să adopte, în general, o atitudine deschisă, menită să stimuleze
contactul psihologic cu clienţii săi: capul uşor aplecat într-o parte, corpul aplecat în
faţă, postura suplă şi distinsă.
Gesturile. Gesturile însoţesc, subliniază şi punctează discursul nostru. Ele exprimă
maniera noastră de a gândi, de a resimţi lucrurile; ele traduc realitatea noastră
profundă, o fac vizibilă unui observator atent şi avizat. Mişcările corpului pot fi
împărţite în câteva tipuri, fiecare având o funcţie diferită (Ekman şi Friesen, 1969).
Emblemele sunt substitute pentru cuvintele (de pildă, degetele în V- emblema
victoriei). Ilustratorii acompaniază vorbirea (pescarii ilustrează mărimea peştilor
prinşi cu mâinile). Regulatorii (de exemplu, mişcările capului) monitorizează fluxul
conversaţiei, în timp ce adaptorii sunt gesturi care, la fel ca majoritatea celorlalte
categorii, scapă controlului conştient şi nu au, în general, un scop comunicativ (cum
ar fi muşcarea buzelor, mişcarea automată a creionului aflat în mână sau desenarea
automată a unor linii neregulate, figuri, etc.). dacă emblemele, ilustratorii şi
regulatorii însoţesc şi completează mesajul verbal, adaptorii ne pot informa, mai ales,
despre contextul emoţional în care se realizează comunicarea.
Incongruenţa dintre mesajul verbal şi cel al corpului poate fi o importantă sursă de
informaţii. Este banală deja situaţia în care gura spune da, iar întregul corp spune nu!
Mişcările corpului furnizează informaţii care, deseori, nu pot fi obţinute prin analiza
conţinutului verbal sau a expresiei faciale. Cercetările în acest domeniu au evidenţiat

42
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

că mişcările picioarelor trădează cel mai uşor realitatea psihologică profundă a


interlocutorilor, deoarece ele sunt mai puţin conştientizate şi controlabile voluntar.
Faţa şi mimica. Există feţe care atrag şi inspiră încredere, altele pe care nu am mai
dori să le revedem vreodată, mai ales când suntem singuri! Există feţe nervoase,
crispate, flegmatice, senzuale, voluntare, sangvine etc. Trăsăturile sunt dilatate sau
retractate. Caracterologia a încercat să acorde divesre semnificaţii trăsăturilor feţei:
partea de sus a acesteia s-ar afla în relaţie cu intelectul, partea de jos ar exprima forţa
instinctelor, în timp ce partea mediană ar reflecta viaţa emoţională. Totuşi, nici o
clasificare nu a reuşit să ofere explicaţii valide pentru marea diversitate a feţelor pe
care le întâlnim. Pentru a evita erorile în interpretarea acestor indicatori, trebuie să
avem permanent în vedere contextul în care apar, precum şi considerarea expresiilor
faciale în dinamica lor. Deseori, microexpresiile ce apar în cursul conversaţiei
constituie cele mai bune coduri pentru o analiză validă : o uşoară tensiune în privire,
o ridicare a sprâncenelor, o grimasă a gurii etc.
Privirea. A intra în relaţie cu o persoană, înseamnă mai întâi, a realiza un schimb de
priviri. A-l accepta pe celălalt presupune a-i accepta privirea. A vedea şi a fi văzut
sunt acţiuni primare într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul privirii transmitem cele
mai subtile nunaţe ale emoţiilor şi gândurilor noastre. Privirea poate fi directă,
încrezătoare, veselă, ipocrită, goală, etc. De altfel, se spune deseori că ,,ochii sunt
oglinda sufletului”.

Eficienţa terapiei

Rogers a fost primul psihoterapeut care a demonstrat că un demers umanist în


psihoterapie nu este incompatibil cu cercetarea. Numeroase studii au demonstrat
superoritatea metodei centrate pe client, faţă de lipsa oricărei intervenţii în diminuarea
discrepanţei dintre sinele ideal şi sinele real, aşa cum a demonstrat Stephenson în
1953. Cercetări mai recente (ex. Shapiro, 1982) arată că efectele terapeutice ale
terapiei rogersiene sunt doar puţin deasupra efectului placebo, aproximativ la egalitate
cu efectul psihanalizei si terapiei adleriene dar sensibil sub nivelul terapiilor
comportamentale focalizate. Este subliniat însă efectul remarcabil privind creşterea
stimei de sine în cazul terapiei rogersiene, centrate pe persoană.

43
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Menţionăm căteva limite ale cercetărilor realizate de terapeuţii rogersieni, aşa


cum sunt ele prezentate de exemplu de comportamentalişti:
- utilizează in studiile lor subiecţi de control care nu sunt candidaţi la
psihoterapie
- nu utilizează un grup de control netratat
- nu controlează pentru efectul placebo
- se bazează pe autoevaluarea clienţilor, care sunt motivaţi să facă plăcere
terapeutului şi experimentatorului
- neglijează comportamentele propriuzise şi iau în calcul numai experienţele
subiective

Ideea cu care cel mai adesea este combătută terapia centrată pe client este că
deşi empatia şi abordarea pozitivă necondiţionată pot fi extrem de utile, niciodată
comportamentul terapeutului nu va fi suficient pentru tratarea problemelor şi
tulburărilor psihologice.

Cazul Martha C –din perspectiva terapiei centrate pe client

D-na Martha C. a fost crescută într-o atmosferă extrem de rigidă în care părinţii puneau
condiţii severe legate de curăţenie, impunând căutarea îndepărtării cât mai riguroase a microbilor. Ei de
asemenea i-au impus ideile şi preferinţa lor pentru asexualitate şi pentru supuşenie şi interzicerea
manifestării agresivităţii iar a ea a internalizat condiţiile lor după cum se observă din compulsiile
actuale. Singurele experienţe pe care şi le permite sunt cele în care ea probează repetat cât de curată şi
de lipsită de boli este.
Aparent, în primii ani de căsnicie ea s-a simţit suficient de iubită şi de apreciată ca să fie
flexibilă şi mai bine adaptată. Infestarea cu oxiuri survenită în plină epidemie cu gripă a aruncat o
anumită îndoială asupra stimei faţă de sine: se întreba dacă nu cumva această contaminare se datorează
unei scăpări sau insuficientei sale vigilenţe. Se acuza că nu este o mamă suficident d ebună din moment
ce nu a avut destul de bine grijă de copii.
D-na Martha C creează impresia unei persoane care a intrat în panică din cauza insuportabilei
experienţe de a fi nedemnă de iubire. Toata viaţa ei pare dezorganizată de lupta crâncenă pe care o duce
pentru a mai păstra ce se mai poate din consideraţia ei faţă de propria persoană, luptă care se duce mai
ales prin spălarea exagerată pentru evitarea microbilor. Dacă am empatiza cu ceea ce simptomele ei ne
comunică am putea auzi cum strigă: „sunt o persoană valoroasă, merit să fiu iubită, uitaţi-vă cât de
curată sunt eu, nu sunt bolnavă, nu mă alungaţi, am să devin tot mai valoroasă, tot mai demnă de
iubirea voastră, de respectul vostru, am să mă străduiesc din greu, am să fiu tot mai curată”.

44
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Familia şi terapeutul îi cer să înceteze cu spălatul exagerat în timp ce ea consideră că numai


spălându-se poate să se suporte pe ea. Un terapeut eficient va crea o atmosferă în care d-na să simtă că
este respectată şi atunci când se spală şi atunci când nu se spală, când vorbeşte despre a se spăla sau
când vorbeşte despre a nu se spăla. Dacă ne dăm seama că vorbim cu o persoană obsedată de curăţenie
pentru a-şi meţine bruma de respect de sine şi de afecţiune pentru sine rămase, atunci nu ne vom grăbi
să îi cerem să renunţe la singura ei bază pentru stima de sine, spălatul.
Mai întâi ea are nevoie să experimenteze atitudinea pozitivă necondiţionată a celui căruia îi
pasă de ea fie că se spală fie că nu, fie că este obsedată sau nu. Numai după aceea ea va putea înţelege
că faptul de a fi respectat nu este legat în nici un fel de a fi sau a nu fi foarte bine spălat. Apoi ar putea
treptat să îşi dea seama că şi afecţiunea ei pentru sine poate să existe chiar dacă se spală, chiar dacă nu.
Afecţiunea este mai importantă decât curăţirea propriului corp în măsura în care o face ea. D-na şi-a
furnizat spălare necondiţionată, ori ea nu de asta are nevoie ci de afecţiune necondiţionată.

Cursurile 7 si 8

Terapia gestalt

O schiţă a lui Fritz Perls


Friedrich (Fritz) Perls a fost cel care a elaborat terapia gestalt şi expert în aplicarea
terapiei gestalt pentru a ajuta oamenii să devină mult mai conştienţi de ei înşişi şi de
corpul lor. Cu toate acestea, Perls nu a început cu o astfel de abordare orientată către
acţiune. Ca mulţi creatori de sisteme de psihoterapie, cariera sa timpurie a fost
puternic influenţată de studiile sale despre Freud. După ce a luat doctoratul în Berlin,
oraşul său natal, el a studiat la institutele de psihanaliză din Berlin şi Viena. A fost
analizat de Wilhelm Reich, cel care i-a influenţat profund cariera. Perls a spus că dacă
nu ar fi fost venirea lui Hitler la putere, probabil că şi-ar fi petrecut întreaga carieră
profesională psihanalizând câţiva clienţi din pătura selectă a societăţii.
Totuşi, ca o persoană conştientă, el a anticipat crimele lui Hitler şi, în 1934, când
Ernst Jones l-a anunţat că există un post liber de psihanalist la Johannesburg, Africa
de Sud, Perls a acceptat. Odată cu apariţia apartheid-ului în Africa de Sud, Perls a
trebuit să părăsească din nou o ţară care se îndrepta spre un regim de opresiune
inacceptabilă. El a emigrat în SUA în 1946 şi, împreună cu soţia sa, Laura, terapeută,
a deschis Institutul de Terapie Gestalt din New York. În 1951, împreună cu Ralph
Hefferline şi Paul Goodman, a publicat cartea Terapia Gestalt: entuziasm şi
maturizare în cadrul personalităţii umane, (Gestalt Therapy: Excitement and Growth

45
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

in the Human Personality) o carte interesantă datorită prezentărilor atractive a


exerciţiilor gestalt.

Teoria personalităţii

În ciuda idealului străvechi de repudiere a trupurilor noastre, noi oamenii


trebuie să acceptăm că suntem funciar organisme biologice. Scopurile noastre zilnice,
sau scopuri finale (end-goals) cum preferă să le numească Perls, au la bază nevoile
noastre biologice, care se limitează la hrană, sex, supravieţuire, adăpost, aer. Rolurile
sociale pe care le adoptăm sunt mijloacele prin care ne satisfacem nevoile finale.
Rolul nostru de psihoterapeuţi, de exemplu, este un mijloc prin care ne satisfacem
nevoi finale precum cele de hrană şi de adăpost. Ca fiinţe sănătoase, viaţa noastră
cotidiană se concentrează asupra anumitor scopuri finale care ne apar în conştiinţă cu
scopul de a fi satisfăcute. Dacă suntem atenţi la corpul nostru, imediat apare şi cea
mai urgentă nevoie, la care noi răspundem ca la o urgenţă – adică, fără nici o îndoială,
cea mai importantă acţiune pe care o vom întreprinde în acel moment va fi de a
satisface acea trebuinţă finală care ne apare în conştient. Apoi, vom interacţiona cu
mediul pentru a alege acele substanţe de care avem nevoie pentru a satisface acea
trebuinţă finală.
Nevoile finale sunt resimţite ca nevoi presante atâta timp cît ele nu sunt
realizate; ele sunt staţionare atâta timp cât le oferim rezolvare printr-un schimb
adecvat cu mediul. Dacă, de exemplu, ne este sete, vom resimţi nevoia de satisfacere a
setei noastre, răspunzând la această trebuinţă cu o cantitate adecvată de apă din mediu.
Acest proces continuu de satisfacere a nevoilor noastre, de realizare a unor întreguri
sau gestalt-uri, este postulat de Perls drept o lege constantă a lumii şi care menţine
integritatea organismelor.
O personalitate sănătoasă nu se preocupă de rolurile sociale atâta timp cât
aceste roluri nu sunt mai mult decât aşteptări sociale pe care le avem pur şi simplu
pentru noi înşine. Persoana matură nu se adaptează la societate, în orice caz nu la o
societate „dementă” ca a noastră. Indivizii sănătoşi nu repetă aceleaşi vechi şi obosite
tipare de comportament care sunt în acelaşi timp atât de sigure şi atât de mortale. În
asumarea responsabilităţii de a fi tot ceea ce ei pot fi, oamenii lui Perls acceptă
atitudinea de a trăi şi de a-şi reevalua mereu existenţa. Ei descoperă că ei înşişi

46
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

reprezintă mereu noi şi proaspete mijloace prin care îşi completează scopurile finale.
Acestă prospeţime este ceea ce descoperă bucătarul creativ, ce experimentează
spontanul partener de sex, de ce se bucură terapeutul activ după ce a muncit mult.
Având toate aceste posibilităţi atractive ce apar din procesul natural de
maturizare, cum se face că cea mai mare parte a omenirii rămâne blocată în tipare
imature, copilăreşti, de dependenţă? Există aici câteva experienţe ale copilăriei care
pot interfera cu dezvoltarea normală a omului. În cadrul anumitor familii, părinţii
retrag copilului sprijinul necesar înainte ca copiii să-şi dezvolte propria capacitate de
asigurare a acestuia. Copilul nu se mai poate baza pe sprijinul sigur necesar şi nici pe
propriul ajutor. Ajunge la un impas. Prototipul de impas la Perls este fetusul separat
de placentă şi care nu se poate baza pe oxigenul provenit de la mama sa dar care nici
nu poate să respire singur – o situaţie înspăimântătoare. Un alt exemplu de impas
apare atunci când părinţii pretind copilului să stea în picioare înainte ca muşchii
corpului şi simţul echilibrului să se fi dezvoltat suficient. Tot ce simte atunci copilul
este frica de a nu cădea. Resimţirea acestor impasuri poate avea ca rezultat blocarea în
mijlocul procesului de maturizare.
O sursă de interferenţă şi mai des întâlnită vine din partea acelor părinţi care
sunt convinşi că ştiu întotdeauna ce e cel mai bine pentru copilul lor. În aceste familii,
copiii pot simţi frica de ”băţ”, ceea ce înseamnă frica de pedeapsă pentru faptul că s-ar
putea încrede în propriile direcţii de mers, atunci când acestea diferă de ceea ce cred
părinţii că este cel mai bine. Din partea propriilor acţiuni independente ei se pot
aştepta la urmări catastrofale, cum ar fi: ”dacă merg pe cont propriu nu voi mai fi
iubit de părinţi sau ei nu vor fi de acord cu mine.” Perls sugerează că aceste aşteptări
catastrofale sunt adesea proiecţii ale fricilor copilului asupra părinţilor cu privire la
consecinţele independenţei persoanei, mai degrabă, decât amintiri despre cum exact
au reacţionat părinţii în faţa afişării de către acesta a unui comportament ceva mai
matur.

Teoria psihopatologiei

Persoana patologică este acea persoană rămasă blocată în mijlocul procesului firesc de
dezvoltare psihică sau de maturizare. Nu e de mirare că Perls a preferat termenul de
tulburări ale dezvoltării mai degrabă decât pe cel de nevroze, pentru a desemna cele

47
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

mai comune probleme ale vieții, deși el s-a bazat frecvent pe termenul mult mai
tradițional de nevroză atunci când a vorbit de psihopatologie.
Pentru Perls, există 5 straturi sau nivele distincte ale psihopatologiei: (1) falsul (the
phony), (2) fobicul (the phobic), (3) impasul (the impasse), (4) implozivul (the
implosive) și (5) explozivul (the explosive). Stratul prefăcătoriei este acel nivel al
existenței în care jucăm jocuri și roluri. La acest nivel, ne comportăm ca și cum am fi
personalități, necunoscători, doamne bine crescute sau adevărați masculi. Atitudinile
nostre de tipul ca-și-cum necesită ca noi să ne ridicăm la nivelul unui concept, al unei
fantezii, create de noi înșine sau nu, indiferent dacă apare ca un rău sau ca un ideal.
Am putea crede că este un ideal să ne comportăm ca și cum am fi Hristos de exemplu,
dar Perls ar considera asta un rău, deoarece ar fi o încercare de a fugi de ceea ce noi
suntem cu adevărat. Rezultatul este acela că persoanele nevrotice au abandonat
viețuirea într-un mod în care s-ar fi putut actualiza pe ei înșiși, pentru a trăi în virtutea
actualizării unui concept. Perls compară această patologie cu un elefant care ar vrea să
fie mai degrabă o tufă de trandafiri și o tufă de trandafiri care vrea să fie cangur.
În strădania de a fi ceva ce nu suntem, noi repudiem acele aspecte ale noastre
proprii care ar putea duce la neacceptare sau respingere. Dacă ochiul ne face să
păcătuim, trebuie să ne scoatem ochiul. Dacă organele sexuale ne fac umani, ne
repudiem organele sexuale. Devenim înstrăinați de acele trăsături ale noastre care ne
fac pe noi și pe cei apropiați să se încrunte, și creăm goluri, viduri, nimicuri, acolo
unde ar fi trebuit să existe ceva. Acolo unde apar golurile, construim artefacte
neautentice (phony artifacts). Dacă ne negăm sexualitatea de exemplu, atunci trebuie
să ne comportăm ca și cum am fi de la natură pioși și sfinţi. Ne străduim să creem
însușiri care sunt pretinse de societate și care sunt în cele din urmă cerute de acea
parte a personalităţii noastre pe care Freud o numea Supraeu.
Pe parcurs, ne construim trăsături false (prefăcute, phony) – false deoarece ele
reprezintă, cel mult, doar jumătate din ce suntem. Dacă personajul creat de noi este
rău și autoritar, de exemplu, putem fi siguri că dedesubt există o polaritate opusă,
dorinţa de a fi blând și tolerant. Personajele noastre false caută să ne apere de faptul
că existenţa autentică implică, pentru fiecare în parte, confruntarea permanentă cu o
serie continuă de polarităţi personale. Putem foarte bine adera în mod rigid la
sfinţenie și pietate, de exemplu, pentru a ne proteja de trăirea dorinţelor opuse, de a fi

48
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

diabolici și sexuali. Persoana sănătoasă încearcă să găsească unitatea în viaţa sa prin


acceptarea și exprimarea polilor opuși ai vieţii. Persoanele patologice încearcă să
ascundă opoziţiile prefăcându-se că vieţile lor sunt compuse în întregime din
trăsăturile lor neautentice.
Perls a denumit cele mai celebre polarităţi gestalt Câinele stăpân (Top Dog, câinele
care-l supune pe altul, care se impune, n.tr.) și Câinele supus (Under Dog, câinele
care adoptă o poziție supusă față de primul, n.tr.). Noi resimțim Câinele stăpân ca și
conștiință a noastră, ca parte respectabilă a noastră care insistă să aibă mereu dreptate.
Acesta încearcă să stăpânească prin comandă, solicitare expresă, insistență și reproș.
Câinele supus este sclavul din noi care pare să urmeze apelurile și cerințele
amenințătoare ale Câinelui stăpân, dar care de fapt încearcă să controleze prin
rezistență pasivă. Câinele supus este acea parte a noastră care acționează prostește,
este leneșă sau care este incompetentă – toate acestea ca strategii de a nu duce la
îndeplinire ordinele Câinelui stăpân. Atâta timp cât oamenii nu vor să accepte că ei
sunt de asemenea și opusul a ceea ce pretind a fi – că sunt atât puternici cât și slabi,
atât cruzi cât și blânzi, atât stăpâni cât și sclavi – ei rămân incapabili de a realiza
Gestalt-ul vieții lor, de a experimenta totalitatea vieții lor.

Teoria proceselor terapeutice

Eliberarea puternică a unor emoții de furie, orgasm, bucurie și tristețe promite


să aducă cu sine un sentiment profund al totalității și umanității. Nu e de mirare că
atâția oameni l-au căutat pe Fritz Perls în timpul călătoriilor lui prin țară. Însă Fritz i-a
anunțat curând că exploziile cathartice pot fi obținute doar în urma strădaniei de a
amplifica conștientizarea jocurilor și rolurilor neautentice jucate, precum și a acelei
părți a sinelui care a fost repudiată. Oamenii trebuie să devină conștienți de modul în
care sunt blocați în fanteziile lor copilărești, de modul în care încearcă să devină ceva
ce ei nu sunt cu adevărat.

Conștientizarea

49
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Realizarea conștientizării în terapia gestalt are ca scop eliberarea persoanelor de


maya, de iluzoriu, de neautentic, de stratul existenței ce ține de fantezie. De vreme ce
maya reprezintă o lume mentală, o lume de concepte, idealuri, fantezii și repetiții
intelectuale, Perls afirmă că modul de a ne elibera de maya este de a ne ”pierde
mințile și a ne veni în fire.” Acestă pierdere a minților înseamnă de fapt o modificare
radicală în ce privește conștientizarea, de la o gândire și o teoretizare orientate spre
viitor, la o conștiință senzorială orientată spre prezent. La acest nivel fenomenologic
de conștientizare putem trăi cu toate simțurile realitatea sinelui și a lumii mai degrabă
decât să experimentăm concepțiile noastre teoretice sau idealiste despre cum ar trebui
să fie lucrurile. Putem avea experiența satori sau a stării de trezie. Dintr-odată, lumea
este din nou aici, în fața ochilor noștri. Ne trezim dintr-o transă intelectuală așa cum
ne trezim dintr-un vis. Şi cu simțurile treze ne aflăm din nou în contact cu tot ceea ce
suntem.

Activitatea pacientului. De fapt, activitatea pacientului pare destul de simplă – de a


rămâne în aici și acum. Conștientizarea momentului permite pacientului să lucreze
asupra principiului gestalt cu privire la sănătate: anume că cea mai importantă situație
nerezolvată va pătrunde intotdeauna în conștiință pentru a putea fi rezolvată. Însă
pacienții descoperă curând că rămânerea în aici-și-acum nu este chiar așa de simplă.
Imediat ce pacienții se pun pe ”scaunul fierbinte”, ceea ce înseamnă că sunt gata să fie
centrul atenției terapeutului gestaltist, ei pot să reinstaureze nivelul inautentic al
nevrozei lor. Unii pacienți vor juca rolul neajutoratului, incapabil de a acționa în lipsa
încurajărilor și indicațiilor terapeutului; alții vor face pe proștii, incapabili să înțeleagă
ce vrea să spună terapeutul; alții se vor strădui să fie pacientul perfect cu Câinele
stăpân, insistând să facă exact ce li se cere.

Pe urmă, pacienților li se va cere să participe la exercițiile gestalt proiectate în


scopul de a-i ajuta să devină mai conștienți de jocurile și rolurile false pe care le
joacă. Aceste exerciții nu sunt un scop în sine; ele sunt o metodă de a preveni evitarea
emoțiilor conflictuale. De exemplu, în cadrul exercițiului ”Câinele stăpân / Câinele
supus”, pacientul stă într-un scaun strigându-și poruncile la Câinele supus, apoi trece
în scaunul Câinelui supus pentru a formula scuzele pentru că nu a fost perfect. Sau
pacientului i se poate cere să devină mai conștient de un anumit comportament non-

50
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

verbal și să îl repete într-o formă dramatică – cum ar fi un picior care zvâcnește sau
un zâmbet anxios.
În timp ce pacienții se străduiesc să participe la exercițiile gestalt, ei pot
deasemenea deveni și mai conștienți de nivelul lor de falsitate, de acele lucruri de care
fug în situația de aici-și-acum, de așteptările catastrofale pe care le utilizează ca scuză
pentru fuga lor. De exemplu, ei pot simți o mare furie față de terapeut pentru că acesta
nu i-ar ajuta suficient, însă nu și-ar exprima furia, de frică că terapeutul nu ar mai dori
să mai aibă de-a face cu ei. Apoi, pacienților li s-ar putea cere să intre în posesia
proiecțiilor respingerilor și să joace un joc de rol despre cine anume amenință cu
respingerea, părinții sau conștiința lor. La fiecare nivel al exercițiilor, pacienții nu
vorbesc despre ce anume intră în conștientul lor. Pacienților li se cere să-și exprime
experienţele lor conştiente în acţiune – de exemplu, ocupând scaunul care reprezintă
Câinele stăpân sau pe părinți și exprimând exact ceea ce acea persoană ar spune.
Printr-un astfel de mod activ de exprimare ei devin mult mai mult conştienţi de ceea
ce interferează cu capacitatea lor de a persista în aici-și-acum.

Activitatea terapeutului. Activitatea terapeutului în ce priveşte activarea conştiinţei


este, în primul și în primul rând, producerea frustrării pacientului. Mai exact,
terapeutul frustrează dorinţele ce urmează a fi protejate, apărate în faţa emoţiilor
neplăcute, precum și eforturile de negare a responsibilităţilor pentru alegerile făcute.
Frustrarea în sine este un produs secundar al interacţiunii gestalt și al intervenţiilor
terapeutului, ce sunt construite special pentru a stârni ceva ce pacientul încearcă să
evite. Încercările pacientului de a-l manipula pe terapeut în scopul de a-l face
responsabil pentru starea de bine a pacientului trebuiesc blocate, ceea ce produce
frustrare. Dacă terapeutul se dedică ”ajutorării” pacientului atunci terapeutul este
pierdut de la bun început. O astfel de atitudine de ajutorare este una paternalistă iar
pacientul va fi decis să îl facă pe terapeut să se simtă neplăcut, ca și compensaţie
pentru faptul că are nevoie de el.
Parte a responsabilităţii terapeutului constă în a rămâne în aici și acum, la fel
cum pacienţii sunt solicitaţi să rămână în prezent. A fi centrat pe prezent înseamnă că
terapeuţii gestalt nu pot utiliza nici un tipar predeterminat pentru exerciţii. Un
exerciţiu anume este ales pentru că la acel moment specific terapeutul crede că

51
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

exerciţiul permite pacientului să devină mai conştient de ceea ce îl împiedică în ce


priveşte rămânerea în aici și acum. Dacă pacienţii continuă să alunece înapoi în
resentimentul trecutului prin acuzarea părinţilor lor pentru problemele lor, de
exemplu, atunci terapeutul gestaltist poate apela la tehnica scaunului gol. În acest caz,
pacientul este solicitat să îşi imagineze că părintele este prezent şi stă în scaunul gol,
iar ei sunt liberi să spună acestuia tot ceea ce s-au abţinut să spună până acum. O
astfel de exprimare a resentimentelor nerezolvate poate permite pacientului să-şi
finalizeze jocul de-a acuzarea cu părinţii lui.
Deşi tiparul exerciţiilor nu poate fi predeterminat, terapeutul gestaltist posedă
la dispoziţie o gamă largă de exerciţii la care poate apela oricând pentru a amplifica
conştientizarea. În cartea Terapia gestalt, sunt prezentate sistematic o largă varietate
de astfel de exerciţii, astfel ca cititorii să-şi experimenteze propriile blocaje de
conştiinţă. Teoretic, tipul exerciţiilor este limitat doar de creativitatea terapeutului.
Totuşi, în practică, majoritatea terapeuţilor par să apeleze mereu la exerciţiile clasice
create de Perls. Levitsky şi Perls au realizat cele mai folosite exerciţii sau jocuri
gestalt. Exerciţiile cele mai implicate în activarea conştiinţei includ:

1. Jocuri de dialog, în care pacienţii poartă un dialog între polarităţile personalităţii


lor, cum ar fi între o polaritate masculină reprimată şi o polaritate feminină
domninantă.
2. Îmi asum responsabilitatea, în care pacienţilor li se cere să încheie fiecare
declaraţie despre ei înşişi cu formula „şi îmi asum responsabilitatea pentru aceasta.”
3. Jocul proiecţiei, în care pacienţii joacă rolul persoanei implicate în oricare dintre
proiecţiile lor, cum ar fi rolul părinţilor atunci când ei îi acuză pe părinţi.
4. Opusul, în care pacienţii trebuie să acţioneze în mod opus faţă de modul în care
acţionează de obicei, în scopul de a experimenta anumite polarităţi ascunse ale lor.
5. Repetiţia, în care pacienţii dezvăluie grupului ce gândesc sau cum repetă în gând de
obicei, pentru a se pregăti pentru un rol social, incluzând rolul de pacient.
6. Jocuri de consiliere maritală, în care soţii/soţiile dezvăluie pe rând cele mai
favorabile şi cele mai nefavorabile trăiri cu privire la celălalt.
7. Îmi dai voie să sugerez eu o propoziţie?, în care terapeutul cere permisiunea de a
repeta şi a proba o afirmaţie cu privire la pacient despre care terapeutul crede că este
de o importanţă majoră pentru acesta.

52
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Terapeuţii gestaltişti nu interpretează ceea ce pacienţii au de spus în timpul


şedinţelor gestalt. Interpretarea este văzută ca reprezentare a acelei maya a terapeuţilor
tradiţionalişti – fantezia terapeuţilor că semnificaţia reală a pacientului şi lumea sa pot
fi găsite în cadrul anumitor teorii şi nu în experienţa prezentă a acestuia. Dar aceasta e
doar o altă formă de a încerca să pari mai bun decât alţii, indiferent ce fac ei sau cum
sunt ei. Este un mod prin care terapeuţii îşi conving pacienţii că aceştia ar trebui doar
să stea să ia aminte la minunata inteligenţă a terapeutului în locul simţurilor lor
proprii. Totuşi, în practică, utilizarea jocului Îmi dai voie să sugerez eu o propoziţie?
seamănă foarte mult cu simpla interpretare, deşi gestaltiştii preferă să considere acest
exerciţiu drept un feed-back în care pacientul este liber să respingă mesajul
terapeutului dacă acesta nu se potriveşte.
Terapeuţii gestalt amplifică conştiinţa pacienţilor lor permiţând simţurilor
acestora să servească ca sursă de feed-back care să le ofere informaţii cu privire la ei
înşişi, informaţii care nu au fost prezente până atunci în conştient. Pacienţii sunt
mereu conştienţi de frazele rostite, aşa că terapeuţii gestalt nu reflectă înapoi cuvintele
pacienţilor asa cum fac terapeuţii rogerieni. Terapeuţii gestaltişti sunt într-o măsură
mai mare în contact cu expresiile non-verbale ale pacienţilor – calitatea vocii, postura,
mişcările. Terapeuţii gestalt reflectă înapoi ceea ce aud şi văd mai ales când percep
blocaje majore în calea unei conştientizări mai ample. Ei le cer pacienţilor nu doar să
fie atenţi la expresiile lor non-verbale, cum ar fi braţele încrucişate pe piept, dar şi să
„devină” mâinile lor, în scopul de a exprima cum îşi încordează muşchii pentru a ţine
închise trăirile pe care le simt în inima lor şi a le împiedica să iasă. Cu ajutorul acestor
exerciţii orientate spre acţiune, pacienţii încep să experimenteze o mai mare
conştientizare a ceea ce răzbate din adâncurile trupurilor lor decât a ceea ce răzbate
din mintea lor.

Catharsis-ul

Pe măsură ce pacienţii devin tot mai intens conştienţi de jocurile şi rolurile lor false,
pe măsură ce devin mai conştienţi de rezistenţa corpului şi de evitarea lui aici-şi-
acum, ei devin tot mai puţin capabili de a fugi de ei înşişi. Totuşi, frica de a fi ei înşişi
îi poate aduce într-un impas. Ei vor dori să spună terapeutului că de acum pot

53
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

continua şi singuri, că terapeutul trebuie să preia locul lor, sau ei vor înnebuni, vor
intra în panică sau vor stopa tratamentul. Ei vor încerca să îl convingă pe terapeut că
aşteptările lor catastrofice sunt reale şi nu doar fantezii reziduale ale copilăriei.
Forţând nota, terapeutul va comunica prin acţiunile lui că el crede că pacienţii posedă
forţa interioară de a continua şi depăşi impasul până la dispariţia acestuia. Prin
intermediul unor exerciţii selectate atent, pacienţii pot să intre din nou în posesia unor
aspecte ale personalităţii lor ce au fost repudiate şi sacrificate în numele unor roluri şi
jocuri. Pacienţii pot acum să înceapă să elibereze toate emoţiile pe care ceilalţi nu le-
ar aproba la ei.

Activitatea pacientului. Eliberările cathartice necesită ca pacienţii să îşi asume


responsabilitatea pentru continuarea terapiei când ei de fapt îşi doresc să abandoneze.
Terapeutul nu va încerca să îi convingă pe pacienţi să rămână pe „scaunul fierbinte”
dacă aceştia din urmă simt că devine prea fierbinte; ei pot – şi adesea chiar fac asta –
să plece înainte ca explozia cathartică să aibe loc. Dacă totuşi rămân, ei trebuie să îşi
asume responsabilitatea pentru participarea cu adevărat la exerciţiile propuse şi nu
doar să joace pasiv.
Dacă pacienţii sunt gata să reintre în posesia a ceea ce a fost mort înlăuntrul lor, atunci
ei trebuie să dorească să participe la activităţile gestalt legate de vise. Visele sunt
utilizate în terapia gestalt deoarece sunt considerate drept cele mai spontane părţi ale
personalităţii. Visele reprezintă momentul şi locul în care oamenii îşi pot exprima
toate laturile personalităţii care au fost repudiate în lupta pentru supravieţuire având
ca scop reuşita în jocul rolurilor sociale. Totuşi, pentru ca visele să fie cathartice,
pacienţii nu trebuie doar să vorbească despre visele lor; ei trebuie să le joace. Ei sunt
încurajaţi să „devină” fiecare detaliu al visului lor, oricât de nesemnificativ ar părea,
în scopul de a exprima bogăţia personalităţii lor. Numai atunci când devenim la fel de
bogaţi şi spontani ca şi visele noastre, numai atunci suntem sănătoşi şi întregiţi din
nou.
În perioada când am fost preocupat cu absolvenţa şi definitivatul, m-am trezit că nu
mai sunt capabil să trăiesc nici o bucurie, nici măcar bucuria sexului. Am căutat
ajutorul unei prietene care era terapeut gestaltist, iar ea m-a rugat să evoc o reverie
mai degrabă decât un vis de noapte. Reveria care s-a declanşat spontan era despre
schiat. Ea mi-a cerut să „fiu” munţii, iar eu am început să simt ce cald sunt la poale.

54
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Pe măsură ce mă apropiam de vârf, ceea ce părea atât de frumos era de asemenea


foarte rece şi îngheţat. Ea mi-a cerut să fiu zăpada, iar eu am simţit ce tare şi îngheţat
sunt aproape de vârf. Oamenii se împiedicau de mine şi nu puteau trece de mine
pentru că eram prea tare. Însă la poale oamenii păşeau pe mine uşor şi mă epuizau.
Când am terminat, nu am simţit nevoia de a striga sau plânge; am simţit nevoia de a
schia. Aşa că m-am dus la schi, lăsând în urmă articolele şi cărţile. În strălucirea
zăpezii şi a soarelui, am conştientizat din nou ceea ce spunea Goethe prin Faust:
bucuria vieţii se iveşte prin fapte şi nu prin vorbe. În graba mea de a reuşi, am comis
unul din păcatele cardinale împotriva mea, păctatul de a nu fi activ.
Dat fiind că catharsis-ul în terapia gestalt apare în primul rând ca rezultat al exprimării
de către pacienţi a experienţelor lor interioare, cum ar fi visele lor, putem vorbi de
proces ca despre o formă de experimentare emoţională corectivă. De asemenea,
terapia gestalt implică eliberare dramatică, astfel încât se realizează în grupuri sau
ateliere de lucru; experimentările emoţionale corective ale persoanei aflate pe
”scaunul fierbinte” servesc drept eliberări cathartice pentru cei care observă activ ceea
ce se întâmplă acolo.

Activitatea terapeutului. Din moment ce catharsis-ul în terapia gestalt poate fi foarte


dramatic, putem să concepem activitatea terapeutului ca debutând cu pregătirea scenei
evenimentului. Grupul aşteaptă cu nerăbdare ca cineva să iasă în faţă şi să se aşeze în
scaunul fierbinte. Apoi atenţia terapeutului se concentrează asupra pacientului, ca un
reflector luminos. Terapeutul sugerează că cea mai bună scenă pentru moment ar fi un
anume exerciţiu – să zicem lucrul cu visele. Scenariul este creat în cea mai mare parte
de pacient, care hotărăşte ce vis să pună în scenă. Odată ce pacientul întră pe scenă,
terapeutul este ca un regizor care este pregătit să îl ajute pe pacient în direct (live) mai
degrabă decât să joace şi el un rol în piesă.
Terapeuţii gestaltişti trebuie să conştientizeze momentul în care pacienţii încearcă să
evite durerea şi frica eliberării de măşti. Ei încearcă să blocheze aceste evitări oferind
feed-back şi direcţionând atenţia pacientului spre manevrele folosite de acesta în
încercarea de evitare, cum ar fi exprimarea unor părţi importante ale visului cu voce
slabă. Dacă feed-back-ul singur nu produce schimbarea dorită, atunci terapeutul
gestalt îl va provoca pe pacient să se pună mai mult pe sine în exerciţiu, ca un regizor
care îşi provoacă actorii să ofere cea mai bună interpretare a lor. Provocarea

55
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pacienţilor să fie mai intenşi este în special eficientă în societatea noastră competitivă
în care oamenii sunt pregătiţi să întâmpine orice provocare. „OK, hai să încercăm din
nou, dar cu voce mai plină!” ar putea să strige terapeutul gestaltist. Astfel de
provocări transmit de asemenea credinţa terapeutului că pacientul posedă într-adevăr
resursele interioare pentru a se dedica şi mai bine lucrului, chiar când acesta înfruntă
scene înfricoşătoare sau umilitoare.
Terapeutul gestalt poate folosi şi alte tehnici din lumea teatrului pentru a intensifica
situaţia. Pacienţii pot fi provocaţi să utilizeze jocul numit repetiţie sau exagerare,
până se manifestă trăirea autentică. Acest joc este ilustrat în următorul exemplu luat
din Perls:

Fritz: Acum vorbeşte cu Cîinele tău stăpân! Nu te mai plânge atâta.


Jane: (tare, îndurerată) Lasă-mă în pace.
Fritz: Mda, din nou.
Jane: Lasă-mă în pace.
Fritz: Din nou.
Jane: (ţipând şi plângând) Lasă-mă în pace.
Fritz: Din nou.
Jane: (ţipând din toate puterile) Lasă-mă în pace! Nu sunt obligată să fac ce spui tu!
(plângând în continuare) Nu trebuie să reuşesc chiar totul! Nu sunt obligată să stau în
scaunul ăsta! Pur şi simplu nu sunt obligată. Tu mă obligi. Tu m-ai făcut să vin aici!
(ţipă) Aaaahh! Mă faci să îmi smulg părul din cap, asta faci! (ţipă şi plânge) Aaah! Aş
vrea să te omor.
Fritz: Mai zi o dată.
Jane: Aş vrea să te omor.
Fritz: Din nou.
Jane: Aş vrea să te omor.

Terapeuţii gestalt îi călăuzesc de asemenea pe pacienţi să schimbe macazul


spre o direcţie mai emoţională şi mai responsabilă, utilizând persoana I. Fritz Perls
demonstrează această direcţie vorbind cu Max.

Max: Simt tensiune în stomac şi în mâini.

56
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Fritz: Tensiunea. Avem un substantiv. Tensiunea este un substantiv. Acum,


transformă substantivul, lucrul într-un verb.
Max: Sunt tensionat. Mâinile mele sunt tensionate.
Fritz: Mîinile tale sunt tensionate. Ele nu au nimic de-a face cu tine.
Max: Eu sunt tensionat.
Fritz: Tu eşti tensionat. Cum de eşti tensionat? Cum faci asta?
Max: Eu mă tensionez singur.
Fritz: Asta era.

Un terapeut remarcabil precum Perls poate utiliza de asemenea eliberarea prin


comic pentru a reduce tensiunea şi umorul pentru a elibera bucuria. Procesul creativ în
terapia gestalt înseamnă că terapeutul seamănă mai mult cu un artist decât cu un om
de ştiinţă sau un tehnician. Fritz a fost admirat pentru spontaneitatea sa artistică,
inclusiv umorul său, care se manifesta în atelierele sale de lucru. Probabil că în umor
devine mai evident că terapeutul gestaltist nu poate să predetermine paşii concreţi ai
unei terapii eficiente. Pentru ca umorul să fie eficient, terapaeutul trebuie să fie liber
pentru a putea fi spontan, pentru a prinde momentul sub forma umorului creativ.
Experienţele cathartice se înfăţişează a fi rezultatele dramatice ale pacienţilor care se
străduiesc să interacţioneze spontan cu terapeuţii care sunt capabili a fi spontani.

Conţinutul terapeutic

Conflictele intrapersonale

Cele mai importante probleme pentru gestaltişti sunt conflictele dinlăuntrul


individului, cum ar fi cele dintre Câinele stăpân şi Câinele supus, sau cele dintre
sinele natural şi sinele social al persoanei, sau cele dintre părţile repudiate ale
persoanei şi aşteptările catastrofice care o fac pe aceasta să se abţină de la exprimarea
polarităţilor care ar putea întâmpina dezacord sau respingere. Deşi Perls a condus
terapia gestalt în cadrul grupurilor, terapia sa nu a fost cu adevărat o terapie de grup în
care conţinutul esenţial este relaţia dintre persoanele din grup. Terapia lui Perls a fost
în primul rând un tratament individual desfăşurat în prezenţa persoanelor din grup.
Conţinutul important îşi face apariţia în persoana pacientului, pe măsură ce el / ea

57
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pune în scenă exerciţiile gestalt care aduc o conştientizare sporită şi o eliberare


cathartică. Celelalte persoane din şedinţele de lucru înţeleg ce simte persoana din
scaunul fierbinte mai degrabă indirect, empatic, decât direct.

Anxietate şi mecanisme de apărare. Anxietatea este distanţa dintre aici şi acolo. Ori
de câte ori noi părăsim realitatea lui acum şi devenim preocupaţi de viitor, noi
resimţim anxietate. Dacă anticipăm prestaţiile noastre viitoare, precum examene,
cursuri sau şedinţe de terapie, atunci anxietatea nu e mai mult decât emoţia scenei.
Cum am să mă descurc la examen? Cum va fi primit cursul meu? Cum am să mă
descurc cu acel pacient dificil? De asemenea, putem resimţi stări de anticipare
anxioasă când este vorba de lucruri bune care se vor întâmpla: Abia aştept vacanţa
asta! Mulţi oameni umplu distanţa dintre prezent şi viitor cu tot felul de activităţi
planificate, repetitive sau cu poliţe de asigurare, pentru a face viitorul mai predictibil.
Aceşti oameni încearcă să înlocuiască anxietatea cu siguranţa a ceea ce este
asemănător, însă odată cu asta ei pierd bogăţia posibilităţilor viitoare. Problema este
că, în societatea noastră care se modifică cu repeziciune, oamenii care încearcă să
păstreze un status quo pot deveni tot mai panicaţi în ce priveşte viitorul şi schimbările
lui.
Pentru Perls, soluţia pentru anxietate este evidentă: trebuie să trăim în aici şi acum, nu
în distanţa dintre prezent şi viitor. Învăţând să trăiască pe deplin în prezent, pacienţii
pot transforma anxietatea în entuziasm. De exemplu, în loc să rumege anxioşi gândul
îmbătrânirii, oamenii ar putea experimenta emoţia întâlnirii cu noi persoane în fiecare
zi cu un mediu în continuă schimbare.
Totuşi, majoritatea oamenilor evită contactul direct, imediat, cu aici şi acum,
printr-o diversitate de mecanisme de apărare. Projector-ii distorsionează experienţele
sinelui şi lumii lor atribuind părţile lor repudiate celorlalţi din mediul social. Ei evită
bucuria propriei lor sexualităţi, de exemplu, percepându-i pe ceilalţi, inclusiv pe
terapeuţi, ca fiind prea preocupaţi de sex. Introjector-ii par a primi în ei lumea
exterioară, însă într-o manieră pasivă şi non-discriminatorie. Ei niciodată nu
integrează şi nu asimilează cu adevărat noile experienţe în cadrul identităţii lor
personale. Ei seamănă cu personajele credule care înghit tot ce li se spune.
Retroflector-ii se retrag din mediul social întorcând asupra lor ce ar vrea să facă altora
sau făcând altora ce ar vrea să li se facă. Pentru a lua un singur exemplu, o femeie

58
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

căreia îi plăcea să-i facă reproşuri mamei ei a evitat riscul „exploziei” scrâşnind din
dinţi obsedant. Un bărbat introvertit a evitat contactul tandru cu o altă persoană
masturbându-se frecvent.
Alte două mecanisme de apărare comune împotriva anxietăţii sunt devierea
(abaterea, deflection) şi confluenţa (confluence). Deflector-ii evită contactul direct
acţionând sau reacţionând prin ratarea permanentă a ţintei. Ei pot aborda problemele
tangenţial, vorbi în generalităţi, pentru a evita aspectele concrete încărcate emoţional,
sau în orice alt mod care îi ţine departe de punctul de interacţiune.
Deflectorii pot evita impactul din partea celorlalţi, inclusiv a terapeuţilor, prin trăirea
a diverse stări, precum plictisul, confuzia, faptul de a se simţi în alt loc decât ar trebui.
Confluenţa este un mijloc prin care indivizii evită emoţia noului şi a schimbării,
subliniind asemănările superficiale dintre orice aspecte noi cu cele vechi. De obicei,
confluenţa implică o înţelegere de a nu cădea în dezacord şi în cele din urmă conduce
la un conformism fals, dată fiind siguranţa câştigată prin acordul cu ceilalţi, spre
deosebire de acţiunea proprie.
Perls a insistat de asemenea şi asupra modului în care gândirea este folosită ca mijloc
de evitare a lui aici şi acum. Perls a fost de acord cu afirmaţia lui Freud conform
căreia „Denken ist Probearbeit” – gândirea este o activitate de testare, sau, cum
prefera Perls, gândirea este repetiţie înaintea unei piese. Gândirea este un mijloc prin
care noi ne pregătim pentru jocul rolurilor sociale.
Perls sugera că majoritatea oamenilor joacă două tipuri de jocuri intelectuale, ca parte
a jocului rolurilor sociale. Jocul comparaţiei este o încercare de a apărea mereu
înaintea celorlalţi, indiferent ce fac aceştia, în care intelectul caută să-i convingă pe
ceilalţi că „Eu sunt mai bun ca tine” sau „Casa mea este mai bună ca a ta” sau „Eu mă
simt mai rău ca tine” sau „Eu fac o terapie mai eficientă decât a ta” sau „Teoria mea e
mai validă decât a ta.” Celălalt joc de intelectualizare este Jocul potrivirii, în care noi
încercăm să-i potrivim pe ceilalţi în schema noastră despre cum ar trebui să fie lumea.
Sau, mai rău, încercăm să ne potrivim pe noi înşine în schema noastră despre cum ar
trebui să fim.

Stima de sine. Stima de sine instabilă nu constituie sursa nevrozelor, ci este unul din
rezultatele faptului de a rămâne imatur şi dependent. Atâta timp cât stima de sine
rămâne dependentă de aprobarea şi evaluarea celorlalţi, noi vom rămâne preocupaţi cu

59
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

ce anume cred ceilalţi despre noi şi vom încerca să întâmpinăm aşteptările lor. Un
sens puternic al stimei de sine pare a fi rezultatul natural al descoperirii faptului că
avem, într-adevăr, forţa interioară de a ne susţine pe noi înşine. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii mintale care desfăşoară psihoterapie de sprijin pe termen lung
contribuie la problemele pacienţilor legate de stima de sine pentru că le transmite
acestora implicit ideea că ei nu posedă resursele psihice necesare pentru a se susţine
singuri. Pe de altă parte, terapeuţii gestalt, care refuză să acorde un suport nenecesar
chiar când pacienţii strigă după asta, comunică implicit pacienţilor că aceştia au forţă
interioară pentru a face singuri faţă problemelor.

Responsabilitatea. Am acceptat deja responsabilitatea ca fiind o parte critică a ceea


ce înseamnă să fii o persoană sănătoasă şi matură. În cursul dezvoltării personale,
oamenii evită asumarea responsabilităţii fie pentru că au fost răsfăţaţi şi găsesc că e
mai uşor să manipulezi pe alţii în privinţa asta, fie pentru că se tem de dezacordul sau
respingerea din partea părinţilor atunci când acţionează într-o manieră care diferă prea
mult de aşteptările părinţilor. Spre deosebire de existenţialiştii tradiţionalişti, Perls nu
consideră că evitarea responsabilităţii ar deriva din anxietatea existenţială înnăscută.
Pentru el, deciziile cu privire la scopurile ultime apar în mod natural atunci când o
persoană se situează în lume ca organism natural. Problemele legete de decizii apar
doar atunci când oamenii nu sunt astfel centraţi.
Având la dispoziţie o sursă atât de naturală a direcţiei, nu mai este nevoie de
conceptul de vină existenţială în cadrul sistemului gestalt. Perls sugerează că ceea ce
majoritatea oamenilor numeşte vină este de fapt un resentiment neexprimat. Vina
legată de sexul premarital de exemplu este adesea resentimentul neexprimat faţă de
părinţi sau biserică, cei care încearcă să-l facă pe respectivul să se abţină de la
satisfacerea scopurilor finale naturale. Exprimarea resentimentului duce la dispariţia
vinei.
Perls nu a abordat direct aspectul dificil al responsabilităţii, cel care implică
obligaţia de a te ridica la nivelul unei angajări pe care singur ţi-ai asumat-o. El afirmă
clar că atunci când vorbeşte de responsabilitate, el nu vorbeşte de obligaţii. De vreme
ce un om matur nu-şi asumă responsabilităţi pentru alţii, probabil că nu există
obligaţii pentru o persoană care trăieşte în prezent decât de a fi sinceră cu sine. Pentru
cei care trăiesc în prezent, ar putea fi limpede că a face angajamente este ceva orientat

60
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

spre viitor şi prostesc, deoarece nimeni nu poate anticipa că la un anumit moment în


viitor cel mai important lucru va fi să respctăm un angajament care a fost făcut în
trecut.

Conflictele interpersonale

Comunicarea. Din moment ce Perls a lucrat în special cu persoane şi nu cu relaţii de


cuplu, el nu vorbeşte prea mult despre conflictele în comunicare. Totuşi, pare că
sugerează că cea mai mare parte a comunicării e doar o parte a jocului rolurilor
sociale. Oamenii flecăresc într-una despre cât de grozavi sunt, cât de importante sau
jalnice sau sărace sunt rolurile lor. Ca terapeut orientat spre acţiune, Perls preferă să
fugă de vorbărie, pentru ca adevăratele trăiri să poată fi exprimate în acţiune, cum ar fi
dansul pentru a transmite bucuria, sau plânsul pentru a comunica tristeţea. Perls s-a
priceput foarte bine să-i ajute pe oameni să devină conştienţi de comunicarea lor non-
verbală, de ceea ce trupul vrea să le comunice prin diversele posturi şi mişcări.
Când trebuie să facem apel la cuvinte, conflictele pot fi păstrate la un nivel
minim prin apelul la câteva reguli ale teoriei gestalt. În primul rând, noi ar trebui să
încercăm să comunicăm pe cât posibil sub formă imperativă, de vreme ce cerinţele
sunt singura formă de comunicare la Perls. De exemplu, când punem cuiva o întrebare
noi cerem ceva acelei persoane. În loc să spunem ”Ai vrea să mergi la cinema
diseară?” noi ar trebui să fim direcţi şi să spunem ”Hai la cinema diseară!” Atunci
când folosim cerinţe directe, persoana cu care comunicăm ştie exact cine suntem şi ce
vrem. Acea persoană poate atunci să aleagă a răspunde direct cerinţelor noastre mai
degrabă decât unei întrebări. În al doilea rând, de vreme ce tot ce avem de spus este o
adevărată declaraţie despre noi înşine şi nu despre celălalt, noi ar trebui să ne
”deţinem” propriile declaraţii folosind în principal persoana I. În loc să spunem
”Chiar poţi să mă enervezi pentru felul în care te comporţi cu mine” ar trebui să
spunem ”Sunt supărat(ă) pentru cum te porţi cu mine! De acum, tratează-mă cu mai
mult respect!”

Adversitatea. Problemele legate de adversitate sunt probleme de limite. Acele


aspecte ale lumii cu care ne identificăm şi pe care le înglobăm înlăuntrul graniţelor
eului nostru sunt resimţite drept ceva prietenos, demn de iubire şi deschis atitudinilor

61
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

noastre de bunătate. Acele părţi ale lumii pe care le trăim ca exterioare limitelor
noastre sunt resimţite ca ceva străin, ameninţător şi obiect al ostilităţii noastre. De
exemplu, acei americani de rasă albă care se identifică cu supremaţia albilor şi exclud
rasa neagră din graniţele eului lor se simt liberi să îşi orienteze adversitatea spre negri
şi să se simtă în război cu aceştia. Pentru alţi albi care se identifică cu scopurile
negrilor şi susţin eforturile lor de împlinire în cadrul comunităţilor lor, rasiştii devin
duşmani exteriori eului lor şi obiecte ale adversităţii lor.
În cadrul relaţiilor intime, noi ne extindem limitele pentru a-l include şi pe
celălalt în identitatea proprie şi pentru a crea experienţa a ceea ce numim ”Noi”. Dar
chiar şi în relaţiile intime noi nu putem de obicei accepta toate aspectele celuilalt
pentru că nu toate aspectele sinelui nostru ne aparţin. Acele lucruri faţă de care
suntem cel mai predispuşi a fi ostili sunt trăsăturile care ne reamintesc de ceea ce am
repudiat, am abandonat în afara graniţelor noastre. Cum spune proverbul: ”Dispreţuim
la alţii acele lucruri pe care ne temem că le-am putea găsi în noi” Dacă simţim
adversitate faţă de lipsa de punctualitate a unui prieten, ar trebui să privim în noi să
vedem dacă nu cumva am repudiat anumite dorinţe pentru a nu trebui să ne ducem
viaţa cu ochii pe ceas.
Dacă nu ne exprimăm resentimentele faţă de persoanele cu care suntem intimi,
vom începe să închidem toate căile de comunicare cu ei, dată fiind teama că
deschiderea noastră ar putea duce la exprimarea ostilităţii pe care o simţim. Asta
înseamnă că nu am reuşit să rezolvăm o problemă, iar resentimentul este un semnal de
alarmă că gestalt-ul ne presează spre rezolvare. Treburile neterminate sunt atunci la
îndemână. În psihoterapie, pacienţii sunt încurajaţi să îşi exprime intens ostilitatea şi
resentimentul faţă de scaunul gol care reprezintă acele persoane apropiate cu care ei
au probleme de comunicare. După eliberarea ostilităţii, pacienţii simt nevoia de a-i
ierta pe aceştia pentru că nu au fost perfecţi, pentru a putea începe să se ierte pe ei
înşişi pentru că nu au fost perfecţi.

Controlul. Persoanele imature sunt în permanenţă implicate în conflicte cu ceilalţi


legate de controlul interpersonal. Respectivul fie joacă un rol de neajutorat, încercând
a-i manipula pe ceilalţi să aibe grijă de ei, fie joacă rolul de Câine stăpân perfecţionist
în care îşi asumă responsabilitatea pentru a-i face pe ceilalţi să vadă lumina şi să vrea
să fie ca el. Ei joacă la un nivel interpersonal patologia lor intrapersonală în care

62
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

există lupta permanentă dintre Câinele stăpân şi Câinele supus. Doar prin maturizare
şi integrare pot oamenii să abandoneze această luptă şi să trăiască după crezul gestalt:

Eu fac lucrul meu iar tu îl faci pe al tău.


Eu nu trăiesc pe lumea asta pentru a mă ridica la aşteptările tale,
Iar tu nu trăieşti pe lumea asta pentru a te ridica la aşteptările mele.
Tu eşti tu iar eu sunt eu,
Şi dacă, din întâmplare, ne găsim unul pe altul, e minunat.
Dacă nu, atunci nu putem schimba aceasta realitate.

Conflictele individ-societate

Persoana ideală. Rezultatul ideal al trerapiei gestalt este de a-i face pe oameni să
descopere că ei nu au nevoie (şi nu au avut niciodată) cu adevărat de psihoterapeut.
Pacienţii ideali acceptă – în ciuda tuturor manipulărilor care susţin contrariul – că ei
au puterea interioară să se descurce singuri şi să fie ei înşişi. Aceste persoane şi-au
aflat centrul existenţei lor, conştiinţa de a-şi avea rădăcinile în ei înşişi. Ca persoane
centrate, ei îşi asumă toată responsabilitatea pentru direcţia luată în viaţă şi nu îşi
acuză părinţii şi nici trecutul. Ei găsesc în ei puterea de a îşi asuma riscul de a fi
spontani şi imprevizibili, inclusiv riscul de a fi ostracizat şi crucificat dacă asta e
ultima consecinţă pentru alegerea de a fi ei înşişi. În schimb, ei îşi câştigă libertatea de
a fi creativi, de a fi nostimi cu adevărat, de a dansa cu bucurie, de a fi copleşiţi de
durere, de a-şi ieşi din fire de furie, de a fi complet implicaţi în trăirea satisfacţiei,
inclusiv a celei sexuale.

Relaţia terapeutică

În termeni rogersieni, Perls întruchipează cu adevărat nevoia terapeuţilor de a


fi mai autentici – sau, cum preferă el însuşi a spune, mai maturi – decât pacienţii.
Dacă terapeuţii vor să poată să se încreadă în ei înşişi pentru a rezista presiunilor de a
satisface aşteptările pacienţilor, atunci ei trebuie să posede o maturitate perfect
adaptată în vieţile lor personale. O altă regulă a terapiei gestalt este aceea că relaţia

63
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

trebuie să fie de tipul „eu-tu”, ceea ce Rogers numea o întâlnire autentică. Totuşi, în
practică, Perls a fost criticat de colegii săi (Kempler, de ex) pentru aceea că joacă
mereu rolul Câinelui stăpân, forţându-şi astfel pacienţii să intre în rolul Căinelui
supus. Kempler are cu siguranţă dreptate când afirmă că, în transcrierile şedinţelor,
Perls cel personal, sau Perls la persoana I lipseşte. Însuşi formatul „scaunului
fierbinte” îl aşează pe pacient în postura de Cîine supus, fiind direcţionat de Câinele
stăpân terapeut. Dacă pacienţii l-ar face pe Perls să fie atent la propriul său
comportament el ar reacţiona cu un răspuns de tip psihanalitic care i-ar forţa pe
pacienţi să-şi examineze propriile motive pentru a face astfel de sugestii.
În cel mai bun caz, relaţia terapeutică gestaltistă este parte atât a procesului cât
şi a conţinutului terapiei. Ca parte a procesului de a fi aici şi acum, terapeutul insistă
să rămână centrat pe prezent, indiferent de încercările pacientului de a evada.
Terapeutul blochează încercările imature, ca acestea să nu poată lua în stăpânire viaţa
pacientului care joacă rolul de neajutorat, nebun, suicidal sau seducător. Prin
intermediul unor astfel de frustrări, pacienţii sunt forţaţi să se maturizeze, să devină
mai conştienţi de rolurile şi jocurile sociale pe care le joacă pentru a rămâne
inconştienţi şi imaturi. Terapeuţii gestalt îşi folosesc propria lor conştiinţă pentru a-şi
da seama când pacienţii încearcă să evită anumite laturi ale lor şi pentru a bloca
această evitare, prin introducerea unor exerciţii sau încercări destinate dizolvării
acestor blocaje. Relaţia dintre conştiinţa terapeutului, maturitatea sa, capacitatea de a
fi în aici şi acum, şi incapacitatea pacientului de a rămâne în prezent şi de a accepta
responsabilitatea pentru evitarea naturalului din el reprezintă o parte importantă a
procesului gestalt.
Ca parte a conţinutului terapiei gestalt, este esenţială proiecţia unor părţi
repudiate de către pacient asupra terapeutului. In acest context al relaţiei, imaturităţile
şi mecanismele de apărare puse în scenă de pacient sunt de asemenea confruntate şi
frustrate. În plus, în măsura în care terapeutul gestalt încurajează o relaţie autentică de
Câine stăpân/supus, el oferă un teren de luptă pentru pacienţi, pentru ca aceştia să se
poată confrunta cu conflictele lor, cu autoritatea, cu conştiinţa lor sau cu părintele
internalizat.
În măsura în care lucrările gestalt - precum Terapia gestalt (Gestalt Therapy) a
lui Perls sau Orgasmul total (Total Orgasm) al lui Rosenberg - sugerează că oamenii
chiar pot să-şi extindă radical conştientul şi să-şi elibereze cathartic energiile prin

64
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

participarea la exerciţiile prescrise, relaţia terapeutică nu mai este absolut necesară.


Nimeni nu neagă că o relaţie matură poate creşte eficienţa terapiei gestalt, însă relaţia
ar putea să nu fie esenţială pentru o dezvoltare sănătoasă. Parţial, neînţelegerile asupra
necesităţii relaţiei terapeutice gravitează în jurul definiţiei cuvântului „relaţie”. Aşa
cum am văzut, terapia gestalt nu pretinde ca participanţii să menţină o relaţie într-o
terapie continuă, şi nici ca ei să fi avut o relaţie terapeutică înaintea lucrului împreună
în şedinţele de grup. După Perls, relaţia necesară este o stare de armonizare sau de a fi
pe aceeaşi lungime de undă pacientul şi terapeutul. Această relaţie sau acordare este
fundamentală pentru procesul terapeutic, iar exerciţiile fără o astfel de relaţie ar fi
goale, superficiale şi chiar dăunătoare pentru pacient. A dorit Perls o relaţie empatică
şi autentică pentru aplicarea unei astfel de tehnici? Absolut. A insistat el că este
necesară o relaţie continuă pentru maturizare? Nu.
Accentul pus pe contactul relaţional apropie terapia gestalt, în teorie şi în
practică, de relaţia terapeutică dorită a altor sisteme ce fac parte din tradiţia
existenţial-umanistă, în special de perspectivele existenţiale şi centrate pe persoană.

Aspectele practice ale terapiei gestalt

Perls a spus că pentru a-şi aplica psihoterapia sa tot ceea ce a avut nevoie a
fost un scaun pe post de „scaun fierbinte”, un scaun liber pentru jocul de rol al
pacientului, disponibilitatea pacientului de a se aşeze pe scaunul fierbinte şi o audienţă
sau un grup dispus să participe la şedinţă pe o poziţie intermediară între terapeut şi
pacient. Rareori şi-a întâlnit Perls pacienţii la birou, mai ales în anii săi de faimă;
majoritatea lucrului se desfăşura în ateliere, cursuri sau seminarii în aer liber, la
Esalen. Mulţi dintre pacienţi au avut doar o singură întâlnire medicală cu Perls şi
totuşi numărul persoanelor care cred că Perls a avut un mare impact este considerabil.
Se pare că doar faptul de a-l vedea pe Perls lucrând cu o persoană putea produce un
impact dramatic.
Pregătirea în terapia gestalt este ceva experienţial. Mediul îl reperezintă munca
terapeutică personală care potenţează conştiinţa individuală, dezvoltarea emoţională şi
urmărirea modificărilor de personalitate. Ideea este că persoana se maturizează ca
rezultat al contactului cu ceilalţi, iar acest contact declanşează şi hrăneşte un proces
creativ. O mare parte a învăţării întervine în grupurile de terapie în care studenţii se

65
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

oferă ca pacienţi autentici terapeuţilor şi altora care sunt martori. Aceasta conţine o
învăţare circulară în care toţi indivizii predau şi învaţă în acelaşi timp prin lucru şi
observaţie. Unele lucrări mai recente încearcă să predea abilităţile cerute de terapia
gestalt într-o manieră mai sistematică, prin intermediul unui program combinat de
dezvoltare a abilităţilor, de tip didactic-experimental.

Eficienţa în terapia gestalt

Ca abordare umanistă, psihoterapia gestalt nu a îmbrăţişat entuziastă metoda


ştiinţifică tradiţională a cercetării empirice. Ca abordare orientată spre maturizare,
terapia gestalt a fost în cea mai mare parte evaluată după modul său de îmbunătăţire a
funcţionării, şi nu după cazurile de recuperare. Astfel nu e deloc surprinzător că
aproape toate cercetările controlate asupra eficienţei sale au avut loc cu pacienţi
relativ normali în căutare de experienţe ale maturizării.
Pe parcursul a 18 studii care au testat eficienţa terapiei gestalt, cercetătorii au
ajuns la concluzia a unui efect mediu de 0,64, aproape de aria moderată de efecte.
Acest număr indică faptul că terapia gestalt este în mod constant superioară lipsei de
terapie, însă doar cu puţin superioară tratamentului placebo (efect mediu 0,56).
Terapia gestalt nu s-a dovedit superioară în mod constant nici unei alte psihoterapii
testate şi în funcţie de perspectiva cuiva asupra semnificaţiei statistice versus celei
clinice, este poate inferioară metodelor testate de terapie cognitivă şi
comportamentală. Terapia gestalt nu a fost suficient testată pe copii şi adolescenţi,
pentru a putea fi inclusă într-o meta-analiză de specialitate.

Critica terapiei gestalt

Din perspectiva comportamentală

Trebuie să recunoaştem că, la nivel social, rezultatul final al terapiei gestalt ar


fi anarhia. „Eu fac lucrul meu iar tu îl faci pe al tău” poare suna romantic pentru unii,
dar el este doar un slogan superficial care refortifică dezvoltarea persoanelor narcisiste
şi egocentrice, care nu se interesează mai deloc de alţii. Perls a afirmat direct că
individul său ideal nu îşi asumă responsabilitatea pentru nimeni altcineva decât el

66
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

însuşi. Ce se întâmplă atunci cu responsabilitatea parentală? Există vreo dovadă că


oamenii pot trăi într-o societate armonioasă şi sigură, dacă expectanţele şi aprobarea
socială sunt respinse ca fiind consecinţe ale comportamentului de ajutorare? Perls pare
să uite că activitatea sa la Esalen a părut atrăgătoare celor care deja au trecut prin
procesul de socializare şi care manifestau tendinţa de respingere a violenţei sau forţei
ca mijloace de satisfacere a scopurilor finale organice, precum sexul. Să încerce
gestaltiştii să testeze psihoterapia lor pe indivizi nesocializaţi, ca de exemplu
prizonieri psihopaţi, să vadă ce fel de comunitate vor obţine, ar spune criticii
comportamentalişti.

O analiză gestaltistă a D-nei Martha C.

Ca multe persoane din societatea noastră, d-na Martha C a fost educată astfel încât să-şi repudieze acele laturi
inacceptabile social. Cea mai mare parte a vieţii ei ea e reuşit sa-şi nege sursele dorinţelor ei sexuale şi bazele
organice ale trăirilor ostile. Din momentul instalării nevrozei sale explozive, ea s-a dedicat repudierii întregului său
corp prin încercarea de a-l spăla până la nefiinţă. Din fericire, bazele biologice ale existenţei ei nu au dispărut;
corpul ei trimitea incontinuu mesaje care îi reaminteau că este o fiinţă umană şi prin urmare obiect al bolilor,
ostilităţii şi dorinţelor sexuale. D-na C a refuzat să-şi asculte corpul şi în schimb repeta obsesiv, prin gândirea sa şi
prin acţiunile sale, „Spala corpul pana nu mai ramane nimic din el”, până ce a ajuns ceva mai mult decât o zdreanţă
veche.
D-na Martha C a declarat că negarea sexului şi ostilităţii în copilărie s-a datorat aşteptărilor catastrofice cu care
părinţii o pedepseau dacă nu juca rolul unei fetiţe cuminţi şi curate. Câte anume din aceste aşteptări catastrofice se
bazează pe realitate şi câte pe proiecţiile ei fantastice nu se poate stabili pe baza declaraţiilor ei. Ce e important e
că aceste temeri erau parte a nivelului fobic care o determina pe d-na C să îşi petreacă cea mai mare parte a
existenţei sale în nivelul fals (phony) în care juca rolul de copil model, mamă model, şi acum nevrotic model.
În momentul în care s-au declanşat simptomele ei, d-na C s-a simţit probabil tot mai nesatisfăcută de cât de
responsabilă trebuia să fie pentru actele tuturor, nemaiavând nici timp, nici energie să îşi dea seama cine era ea cu
adevărat. Cinci copi, o sarcină, scutece, vase de spălat, boli şi pe deasupra viermi intestinali! Cine nu ar simţi că ar
vrea să urle de furie şi disperare? Dar d-na C nu a avut niciodată curajul să îşi ia singură apărarea, să facă ce ar fi
vrut cu adevărat să facă, aşa că de ce ne-am aştepta ca ea să procedeze aşa acum? În schimb, ea a proiectat
responsabilitatea pentru problemele ei asupra viermilor intestinali şi apoi a început să-şi trăiască viaţa încercând să
înlăture prin spălare viermii şi pe ea însăşi! Dacă s-ar fi confruntat cu ceea ce este ea - o persoană capabilă să simtă
furie, o persoană care vrea să fie liberă, şi o persoană mai egocentrică decât ar fi îndrăznit ea vreodată să fie –
aşteptările ei catastrofice din copilărie i-ar spune că ea va fi respinsă de ceilalţi. Deci nu te gândi la ceea ce eşti;
gândeşte-te doar la viermi intestinali şi la spălatul corpului!
Motivul pentru care viermii intestinali au reprezentat un impas, un punct maladiv, este acela că d-na C nu a reuşit
niciodată să devină o persoană matură, nu şi-a dezvoltat niciodată capacitatea de a fi răspunzătoare pentru sine.
Acum există prea mulţi copii, prea multă boală şi prea multe cerinţe, pentru ca d-na C să se poată descurca singură.
Odată cu apariţia simptomelor ei dramatice, d-na Martha îi poate face pe ceilalţi, inclusiv pe psihoterapeutul ei, să
aibă grijă de ea. Se părea de asemenea că d-na Martha C se folosea de simptomele ei pentru a-i manipula pe

67
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

ceilalţi, cum ar fi de ex să îl facă pe George să aibă grijă de ea, urmărindu-i îndeaproape ritualul duşurilor ei. Pare
că ea a descoperit că e mai uşor să rămână bolnavă şi manipulativă, decât să se facă bine şi să stea pe picioarele ei.
Pentru a depăşi impasul, d-na Martha ar trebui să facă faţă nivelului distructiv al nevrozei ei. Ea ar trebui să
trăiască emoţional moartea organelor ei sexuale, vidul ultimilor 10 ani şi pierderea centrului ei. Din moment ce ea
a transferat responsabilitatea pentru viaţa ei jalnică asupra viermilor intestinali, nu e de mirare că viaţa ei orbitează
în jurul acestora. D-na nu mai are energia de a se simţi în viaţă, de vreme ce energia ei a fost absorbită de tiparele
rigide, nevrotice care au devenit viaţa ei de acum.
Cu toată această energie investită în nevroze, d-na Martha ar avea nevoie să experimenteze o explozie imensă
pentru a renaşte. Ar putea răbufni în imens regret după pierderea ultimei decade din viaţa ei. Ar putea să-şi reverse
toată furia asupra fiicei sale, soţului ei, părinţilor ei, şi asupra ei înşişi, pentru faptul că au lăsat-o să joace rolul
fiicei bune şi mamei bune. De asemenea, ea s-ar putea întoarce în anii copilărirei ei să vadă dacă ar putea descoperi
bazele organice ale sexualităţii ei, pentru a putea şi ea pentru prima oară să simtă orgasmul la maxim. Doar prin
aceste potenţiale explozii violente ar putea d-na C să spere că va putea simţi din nou bucuria vieţii.
Să înfrunte temerile aşteptărilor catastrofice, să depăşească impasul şi să devină din nou responsabilă, să confrunte
suferinţa de a fi fost „moartă” prea mult timp, iar apoi să treacă prin cutremurul exploziilor emoţionale şi să
rămână cu o personalitate complet curată ca sursă a identităţii ei – ar fi poate prea mult pentru d-na Martha C. Ea ar
prefera mult mai mult o terapie care promite să-i amelioreze nevroza, lăsând-o să revină la personalitatea ei de
dinainte, dar fără să trebuiască să se spele tot timpul.
Presupunând că d-na Martha ar vrea mai mult de la un tratament decât să o facă să revină la modul ei imatur de
adaptare la viaţă, un terapeut gestalt ar ruga-o să înceapă prin a rămâne în aici şi acum. Desigur, ea nu ar putea face
asta. Probabil ea ar incepe să vorbească din nou despre viermi intestinali şi spălat pe corp. Ea ar persista în rolul
pacientului neajutorat care i-ar mulţumi terapeutului dacă el ar reuşi să o scoată din starea ei jalnică. Astfel de
manevre ar avea ca scop deturnarea responsabilităţii pentru viaţa ei asupra terapeutului. Unul dintre cele mai
eficiente exerciţii gestalt ar fi ca terapeutul să o înveţe pe ea să pună capăt declaraţiilor ei despre problemele ei şi
viaţa ei prin sintagma „şi îmi asum responsabilitatea pentru asta.” Dacă ea ar putea fi încurajată şi direcţionată
astfel încât să ajungă să experimenteze cu adevărat posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru nevroza ei,
d-na C ar putea să resimtă regretul pentru viaţa ei risipită.
Un terapeut gestalt ar putea de asemenea să o încurajeze pe d-na Martha să folosească tehnica scaunului gol pentru
a pune în scenă relaţia ei cu viermii intestinali. În primul rând, ea ar trebui să vorbească din partea viermilor, ceea
ce ar putea să pară ca un fel de Câine stăpân, iar apoi ar trebui să răspundă cu sentimentele ei actuale faţă de
aceştia. Pe măsură ce ei ar striga la ea „Trebuie să te speli, sau te vom mânca toată”, ea ar putea ajunge să resimtă
furia faţă de viermii ei intestinali şi pentru faptul că i-au dominat toată viaţa. Pe măsură ce ar începe să să lase să
răbufnească tot mai multă furie, ea ar putea să încerce să evite asta, sau s-ar simţi pedepsită sau respinsă pentru
faptul de a fi o persoană nervoasă şi nelalocul ei. Ar putea să înceapă să devină mai conştientă cu privire la cât de
copilăreşti sunt aşteptările ei catastrofice. Ea ar putea să devină tot mai conştientă de cât de mult si-a proiectat
responsabilitatea în altceva. De asemenea, ar putea fi important pentru terapeut să ofere d-nei C un feed-back cu
privire la varietatea manevrelor la care recurge ea pentru a-l face pe terapeut să preia tot mai mult controlul asupra
vieţii ei.
Pe măsură ce terapeutul gestalt refuză să fie manipulat în sensul ăsta, ea ar putea să înceapă să experimenteze o
creştere a adversităţii faţă de terapeut, ceea ce ar putea fi o depăşire a preocupării morbide faţă de viermii
intestinali, pentru a putea să se simtă furioasă aici şi acum. Rămânând cu fricile faţă de faptul de a fi furioasă, ea ar
putea să-şi dea seama că aşteptările ei catastrofice sunt într-adevăr proiecţii proprii – terapeutul nu i-ar face rău şi
nu ar respinge-o, iar ea nu ar căpăta viermi intestinali.

68
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Pentru a intra din nou în posesia personalităţii ei repudiate, d-na C ar trebui probabil să participe la o activitate
gestalt cu vise. Din moment ce aproape toate orele ei de veghe au fost petrecute cu obsesia cu spălatul, ar trebui ca
orele ei de somn să fie singurele momente în care sinele negat să se exprime spontan. Deşi ar fi dificil a o forţa pe
d-na C să urmeze pas cu pas visele ei, dată fiind toată durerea şi regretul care ar putea veni odată cu amintirea că
demult ea a reprezentat o persoană reală, totuşi ceea ce s-ar putea descoperi ar putea fi ceva senzaţional, dacă ea ar
începe să se confrunte cu cât de mult a renunţat pentru siguranţa spălatului. Probabil doar prin analiza viselor ar
putea un astfel de personaj rigid precum d-na C să înceapă procesul cathartic de retrezire şi reintrare în posesia
tuturor aspectelor organice vitale ale existenţei ei.

C9
Terapie comportamentală

Tradiţional, teoria învăţării a fost considerată drept fundamentul ideologic


pentru terapia comportamentală, deşi nu s-a căzut niciodată de acord, care teorie a
învăţării constituie nucleul (a lui Pavlov, Hull, Skinner, Mowrer sau alţii).
Deşi toate abordările comportamentale sunt unificate prin aceea că sunt în primul rând
derivate dintr-o teorie a învăţării, terapia comportamentală este un termen care denotă
(1) un set de tehnici, (2) aplicarea anumitor principii conceptuale, şi (3) aplicarea unui
stil metodologic. Totuşi, înmulţirea rapidă a tehnicilor comportamentale şi cognitiv-
comportamentale în perioada anilor ‘70 şi ‘80 a rezistat la orice încercare de
restrângere a termenului la un grup unificat de tehnici. Drept rezultat, folosirea
curentă a termenului de terapii comportamentale denotă în general behaviorism
conceptual, behaviorism metodologic, sau o combinare prost definită a acestor două.
Din punct de vedere conceptual, cadrul teoretic al terapiei comportamentale a
fost frecvent delimitat, ca prezentând deosebiri tehnice şi teoretice faţă de celelalte
sisteme de psihoterapie. Kazdin, de exemplu, a arătat că însuşirile majore ale
tratamentelor comportamentale constituie primatul comportamentului, importanţa
învăţării, natura activă şi autoritară a tratamentelor, importanţa evaluării şi contactul
zilnic cu persoanele. În cadrul unei liste mai lungi, O’Leary şi Wilson enumeră
următoarele caracteristici printre însuşirile centrale ale terapiei comportamentale:

 Majoritatea comportamentelor anormale sunt dobândite şi păstrate conform


aceloraşi principii ca şi conduita normală.

69
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

 Majoritatea comportamentelor anormale pot fi modificate prin aplicarea


principiilor învăţării sociale.
 Evaluarea este continuă şi are în atenţia sa factorii prezenţi care determină
comportamentul.
 Oamenii sunt cel mai bine descrişi prin ceea ce gândesc, simt şi fac în situaţii
de viaţă concrete.
 Tratamentul este derivat din teorie şi din descoperirile experimentale ale
psihologiei ştiinţifice.
 Metodele de tratament sunt precis specificate şi apte de a fi reproduse.
 Tratamentul este adaptat pentru fiecare persoană în parte şi în funcţie de
problemele existente.
 Scopurile şi metodele tratamentului sunt convenite cu pacientul.
 Cercetarea evaluează efectele tehnicilor terapeutice concrete cu privire la
probleme concrete.
 Rezultatul este evaluat în termenii stimulării iniţiale a schimbărilor de
comportament, a generalizării sale raportată la situaţiile concrete de viaţă, şi în
termenii persistenţei sale în timp.

Deşi multe dintre conceptele conţinute în aceste liste par destul de acceptabile în
concepţia actuală, ele reprezintă o ruptură radicală de modelul medical al
psihopatologiei în general şi al psihanalizei în particular. De exemplu,
comportamentul unei adaptări deficiente în sine poate fi văzut mai curând ca o
problemă care are nevoie de soluţii, decât ca ceva ce necesită găsirea unor cauze
fundamentale greu de aflat.

Contracondiţionarea (Counterconditioning)

O schiţă a lui Joseph Wolpe

Cartea lui Joseph Wolpe Psychoterapy by Reciprocal Inhibition (Psihoterapia


inhibării reciproce, 1958) constituie abordarea cea mai comprehensivă a tehnicilor
comportamentale bazate pe procesele de contracondiţionare. Wolpe a ajuns convins că
folosirea metodelor de contracondiţionare ar putea servi ca bază pentru o abordare

70
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

radical nouă a terapiei. El a început să caute la oameni reacţii care ar putea fi folosite
pentru inhibarea cu succes şi în final la contracondiţionarea anxietăţii. După cum vom
vedea, utilizarea relaxării profunde pentru inhibarea anxietăţii a devenit temeiul
desensibilizării sistematice; utilizarea reacţiilor de afirmare de sine pentru inhibarea
anxietăţii sociale a devenit baza pentru exerciţiile de auto-afirmare (assertiveness
training = exerciţii de învăţare a oamenilor cum să depăşească timiditatea şi să se
impună cu îndrăzneală, n.tr.).
La universitatea din Witwatersrand din Johannesburg, Africa de Sud, Wolpe s-a
întâlnit frecvent cu colegi şi studenţi care au fost interesaţi de acest nou mod eficient
de tratare a problemelor de anxietate. Printre aceştia s-au aflat şi Arnold Lazarus şi
Stanley Rachman, care l-au ajutat pe Wolpe să transmită mai departe desensibilizarea
sistematică în Marea Britanie și SUA unde Wolpe s-a şi mutat în 1963.

Teoria psihopatologiei

Anxietatea constituie cheia pentru cele mai multe probleme comportamentale. În


primul rând, anxietatea reprezintă un tipar de reacţie a sistemului nervos simpatic
atunci când persoana este expusă unor stimuli ameninţători. Modificările psihice
includ creşterea tensiunii sangvine şi a ritmului pulsului, creşterea tensiunii
musculare, scăderea circulaţiei sangvine în stomac şi organele genitale, creşterea
circulaţiei în muşchii mari, dilatarea pupilei şi uscarea cavității bucale. Aceste
modificări organice stau la baza anxietăţii şi pot fi provocate prin stimuli
necondiţionaţi precum un şoc, un zgomot foarte puternic sau o lovitură fizică.
Anxietatea este principala problemă de învăţare în psihopatologie. Odată anxietatea
stabilizată ca reacţie habituală faţă de anumiţi stimuli, ea poate submina sau afecta
puternic alte aspecte ale comportamentului, poate conduce la simptome secundare.
Prestaţia sexuală poate fi întreruptă prin inhibarea excitaţiei sexuale; somnul poate fi
afectat prin anxietate; pot apărea dureri de cap şi de stomac; poate creşte iritabilitatea;
concentrarea, raţionarea şi memoria pot fi afectate; sau poate apărea un tremur jenant
sau transpiraţie. În timp, reacţiile psihice cronice ale anxietății pot tulbura funcţiile
organice, având ca rezultat simptome psihofiziologice, precum ulcerul şi colita.
Aceste simptome secundare pot chiar ele însele provoca anxietate, din cauza durerii
implicate, a asocierii lor cu frici învăţate privind tulburările fizice sau mentale, sau din

71
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

cauza consecinţelor sociale umilitoare. Dacă aceste probleme secundare produc ele
însele anxietate în plus, atunci poate apărea o nouă învăţare, fiind creat un „cerc
vicios” care conduce la simptome şi mai complicate.
Anxietatea condiţionată poate produce reacţii necesare în scopul de a evita sau
elimina anxietatea. Pot fi deprinse evitările fizice, precum în fobii, deoarece evitarea
conduce automat la dispariţia anxietăţii. Astfel, anumiți pacienți s-au plâns că sunt
nevoiţi să evite doctori, avioane, lifturi sau adunări sociale. Alți pacienți învață să
elimine anxietatea prin consum de alcool, barbiturice, narcotice sau alte droguri.

Teoria proceselor terapeutice

De vreme ce anxietatea se învață prin condiționare, ea poate fi eliminată prin


contracondiționare. Așa cum a descoperit Wolpe în cadrul studiilor lui cu pisicile
„nevrotice”, pentru o contracondiționare eficientă trebuiesc îndeplinite două sarcini
esenţiale. Prima presupune găsirea unei reacții, a unui răspuns care este incompatibil
cu anxietatea și care poate fi însoțit de stimuli care induc anxietatea. Principiul
inhibării reciproce afirmă că „dacă o reacție care inhibă anxietatea poate fi făcută să
apară în prezența unor stimuli care evocă anxietatea, această reacție va slăbi legătura
dintre acești stimuli și anxietate.” Având la dispoziţie suficiente împerechieri de
reacții care inhibă anxietatea cu stimuli care declanşează anxietatea, în cele din urmă
reacțiile anxioase de rea adaptare pot fi înlocuite cu reacții noi, de bună adaptare. În
termeni foarte simpli, se realizează opusul problemei și problema va dispărea. Deşi
există multe reacţii care pot inhiba anxietatea, cele mai frecvent invocate şi utilizate
de terapeuţii comportamentalişti sunt relaxarea, auto-afirmarea, exerciţiul fizic şi
excitarea sexuală, toate acestea fiind asociate cu predominarea activităţii nervoase
parasimpatice.
Cea de-a doua sarcină importantă în contracondiţionare se leagă de faptul că
un puternic răspuns simpatic la angoasă poate întrerupe relaxarea, auto-afirmarea,
exerciţiul sau excitarea sexuală. Prin urmare, este esenţial ca procesul de
contracondiţionare să înceapă cu stimuli situaţi jos pe o scală ierarhică. Stimulii slabi
– precum un căţel faţă de un câine-lup de talie mare – vor declanşa intensităţi mult
mai scăzute ale anxietăţii. Cu aceşti stimuli slabi, relaxarea profundă, auto-afirmarea
puternică, sau altă reacţie de contracondiţionare va fi capabilă să inhibe în mod

72
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

categoric reacţia anxioasă. Prin repetarea acestor perechi, anxietatea va fi


decondiţionată. Scăzând nivelul anxietăţii, perechile pot trece la stimuli mai puternici
în intensitate, până când, în cele din urmă, reacţiile de anxietate pot fi decondiţionate
în întregime.

Desensibilizarea sistematică. Principiile contracondiţionării vor fi ilustrate la început


prin descrierea tehnicilor de desensibilizare sistematică. Reacţia parasimpatică
predominantă aici şi care este incompatibilă cu anxietatea este relaxarea musculară
progresivă. Preluând tehnica de la E. Jacobson (1938), terapeuţii îi învaţă la început
pe pacienţi cum să îşi relaxeze muşchii din tot corpul. Deşi terapeuţii tehnicii
comportamentale îşi variază într-o anumită măsură modul în care predau relaxarea
pacienţilor, în general toţi îşi învaţă pacienţii cum să discearnă între muşchii
contractaţi şi cei relaxaţi. Ei pot să înceapă prin a-i pune pe pacienţi să apuce puternic
scaunul pe care stau şi să se concentreze asupra tensiunii musculare din antebraţ. Apoi
pacienţii sunt rugaţi să îşi relaxeze braţele şi să simtă contrastul dintre tensiunea
musculară şi relaxare. Ei sunt încurajaţi să elibereze în mod activ tensiunea din
antebraţ până când fiecare fibră musculară se relaxează. Pe măsură ce îşi contractă
fiecare grupă de muşchi şi apoi o detensionează în mod conştient, activ, pacienţii
învaţă că relaxarea este o activitate care poate fi adusă sub controlul propriu. Anumiţi
terapeuţi de exemplu îşi încurajează pacienţii să îşi relaxeze o mână încordată
comportându-se ca şi cum mâna ar fi de plumb şi lăsând-o să cadă brusc în poală.
Alţii îşi încurajează pacienţii să se relaxeze treptat, să simtă tensiunea scăzând încetul
cu încetul dar părăsind de tot fibrele musculare. De obicei, muşchii sunt încordaţi 10-
20 secunde, apoi 10-20 secunde sunt relaxaţi. Fiecare muşchi important din corp este
contractat şi relaxat, de obicei începând cu mâna şi antebraţul, urmaţi de biceps şi
triceps. Urmează muşchii capului, începând cu fruntea şi trecând la ochi, nas, gură şi
limbă. Trecând pas cu pas prin toţi muşchii corpului, pacientul devine tot mai relaxat.
Deşi Wolpe îşi rezervă câteva şedinţe pentru a-şi învăţa pacienţii relaxarea, cele mai
multe cercetări au utilizat doar una sau două şedinţe pentru predarea relaxării.
Înregistrările audio ale instrucţiunilor de relaxare pot permite pacienţilor să practice
relaxarea acasă, între şedinţele de terapie.
Următorul pas în desensibilizare îl constituie realizarea unei scale (ierarhii) a
anxietăţii care ordonează stimulii, de la cei mai anxioşi la cei mai puţin anxioşi.

73
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Ierarhia este cel mai adesea construită de-a lungul unei dimensiuni a stimulului –
timpul sau spaţiul, de exemplu – pe măsură ce situaţiile stimulative se apropie în timp
de o situaţie ce declanşează anxietatea, cum ar fi un interviu pentru un job, sau tot mai
aproape în spaţiu de un obiect temut, cum ar fi un lift. Situaţiile stimulative sunt
imaginate de pacient şi sunt graduale, de la cele mai slabe la cele mai puternice, din
punctul de vedere al intensităţii anxietăţii. O scară tipică va avea 10-20 situaţii
stimulative, plasate, la distanţă relativ egală, de-a lungul a 10 (sau 100) de puncte.
Situaţiile alese sunt situaţii realiste, concrete, legate de problema pacientului. Destul
de des, pacienţii vor avea mai multe ierarhii în lucru, deşi cu cât există mai multe
angoase, cu atât mai puţin eficientă va fi desensibilizarea.
Odată construite ierarhiile, pacienţii sunt rugaţi să se gândească la una sau
două scene relaxante, cum ar fi să îşi imagineze că se află întinşi pe plajă într-o zi
însorită, fapt ce poate facilita relaxarea în timpul prezentării itemilor din ierarhie.
Acum, pacienţii sunt gata să înceapă desensibilizarea propriu-zisă. Odată ce sunt
profund relaxaţi, li se spune că li se va cere să îşi imagineze o scenă şi că ei trebuie să
şi-o imagineze cât de clar posibil, şi doar acea scenă prezentată. Pacienţilor li se spune
că dacă resimt oricât de puţină anxietate, atunci ei trebuie să semnalizeze asta imediat
(ex. prin ridicarea degetului arătător drept). Pacientul semnalizează odată ce scena
este limpede înfăţişată iar dacă nu apar stări anxioase el trebuie să continue să-şi
imagineze scena respectivă timp de 10 secunde. Dacă simte anxietate, el este instruit
să înceteze să-şi imagineze scena din ierarhie şi să se întoarcă înapoi la imaginarea
scenei relaxante. Odată ce pacienţii anunţă că s-au relaxat din nou de tot, li se spune
să îşi imagineze scena din nou. Dacă scena nu mai declanşează anxietate, atunci ea
este repetată cel puţin o dată înainte de a se trece la următorul item de pe scara
ierarhică. Dacă scena continuă să declanşeze anxietate, terapeutul se întoarce înapoi la
ea. Dacă ea continuă să trezească stări anxioase, clienţii sunt întrebaţi dacă nu cumva
ei adaugă stimuli noi la scena respectivă. Dacă nu, atunci s-ar putea că este nevoie să
se adauge noi itemi ierarhiei, pentru a-i permite pacientului să continue să progreseze.
De obicei, o şedinţă se încheie atunci când pacientul a finalizat cu succes o scenă.
Următoarea şedinţă debutează de obicei cu pacientul imaginându-şi ultimul item care
a fost finalizat cu succes. O şedinţă de desensibilizare durează cam 15-30 de minute,
majoritatea pacienţilor neputând să menţină cu succes şi concentrarea şi relaxarea mai

74
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

mult de 30 de minute. Pentru pacienţii care au mai mult de o ierarhie, o şedinţă va


include scene din fiecare ierarhie şi nu va trata fiecare scară separat.
Odată ce desensibilizarea sistematică este finalizată, pacienţii sunt încurajaţi să
îi testeze eficienţa într-o manieră graduală. Ei sunt adesea instruiţi să realizeze
desensibilizarea in vivo, în care trebuie să abordeze stimulii temuţi anterior, în situaţii
de viaţă concrete. Ei trebuie să abordeze stimulii din mediu care se situează jos pe
scara angoaselor, înainte de a se confrunta cu stimulii de intensitate mai mare.

Exerciţiile de auto-afirmare sau de sporirea asertivităţii. În timp ce


desensibilizarea este tratamentul de preferat pentru fobii legate de obiecte non-umane
şi situaţii, afirmarea de sine este tratamentul pentru angoasele legate de interacţiunile
interpersonale. Candidaţii la exerciţiile de afirmare de sine includ oameni care se tem
să se plângă de tratamentul prost dintr-un restaurant de frică că ar putea să rănească
sentimentele ospătarului, oameni care nu pot părăsi o situaţie socială atunci când
devine plictisitoare, de frică că ar putea să pară nerecunoscători, oameni care nu pot
să-şi exprime diferenţele de opinie pentru că se tem că ceilalţi nu o să-i mai placă,
oameni care se tem să spună profesorilor sau figurilor autoritare că nu le place să fie
lăsaţi să aştepte, de frică că aceste persoane se vor supăra pe ei, oameni care nu pot să
ceară o mărire de salariu sau o notă mai bună pentru că se simt inferiori, şi oameni
care nu sunt în stare să participe la jocuri competitive, de frică că ar putea să piardă.
Cei smeriţi nu vor moşteni pământul. Cei umili vor descoperi foarte des că tot ceea ce
moştenesc este o stare emoţională proastă, fiind inhibaţi de frica de a-şi cere
drepturile.
Totuşi, exerciţiile de afirmare de sine nu sunt doar pentru cei umili şi timizi. Şi cei
care reacţionează prea des prin furii nejustificate pot fi ajutaţi de multe ori prin
exerciţiile de auto-afirmare, ei învăţând să controleze mai eficient situaţiile sociale în
loc să se simtă mereu frustraţi şi mânioşi pentru că nu pot să îi influenţeze pe ceilalţi.
De asemenea, oamenii care se abţin de la exprimarea admiraţiei, laudei sau oricăror
sentimente pozitive pentru că se simt jenaţi pot învăţa să fie mai apreciativi.
Comportamentul de afirmare de sine este definit de Wolpe drept „expresia potrivită a
oricăror emoţii, în afară de anxietate, faţă de o altă persoană.” Prin urmare, oamenii
care sunt în mod esenţial pasivi sau agresivi în situaţiile interpersonale sunt candidaţii
perfecţi pentru exerciţiile de afirmare de sine.

75
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Aceste tehnici variază, însă ele cuprind aproape totdeauna deprinderea pacienţilor cu
reacţii verbale directe şi eficiente la situaţii sociale concrete. Pacienţii care, de
exemplu, se simt iritaţi dar nu sunt capabili să spună nimic atunci când cineva se
interpune în faţa lor la rând, sunt învăţaţi să răspundă „Aici e un rând, aşezaţi-vă, vă
rog, la coadă” sau „Eu şi alţi oameni aici de faţă am fi recunoscători dacă aţi respecta
regulile statului la rând.” De asemenea, pacienţii învaţă expresii non-verbale mai
îndrăzneţe care pot inhiba anxietatea. Salter analizează expresiile faciale care
înfăţişează emoţia corespunzătoare, cum ar fi zâmbetul atunci când spunem
partenerului de cuplu „Arăţi minunat în seara asta!” A te uita în ochii persoanei atunci
când insişti ca ea să vină la timp la o întâlnire comunică o mare hotărâre de a nu-l lăsa
pe celălalt să încalce dreptul tău. Zâmbetul potrivit, contactul vizual şi tonul vocii sunt
reacţii non-verbale care pot inhiba anxietatea în cadrul interacţiunilor sociale.

Relaţia terapeutică

Importanţa relaţiei terapeutice în tratamentul comportamental variază în funcţie de


tehnica concretă şi de terapeut. La desensibilizarea sistematică de exemplu, relaţia nu
este atât de importantă ca la – să zicem – modificarea cognitiv-comportamentală;
prima a fost aplicată cu succes în grupuri mari şi chiar utilizând computerul, în timp
ce a doua subliniază colaborarea activă a pacientului şi terapeutului. La fel, relaţia
presupune o importanţă mai mare la câteva dintre metodele operante, mai ales dacă
terapeutul foloseşte suport social. În aceste condiţii, cu cât este mai valoros terapeutul
pentru pacient, cu atât terapeutul va fi un sprijin social mai puternic.
Dacă există o valoare a relaţiei terapeutice, aceasta nu are în nici un caz sensul dat de
Rogers. Terapeutul tratamentului comportamental ar face o nedreptate pacientului
dacă s-ar preface că îl apreciază necondiţionat, din moment ce suportul social,
incluzând aprecierea pozitivă, sunt în realitate recompense. Behavioristul este mai
puţin preocupat de empatia adecvată şi mai mult de observaţia adecvată care este
esenţială pentru determinarea ratei răspunsurilor şi eficienţei tratamentului. De
asemenea, terapeutul nu este preocupat nici de a fi autentic. Lucrul de care au nevoie
pacienţii – consideră comportamentaliştii- este un terapeut competent, nu unul
preocupat să fie autentic.

76
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Dacă există vreo valoare generală a relaţiei terapeutice, aceasta se află în stabilirea
unei pre-condiţii sigure pentru psihoterapie şi pentru activitatea terapeutului de
modelare a comportamentului. Acesta din urmă trebuie să inspire suficientă
credibilitate şi încredere, şi trebuie să inducă expectanţe pozitive pacienţilor pentru ca
aceştia să se angajeze în activitatea ce li se cere, în timpul şedinţelor şi între şedinţe.
Terapeutul trebuie de asemenea să aplice procesul de modelare – proces de învăţare
prin observaţie în care comportamentul terapeutului (modelul) se comportă ca un
stimul pentru a determina gânduri, atitudini şi comportamente similare din partea
pacientului. În cadrul exerciţiilor de afirmare de sine, de exemplu, terapeutul serveşte
în mod foarte direct ca model, învăţându-i pe pacienţi să observe mai bine metodele
de afirmare proprie. Modelarea este o parte esenţială a acestor exerciţii, astfel că
terapeuţii care nu sunt în mod autentic asertivi probabil nu vor putea fi profesori
competenţi.

Aspectele practice ale terapiei comportamentale

Terapeuţii adepţi ai tratamentului comportamental prezintă multe aspecte diverse în ce


priveşte activitatea lor. Cei care folosesc contracondiţionarea şi tehnicile cognitive
lucrează cel mai probabil într-un cadru tradiţional – un birou. Tratamentul se
desfăşoară de obicei individual sau – din ce în ce mai frecvent – în format de cuplu.
Multe din tehnicile comportamentale şi cognitiv-comportamentale, incluzând
exerciţiile de autoafirmare, de relaxare şi de rezolvare de probleme, sunt aplicate în
format de grup, din considerente de cost-eficienţă dar şi din perspectiva proceselor de
grup, cum ar fi modelarea, repetarea gesturilor şi susţinerea psihologică din partea
membrilor grupului.
Anumiţi analişti comportamentali critică desfăşurarea şedinţelor în birouri; ei
sugerează că inervenţiile desfăşurate în mediul natural nu sunt contaminate cu acelaşi
tip de probleme de generalizare sau de transfer de instruire ca cele ce au loc în birouri.
Sigur că atunci când terapeuţii fac faţă aspectelor contingente la scară mare, cum ar fi
aspectele economice concrete, ei îşi desfăşoară activitatea chiar în mediul de
provenienţă al pacienţilor. Terapeuţii adepţi ai tratamentului comportamental şi
cognitiv-comportamental folosesc tehnologia ca parte a tratamentului. Echipamentul
poate varia de la un simplu scaun extensibil pentru relaxare, la stimulatori cu

77
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

telecomandă pentru stimuli negativi, şi până la echipament de tip bio-feed-back. Cea


mai recentă achiziţionare a arsenalului tehnologic este folosirea computerelor pentru
colectarea de date şi pentru administrarea tratamentului acasă la pacient sau la
serviciu.

Eficienţa terapiei comportamentale

Multe dintre cercetările controlate vizând rezultatele au fost realizate asupra terapiilor
comportamentale şi cognitiv-comportamentale, mult mai multe decât asupra oricărui
alt sistem de psihoterapie. Mai mult de două treimi dintre studiile asupra psihoterapiei
realizate cu copii şi adolescenţi au fost făcute utilizând terapiile comportamentale, iar
majoritatea studiilor publicate despre psihoterapia cu adulţi sunt legate de
tratamentele comportamentale şi cognitiv-comportamentale. Ar necesita un volum în
sine pentru a trece în revistă întreaga literatură de specialitate care studiază
eficacitatea terapiilor comportamentale.

O analiză comportamentală a d-nei Martha C.

Comportamentul d-nei Martha C. este limitat de o gamă largă de reacţii de proastă adaptare, astfel încât, pentru a-şi
redobândi o abordare satisfăcătoare a vieţii, ea va avea nevoie de un curs de terapie comprehensivă
comportamentală. În primul rând, ea suferă de o evitare condiţionată a mizeriei şi bolii. Modul ei individual de a
evita aceste aspecte este de a se spăla exagerat, ori de câte ori simte că a venit în contact cu stimuli condiţionaţi,
cum ar fi viermii intestinali şi mizeria. Evitarea acestor stimuli a condus de asemenea mai departe la
comportamente de rea adaptare, cum ar fi evitarea gătitului şi a îngrijirii copiilor. La fel, ea evită relaţiile sexuale,
fapt ce poate fi pus în legătură, în parte, cu evitarea mizeriei şi bolii, dar probabil este mai degrabă legat de modul
în care a fost modelată de mama ei în ce priveşte evitarea relaţiilor sexuale şi repulsia faţă de sex. De asemenea, d-
na C. prezintă deficienţe comportamentale în ce priveşte exprimarea directă a agresivităţii şi în asigurarea
suportului social şi a experienţelor plăcute.
Anxietatea d-nei Martha C. este persistentă şi generalizată, probabil deoarece este determinată de stimuli precum
mizeria, într-o anumită măsură mereu prezentă în mediu. D-na C. a deprins o teamă excesivă faţă de mizerie şi boli
încă din anii copilăriei, sub influenţa modelului matern şi a exagerării pericolelor pe care aceste elemente naturale
le implică. Ca adult, d-na Martha a fost mai departe condiţionată să manifeste anxietate faţă de mizerie, dat fiind
modul exagerat în care ea şi medicul ei au luat în considerare pericolele asociate viermilor intestinali.
Relaţiile interpersonale ale d-nei C. se caracterizează prin control excesiv, în special control asupra familiei ei, în
scopul de a preveni infestarea cu viermi intestinali. Probabil ea primeşte, de asemenea, mult suport din partea
familiei, fiind centrul ei de atenţie. dată fiind afecţiunea de care suferă.
Problema pusă de viermi şi mizerie poate fi cel mai bine tratată prin desensibilizare sistematică şi expunere la
stimuli, acest tandem fiind considerat tratamentul comportamental de preferat în ce priveşte tulburările obsesionale
cum sunt cele ale d-nei C. Exerciţiile de relaxare trebuiesc urmate de alcătuirea unei ierarhii de stimuli pusă în

78
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

legătură cu mizeria şi viermii intestinali. O parte a ierarhiei ar include, de exemplu, imaginarea unei lenjerii de
corp nou-nouţe, abia cumpărată, învelită în celofan, urmată de atingerea unei lenjerii noi, apoi de atingerea unei
lenjerii de corp proaspăt spălate, trecând la ridicarea de jos a unei lenjerii purtate, dar în general, curate. D-na C. ar
fi capabilă să abordeze stimuli precum o lenjerie murdară doar dacă reacţiile de răspuns anxioase, automate şi
necontrolabile, nu mai sunt declanşate, dat fiind că au fost contracondiţionate şi desensibilizate. În timp, d-na
Martha poate lua contact cu o gamă largă de stimuli care declanşează anxietate şi evitare, cum ar fi lenjeria curată,
lenjeria murdară, rufe şi obiecte murdare, precum şi maşini de spălat. În timpul unor astfel de şedinţe de expunere
la stimuli, va fi împiedicată să manifeste reacţiile sale tipice de evitare – de exemplu, spălatul şi duşul.
La fel, vor fi utilizate desensibilizarea in vivo şi exersarea abilităţilor pentru a contracara lipsa reacţiilor sexuale şi
evitarea sexului. Se va începe prin concentrarea asupra modului de a recepţiona senzaţiile, urmat fiind de etapele
progresive ale terapiei sexuale. Atât d-na Martha C. cât şi soțul ei vor fi încurajaţi să se bucure de plăcerile
atingerilor senzuale, fără alte cerinţe. Ei ar putea descoperi că astfel de condiţii relaxante, senzuale şi nesolicitante
pot deveni stimuli pentru senzaţii senzuale şi sexuale, fără să stârnească angoasă şi evitare.
Gândurile obsesive privind viermii intestinali pot fi cel mai bine depăşite utilizând tehnici de sistare a gândirii şi
de afirmare de sine mascată, pentru a se reduce astfel frecvenţa acestor gânduri. Procedurile de sistare a gândirii
pot fi incluse în seturi mai mari de tehnici de autocontrol ce vor include auto-suport psihic în ce priveşte
producerea unor gânduri mai favorabile – de exemplu, gânduri senzuale sau despre de a sta cu familia. Astefel, de
exemplu, ori de câte ori d-na C. trece cu gândul de la viermi intestinali la organizarea unei petreceri, ea se va auto-
susţine psihic cu afirmaţii de gen „Grozav! Prefer oricând o petrecere în locul viermilor intestinali” sau „Nu e mai
bine acum că am scăpat de viermi?” Modificarea comportamentului interpersonal al d-nei Martha ar implica
întreaga ei familie, fiindcă aceasta a accentuat involntar tendinţele ei de dominare. Am putea realiza cu membri
familiei exerciţii de autoafirmare, pentru a-i ajuta să se opună cerinţelor nerezonabile ale d-nei C., şi de asemenea
pentru a o ajuta pe ea să îşi exprime frustrarea în mod mai direct. Desigur, ar putea fi importantă includerea unor
declaraţii laudative în cadrul exerciţiilor, de vreme ce se pare că familia s-a bazat aproape întotdeauna pe
mijloacele negative de control reciproc.
De asemenea, ar putea fi foarte important ca membri familiei să înveţe principiile suportului social, în scopul de a-i
ajuta pe aceştia să poată să o recompenseze pe d-na Martha pentru comportamentul constructiv – cum ar fi gătitul
şi joaca cu copiii – şi pentru a-i ajuta să elimine comportamentele ei de rea adaptare. De vreme ce d-na Martha a
petrecut atâta timp cu băile şi spălatul, simpla încercarea de a reduce aceste activităţi prin desensibilizare nu ar fi
de ajuns. Ea ar putea rămâne cu zile golite de activităţi, ceea ce ar putea să-i accentueze depresia. Astfel, atât
terapeutul cât şi membrii familiei trebuie să înceapă să determine şi să susţină răspunsuri alternative constructive
care să înlocuiască spălatul. Aceste răspunsuri ar putea include munca, joaca cu copiii, relaxarea, grija faţă de
familie, şi reconstrucţia unei abordări susţinute a familiei şi prietenilor.
De-a lungul acestui tratament complet, terapeutul trebuie să fie un model de autoafirmare, auto-susţinere şi
asumare de riscuri. D-na C. ar putea învăţa indirect, prin comportamentul interpersonal al terapeutului, cum să
vorbească despre mizerie şi boală fără angoasă şi evitare, cum să îşi încurajeze plăcerile senzuale fără sentimente
de ruşine şi vină, cum să abordeze situaţiile concrete cu îndrăzneală şi nu sub formă de simptome. Terapeutul ar
trebui de asemenea să îi explice şi să îi ilustreze modul în care consolidarea continuă a unor paşi mici făcuţi are ca
rezultat un mare progres în ce priveşte eliminarea reacţiilor de rea adaptare şi învăţarea unor alternative
satisfăcătoare.
Dacă d-na Martha reuşeşte să înveţe să rămână calmă în prezenţa mizeriei, să se manifeste cu îndrăzneală când
este furioasă, să se satisfacă sexual pe ea şi pe soţul ei, să folosească autocontrolul în legătură cu obsesia ei cu
viermii intestinali, şi să acumuleze suport din partea familiei pentru grija de care dă dovadă, şi nu pentru băile
făcute, atunci ea ar putea avea o şansă să revină la modalităţi de răspuns care să semene cu sănătatea mintală. În

79
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

starea ei actuală, fără un program intensiv şi extensiv de modificare a comportamentului, d-na C. se află în situaţia
riscantă de a fi spitalizată într-un centru de psihiatrie.

C10 + C11
Terapiile cognitive

O schiţă a lui Albert Ellis


Albert Ellis (1913 –2007) şi-a prezentat şi apărat entuziast abordarea sa raţională a
terapiei încă din 1957, când a demonstrat pentru prima dată validitatea sistemului său
inovator, la Convenţia Anuală a Asociaţiei Psihologilor Americani. Anterior, el a
practicat diferite forme de tratament psihanalitic, învăţate în timp ce studia pentru
doctoratul său în psihologie clinică, la Columbia University. De la sfârşitul anilor 40
până la începutul anilor 50, Ellis a devenit tot mai nemulţumit de eficienţa atât a
analizei clasice, cât şi a psihoterapiei psihanalitice. El credea că Freud a avut dreptate
când a afirmat că forţele iraţionale menţin nevrozele, dar a ajuns să fie convins că
forţele iraţionale nu sunt conflictele inconştiente din copilăria timpurie. Ellis a văzut
prea mulţi pacienţi care aveau o înţelegere incredibil de bună a copilăriei lor şi a
proceselor lor inconştiente, dar care rămâneau tulburaţi în continuare de acestea. Ceea
ce Ellis a văzut ca explicaţie etiologică mai pluzibilă a fost o continuă reîndoctrinare a
pacienţilor, prin propria filosofie de viaţă iraţională.

Teoria personalităţii

O expunere raţională a teoriei personalităţii este aproape la fel de simplă ca ABC-ul.


La punctul A sunt Evenimentele vieţii (Activating Events), cum ar fi respingerea din
partea persoanei iubite sau eşecul de a intra într-un program de absolvire. Punctul B
reprezintă Credinţele (Beliefs) utilizate de individ pentru a procesa evenimentele
motivaţionale din viaţa lui. Aceste Credinţe pot fi raţionale (Br), cum ar fi de exemplu
credinţa că respingerea a fost una ghinionistă şi regretabilă sau că eşecul a fost
enervant şi neplăcut. De asemenea, Credinţele pot fi iraţionale (Bi), cum ar fi de
exemplu când cineva gândeşte că „A fost îngrozitor că am fost respins(ă)”,

80
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

„Iubitul/iubita nu trebuia să mă fi părăsit”, „Nu voi mai fi iubit(ă) niciodată” sau „Ce
îngrozitor că nu am intrat la master; niciodată nu voi mai avea succes.” La punctul C,
persoana trăieşte Consecinţele (Consequences) emoţionale şi comportamentale ale
evenimentului care a avut loc.
Majoritatea oamenilor şi mulţi terapeuţi au presupus în mod tradiţional că
aceste Consecinţe critice emoţionale ale dezvoltării personalităţii sunt în funcţie de
natura evenimentelor experimentate de individ. Cu cât agenţii şi activităţile
desfăşurate în anii copilăriei sunt mai inofensive, cu atât personalitatea va fi mai
sănătoasă psihic; cu cât evenimentele motivaţionale au fost mai neplăcute, cu atât
persoana va avea probleme emoţionale. În limbajul tradiţional comportamental,
aceasta reprezintă teoria stimul-răspuns (S-R) a dezvoltării personalităţii, care
presupune că anumite condiţii concrete ale stimulului produce anumite reacţii în
organism.
Ca teorie cognitivă, terapia raţional-emoţională indică spre procesele
organismului ca fiind factorii esenţiali ai funcţionării personalităţii. În modelul S-O-R,
modul în care organismul procesează evenimentele legate de stimuli este esenţial în
determinarea răspunsului produs. În teoria raţional-emoţională, nu stimulii şi nici
evenimentele motivaţionale nu sunt cruciale pentru răspunsul dat, ci modul de
precepere şi interpretare a evenimentelor de către persoana în cauză. Adică, de fapt,
Credinţele conduc la Consecinţe. Astfel că o persoană care procesează o respingere
sau un eşec printr-o Credinţă raţională ar putea simţi Consecinţa adecvată a părerii de
rău, regretului, deranjului, neplăcerii, precum şi hotărârea de a schimba ceea ce poate
fi schimbat pentru a împiedica reapariţia acestor evenimente nedorite. O altă persoană
care se confruntă cu evenimente similare prin intermediul unui sistem de Credinţe
iraţional poate produce Consecinţe nepotrivite cu evenimentele, cum ar fi depresie,
ostilitate, anxietate, sau un sentiment de inutilitate şi de lipsă a propriei valori. Ideea
este că individul se face pe sine însuşi sănătos emoţional sau tulburat emoţional prin
modul în care gândeşte, şi nu devine aşa din cauza mediului; ceea ce de fapt
determină sentimentele noastre se află „înăuntru” şi nu „în afară”. Cum susţineau
stoicii acum 2500 de ani, nu există practic nici un motiv legitim ca oamenii raţionali
să devină extrem de nefericiţi, panicaţi sau tulburaţi emoţional.

Teoria psihopatologiei

81
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

La fel cum oamenii manifestă o înclinaţie naturală de a fi raţionali în modul lor unic şi
de a gândi limpede, tot astfel ei au şi o tendinţă foarte puternică de a răstălmăci.
Indivizii diferă între ei în ce priveşte tendinţele inerente spre iraţionalitate şi, la fel, în
ce priveşte tendinţele lor de a fi mai mult sau mai puţin afectaţi emoţional de această
iraţionalitate. Societăţile şi familiile din cadrul societăţilor diferă şi ele în ce priveşte
tendinţele lor de a încuraja gândirea corectă sau gândirea sucită, deşi din păcate cele
mai multe tipuri de societăţi îşi cresc copiii într-o manieră care exacerbează tendinţele
puetrnice de tulburare psihică a acestora. Dar chiar şi cele mai superioare tradiţii şi
cele mai bune mijloace de socializare nu pot elimina în întregime predispoziţia
noastră de a ne auto-deprecia şi a ne auto-distruge.
Nici un om nu este perfect. În ciuda dorinţelor noastre perfecţioniste şi
grandioase de a fi ireproşabili, oricare dintre noi, la orice oră, poate cădea victimă
înclinaţiilor de a amâna lucrurile, de a face aceleaşi greşeli în loc de a regândi
lucrurile de la bun început, de a cădea pradă iluziilor în loc de a se angaja într-o
acţiune responsabilă, de a fi dogmatic şi intolerant în loc de a gândi probabilist şi
deschis, de a se sprijini pe superstiţii şi supranatural în loc de a gândi logic şi empirist,
şi de a se complace într-un hedonism care confundă satisfacţia imediată cu o viaţă
plăcută. Singura diferenţă între cei etichetaţi ca fiind cazuri patologice şi cei
consideraţi normali o constituie frecvenţa şi intensitatea cu care ei se tulbură
emoţional pe ei înşişi, sprijinindu-se pe componentele iraţionale ale personalităţii.
Psihopatologia vieţii cotidiene poate fi explicată prin formula ABC
(Evenimente – Credinţe - Consecinţe) a funcţionării umane. La tulburările emoţionale,
Evenimentele sunt întotdeauna procesate prin intermediul anumitor Credinţe
iraţionale. Cele mai comune credinţe iraţionale (Ci) sunt: (1) că dorinţele umane
fundamentale, de senzualitate şi sexualitate sunt trebuinţe pentru că noi le definim ca
trebuinţe, deşi ele sunt de fapt simple preferinţe; (2) că noi nu suportăm anumite
evenimente, cum ar fi să aşteptăm la rând, să facem faţă criticii sau să fim respinşi,
când de fapt noi putem suporta toate astea indiferent cât de neplăcute sunt; (3) că
valoarea noastră ca persoane este determinată de succesele şi eşecurile noastre sau de
anumite trăsături particulare, cum ar fi inteligenţa, ca şi cum valoarea fiinţei umane se
măsoară la fel ca trăsăturile de performanţă; (4) că trebuie să menţinem aprobarea
părinţilor sau a figurilor autoritare, ca şi cum existenţa noastră depinde de acestea; (5)

82
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

că lumea ar trebui să ne trateze corect, ca şi cum lumea ar putea să se conformeze


dorinţelor noastre; (6) că anumite persoane sunt rele şi malefice şi ar trebui pedepsite
pentru răutatea lor, ca şi cum am putea măsura lipsa de valoare a fiinţei umane; (7) că
este îngrozitor sau oribil când lucrurile nu ies aşa cum am vrea noi, ca şi cum ideea de
oribil este un termen care s-ar aplica referinţelor empirice; (8) că nu am avea putere de
reacţie dacă nu am crede că lucrurile sunt îngrozitoare sau dacă nu am fi tulburaţi
emoţional prin furie sau anxietate, ca şi când noi avem nevoie să fim tulburaţi
emoţional pentru a face fapte raţionale care să amelioreze starea existentă; (9) că
lucrurile dăunătoare cum ar fi ţigările sau drogurile pot adăuga bucurie în viaţa
noastră sau că astfel de lucruri dăunătoare sunt necesare, pentru simplul fapt că fără
ele ne-ar fi neplăcut pentru un timp; (10) că fericirea umană este determinată din
exterior şi că oamenii nu au nici o putere sau foarte puţină de a-şi controla
sentimentele; (11) că trecutul unei persoane este cel mai important factor determinant
al comportamentului prezent, ca şi cum ceva care ne-a afectat puternic odată trebuie
să ne afecteze la nesfârşit; şi (12) că toate credinţele asumate în copilărie, indiferent
dacă sunt religioase, morale sau politice, pot să ne fie călăuze bune şi la vârsta adultă,
chiar dacă ele sunt pure prejudecăţi sau mituri. Mai târziu, Ellis a admis rigiditatea
acestor 12 credinţe susţinute iniţial şi a deosebit între inferenţele disfuncţionale şi
nucleul imperativelor dogmatice din care derivă.

Teoria proceselor terapeutice

Atâta timp cât pacienţii (şi psihoterapeuţii) continuă să se concentreze fie asupra
Evenimentelor, fie asupra Consecinţelor problematice, ei vor găsi puţin ajutor de
durată. Şi cu toate acestea, în mod tradiţional, terapeuţii s-au concentrat asupra istoriei
Evenimentelor, mergând de la A1 la A2 la A3, tot mai înapoi în trecutul pacientului,
ca şi cum mai poate fi schimbat ceva din acel trecut. Însă clinicienii au avut în atenţie
eliberarea de sentimentele anxioase şi de tulburare, ca şi când astfel de Consecinţe
emoţionale ar dispărea pur şi simplu dacă sunt exprimate. Odată ce ABC-ul
psihopatologiei este înţeles bine, devine limpede că singura modalitate adecvată de a
schimba Consecinţele angoasante nu este de a examina A sau C, ci de a trece direct la
modificarea Credinţelor iraţionale.

83
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

În cadrul terapiei raţional-emoţinale (TRE), ABC-ul patologiei umane este urmat de


punctul D – Discutarea credinţelor amoţionale (Disputing), atunci când oamenii simt
şi acţionează într-un mod auto-depreciator. Acest proces îi conduce apoi la punctul E,
Noua concepţie eficientă (Effective New Philosophy) – un set de credinţe raţionale şi
sănătoase. Astfel, procesul terapeutic constă în identificarea credinţelor iraţionale care
cauzează simptomele prezente, în analiza dură a lor şi în înlocuirea lor cu credinţe mai
raţionale care reprezintă, ca un tot, o nouă şi eficientă filosofie de viaţă. Pacienţii şi
terapeuţii lucrează împreună pentru a ridica nivelul de conştiinţă al primilor, de la
stilul de gândire pueril, pretenţios şi absolutist la un stil logic, empiric şi probabilistic
de procesare a informaţiei, stil ce caracterizează persoana matură şi omul de ştiinţă
responsabil.

Amplificarea conştiinţei.

Activitatea pacientului. Din moment ce amplificarea conştiinţei în TRE este un


proces educaţional, activitatea pacientului seamănă foarte mult cu cea a studentului. În
procesul explicării problemelor, pacienţii sunt foarte repede provocaţi să apere
credinţele care stau la baza tulburărilor lor emoţionale. De exemplu, ei sunt provocaţi
să aducă dovezi în sprijinul credinţei că trebuie să fii popular ca să fii fericit. Pacienţii
învaţă curând că gândurile şi prejudecăţile lor preferate nu sunt acceptate de
terapeut/profesor tocmai pentru că sunt prezentate într-o manieră absolutistă şi
insistentă. „Arată-mi unde scrie că trebuie să ai succes în viaţă ca să ai o părere bună
despre tine” – este provocarea cea mai obişnuită la adresa dogmatismului pacienţior.
Aceştia din urmă devin curând conştienţi că ei posedă importante credinţe iraţionale
pe care nu şi le pot apăra logic sau empiric. Ei conştientizează că într-adevăr se
distrug emoţional pe ei înşişi insistând să rămână cu astfel de idei în minte, cum ar fi
că dacă erau micii tirani ai familiei în copilărie, trebuie să fie tirani şi în companiile pe
care le conduc, pentru a putea rămâne fericiţi. O astfel de eroare este întâmpinată cu
neîngăduinţă în institutele TRE. Precum studenţii oneşti şi modeşti, pacienţii au multe
de învăţat despre viaţă dar în acelaşi timp sunt încurajaţi să îşi păstreze convingerile
sănătoase, precum aceea că ei posedă potenţialul uman de a fi la fel de raţionali şi
logici ca şi profesorul/terapeutul lor.

84
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Activitatea terapeutului. De vreme ce tendinţa de a ne angaja în raţionamente


pervertite este atât de adâncă în noi, terapeutul TRE este gata să facă uz de o
multitudine de tehnici cognitive, emoţionale şi comportamentale, în scopul de a-şi
face pacienţii să distingă între gândirea matură, logico-empirică, şi erorile aducătoare
de tulburări care trec drept raţionale. Metodele sunt atât structurate cât şi
nestructurate, atât didacticiste, cât şi interpersonale.
În prima şedinţă terapeutul începe să interpreteze credinţele iraţionale care
produc problemele emoţionale ale pacientului. Terapeutul activ nu aşteaptă ca
pacientul să articuleze toate premisele lui iraţionale. Fiind educat în TRE şi având
experienţa unei diversităţi de pacienţi, terapeutul poate anticipa natura credinţelor
fundamentale, având la bază Evenimentele motivationale şi Consecinţele inadecvate.
De exemplu, respingerea din partea soţului (punctul A) urmată de depresie (punctul
C) implică cel mai probabil următoarele Credinţe iraţionale: (1) a fi respins este
îngrozitor, (2) omul nu poate suporta asta, (3) ea nu trebuia să fie respinsă, (4) ea nu
va mai fi niciodată acceptată de nici un bărbat bine, (5) ea este un vierme fără valoare
pentru că a fost respinsă şi (6) ea merită să suporte toate consecinţele faptului de a fi o
fiinţă atât de lipsită de valoare.
Bizuindu-se în învăţarea activă, terapeutul îl călăuzeşte pe pacient în a rezolva
diverse teme pentru acasă gândite pentru a oferi temeiuri de respingere a ipotezelor
iraţionale, sau pentru a încuraja gândirea raţională. A scrie o lucrare despre metodele
eficiente de găsire a unui job poate ajuta pacienţii să practice o gândire mai raţională.
A-i încuraja pe pacienţi să meargă la un masaj îi poate ajuta la respingerea credinţelor
că ei nu sunt atrăgători sau că nu se pot bucura de plăcere fără a avea un sentiment de
vinovăţie. A-i pune pe perfecţionişti să poate şosete de diferite culori sau pantaloni
boţiţi îi poate ajuta pe aceştia să scape de imaginea lor despre ei şi, între timp, să
practice noi idei, cum ar fi că viaţa poate fi plăcută şi fără să trebuiască să fii perfect.

Conţinutul terapeutic

Conflictele intrapersonale

Problemele psihologice au origini intrapersonale: indivizii produc probleme


emoţionale în ei înşişi procesând evenimentele prin intermediul sistemului lor de

85
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

credinţe iraţionale. Astfel, prin urmare, terapeuţii încep adesea cu şedinţe individuale
concentrându-se mai degrabă asupra gândirii puerile a pacientului decât asupra relaţiei
pacient-terapeut. Odată ce pacienţii devin mai conştienţi de gândirea lor inadecavată
ei sunt frecvent plasaţi pe grupe, fapt ce serveşte drept replică la scară redusă a lumii
sociale înconjurătoare, şi în care pacienţii pot pune în practică reacţia la critică,
resimţirea respingerii sau resimţirea plăcerii într-o manieră mai raţională. În cadrul
grupurilor, pacienţii pot practica noi comportamente, precum afirmarea îndrăzneaţă de
sine care rezultă din atitudini mai logice faţă de viaţă în general, şi pot practica cum
să-i înveţe pe alţii să fie mai raţionali. Totuşi, accentul nu se pune pe relaţia dintre
membrii grupului, ci pe caracterul raţional al gândirii, emoţiilor şi comportamentului.

Anxietatea şi mecanismele de apărare. Anxietatea este o consecinţă inadecvată a


gândirii iraţionale. Atunci când examinăm miile de evenimente care induc oamenilor
anxietate putem vedea cât de generale sunt judecăţile iraţionale. Oamenii îşi spun că
trebuie să fie perfecţi, iar apoi devin anxioşi când sunt confruntaţi cu critica; ei îşi
spun că trebuie să fie plăcuţi de toată lumea iar apoi se supără când cineva se înfurie
pe ei. Astfel de angoase nu pot fi eliminate prin desensibilizarea faţă de stimuli, ci mai
degrabă prin punerea în discuţie a gândurilor iraţionale pe care le au oamenii în raport
cu anumiţi stimuli.
Mecanismele de apărare sunt exemple de înclinaţii umane spre iraţionalitate. Proiecţia
este un exemplu clar despre cum oamenii gândesc că ceea ce îi afectează emoţional
este determinat de cauze externe. Reprimarea este o reflectare a credinţei iraţionale că
cel mai bine este să nu te gândeşti deloc la evenimentele neplăcute. Probabil cel mai
comun mecanism de apărare, raţionalizarea reflectă dorinţa oamenilor de a convinge
lumea că ei sunt de fapt oameni rezonabili care au motive serioase pentru prostiile pe
care le fac sau le simt. Mecanismele astea nu trebuiesc apărate; ele trebuiesc atacate.
Confruntarea, interpretarea şi respingerea pot slăbi aceste forţe iraţionale şi pot
permite pacienţilor să devină mai raţionali şi mai sănătoşi emoţional.

Stima de sine. Nu există nici un mod prin care să ne putem dovedi valoarea ca
oameni. A ne baza stima noastră de sine pe capacitatea de a achiziţiona lucruri, de a
iubi, de a fi aprobaţi, de a fi cinstiţi sau chiar de a fi raţionali e ca şi cum am spune că
valoarea întregii persoane e dată de valoarea unei mici părţi a ceea ce presoana în

86
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

cauză reprezintă. A ne evalua valoarea prin însumarea valorii tuturor actelor noastre
separate şi a însuşirilor – cum ar fi rezultatele şcolare, scorurile la tenis, şi diplomele
academice – reprezintă o dorinţă inutilă şi iraţională. Orice concluzie despre valoarea
sau lipsa de valoare a noastră este un act de identificare auto-definit care ne plasează
fie în echipa zeilor, fie în cea a diavolului.
Auto-acceptarea este cheia pentru a fi un membru natural şi raţional al
comunității, al grupărilor umane. Nu există nici o referinţă empirică pentru valoarea
proprie, nici un criteriu obiectiv în tot universul care să ne măsoare valoarea. De fapt,
preocuparea cu oferirea de dovezi în sprijinul valorii noastre poate să ne împiedice a
ne bucura de viaţă. Prin contrast, acceptarea de sine este o stare logică şi justificabilă.
Dacă valoarea de sine se bazează pe performanţe cum ar fi, de exemplu, notele de la
şcoală, noi ne vom bucura sau întrista cu fiecare examen în loc să ne bucurăm la
maximum de procesul educaţiei noastre. Însă dacă adoptăm acceptarea de sine, nu
vom trăi căderi sau înălţări dramatice. Când reuşim cu adevărat să ne acceptăm pe noi
înşine, cu defectele noastre fizice sau psihice, abia atunci vom putea să renunţăm la
lupta pentru stima de sine şi să ne eliberăm forţele pentru a începe să ne întrebăm cum
anume să ne bucurăm cel mai bine de viaţă.

Responsabilitatea. Pacienţii pot fi făcuţi responsabili pentru vieţile lor tulburate dacă
au fost activi în crearea problemelor lor personale. Ei nu pot fi răspunzători de modul
în care alţii i-au tratat în copilăria lor; ei pot fi răspunzători doar de modul în care îşi
construiesc acum existenţa. Ei nu pot fi răspunzători de moştenirea lor genetică; ci
doar pentru cum au preferat să se bazeze pe înclinaţia de a fi neraţional sau de a fi
raţional. Pacienţii pot insista pe ideea că părinţii sau genele au hotărât ce sunt ei şi pot
susţine asta cu o diversitate de teorii psihologice. Dar asta aduce doar o uşurare
trecătoare, care micşorează responsabilitatea, inclusiv responsabilitatea de a-şi crea o
viaţă mai bună.
Acceptarea responsabilităţii nu include acuzarea persoanei. Acuzarea este doar
un alt mod de exprimare a tiraniei lui „trebuia”: „nu trebuia să fii aşa pueril; nu
trebuia să fii aşa de egoist”. De fapt, pacientule, adevărul e că ai fost pueril, egoist şi
dogmatic, şi vei continua să rămâi aşa atâta timp cât vei invoca vina iraţională care
vine odată cu acuza că ar fi trebuit să fii altfel în trecut. Întrebarea este: Doreşti să
devii suficient de matur şi responsabil ca să-ţi foloseşti raţiunea pentru a găsi

87
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

alternative de viaţă mai bune? Sau ai să te scalzi în auto-blamare şi resentiment faţă


de părinţi? N-ai decât să simţi regret şi tristeţe dacă asta vrei, dar mai mult decât
astea simte plăcerea şi provocarea care vine odată cu acceptarea responsabilităţii
pentru o viaţă mai rezonabilă şi mai plăcută.

Conflictele interpersonale

Comunicarea. Majoritatea aspectelor etichetate drept probleme de comunicare sunt


de fapt probleme de gândire. Oamenii care transmit mesaje vagi, anoste, stranii,
repetitive sau contradictorii, de fapt dovedesc o gândire vagă, anostă, stranie,
repetitivă sau contradictorie. Dialogul eficient este rar deoarece persoanele care să
gândească eficient sunt rare. Dacă oamenii ar fi ajutaţi să devină mai raţionali în
gândire, ei ar deveni în general şi mai eficienţi în ce priveşte stilul de comunicare.
Există, desigur, şi excepţii de la regula asta, dar ele sunt relativ rare.
Pentru a lua în considerare doar un exemplu, mulţi oameni bâlbâiţi gândesc
corect însă au dorinţa de a fi vorbitori excelenţi, încât sunt îngroziţi de faptul că ar
putea să facă greşelile de vorbire cotidiene. Ei nu pot accepta ezitările în vorbire, cum
ar fi „ştii..”, „ăăă..”, „îîî..” pe care le facem noi, muritorii. Şi sfârşesc selectând
conştient cuvintele pe care cred că le pot pronunţa fără să se bâlbâie. Iar rezultatul este
că se opresc mereu şi se tot împiedică, reîncep propoziţiile, sau fac alte lucruri care au
efecte dezastruoase pentru discurs. Ei ar trebui să înceteze a încerca să fie superfluenţi
şi să işi permită să se poticnească ca noi ceilalţi.

Adversitatea. Adversitatea este consecinţa raţională a (1) unei tendinţe înnăscute,


naturale de a deveni agresivi; (2) unui eveniment neplăcut şi frustrant; şi (3) unei
tendinţe de a gândi denaturat un eveniment şi refuzului persistent de a lupta împotriva
acestei gândiri sucite. Toţi aceşti trei factori trebuie să fie prezenţi pentru ca ostilitatea
să poată apărea. Oamenii nu sunt doar fiinţe reflexive care reacţionează la frustrare cu
agresivitate; altfel, majoritatea ar trebui să fim ostili mai tot timpul. Evenimentele
frustrante sunt aproape tot timpul la îndemâna noastră, deoarece lumea în care trăim
este în mod evident nedreaptă. Pentru a ne cuprinde furia nebună e suficient să ne
uităm la evenimentele frustrante din viaţa noastră; să exagerăm semnificaţia acestor
evenimente frustrante transformându-le în ceva îngrozitor, oribil sau malefic; şi să

88
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

persistăm în credinţa că aceste frustrări nu ar trebui să existe şi că noi nu le mai putem


tolera existenţa.
Persoana ostilă pretinde înlăturarea imediată a oricărei nedreptăţi, inegalităţi
sau frustrări. Având astfel de dorinţe imposibil de rezolvat, persoana ostilă se tulbură
pe sine în mod gratuit. Este ca un copil care are o izbucnire temperamentală pentru că
dorinţa lui nu a fost îndeplinită imediat. Nu există nici o lege care să spună că oamenii
ostili ar trebui să continue cu astfel de pretenţii nerealiste şi imature. De vreme ce nu
putem elimina tendinţele naturale spre agresivitate sau frustrările, cea mai bună
alternativă a noastră este de a-i ajuta pe cei ostili în înţelegerea frustrărilor drept
evenimente nefericite şi inevitabile, şi nu drept catastrofe majore pe care ei nu le pot
tolera.

Persoana ideală din perspectiva terapiei raţional-emoţionale

Un excelent ideal pentru umanitate îl reprezintă omul de ştiinţă, deoarece este


dedicat vieţii raţionale, aplicării logicii şi empirismului în rezolvarea problemelor.
Cum formula atât de elegant Bronowski, cinstea şi comunicarea deschisă sunt valori
inerente ale ştiinţei. Adevăraţii oameni de ştiinţă acceptă deschis critica raţională a
ideilor şi metodelor; ei nu cred că e o nenorocire dacă teoriile lor favorite sunt în cele
din urmă respinse în favoarea unor explicaţii mai elegante sau mai eficiente.
Oamenii de ştiină sunt fascinaţi şi nu frustraţi de ceea ce este inevitabil. Ei îşi
recunosc limitele şi nu se aşteaptă ca ştiinţa să răspundă la toate întrebările filosofice
ale vieţii. În cel mai bun caz, oamenii de ştiinţă sunt mai degrabă hedonişti care se
bucură enorm de studierea necunoscutului decât puritani conduşi de pretenţia că
trebuie să răzbească. Care alt grup social se mai poate lăuda cu realizări ca vaccinul
pentru poliomielită sau aselenizarea? Descoperirile ştiinţifice revoluţionare sunt
dovezi în sprijinul unei filosofii de viaţă bazate pe logică şi empirism.

Relaţia terapeutică

Practic aflată la polul opus faţă de terapia centrată pe persoană, TRE se află în
concurenţă doar cu ideea rogersiană cum că terapeutul trebuie să îl accepte
necondiţionat pe pacient, chiar dacă atacă multe dintre credinţele iraţionale şi

89
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

comportamentele autodistructive ale pacientului. Chiar atunci când pacienţii nu îşi fac
temele sau întârzie la şedinţe, terapeutul TRE le oferă acestora, ca oameni, susţinere
necondiţionată. Cu toate acestea, acceptarea totală a pacientului ca om nu înseamnă că
terapeutul trebuie să dovedească ataşament sau căldură faţă de pacient. Căldura
sufletească poate să fie plăcută dar nu este necesară pentru un tratament reuşit.
Terapeuţii nu trebuie niciodată să îl evalueze pe pacient ca persoană, dar trebuie să
evalueze credinţele şi comportamentele lui.
Terapeuţii TRE nu sunt în mod special înţelegători faţă de plângerile sau furiile
pacienţilor, însă se pot supăra vizibil pentru a încerca să dovedească pacienţilor
iraţionalitatea credinţelor lor. Nici empatia adecvată nu este în mod special de ajutor;
astfel de empatie este adesea o formă de compătimire care doar îi încurajează pe
pacienţi să se simtă rău în continuare, să se simtă trişti sau supăraţi. Terapeuţii TRE
empatizează destul de mult, în sensul că îi ascultă atent pe pacienţi pentru a înţelege
ce gândesc pacienţii când produc emoţii negative. Pacienţii declară că se simt înţeleşi,
nu pentru că terapeutul empatizează cu ei, ci pentru că le aduce în conştiinţă cauza
problemelor lor.

Aspectele practice ale terapiilor cognitive

TRE este gândită pentru a fi o terapie pe termen scurt care îl poate învăţa pe
pacient ABC-ul problemelor emoţionale într-un număr de şedinţe de la 1 la 10, şi care
lucrează în general cu pacienţi cu probleme uşoare sau moderate. Odată ce pacienţii
înţeleg abecedarul problemelor emoţionale, ei sunt plasaţi în grupuri de terapie pentru
a perfecţiona şi practica mai departe filosofia de viaţă raţională pe care o aplică
problemelor lor. Deşi TRE poate fi eficientă în tratarea unei arii largi de probleme
clinice, Ellis a căzut de acord că, la fel ca majoritatea terapiilor, TRE este mai
eficientă în tratarea persoanelor cu probleme uşoare sau a celor care prezintă un singur
simptom major. Pacienţii cu tendinţe înnăscute mai mari de a gândi iraţional, cum
sunt indivizii psihotici sau cei la limită, pot fi şi ei ajutaţi, dar într-o terapie de lungă
durată, de cel puţin un an.

Eficienţa terapiilor cognitive

90
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Terapia raţional-emoţională

Între 1972 şi 1988, cel puţin 70 de studii controlate asupra rezultatelor au examinat
eficienţa terapiei raţional-emoţionale în raport cu diverse tulburări psihice şi pentru
diverşi oameni. Lyons şi Woods au condus o meta-analiză asupra acestor studii, având
ca rezultat 236 comparări a TRE cu datele de referinţă, grupuri de control, terapia de
grup şi alte forme de psihoterapie. Eficienţa totală a TRE a fost de .95, ceea ce
înseamnă că 73% dintre pacienţii trataţi au dovedit o ameliorare clinică semnificativă
faţă de cei care nu au beneficiat de TRE. Această cifră arată că TRE a depăşit în mod
constant ca performanţă grupurile de control şi lipsa oricărui tratament. Nu s-au găsit
diferenţe generale între terapia comportamentală, modificarea cognitiv-
comportamentală şi terapia raţional-emoţională. Efectele au fost mai mari unde
terapeuții au avut o mai mare experiență și unde tratamentul a durat mai mult, dar nu
au existat diferențe semnificative în ce privește mărimea efectului între studiile care
au folosit pacienți la psihoterapie și cele care au folosit ca subiecți studenți.

Terapia cognitivă

O serie de studii efectuate de Beutler și colegii săi au identificat o eficiență


diferențială a terapiei cognitive a lui Beck, ca funcție a variației stilului de coping al
pacienților și a mecanismelor lor de apărare. Pacienții cu depresii dar exteriorizați s-au
recuperat mai bine decât cei interiorizaţi, cu ajutorul terapiei cognitive, în timp ce
pacienţii interiorizaţi şi-au revenit mai bine cu ajutorul terapiei de susţinere,
autodirecţionate. Pacienţii cu mecanisme de apărare mai slabe s-au refăcut şi ei mai
bine cu ajutorul terapiei cognitive. Aceste rezultate sugerează că însuşirile relevante
din punct de vedere psihologic ale pacienţilor pot fi utilizate pentru a diferenţia când
este vorba de stabilirea tipului de psihoterapie; în acest caz, terapia cognitivă a fost
utilă în special atunci când a avut de-a face cu stiluri de coping exteriorizat şi cu
mecanisme de apărare slabe.

O analiză raţional-emoţională a D-nei Martha C.

Cu obsesia ei pentru ordine, d-nei C. i-ar plăcea o explicare a problemelor ei care să fie la fel de simplă ca ABC-ul.
Ea este profund conştientă de „A”-ul ei, evenimentul motivaţional, care în cazul ei este problema viermilor

91
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

intestinali contractaţi de fiica ei. Este la fel de conştientă de punctul „C”, consecinţele personale şi emoţionale ale
acestui eveniment – anume, frica ei morbidă de viermii intestinali şi nevoia ei obsesivă de a se spăla. Totuşi, la fel
ca majoritatea pacienţilor şi chiar ca unii terapeuţi, pacienta nu prea cunoaşte cum anume „B”, sistemul ei de
credinţe iraţionale, a transformat un caz enervant şi nefericit de infestare cu viermi, într-o catastrofă.
D-na Martha ar putea să aibă probleme în acceptarea faptului că ea a produs şi menţinut activ propria sa lume
jalnică. Ea s-a convins pe sine că viermii intestinali sunt de fapt un eveniment grav şi îngrozitor. Totuşi, ea şi-ar
putea da seama în ce mod exagerat s-a condamnat pe ea însăşi pentru că ar fi permis ca familia ei să fie infectată cu
gripă asiatică şi infestată cu viermi intestinali. Ea ar putea să accepte nu doar faptul că ea crede că viermii sunt
îngrozitori, dar şi că ea este o persoană îngrozitoare pentru că ar fi permis să se întâmple ce s-a întâmplat. Ce
vierme este ea pentru că s-a dovedit o mamă atât de neglijentă: o mamă ideală, o mamă perfectă nu ar fi lăsat
niciodată să se întâmple o asemenea catastrofă! Dar d-na Martha nu a putut să îşi protejeze cum trebuie copiii de
boală, aşa că ea crede că merită să fie condamnată ca un vierme fără valoare ce este. Ce ţintă bună este ea pentru
viermi: ordinară, jalnică şi detestabilă. Nu e de mirare că se simte atât de vulnerabilă în faţa infestării cu viermi
parazitari.
Probabil că d-na Martha a avut întotdeauna o puternică înclinaţie de a gândi în termeni absoluţi, în special când
este vorba de convingerea ei că trebuie să fie perfectă pentru a valora ceva. Desigur, părinţii ei au încurajat astfel
de credinţe iraţionale prin cerinţele lor absolutiste, cum ar fi că ea trebuie să fie mereu perfect curată, fără boli şi
fără dorinţe. Cu toate acestea, d-na Martha s-a luat după aceste învăţături ca şi cum ele ar fi adevărate, dată fiind
predispoziţia ei înnăscută de a crede că perfecţiunea este posibilă. Credinţele ei perfecţioniste s-au evidenţiat în
dorinţa ei de ordine perfectă, aşa cum se reflectă în faptul că a dat nume copiilor ei alfabetic, precum şi în nevoia ei
de a fi curată, chiar încă dinainte de a izbucni pe deplin obsesia ei. Gândirea iraţională a fost în mod limpede
prezentă pe parcursul întregii ei vieţi; tot ce a trebuit ca să se transforme într-o patologie clară a fost un eveniment
motivaţional stresant, cum ar fi o serie de boli care au pus în evidenţă tendinţele ei de absolutizare, de transformare
a tot ce se întâmplă în evenimente îngrozitoare.
Odată ce d-na Martha a procesat evenimentul legat de infestarea cu viermi intestinali prin intermediul categoriilor
ei iraţionale de „oribil”, „teribil” şi „catastrofic”, ea şi-a indus o credinţă însoţită de o mare temere cum că trebuie
să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a împiedica revenirea acestor boli. Ea trebuie să acţioneze obsesiv, altminteri
ea şi familia ei va fi contaminată din nou. Totuşi, putem ghici că a dat dovadă şi de frecvente auto-acuzări legate de
faptul că este atât de obsesivă. Ce vierme este ea pentru că nu mai încetează cu spălatul în loc să aibă grijă de
copiii ei! Ce soţie jalnică este pentru că nu mai încetează cu duşurile în loc să-şi manifeste afecţiunea faţă de soţ!
Cercul vicios al auto-condamnării probabil va progresa până când ea ar ajunge să se condamne pe sine ca eşec
total, pentru că nu a reuşit să-şi amelioreze starea după ani întregi de psihoterapie, pentru că a vrut să se sinucidă,
şi pentru că şi-a dezamăgit familia şi psihoterapeutul. Ce dovadă mai bună putem găsi pentru lipsa ei de valoare
decât faptul că soţule ei şi terapeutul sunt gata să o condamne pe viaţă la spitalizarea în psihiatrie.
O privire mai atentă ar dezvălui probabil că d-na Martha ar putea fi o persoană psihotică şi probabil un candidat la
psihiatrie, dacă nu există un tratament eficient. Ca majoritatea pacienţilor diagnosticaţi cu probleme severe, d-na
Martha prezintă toate semnele unor tulburări de gândire care sunt mai degrabă caracteristice pacienţilor aflaţi la
limită, sau a celor în mod evident schizofrenici. De exemplu ea nu poate să se concentreze asupra unei soluţii
realiste, pentru că tot timpul se gândeşte la viermi intestinali. Ea se gândeşte numai şi numai şi numai la viermi. De
asemenea, ea amplifică pericolul reprezentat de aceştia până la dimensiuni apocaliptice, devenind aproape delirantă
în credinţa ei că că este în permanenţă înconjurată de viermi care aşteaptă să o infesteze.
Un diagnostic corect privind-o pe d-na Martha ca persoană psihotică ar putea servi ca avertisment cum
că nu trebuie aşteptat ca psihoterapia să o elibereze de boala ei psihică. Cu toate acestea, ea şi familia ei ar fi mai
mult decât mulţumiţi ca ea să se poată întoarce la viaţa ei psihică de dinaintea episodului cu viermii. Pentru ca asta

92
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

să aibă loc, d-na trebuie să înveţe să îşi pună în discuţie sistemul ei de credinţe profund iraţional. Ea trebuie să
înveţe că evenimentul cu viermii a fost catastrofic doar pentru că ea l-a definit astfel. Pe măsură ce terapeutul TRE
ar începe să o provoace să se gândească la cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ca urmare a infestării cu
viermi parazitari, ea ar putea să înţeleagă că, deşi astfel de consecinţe ar putea fi neplăcute şi enervante, totuşi ele
nu sunt deloc teribile sau oribile.
De asemenea, terapeutul trebuie să o facă să înţeleagă pe d-na Martha C. că ea nu este un vierme doar
pentru că fiica ei a fost odată infestată cu viermi. Auto-condamnarea d-nei C. trebuie să fie atacată în repetate
rânduri de către terapeut, până când ea ar ajunge să recunoască că nimic din ce a făcut sau ce nu a făcut nu merită o
astfel de condamnare. Ea ar putea continua cu viaţa ei obsesională dacă mai continuă cu gândirea asta în termeni
absoluţi; sau ar putea să înceapă să se bazeze pe facultăţile ei raţionale pentru a lupta împotriva credinţelor ei
iraţionale care transformă lumea ei într-un loc dominat de viermi intestinali.
Având o înclinaţie puternică spre gândirea iraţională, d-na C. va trebui să muncească mult în ce priveşte
punerea în discuţie a credinţelor ei iraţionale care o tulbură emoţional. Se impune o diversitate de teme pentru
acasă. Pentru început, i se va cere să se familiarizeze cu teza TRE, citind, de exemplu, How to Stubbornly Refuse
to Make Yourself Miserable about Anything – Yes, Anything! (Cum să refuzi cu încăpăţânare să te tulburi din toate
lucrurile – da, din toate!) (Ellis, 1988). I se va cere de asemenea să reanalizeze înregistrările şedinţelor pentru a
învăţa să identifice frecvenţa folosirii unor astfel de concepte precum „trebuie”, „ar trebui”, „necesar”,
„obligatoriu” etc. I se va da să practice substituirea cu termeni mai raţionali, precum „vreau să..”, „prefer să..” şi
„ar fi mai bine..” – în legătură cu aspectele pe care şi le solicită ei înşişi. La fel, ar putea să i se dea să scrie o
lucrare în care să explice unde anume scrie că mamele trebuie să îşi păzească copiii de toate bolile, pentru a fi o
fiinţă valoroasă – ca mijloc de provocare a auto-condamnării. De asemenea, şi soţului ei i se va da teme importante
pentru acasă, cum ar fi să citească cartea How to Live with a Neurotic (Cum să trăieşti cu un nevrotic), astfel ca el
să fie pregătit să se adreseze raţionalităţii ei, şi nu nevrozei.
În cele din urmă, d-na C. ar putea începe să dezvrăjească lumea sa şi să dezamorseze consecinţele
posibile ale viermilor intestinali. Ea ar putea să devină mai conştientă de faptul că viermii parazitari ar putea
constitui un necaz, dar că nu sunt cel mai rău lucru posibil pe lume; ar putea fi deranjanţi, dar nu catastrofici.
Terapeutul va trebui să interpreteze cum anume credinţele prosteşti au condus-o pe d-na C. la starea ei de continuă
tulburare emoţională. Ea trebuie să devină conştientă de faptul că sursa problemelor ei nu sunt viermii sau
posibilitatea infestării cu viermi, ci mai degrabă modul în care ea se gândeşte la viermii intestinali. Problema ei nu
constă în imperfecţiunea ei ca soţie şi mamă, ci mai degrabă cum crede ea că imperfecţiunea ei denotă lipsă de
valoare ca om. Doar dacă d-na C. învaţă să-şi pună în discuţie credinţele iraţionale (şi ăsta e un mare semn de
întrebare) – doar atunci ar putea ajunge să se bucure de anumite aspecte ale vieţii ei, în loc să îşi risipească viaţa pe
băi şi duşuri prosteşti. D-na Martha ar putea descoperi ceva bucurie în viaţa ei doar dacă ar învăţa să nu mai insiste
atâta pe ideea ordinii şi perfecţiunii, când de fapt cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut este să ne acceptăm pe
noi înşine ca fiinţe imperfecte care pot trăi fericite într-o lume nesigură.

C12
Terapiile interpersonale

93
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

O schiţă a lui Eric Berne

Eric Berne (1910-1970) a descoperit pentru prima oară fenomenul relaţiilor dintre
oameni ca părinţi, copii, adulţi. Practicase psihanaliza timp de 10 ani şi învăţase să
traducă ceea ce spuneau pacienţii în limbajul teoretic dobândit de la profesorii lui.
Astfel, când un pacient facea remarca „Mă simt de parcă aş avea în mine un băieţel”,
Berne interpreta în mod tipic băieţelul ca fiind un penis împrumutat prin introiecţie,
aşa cum a făcut şi Otto Fenichel într-un caz asemănător. Dar în loc să se întrebe „Ce
ar fi spus Otto Fenichel în cazul acesta?”, el l-a întrebat pe pacient ce crede despre
asta. Aşa cum s-a dovedit, pacientul chiar se simţea ca un băieţel, iar acest sentiment a
fost de o mare importanţă clinică, determinând ulterior cursul vieţii pacientului. La un
moment potrivit, Berne l-a întrebat pe pacient: „Care aspect al tău vorbeşte acum,
băieţelul sau adultul?” În momentul în care a fost pusă această întrebare, s-a născut
analiza tranzacţională.
De fapt, Berne părăsise de ceva timp psihanaliza tradiţională. Şi-a luat doctoratul la
Universitatea McGill în 1935 şi şi-a desfăşurat rezidenţiatul psihiatric la Yale, din
1936 până în 1941. A început apoi imediat pregătirea ca şi medic candidat psihanalist
în New York, însă pregătirea lui a fost întreruptă de serviciul militar din 43 până în
46. În timpul concentrării, el a început să lucreze cu grupuri şi a fost foarte
entuziasmat de posibilitatea terapiei de grup, trecând astfel de la formatul de unu-la-
unu din psihanaliza tradiţională.
După război, s-a stabilit în Carmel, California, şi şi-a reluat studiile
psihanalitice în San Francisco, cu Erik Erikson ca psihanalist al său. Când s-a înscris
ca membru în Institutul psihanalitic, în 1956, el a fost respins pe motiv că ceea ce
făcea el nu era psihanaliză. De vreme ce Berne a fost repede de acord cu acuzaţia, el
s-a disociat de psihanaliză, iar în 1957 şi-a prezentat prima lucrare despre analiza
tranzacţională (AT).
Deşi această lucrare a marcat introducerea formală în analiza tranzacţională,
Berne îşi elaborase deja sistemul dinainte cu 10 ani. Începând cu primii ani ai
deceniului şase, el îşi fixase un grup de seminarişti în Carmel cărora le prezenta teoria
sa şi o supunea criticii unui grup de şapte profesionişti din domeniu care participau şi

94
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

ei la întâlniri. La vremea la care el şi-a publicat prima sa lucrare, în 1958, miezul


teoriei sale fusese deja elaborat.
Din multe puncte de vere, Berne nu a părut un cine ştie ce autor care să
elaboreze un nou şi popular sistem de psihoterapie. Într-adevăr, el a fost creativ şi
articulat logic, dar era de asemenea timid şi îi lipsea carisma care îi caracterizează pe
marii fondatori. Berne a fost de asemenea foarte modest în încercările sale iniţiale de a
influenţa gândirea altor profesionişti din domeniul sănătăţii mintale, aşa cum indică
numărul mic al celor ce frecventau seminarul său precum şi paşii relativ mici prin care
el şi-a prezentat şi publicat teoria.
Cu toate acestea, influenţa sa a crescut vizibil, de la 40 de membri ai
seminariilor sale din San Francisco în 1958, la o asociaţie internaţională şase ani mai
târziu. Până şi popularitatea de care s-a bucurat cartea Jocurile jucate de oameni
(Games People Play) din 1964 a venit ca o surpriză; Berne o scrisese în primul rând
pentru profesioniştii care manifestaseră deja interes pentru AT. El chiar s-a temut că
succesul de public al cărţii ar putea să-i submineze credibilitatea sa ca profesionist. În
schimb însă, teoria sa a continuat să atragă un număr tot mai mare de profesionişti ai
domeniului.

Teoria personalităţii

Analiza tranzacţională a pornit de la premisa că personalitatea umană este


structurată pe trei stări separate ale eului: Părintele, Adultul şi Copilul (PAC). Aceste
stări ale eului nu sunt constructe teoretice; ele sunt realităţi fenomenologice, putând fi
analizate prin observaţie directă. De exemplu, atunci când oamenii se află în starea de
Copil, ei stau, vorbesc, gândesc, percep şi simt la fel cum făceau în copilărie.
Comportamentul Copilului este impulsiv şi axat pe stimuli mai degrabă decât mediat
şi amânat prin raţiune. A azvârli cu impulsuri temperamentale, a fi iresponsabil şi
iraţional, a fi angajat în reverii şi idealuri nerealizabile – iată câteva dintre modurile de
exprimare ale Copilului. În acelaşi timp, Copilul este sursă a spontaneităţii,
creativităţii, umorului, şi este cea mai bună parte a personalităţii, de vreme ce este
singura care se poate bucura cu adevărat de viaţă. Starea de Copil este în esenţă
conservată în noi intactă din copilărie.

95
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Una dintre cele mai bune modalităţi de petrecere a timpului este de a schimba
unităţi de gesturi sau modalităţi de recunoaştere (schimb sau transfer interpersonal, în
engl. exchange strokes) cu ceilalţi. Un schimb de astfel de unităţi defineşte o
tranzacţie, iar „foamea” după interacţiuni şi emoţii îi face pe oameni fiinţe
funciarmente sociale, puternic motivate pentru a participa la tranzacţii sociale.
Transacţiile care sunt spontane, directe şi intime pot fi emoţionante, ameninţătoare şi
copleşitoare. Astfel de schimb de gesturi libere şi nestructurate sunt în general evitate,
mai ales în cadrul interacţiunilor sociale pe termen scurt, în favoarea unor tranzacţii
mai structurate şi mai sigure.
Cea mai sigură formă de tranzacţie este un ritual, care este de fapt un schimb
interpersonal puternic stilizat. Există ritualuri informale, precum salutul, de ex: „Salut,
ce mai faci? Eu fac bine, tu?” Există de asemenea ritualuri formale care sunt stabilite
ca ceremonii tradiţionale, cum ar fi nunţile sau înmormântările, care sunt în întregime
structurate şi predictibile. Ritualurile exprimă foarte puţină informaţie şi reprezintă
semne de recunoaştere reciprocă.
Următoarea formă sigură de interacţiune socială este activitatea muncii.
Majoritatea activităţilor de muncă sunt puternic programate, nu atăt de tradiţie sau
obicei ca ritualurile, cât de natura intrinsecă a materialului cu care lucrează individul.
Dacă indivizii lucrează împreună pentru a asambla un automobil, atunci structura cea
mai eficientă de lucru este linia de asamblare. Participarea la astfel de activităţi este de
obicei organizată de starea de Adult a muncitorilor.
Cele mai riscante şi emoţionante tranzacţii structurate sunt jocurile pe care le
joacă oamenii. Un joc este o serie complexă de tranzacţii ulterioare care avansează
până la sfârşitul jocului psihologic (playoff) – o trăire precum vina, depresia sau furia.
Într-o tranzacţie ulterioară, comunicarea pare să aibă nu doar o semnificaţie deschisă,
socială, dar şi una ascunsă, psihologică. De ex., dacă o femeie întreabă pe un bărbat
„Ce-ar fi sa vii acasă la mine să îmi vezi colecţia de sculpturi?” iar bărbatul răspunde
„Mi-ar plăcea să vin. Mă interesează foarte mult arta”, atunci ei ar purta o discuţie
simplă, sinceră. Însă într-un joc, ambii jucători comunică mesaje la diferite niveluri.
De exemplu, ei ar putea schimba mesaje „de la Copil la Copil”, cum ar fi „Ce-aş mai
vrea să fim numai noi doi în apartamentul meu” şi „Tare mi-ar plăcea să îţi admir
curbele.”

96
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

De asemenea, jocurile servesc şi la reafirmarea poziţiei de viaţă pe care o


persoană şi-o alege foarte devreme. Bazându-se pe experienţa primilor ani de viaţă,
copiii iau decizii precoce despre cum sunt ei comparativ cu ceilalţi din jur. Poziţia de
viaţă conţine o convingere sumativă despre cum sunt eu şi cum sunt alţii. Cele 4
poziţii posibile sunt: (1) Eu sunt OK – tu eşti OK, (2) Eu sunt OK – tu nu eşti OK, (3)
Eu nu sunt OK – tu eşti OK, şi (4) Eu nu sunt OK – tu nu eşti OK. Situarea primară şi
universală a copiilor este de a fi OK, doar dacă procesele de socializare reuşesc să-i
convingă că ei nu sunt OK. Ori, aşa cum crede Berne, copii se nasc prinţi şi prinţese,
până când părinţii îi transformă în broaşte.
Adoptarea unei poziţii de viaţă despre a fi OK sau a nu fi OK, la vârsta de 6-7
ani, determină hotărâtor scenariul de viaţă ales de o persoană. Decizia că cineva este
Născut pentru succes, de a acţiona pornind de la un plan de viaţă bazat pe ideea
succesului, pe un scenariu „treci-la-treabă” – este consistent cu decizia că cineva este
OK. Scenariile care sugerează eşec continuu sau inutilitate, scenariile „n-ai-să-ajungi-
nicăieri” cel mai probabil sunt alese de persoanele care sunt convinse că nu sunt OK.
Astfel, tonul general al scenariilor sunt coerente cu poziţia de viaţă aleasă de o
persoană.
Multe detalii ale scenariului de viaţă sunt oferite de interdicţiile, sugestiile şi
încurajările părinţilor. „Se ceartă ca un avocat”, „E un băiat de mare ajutor”, „Sigur că
ea vrea să ajungă regina albinelor” sau „Ai să ajungi la naiba” sunt declaraţii ale
părinţilor care influenţează profund dezvoltarea unor scenarii concrete. De asemenea,
poveştile şi basmele sunt surse importante în sugerarea unui scenariu de viaţă. De
exemplu, basmul sau mitul favorit al unei persoane se crede că reflectă scenariul de
viaţă original al ei. O femeie de 25 de ani, mamă a 2 copii şi care se pregătea să-l
părăsească pe al treilea ei soţ pentru o viaţă mai aventuroasă pe iahtul unui amant, a
declarat că „Cenuşăreasa” a fost basmul copilăriei ei; acum ea juca literalmente
scenariul unei femei salvate de la o viaţă nenorocită de un bărbat. Declaraţiile
părinţilor şi poveştile pentru copii exercită influenţe importante iar scenariul de viaţă
este creaţia copilului care decide cum să se comporte mai bine într-o poziţie de viaţă
şi cum să-şi satisfacă dorinţele individuale umane.

Teoria psihopatologiei

97
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Teoretic, psihopatologia poate interveni fie la nivelul intrapersonal al


personalităţii, cuprinzând problemele stărilor eului, ale poziţiei şi scenariului de viaţă,
fie la nivel interpersonal, implicând conflicte tranzacţionale între statutul ego-urilor a
două sau mai multe persoane. Practic însă, psihopatologia este aproape întotdeauna un
fenomen cu multe niveluri, cuprinzând probleme atât intrapersonale, cât şi
interpersonale.
Problemele privind stările eului unei persoane sunt probleme structurale ale
personalităţii. Cea mai elementară problemă structurală este confuzia, în care oamenii
nu sunt capabili să discearnă cele trei stări separate ale eului şi trec, într-o manieră
confuză, de la o stare la alta. De exemplu, un tată care a fost dat afară din casă pentru
că aproape şi-a ucis fiul adolescent vorbea într-o manieră Adultă despre conflictele pe
care le avea cu fiul lui. În timp ce vorbea raţional despre cum fiul îi răspunde
câteodată obraznic mamei sale, s-a înfuriat brusc şi cu faţa roşie de furie a explicat
cum crede el că cea mai bună soluţie este să-şi bată fiul măr. Tatăl în cauză nu avea
nici o idee despre cum a trecut de la Adultul raţional la Părintele fără defecte şi iritat,
care pretinde respect total.
O altă problemă structurală este contaminarea, în care o parte a unui stări a
eului trece în alta. Starea de Adult este cea mai predispusă la contaminare din partea
prejudecăţilor Părintelui şi a miturilor şi fanteziilor Copilului. De ex, un om nu poate
să facă faţă în mod eficient realităţilor muncii dacă Adultul său ia ca realitate fantezia
Copilului de a fi destinat să se căsătorească cu o femeie bogată care să îl salveze din
poziţia sa umilă. Un astfel de pacient şi-a întărit argumentele privind credinţa sa în
salvare mergând la o ghicitoare care i-a repetat ideea că el se va logodi în curând cu o
femeie bogată.
Excluziunea este problema structurală a celor care se agaţă de un singur nivel
al eului şi le elimină pe celelalte două. Un soţ care lucra aproape întotdeauna şi care
predica într-una soţiei cum ar trebui să aibă ea grijă de casă şi copii a fost incapabil să
se bucure cât de cât de viaţă din cauză că Părintele său rigid a exclus exprimarea atât a
Copilului cât şi a Adultului. Pe de altă parte, Clovnul permanent, farsorul care este
sufletul petrecerii dar care îşi dezgustă soţia pentru că nu poate să fie niciodată serios,
manifestă un Copil dominant care evită aspectele serioase ale vieţii, neacordând drept
la exprimare nici Adultului, nici Părintelui.

98
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Adoptarea unei poziţii de viaţă nesănătoase va predispune evident la o viaţă


tulburată. Pentru a da un singur exemplu, oamenii care decid „Eu sunt OK – tu nu eşti
OK” sunt predispuşi la o viaţă de delicte şi sociopatie. Exploatarea celorlalţi, jefuirea
lor, lovirea lor, înşelarea lor sau reuşita pe seama celorlalţi nu constituie decât
confirmări ulterioare că persoana a ales corect că „Eu sunt OK – tu nu eşti OK”. Cine
are nevoie de conştiinţă morală cand eu sunt convins că tot ce trebuie să fac este să fiu
OK, iar pentru tot ce merge rău răspunzători sunt cei care nu sunt OK? Acest tip
exploziv de persoană nu trebuie să fie infractor ca să-şi pună în act scenariul de viaţă,
însă poate să fie un director fără scrupule care îi exploatează pe ceilalţi sau un amant
destructiv care îşi părăseşte mereu iubitele pentru că doar pentru asta sunt bune.
Cei care decid „Eu nu sunt OK – tu eşti OK” sunt contaminaţi cu sentimente
constante de inferioritate în prezenţa celor despre care cred că sunt OK. O astfel de
poziţie de viaţă poate conduce la un scenariu de viaţă care pretinde retragerea din faţa
celorlalţi, deoarece este prea dureros să rămâi în prezenţa lor să ţi se amintească
mereu că tu nu eşti OK. Retragerea reconfirmă poziţia non-OK însă este chiar şi mai
autodistructivă deoarece răpeşte persoanei orice şansă de a primi unităţi de gesturi
adecvate din partea celorlalţi care să conducă la convingerea că este şi ea OK.
Retragerea din faţa celorlalţi poate duce la elaborarea unei vieţi ireale centrate în jurul
dorinţelor că dacă respectivul ar ajunge suficient de sfânt, înţelept, bogat sau
irezistibil, atunci ar fi şi el OK. Eşecul în realizarea fanteziilor nerealiste poate
conduce în final la un deznodământ tragic, la internarea în psihiatrie sau suicid.
Retragerea nu este singura alternativă care poate decurge din asumarea poziţiei
„Eu nu sunt OK – tu eşti OK”. Persoana poate scrie un contra-scenariu bazat pe
replicile împrumutate de la părinţi: „Poţi să fii OK dacă...” Persoana este apoi
determinată să realizele condiţiile impuse de părinte pentru a primi unităţile de gesturi
de recunoaştere (strokes). Părintele cere: fii plăcut, obedient, de ajutor, încântător.
Persoana caută apoi în ceilalţi Părintele pentru a primi gesturile de aprobare, iar aceste
gesturi pot uşura suferinţa de a nu fi suficient de OK.
Oamenii care concluzionează „Eu nu sunt OK şi nici tu nu eşti” sunt cel mai
greu de abordat. De ce ar răspunde ei unor indivizi care nu sunt OK? Ce speranţă este
în viaţă acolo unde niciunul nu este OK? Aceşti oameni doar vor supravieţui, în cazul
în care nu se sinucid sau nu distrug pe alţii odată cu ei. Soarta lor cea mai comună este
schizofrenia sau depresia psihotică. Ei pot să recadă la un stadiu infantil, în speranţa

99
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

lor primitivă de a reprimi îmbrăţişările şi hrana părintească. Fără persoane iubitoare în


jur, astfel de individ va duce o viaţă auto-distructivă de internări intermitente, consum
abuziv de substanţe, crimă cu sânge rece sau sinucidere tragică.
După cum există trei poziţii de viaţă fundamental nesănătoase, tot astfel există
trei scenarii de viaţă care conduc la autodistrugere: (1) depresia, sau scenariul fără-
iubire, (2) nebunia sau scenariul fără-minte şi (3) dependenţa sau scenariul fără-
bucurie.
Intensitatea scenariului fără-iubire variază gradual de la mulţimea celor
singuratici care sunt în permanentă şi fără succes căutare a unei relaţi pline de iubire şi
până la grupul mai mic al celor profund deprimaţi care sunt gata să se dea bătuţi,
convinşi fiind că sunt de neiubit. Acesta începe de timpuriu în copilărie, acolo unde
părinţii interzic schimbul liber de gesturi de afecţiune. Aceste gesturi sunt controlate
cu strictă economie, ca şi cum iubirea ar fi un bun de schimb rar şi care se poate
consuma cu repeziciune. Interdicţiile parentale cuprind: Nu te auto-aprecia. Nu acorda
gesturi de apreciere gratuit; schimbă-le pe ceva valoros. Nu cere apreciere atunci când
ai nevoie; iubirea nu merită dacă trebuie să o ceri. Nu respinge afecţiunea când nu ai
nevoie de ea, chiar dacă săruturile, îmbrăţişările sau complimentele venite din partea
anumitor persoane par agresive sau anormale. Comportamentul conform acestor
interdicţii din partea Părintelui poate conduce la cazuri patologice precum ipohondrul,
care pretinde afecţiune doar pentru simplul fapt că este bolnav, sau nevroticul modest
care nu poate să spună niciodată nimic bun despre sine; sau partenerul nefericit care
schimbă iubirea pe bani, siguranţă sau statut; sau uşuraticul care nu refuză avansurile
nimănui.
Scenariul fără-minte afectează pe cei numiţi nebuni şi pândeşte mereu în
spatele celor care trăiesc în frica că într-o zi ar putea să înnebunească. Lipsa de minte
se reflectă de asemenea în viaţa celor care se simt incapabili să facă faţă lumii, a celor
care devin foarte uşor confuzi şi au probleme de concentrare, a celor care se simt
proşti şi leneşi, sau a celor care nu au voinţă sau care nu manifestă o gândire proprie.
Problema aceasta porneşte de la părinţii care interzic copilului să gândească prea mult.
De ex, multe femei au fost în mod tradiţional descurajate să fie prea raţionale, prea
logice, pentru a putea eventual deveni soţii care nu ridică probleme.
Părinţii interzic gândirea pentru a se proteja pe ei înşişi de sentimentul de a nu
fi OK. Copiii care gândesc limpede ar putea observa îngustimea de netăgăduit a

100
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

părinţilor lor, ar putea simţi că părinţii nu se iubesc cu adevărat, ar putea contesta


învăţăturile primite. Pentru a-i împiedica pe copii să îi observe corect, părinţii
descurajează copii în ce priveşte gândirea prin tehnici precum a-i minţi cu privire la
adevărul pe care aceştia îl văd. De ex, o mamă şi-a adus fetiţa de 12 ani la
psihoterapie pentru că fetiţa părea tulburată de ideea că înnebuneşte. Mama a spus
apoi mie între patru ochi că fata este convinsă că ea are o aventură cu tâmplarul, însă
mama a reuşit să o convingă că nu este adevărat, pentru a se proteja pe sine şi pe
respectivul tâmplar. Fata se temea că devine paranoică, pe când problema sa era că
vedea totul prea corect. Mama a fost apoi uimită să vadă ce repede o doză de adevăr
poate împiedica apariţia nebuniei la fata ei.
Scenariul fără-bucurie este planul fundamental al celor care au hotărât de
timpuriu în viaţă că cel mai bine pentru ei este să îşi interzică bucuriile şi plăcerile
trupului. Ca adulţi, aceştia pot fi cei care au nevoie de pastile ca să adoarmă şi de
cafea ca să se trezească, sau cei care au nevoie permanentă de aspirine sau antiacizi ca
să oprească mesajele ce vin dinlăuntrul lor, până la cei care au nevoie de droguri sau
alcool ca să poată trece prin viaţă.
Drama scenariilor de viaţă tragice este sporită de faptul că pacienţii în cele din
urmă joacă toate cele 3 părţi ale triunghiului dramei: victima, persecutorul şi
salvatorul. De ex, scenariul soţiei unui alcoolic începe cu soţia care încearcă să îl
salveze pe bietul beţiv de la autodistrugere. Drama şi intriga se amplifică pe măsură ce
soţia devine furioasă când salvarea nu este acceptată şi începe să îl persecute pe beţiv
pentru că nu îşi revine. În cele din urmă, îşi face apariţia şi scenariul autodistructiv al
soţiei când ea sfârşeşte ca victimă a problemelor personale, sociale şi economice ale
alcoolicului.

Teoria proceselor terapeutice

Odată cu o amplificare curativă a conştiinţei, pacienţii devin capabili să aleagă pe care


nivel al eului să se concentreze emoţional la un moment anume. Cu o conştiinţă
sporită, ei pot de asemenea decide dacă să joace roluri, jocuri şi scenarii tragice sau să
aleagă tiparuri mai constructive pentru satisfacerea nevoilor lor umane.

Amplificarea conştiinţei

101
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Activitatea pacientului. Amplificarea conştiinţei debutează ca un proces educaţional.


Se aşteaptă ca pacienţii să se informeze foarte bine cu privire la limbajul şi conceptele
AT, de obicei prin intermediul biblioterapiei, cuprinzând cărţi de Berne, Harris, James
şi Jongeward şi Steiner. Dacă cursurile de AT sunt disponibile în comunitatea locală,
atunci pacientul poate fi instruit să ia cursuri de AT înainte de a începe tratamentul
formal. Educaţia se continuă desigur în psihoterapie, pe măsură ce pacienţii sunt
învăţaţi să aplice conceptele de AT vieţii lor personale. Analizându-şi propriile vieţi în
termenii AT, pacienţii vor căuta la terapeut sau la membrii grupului feed-back privind
corectitudinea interpretării de sine.
Pe măsură ce pacienţii se educă tot mai bine în AT şi devin tot mai conştienţi
de stările eului lor, ei devin tot mai apţi de a-şi folosi Adultul din ei pentru a-i învăţa
pe alţii cum să se analizeze. Activitatea pacientului este de obicei tiparul de a trece de
la statutul de elev la cel profesor. Devenind tot mai conştienţi de stările eului lor, ei
pot analiza mai bine trans-acţiunile complexe în care se angajează cu ceilalţi. Ei pot
folosi Adultul pentru a reflecta asupra tiparelor conflictuale repetate şi pentru a
înţelege dacă aceste conflicte se datorează jocurilor sau scenariilor lor proprii sau dacă
ei se lasă prinşi în gocurile sau scenariile altora. Astfel, etapele timpurii ale analizei
structurale depind mai mult de competenţa şi siguranţa terapeutului care îl învaţă pe
pacient stările eului, în vreme ce ultimele etape ale analizei trans-acţionale (AT)
depind mai mult de activitatea pacientului.
La acest moment ulterior al tratamentului, pacienţii posedă toate informaţiile
relevante privind tiparurile generale ale vieţii lor iar acum trebuie să-şi utilizeze
Adultul din ei pentru a informa terapeutul cu privire la jocurile şi scenariile lor
personale. De exemplu, pacienţii trebuie să furnizeze informaţii corecte pentru a
completa lista unui scenariu. Aceasta cuprinde (1) cursul general al vieţii lor, (2) dacă
vieţile lor trebuie să fie OK sau nu, (3) când anume şi-au decis cursul vieţii, (4) eroul
sau eroina de basm pe care viaţa încearcă să îl/o egaleze, (5) propriile contra-scenarii
care le-au permis perioade fără autodistrugere, (6) interdicţiile parentale împotriva
afecţiunii, raţionării sau resimţirii bucuriei, (7) jocurile care au grăbit cursul vieţii, (8)
preocupările sau activităţile agreabile care au structurat scenariile lor, (9) rezultatele
aşteptate în viaţă şi (10) sfârşitul tragic aşteptat. Pacienţii trebuie de asemenea să

102
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

utilizeze starea de Adult pentru a confirma sau infirma formulările ipotetice ale
terapeutului cu privire la scenariile şi jocurile pacientului.

Activitatea terapeutului. De vreme ce majoritatea pacienţilor sunt înainte de toate


confuzi, prima sarcină a terapeutului este de a reduce confuzia prin oferirea unui
diagnostic structural corect la problemele lor. Terapeutul – prin analizarea
schimbărilor emoţionale dramatice din viaţa pacienţilor, în termeni de conflicte între
stările de Copil, Adult şi Părinte – oferă un cadru clar şi concis pentru înţelegerea
comportamentelor de neadaptare. Diagnosticul structural este atât educaţie, învăţând
pe pacienţi conceptele de bază din AT, cât şi feed-back, prin aceea că informează pe
pacienţi despre modalităţile personale în care ei îşi exprimă Copilul, Adultul şi
Părintele. În afară de reducerea confuziei, diagnoza structurală poate fi punctul de
pornire în reducerea contaminării, dat fiind că diagnosticul oferă clarificare şi
interpretare cu privire la care stare a eului este contaminată de celelalte.
Pentru a încuraja pacienţii să-şi reducă contaminarea şi confuzia, terapeutul
întreabă de obicei pe pacienţi următoarele: „În care stare a eului eşti?” „Care parte a ta
vorbeşte acum?” „Care parte a ta a spus sau a făcut acel gest?” Pacienţii răspund în
termenii propriei lor conştiinţe subiective, pe care o verifică apoi cu feed-back-ul
primit de la terapeut sau de la membrii grupului de terapie. Dacă pacienţii au îndoieli
cu privire la diagnostic, terapeutul va pune înregistrarea audio sau video pentru ca
pacientul să vadă gestul interpretat de terapeut şi de grup. Având aceste date în plus,
pacienţii pot să devină şi mai conştienţi de stările eului.
Dat fiind că Adultul este cel mai puţin distorsionat procesor al informaţiei,
analistul tranzacţional încearcă să reducă confuzia şi contaminarea abordându-l pe
Adultul pacientului să joace rolul central în analiza stărilor eului. Terapeutul face
acest lucru comunicând de la Adult la Adult. De exemplu, solicitarea unei informaţii
are loc de la Adult la Adult. Şi, de vreme ce este un principiu al AT ca reacţia socială
la un stimul tranzacţional (solicitarea unei informaţii, de exemplu) să vină din partea
unei stări a eului complementară celei care a transmis stimulul, cel mai probabil
pacienţii vor comunica prin Adultul lor. Dacă terapeuţii vor ca pacienţii să se
comporte ca Adulţi, atunci ei înşişi trebuie să fie Adulţi în comunicare – o tranzacţie
complementară. Dacă terapeutul se comportă ca un Părinte şi îl tratează pe pacient ca

103
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

pe un copil neajutorat, atunci el nu trebuie să fie surprins să observe că pacientul are


dificultăţi în a răspunde de la nivelul unei stări obiective de Adult.
Excluziunea poate fi prevenită oferindu-i pacientului permisiunea de a deveni
conştient şi a-şi exprima o stare a eului care în mod obişnuit este exclusă. Terapeutul
poate de exemplu încuraja exprimarea Copilului dându-i pacientului ca temă pentru
acasă să asculte în weekend un festival de muzică folk şi să cânte odată cu cântăreţii.
Sau el poate cultiva apariţia Copilului încurajându-l pe pacient să accepte gesturi
afectuoase de la de la un membru al grupului de care se simte mai apropiat. De vreme
ce o stare a eului este de obicei exclusă din cauza fricii de a fi rănit sau criticat,
pacientul se poate simţi mai liber să devină conştient de Copil odată ce terapeutul
oferă o atmosferă mai permisivă şi mai protectoare.

Conţinutul terapeutic
Conflictele intrapersonale

Anxietate şi mecanisme de apărare. Anxietatea este reacţia stării de Copil a eului


faţă de o posibilă încălcare a interdicţiei parentale. Ea poate fi la fel de copleşitoare ca
nenumăratele terori pe care copiii le trăiesc când sunt confruntaţi cu dezaprobarea din
partea părinţilor: frica de a fi bătut, abandonat, ignorat sau insultat. De exemplu,
starea de anticipare că părinţii se vor abţine de la gesturi de aprobare îl poate face pe
Copil să simtă iminenţa morţii prin vid psihologic. Nu e de mirare că pacienţii pot să
se panicheze atunci când starea lor de Copil reacţionează la fisurarea interdicţiilor
parentale. Desigur că Părintele este încărcat de interdicţii: „Nu mânca prea mult”, „Nu
râde prea tare”, „Nu lăsa mâncare în farfurie”, „Nu vorbi”, „Nu te enerva”, „Nu te
bucura de sex”, „Nu oferi gesturi de apreciere”, „Nu fi aşa de fericit”, „Nu fi copil”,
„Nu accepta gesturi de apreciere”. Astfel, mulţi oameni trăiesc cu teama că dacă îşi
duc viaţa în baza dorinţelor lor fireşti, ei ar putea fi copleşiţi de panica de ar fi încălcat
cel puţin o interdicţie parentală.
Mecanismele de apărare au fost analizate tradiţional ca mecanisme intrapsihice
care ţin dorinţele interzise, şi prin urmare periculoase, departe de sfera conştiinţei şi
exprimării. Desigur că interpretarea mecanismelor de apărare intrapersonale
reprezintă o activitate fundamentală în AT, însă la fel de critice sunt şi mecanismele

104
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

interpersonale de apărare folosite pentru evitarea unor dorinţe periculoase, cum ar fi


dorinţa de a schimba în mod liber gesturi de recunoaştere şi apreciere.
Jocurile pe care le joacă oamenii servesc de obicei funcţiei de apărare.
Oamenii care sunt închişi în jocuri comune stabilesc înţelegeri tacite, inconştiente, de
a folosi jocurile pentru a evita riscul de a deveni prea intimi. Un cuplu care se ceartă
mereu ori de câte ori unul sau celălalt doreşte să facă dragoste sau vrea să vorbească
intimităţi este închis într-un joc al „gălăgiei” (tumult, zgomot etc – „uproar”). Cât
timp se ceartă nu există riscul de a deveni cu adevărat intimi. Mai mult, nici unul nu
trebuie să admită că se teme de intimitate; singura lor problemă este aceea că nu se
pot opri din ceartă.
Deşi pentru mulţi pacienţi analiza şi înlăturarea jocurilor sunt părţi importante
ale AT, trebuie admis că aceste jocuri, ca orice mecanism de apărare poate servi ca
barieră ultimă în faţa psihozelor, şi deci nu ar trebui atacate aşa de repede. De
exemplu, un cuplu poate continua să joace „jocul gălăgiei” până când fiecare Adult al
celor doi se decontaminează de Părintele suspicios şi paranoic. Desigur că analiza
jocurilor nu trebui să devină un alt joc social de jucat la petreceri.

Stima de sine. S-au spus destul despre importanţa poziţiei de viaţă în recunoaşterea
faptului că simţul fiecăruia de a fi OK este central pentru o existenţă sănătoasă. Ce nu
s-a spus este că analiştii tranzacţionali nu cad de acord dacă poziţia de viaţă originală
şi universală este a fi OK sau a nu fi OK. În vreme ce Berne crede că copiii se nasc
OK şi ar trebui să posede un simţ solid al stimei ca drept din naştere, Harris sugerează
că oamenii se nasc broaşte până se transformă pe sine în prinţi sau prinţese. Pentru
Harris, „Eu nu sunt OK” este poziţia de viaţă originală, iar sarcina centrală a vieţii
tuturor oamenilor este de a dezvolta un simţ al stimei de sine, o credinţă în a fi OK.
Dacă însă oamenii se nasc cu defecte la fel ca şi cu un păcat originar sau dacă
interdicţiile părinţilor produc deciziile de a nu fi OK – aceasta constituie încă o
dezbatere în cercurile AT. Totuşi, ceea ce este recunoscut de toţi este că majoritatea
oamenilor din societatea noastră ies din copilărie cu sentimentul că nu sunt OK.
Dovadă e cât de mult a stat pe lista de bestseller-uri cartea lui Harris Eu sunt OK – tu
eşti OK.
Oamenii ar putea crede greşit că, deoarece problemele lor prezente legate de
stima de sine au originea într-o decizie din copilărie, tot ce au acum de făcut pentru a

105
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

deveni OK este de a decide ca Adult că ei sunt într-adevăr OK. Din păcate, nu e aşa
de uşor. Chiar cu tratament profesionist, schimbarea poziţiei de viaţă apare după
eforturi considerabile de conştientizare stărilor eului implicate în decizia originală cu
privire la poziţia de viaţă, jocurile jucate pentru amplificarea poziţiei de viaţă şi
scenariul conectat intim la poziţia de viaţă. A creşte stima de sine implică o schimbare
radicală a scenariului vieţii unei persoane şi a tranzacţiilor sale cu lumea. Sentimentul
unei stime de sine pozitive autentice însoţeşte conştiinţa de a te fi decis pentru o viaţă
mai eficientă.
Responsabilitatea. Pacienţii prezintă în psihoterapie confuzii cu privire la motivele
pentru care vieţile lor par a nu mai putea fi controlate. Ei nu înţeleg insomniile,
deficienţele de concentrare, de relaxare, de relaţionare. Sunt confuzi cu privire la
comportamentul lor, de ce nu pot face ceea ce vor să facă: să facă exerciţii fizice, să
de oprească din băut, să înceteze cu cearta, cu mâncatul exagerat, cu lenea şi
amânările. Ei nu înţeleg incapacitatea lor de a comunica, chiar după 25 de ani de
căsnicie. Şi, mai ales, nu ştiu ce să facă cu harababura pe care o numesc viaţa lor.
Atâta timp cât sistemele de psihoterapie vor continua să îi cruţe pe oameni de
responsabilitatea pentru deficienţele stilului de viaţă ales, pacienţii vor continua să nu
înţeleagă de ce vieţile lor sunt date peste cap şi ce ar trebui să facă. Analiza
tranzacţională le oferă oamenilor ocazia să experimenteze o varietate de noi
comportamente; însă AT nu va accepta subterfugiile alese de oameni pentru a se
sustrage responsabilităţii pentru vieţile lor. Cele mai frecvente exemple de subterfugii
sunt jocurile de tip „Dacă aş fi în locul tău...” şi „Uite ce m-ai făcut să fac...” totuşi,
cel mai comun este jocul piciorului de lemn, în care pacienţii îi roagă pe ceilalţi să nu
aştepte prea multe de la ei pentru că au un picior de lemn. Piciorul de lemn poate fi
schizofrenia, prostia, depresia sau lenea. Pacienţii se roagă să fie scuzaţi în contul
nenumăratelor diformităţi despre care ei insistă să fie considerate drept fatalităţi
impuse din afară şi nu destine alese de ei înşişi. Faptul că pacienţii îşi aleg fatalismele
ca şi copii nu îi scuză de responsabilitate. În acelaşi timp, faptul că poziţia de viaţă şi
scenariul de viaţă au fost alese precoce poate modera auto-condamnarea pentru o
existenţă autodistructivă.
Speranţa este aceea că odată ce pacienţii acceptă că stilul lor de viaţă a fost
ales de ei înşişi, ei se pot simţi liberi să aleagă o existenţă mai constructivă. Dar
libertatea înseamnă şi că anumiţi pacienţi vor continua să caute subterfugii pentru a-şi

106
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

trăi scenariul destructiv până la deznodământul tragic. În asemenea situaţii, terapeuţii


trebuie să fie conştienţi de dorinţele lor de a fi prinşi în drama pacienţilor lor ca
salvatori. A accepta responsabilitatea pentru viaţa pacientului şi a te comporta ca
salvator înseamnă riscul de a deveni o victimă a dramei distructive a pacientului.

Conflictele interpersonale

Comunicarea. Comunicarea acţionează cursiv şi satisfăcător atâta timp cât trans-


acţiunile între două persoane sunt complementare. O tranzacţie complementară există
dacă reacţia la un mesaj anterior este adresat stării eului care a fost sursa mesajului şi
este emisă de la nivelul stării eului spre care sursa s-a adresat. Tranzacţiile Adult-
Adult, Părinte-Părinte şi Copil-Copil sunt clar complementare şi conduc la
comunicarea care are ca rezultat înţelegerea mutuală. Un schimb mutual de bancuri
sau glume între stările de Copil a doi oameni este un exemplu de comunicare cursivă
şi satisfăcătoare.
O comunicare obstrucţionată apare când starea eului care se adresează nu este
cea care răspunde sau când starea eului reacţionează faţă de o stare a eului diferită de
cea care a transmis mesajul. Gluma unui soţ care se adresează Copilului soţiei este
obstrucţionată dacă răspunde Adultul ei cum că gluma lui nu a fost deloc nostimă. La
fel, tranzacţiea este împiedicată dacă Copilul soţiei răspunde Părintelui soţului, în loc
să răspundă Copilului lui, cum ar fi de ex că el se ia întotdeauna de ea.
Secretul în sprijinirea cuplurilor în ce priveşte problemele de comunicare
constă în a-i face să devină conştienţi se propriile lor stări ale eului şi de modul în care
aceste stări se obstrucţionează reciproc în loc să se completeze. Dacă cuplurile învaţă
să identifice starea eului care a fost vizată, ei pot învăţa să participe la tranzacţii
complementare care pot conduce, cel puţin în principiu, la comunicare neîntreruptă.

Adversitatea (Hostility). Adversitatea este cuprinsă nu în orice impuls inerent de


distrugere, ci mai degrabă în tranzacţiile ulterioare dintre indivizii care au decis că ei
sau alţii nu sunt OK. Ostilitatea continuă dintre oamenii care joacă jocuri repetitive în
registrul „gălăgiei” are ca scop nu atât distrugerea sau rănirea celuilalt, cât
împiedicarea celuilalt de a se apropia prea mult afectiv. Astfel de ostilitate evită riscul
intimităţii în timp ce oferă o plăcere mai structurată a jocului. Ostilitatea este excitantă

107
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

mai ales pentru cei care colecţionează mici supărări pentru a le schimba cu o mare
explozie emoţională de agresivitate. Dincolo de eliberarea cathartică a emoţiilor,
aceştia îşi reafirmă dreptul de a decide că ceilalţi nu sunt OK.
Oamenii tulburaţi cu colecţionarea trăirilor ostile pot folosi aceste trăiri pentru
a-şi îmbunătăţi scenariul de viaţă. Dacă colecţionează suficientă ranchiună, ei pot avea
parte de o explozie de nervi suficientă pentru a justifica un divorţ sau chiar o crimă,
fără să simtă vină sau responsabilitate. Responsabilizarea pentru adversitate poate
începe doar când oamenii ostili sunt dispuşi să utilizeze Adultul din ei pentru a lua în
calcul că poate ei s-au înşelat când au decis că ceilalţi nu sunt OK. Totuşi, oamenii
ostili au tendinţa să fie oameni corecţi care mai degrabă îi atacă pe ceilalţi decât să
atace ideea că poate poziţia lor de viaţă este greşită.

Dincolo de conflict, spre împlinire

Persoana ideală. Individul ideal sau stabil se caracterizează prin libertate şi


flexibilitatea de a trece de la o stare a eului la alta, în funcţie de cerinţele fiecărei
situaţii. Ca Adult, persoana stabilă este realistă, raţională şi responsabilă, evitând
jocurile care au ca scop transferarea responsabilităţii asupra altora. Ca Părinte, ea este
un personaj grijuliu şi cultivat, dedicat menţinerii tradiţiilor valabile ale trecutului. Ca
şi Copil, persoana stabilă este spontană, plină de bucurie şi umor, un personaj
încântător apt de a scoate ce e mai bun din alţii.
În mod ideal, o persoană conştientă având disponibilitatea de a se comporta ca
Adult, Părinte şi Copil ar putea evita toate jocurile distructive pe care oamenii le joacă
şi ar putea trăi viaţa fără a se dedica total şi rigid nici unui scenariu. Totuşi, practic
vorbind, cel mult ne putem aştepta de la AT să creeze oameni care să menţină la
minim jocul de rol şi care pot elabora scenarii constructive în locul celor destructive.

Relaţia terapeutică

Relaţia terapeutică este parte atât a conţinutului cât şi a procesului AT. De


exemplu, jocurile pe care pacienţii tind să le joace cu terapeuţii lor rprezintă o parte
esenţială a conţinutului care se cere analizat. Pacienţii care întârzie mereu şi care nu
îşi plătesc facturile ar putea să joace jocul „Loveşte-mă” (Kick me). Terapeutul naiv ar

108
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

putea să se împace mai bine cu o lovitură decât cu o analiză a jocului autodistructiv al


pacientului. În acelaşi timp, relaţia poate fi parte a procesului terapeutic, ca atunci
când terapeutul se comportă ca Adult pentru a aborda şi fortifica Adultul pacientului.
Adultul terapeutului este starea eului cea mai des implicată în tranzacţii cu pacientul.
De vreme ce amplificarea conştiinţei este un proces raţional, terapeutul se bazează pe
abilităţile raţionale ale Adultului pentru procesarea materialului clinic. Se consideră că
terapia este în progres atunci când pacienţii doresc să treacă controlul vieţii lor de la
Părintele lor la adultul terapeutului. La început, pacientul va experimenta controlul
raţional al terapeutului ca fiind o funcţie a Părintelui terapeutului. În cele din urmă,
pacientul va ajunge să aprecieze faptul că influenţa terapeutului nu reprezintă forţa
dominatoare şi care mereu pretinde a Părintelui, ci mai degrabă abilitatea inerentă
Adultului de a face faţă eficient realităţii. Odată ce pacientul decide că Adultul din el
este la fel de eficient în a face faţă lumii ca şi Adultul terapeutului, atunci el este gata
de a finaliza terapia.

Aspectele practice ale analizei tranzacţionale

Este de preferat terapia de grup, în parte deoarece permite un număr mai mare de
tranzacţii, inclusiv unele mai problematice, decât şedinţele doar cu terapeutul care se
va comporta la început ca Adult. Un grup tipic este compus din opt membri care se
întâlnesc o dată pe săptămână timp de două ore. Începuturile şi finalurile concise erau
de preferat lui Berne, astfel că întâlnirile începeau şi sfârşeau de obicei prompt.
Pacienţii ar trebui să vadă corpul întreg al celorlalţi membri pentru a putea culege
indicii despre stările de Părinte sau Copil. Este indicată prezenţa unei camere video ca
să ajute pacienţii să analizeze mai bine structurile eului sau tranzacţiile, deşi ar putea
să fie suficient şi un audiorecorder. De asemenea se recomandă o tablă pentru
realizarea diagramelor stărilor eului sau tranzacţiilor.

O alternativă majoră: psihoterapia interpersonală

Gerald Klerman, Myrna Weissman şi colegii lor au elaborat o „Psihoterapie


interpersonală” pe termen scurt, în special pentru tratarea depresiei, având la bază
abordările interpersonale ale lui Harry Stack Sullivan şi Adolph Meyer. Cel care a

109
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

propus şcoala interpersonală de psihoanaliză, Sullivan, a fost un psiholog american


cu influenţă care a descoperit că comportamentul deviant îşi are rădăcinile în relaţii
interpersonale defectuoase şi a crezul că poare fi ameliorat prin intermediul unei
variante interpersonale a terapiei psihodinamice. Terapeutul trebuia să fie un
observator-participant în cadrul tratamentului, oferind un amestec de observaţie şi
implicare. Cunoscut pentru înfiinţarea şcolii interpersonale şi pentru abordarea
„psihobiologică”, Meyer a subliniat mediul psihosocial curent al pacientului şi a
postulat că multe forme de psihopatologie sunt încercări eronate de adaptare la mediu,
mai ales în circumstanţe stresante şi în medii stresante.
Abordarea interpersonală în întelegerea depresiei reflectă o poziţie
nedoctrinară care integrează analiza experienţelor copilului cu abordarea cognitiv-
comportamentală a factorilor de stres din mediul curent. Această conexiune are loc
astfel: eşecul unei persoane în copilărie în ce priveşte dobândirea de hrană afectivă,
operaţii cognitive şi abilităţi comportamentale necesare în elaborarea unor relaţii
satisfăcătoare conduce la disperare, izolare şi în final la depresie, aşa cum a
demonstrat convingător studiul lui John Bowlby. Odată ce depresia unei persoane se
stabilizează, ea este şi menţinută prin abilităţi sociale slabe, exagerare a pierderilor, şi
comunicare defectuoasă, ceea ce conduce mai departe la o continuă respingere din
partea celorlalţi. Factorii de stres din mediu înrăutăţesc situaţia. De exemplu, un om
predispus la depresie prin eşecul părinţilor îşi pierde soţia. Într-o reacţie prelungită de
durere el poate deveni atât de supărat un timp foarte lung încât îşi înstrăinează
prietenii şi familia şi astfel se izolează singur. În timp, se stabilizează un cerc vicios în
care comportamentul său îi determină pe ceilalţi să stea deoparte şi, dat fiind că el se
simte atât de singur şi de deprimat, îi va fi şi mai greu să interacţioneze cu ceilalţi. Din
această perspectivă, blocajele interpersonale sunt în acelaşi timp cauză şi efect al
depresiei.

Eficienţa terapiilor interpersonale

Întorcându-ne în primul rând la analiza tranzacţională, un rezumat al literaturii de


specialitate a evidenţiat un număr redus de studii controlate asupra eficienţei AT şi
includerii sale în meta-analiza rezultatelor psihoterapiei. O contribuţie mai veche este
disertaţia lui Goodstein despre compararea eficienţei a unui maraton de 12 ore de AT

110
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

cu eficienţa unui maraton gestalt de 12 ore. Au fost formate aleatoriu 5 grupe dintr-un
total de 60 de studenţi din grupele de psihologie: un grup de control, două grupe AT şi
două grupe Gestalt. Rezultatele au indicat că grupele AT au prezentat o reducere a
anxietăţii manifestate, comparativ cu grupele gestalt şi cu grupul de control; grupele
gestalt au prezentat o reducere a autoritarianismului şi o creştere a creativităţii mult
mai mare decât grupele AT; cele două tipuri de tratament nu au diferit în ce priveşte
riscul asumat; şi nici o terapie nu a sporit stima de sine sau adaptarea personală mai
mult decât era prezentă la grupul de control.
În meta-analizele lor din 1980, Smith, Glass şi Miller au localizat opt studii
controlate care cercetau analiza tranzacţională. Eficienţa medie a AT a fost de .67 –
uşor mai mare decât media de .56 a tratamentului placebo, dar ceva mai mică decât
media de .85 a tuturor psihoterapiilor. Deşi a fost acordată o atenţie oarecare terapiei
AT la copii, nu au fost făcute suficiente studii controlate asupra eficienţei AT la copii,
pentru a intra în meta-analiză.
Concluziile rezultate sunt deci că AT a fost mai eficientă decât lipsa oricărui
tratament şi mai eficientă decât tratamentul placebo la eşantioanele de adulţi.
Depinzând de studiul şi interpretarea „diferenţelor”, AT produce rezultate cel mult
comparabile cu alte forme de psihoterapie, fiind în cel mai rău caz inferioară altor
forme de psihoterapie. O altă concluzie legată de asta ar fi că analiza tranzacţională nu
a fost suficient evaluată în cadrul unui număr destul de mare de studii, pentru a se
putea stabili eficienţa sa relativă.

Critica analizei tranzacţionale

Din perspectivă comportamentală. Ca abordare teoretică şi construcţie terapeutică,


AT continuă moştenirea slabă a tradiţiei clinice. Conceptele sunt extrase din
observaţia clinică fără a se lua în calcul testarea validităţii ştiinţifice. Postulatele
teoretice sunt afirmare pe temeiuri netestate. Însuşi Berne a fost conştient de aceasta
când a scris că „validarea experimentală a teoriei scenariilor nu este posibilă cu
subiecţi umani”. Dar este posibilă cu forme inferioare de animale? Cu toate acestea,
Berne şi continuatorii lui (Clarkson, Holland, Steiner, de ex) continuă să scrie despre
teoria scenariilor ca şi cum ar fi verificată, ca să nu mai zicem verificabilă.

111
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Ca majoritatea psihoterapiilor orientate spre introspecţie, AT se prezintă ca un


tratament universal, adecvată pentru aproape orice problemă cu care s-ar confrunta
terapeutul. Universalitatea este caracteristică terapiilor bazate pe „filosofia făcută din
fotoliu”; specificitatea este caracteristică terapiilor bazate pe date ştiinţifice. Pe
măsură ce tratamentele psihosociale devin tot mai ştiinţifice, trebuie să fim capabili să
specificăm care tratamente funcţionează cel mai bine relativ la care probleme şi în ce
condiţii. AT funcţionează mai bine cu delimitări ipotetice precum scenarii, jocuri şi
stări ale eului, dar cum rămâne cu problemele concrete precum fobiile, obsesiile şi
depresiile? Pentru a deveni respectabilă din punct de vedere ştiinţific, AT trebuie să
specifice cum anume pot fi testate experimental constructe precum Părintele, Adultul
şi Copilul. Pentru a deveni acceptabilă clinic, AT trebuie să specifice cu ce probleme
funcţionează cel mai bine şi în ce condiţii. Altminteri, AT rămâne doar o altă terapie
pe lista lungă a psihoterapiilor valabile pentru toate ocaziile şi în toate cazurile („for
all seasons and all reasons”).

O analiză tranzacţională a d-nei Martha C.

D-na Martha este blocată într-un scenariu „fără minte” care va avea ca rezultat nebunia şi internarea psihiatrică, în
cazul în care nu este formulat un antidot. Frica ei cea mai mare este că deja a innebunit. Lumea ei ameninţă să
scape de sub control. Într-o încercare disperată de a-şi păstra structura în viaţa sa, d-na C transformă în rutină orice
poate până când viaţa ei devine o serie repetitivă de ritualuri obsesive. Având bănuiala nebuniei dând târcoale pe
fundalul psihicului ei, d-na C se agaţă de obsesiile eica şi când astea ar reprezenta sănătatea mintală în sine. Ea
confundă structura cu integritatea mintală, ritualul cu raţionalitatea.
scenariului „fără minte” al pacientei se găsesc în interdicţiile parentale împotriva gândirii. „Taci din
gură şi fă cum îţi zic” a fost interdicţia recurentă a tatălui împotriva încercărilor ei de a-şi exprima punctul de
vedere. Trebuie să ne imaginăm că mama sa a discreditat eforturile d-nei C de a fi raţională cu privire la mizerie,
boală sau sexualitate, până când aceasta a rămas cu o frică teribilă faţă de aceste fenomene naturale. Cu astfel de
părinţi dominatori şi aspri, la un moment dat, d-na C a luat o decizie critică anume că părinţii ştiu mai bine decât ea
totul: ei ştiu mai bine iar ea se înşeală, ei sunt OK, iar ea nu este OK.
Din poziţia ei autodistructivă, d-na C s-a hotărât asupra unei variaţii a scenariului de tip „săraca de
mine”. Ea era copilul neajutorat, victima forţelor îngrozitoare care sunt boala şi mizeria, şi avea nevoie de un
salvator. Poveştile de tip „Cenuşăreasa” ar reprezenta fanteziile ei favorite. Eliminând starea ei de Adult, ea a
devenit incapabilă să îşi salveze singură viaţa. Viaţa ei a fost dominată de Copilul ei neajutorat, îngrozit de acele
aspecte relativ inofensive ale lumii, şi de „Părintele-Porc” (Pig-Parent) care pretinde curăţenie totală, asexualitate
şi non-exprimare de sine.
Aparent, scenariul d-nei C a funcţionat suficient o perioadă de timp, după ce soţul ei a salvat-o de părinţii
tirani. Timp de câţiva ani ea s-a pierdut cu totul în rolul de părinte, făcând un copil după altul, neavând timp nici să
gândească. Însă de timpuriu în viaţă ea şi-a ales un scenariu destinat să o înnebunească. Haosul se pregătea să o
copleşească. Cinci copii şi unul pe drum, o epidemie de gripă asiatică şi un caz ameninţător de viermi intestinali au

112
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

fost destule motive pentru a produce trăiri haotice care confirmau ceea ce ea hotărâse de mult – anume că ea nu
este OK. Copilul neajutorat al d-nei C a preluat controlul iar ea a început să cheme din nou adulţii să o salveze de
propria ei soartă.
Totuşi, în scenariul „săraca de mine” eroul nu poate să efectueze o salvare permanentă, decât dacă
scenariul este analizat şi rescris. Probabil că primii terapeuţi ai ei au răspuns implorării ei dramatice de a fi salvată.
Cum ea nu a reacţionat, cel mai probabil ei au început să se simtă victimizaţi de „nebunia” d-nei C şi au devenit
persecutori care au etichetat-o drept schizofrenică şi au sugerat spitalizarea ei. D-l C a intrat şi el în triunghiul
dramatic ca salvator, care se trezea eroic la 5 dimineaţa pentru a o salva pe d-na C de duşurile ei zilnice. De vreme
ce ea nu a reuşit să fie salvată, d-l C s-a simţit şi el victimizat de ritualurile ei iraţionale, până ce şi el a început să o
persecute, cerând să fie spitalizată. Scenariul tragic de viaţă a d-nei C se apropie rapid de inevitabilul punct
culminant în care ea se prăbuşeşte în demenţă. În mod clar nebună, săraca d-nă C devine în întregime neajutorată şi
cere mereu grijă parentală de la ceilalţi.
Scenariul d-nei C cuprinde şi o serie de jocuri de auto-distrugere. Ea joacă un rol tare în piesa „ce
groaznic este” – ce groaznici sunt viermii intestinali, ce groaznic e spălatul zilnic, ce groaznică e viaţa mea –
printre altele. „Uitaţi-vă cât de mult mă străduiesc” – se plânge ea zilnic. „Mă spăl, mă spăl şi mă tot spăl, merg la
terapie de ani de zile, şi am rămas tot un caz fără speranţă.” Jocul „piciorului de lemn” face ca ceilalţi să nu mai
pretindă prea mult de la ea. Într-un fel sau altul, ea ar spune: „Sunt neajutorată, am obsesii cu spălatul, pe cale să
devin o schizofrenică, aşa că să nu vă aşteptaţi să devin un Adult adecvat, o viaţă autentică, o mamă grijulie sau un
pacient reuşit.”
Probabil că d-na C a primit majoritatea gesturilor de apreciere din partea membrilor familiei şi a
terapeuţilor doar când nu a fost OK. Aşa cum se întâmplă cu multe soţii şi mame din mediul tradiţionalist, ea a
primit foarte multe gesturi de recunoaştere doar când s-a aflat în marginea colapsului. Priviţi câtă atenţie specială şi
grijă a primit d-na C din momentul când a devenit nevrotică. Ea a avut gripă, a născut cinci copii, şi niciodată nu a
primit cine ştie ce atenţie. Dar ea a decis, copil fiind, că gesturile de recunoaştere vin din partea celorlalţi dacă
adoptă în viaţă o poziţie non-OK, de neajutorată.
Cursul vieţii autodistructive a d-nei Martha nu s-ar fi îndreptat atât de sigur şi de repede spre finalul
tragic dacă d-l C nu ar fi jucat şi el un rol în piesă. El este blocat într-un scenariu care necesită un efort
supraomenesc de salvare eroică – până se sacrifică şi el pe altarul martirului neprihănit. El e OK – ea nu este.
„Dacă n-ar fi fost ea...” este jocul pe care el îl joacă pentru a putea respecta scenariul martirului. Fără o implicare a
d-lui C în terapia AT ne putem aştepta ca el să continue să o încurajeze pe d-na C în drumul ei nebunesc prin viaţă.
Scenariul lui este unul „fără bucurie”, şi care se potriveşte perfect unei soţii care a ales scenariul „fără minte”.
Ca cei doi să evite auto-distrugerea, AT trebuie direcţionată spre absenţa aproape completă a Adultului din viaţa
lor. Adultul terapeutului trebuie să abordeze Adultul exclus al d-nei C, dacă vrem ca terapia să aibă vreo şansă de
succes. În acelaşi timp, d-l C trebuie să devină conştient că Părintele lui, care intenţionează să o salveze pe d-na C
de obsesiile ei, de fapt îi face rău ei deoarece îi stimulează Copilul neajutorat. D-l C trebuie să înceteze cu
misiunile lui de salvare, spre binele d-nei C. ea poate să ameninţe cu sinuciderea sau să se plângă de lipsa
controlului, şi cu toate astea el nu trebuie să revină la tiparurile lui de salvare a bietei lui soţii. El trebuie să fie
încurajat să îşi folosească Adultul în momentele de stres, pentru a încerca să abordeze Adultul d-nei C, pentru a
împiedica faptul ca acel Copilul al ei să devină copleşit de frici iraţionale.
De asemenea, d-na C are nevoie de permisiunea de a cere gesturi de recunoaştere atunci când se simte
OK, în loc de a se comporta non-OK pentru a primi recunoaştere din partea familiei. Terapeutul trebuie să acorde
atenţie punctelor tari ale d-nei C şi să o facă să ştie că gesturile vor veni şi când ea se simte mai bine, şi nu doar
când starea ei se deteriorează. Cu feed-back şi interpretare, d-na C poate fi ajutată să devină mai conştientă de
modul în care ea a simţit nevoia de a alege un scenariu fără minte în copilăria ei, şi că nu mai e nevoie că continue

113
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

un astfel de curs auto-distructiv. De ex, încurajând-o să citească un curs de Berne şi Harris, ea se va simţi mai în
putere să îşi folosească mintea pentru a se auto-ajuta. Înscrierea d-nei C într-un grup de AT o poate ajuta să
descopere nu doar că îşi poate folosi raţiunea pentru a-şi îmbunătăţi starea, dar şi că ea are capacitatea de a-i ajuta
pe alţii să-şi îmbunătăţească condiţia.
Dacă Adultul ei poate fi abordat şi dacă ea poate deveni conştientă de scenariul ei, atunci ea are o şansă
de inversare a direcţiei ei patologice în viaţa ei. Dacă ea şi soţul său pot deveni conştienţi de cât de implicaţi au fost
în triunghiul salvator-victimă-persecutor, atunci ei pot înţelege că salvarea d-nei C a fost tot atât de reuşită ca şi
înmânarea heroinei unui dependent. D-na C trebuie să înveţe să respingă toate încercările celorlalţi de a o ajuta,
chiar dacă ei sunt profesionişti din domeniul sănătăţii mintale. Gesturile de recunoaştere pot veni din partea
faptului că ea singură a descoperit cu dificultate că îşi poate conduce propria viaţă. Ea trebuie să înveţe că, în ciuda
a tot de a afirmat părinţii (Pig-Parents) şi în ciuda a tot ce a decis ea singură de timpuriu în viaţă, ea are capacitatea
de a fi OK. Ea trebuie să decidă că nu va mai fi copilul neajutorat. În acelaşi timp, ea are nevoie să conştientizeze
că indiferent ce ar putea spune profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale, ea nu este o nevrotică neajutorată sau
o psihotică incurabilă. În faţa presiunilor terapeuţilor şi părinţilor, d-na C trebuie să înveţe că indiferent care a fost
trecutul ei tulburat, ea se poate afirma pe sine cu mândrie că este în mod fundamental OK.

C13
Terapiile sistemice

Contextul terapiilor sistemice

Terapiile sistemice susţin că indivizii pot fi înţeleşi doar în contextul în care ei trăiesc.
Şi terapiile sistemice pot fi înţelese cel mai bine doar în contextul în care ele au
apărut. Anii 50 şi 60 au fost anii fertili pentru apariţia terapiilor de sistem. Aceste
decade au fost martore la apariţia Teoriei sistemelor generale în biologie şi a
ciberneticii în domeniul computerelor. În loc să urmeze metoda ştiinţifică tradiţională
de analiză şi de reducere a fenomenelor la cele mai simple elemente ale lor, cum ar fi
neutronii, electronii şi protonii, Teoria sistemelor generale a argumentat în favoarea
studierii proceselor biologice care conduc la o complexitate tot mai mare de
organizare a organismelor ca întreg. Cibernetica a susţinut studierea metodelor de
comunicare şi control care sunt comune organismelor vii şi maşinilor, în special ale
sistemelor computaţionale. În acest capitol vom vedea mai întâi cum anume sistemele
sunt înţelese din aceste două perspective, iar apoi cum a fost aplicat acest mod de
înţelegere la studierea şi tratamentul persoanelor, cuplurilor şi familiilor cu probleme.
Pentru a înţelege funcţionarea organismelor ca întreguri, noi trebuie să studiem nu
doar părţile separate ale organismului, ci şi relaţiile dintre elementele separate. Un

114
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

sistem este definit drept un set de unităţi sau elemente care sunt puse în legătură
necontradictorie unele cu altele. Un sistem este compus nu doar din elemente
separate, dar şi relaţiile care există între aceste unităţi. De exmplu, un sistem familial
este compus nu doar din – să zicem – patru indivizi dar şi din relaţiile dintre aceştia,
din întregul context şi din normele din cadrul familiei. Chiar şi etichetele pe care le
punem membrilor familiei, cum ar fi acelea de părinte sau copil, sugerează în mod
consistent relaţiile dintre ei.

Teoria psihopatologiei

Terapeuţii sistemici au observat adesea că ameliorarea în psihopatologia unui membru


al unei familii este adesea însoţită de accentuarea simptomelor la un alt membru al
familiei respective. De exemplu, Jackson a tratat o femeie de depresie şi a descoperit
că în timp ce depresia ei a scăzut în intensitate, soţul ei a început să dea telefoane
plângându-se că situaţia ei emoţională s-a agravat. Îmbunătăţirea situaţiei femeii a
avut ca rezultat final pierderea locului de muncă a soţului şi sinuciderea ulterioară a
acestuia.
Psihopatologia este în mod esenţial un proces interacţional între membrii
familiei şi nu doar o problemă intrapersonală a unui singur membru. Psihopatologia
serveşte drept mecanism homeostatic care ajută familia să menţină un echilibru intern
al funcţionării sale. Când o familie este ameninţată, ea ajunge la echilibru chiar prin
comportamente derutante, psihotice sau de alt tip de patologie. Status quo-ul unei
familii poate fi unul în care părinţii se ceartă relativ rar. Atunci când însă o fac, dacă
violenţa ameninţă să scape de sub control, un copil poate transmite starea sa de
îngrijorare devenind simptomatic. Aceste simptome servesc drept feed-back negativ
care au ca rezultat oprirea temporară a ostilităţilor pe măsură ce familia dezvoltă o
nouă îngrijorare pentru pacientul identificat PI (identified patient IP). De fapt întregul
sistem ar trebui să fie pacientul, şi nu doar persoana care a dezvoltat simptome pentru
a ajuta la salvarea sistemului.
Un impas în funcţionarea familiei apare atunci când regulile privind relaţiile
(rules of relating) devin ambigue. Regulile privind relaţiile oferă o organizare stabilă
în cadrul funcţionării familiei. Dacă regulile devin ambigue, sistemul se
dezorganizează şi cel mai probabil apar simptome care caută să repună ordine în

115
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

cadrul familiei. Dacă regulile sunt clare, cum ar fi regula că membri familiei nu
trebuie să se manifeste violent, atunci o ceartă între părinţi nu va ameninţa
funcţionarea familiei, iar un copil nu va fi nevoit să dezvolte simptome pentru a
controla ameninţarea din partea violenţei survenite.
Regulile privind relaţiile sunt cel mai bine observate în comunicarea din cadrul
familiei. Cine comunică cu cine, ce, şi despre ce, acestea definesc tiparele relaţiilor
care alcătuiesc familia. Majoritatea familiilor, de exemplu, au o regulă clară şi anume
că atunci când părinţii se ceartă, copiii stau deoparte. Subsistemul soţilor are
delimitări sau reguli clare care îi împiedică pe copii să ia parte la certurile intime.
Atunci când tiparele de comunicare din cadrul familiilor sunt neclare, atunci regulile
devin ambigue şi există posibilitatea reală de apariţie a psihopatologiei. Comunicarea
dublu-legată (Double-bind communications) este unul din tiparele cele mai
problematice deoarece implică două mesaje incompatibile. Un exemplu clasic de
situaţie dublu-legată este prezentată de Bateson, Jackson, Haley şi Weakland:

Un tânăr care s-a recuperat destul de bine după un episod de schizofrenie acută
a fost vizitat în spital de mama sa. El a fost bucuros să o vadă şi a pus brusc
braţul în jurul umerilor ei, moment în care ea a împietrit. El şi-a retras mâna,
iar ea l-a întrebat: „Tu nu mă mai iubeşti?” El a roşit, iar ea l-a întrebat apoi:
„Dragul meu, nu trebuie să te jenezi aşa de repede şi să te temi de sentimentele
tale.” Pacientul a mai putut să stea cu ea doar câteva minute şi, după plecarea
ei, a atacat un asistent şi a trebuit calmat.

Verbal, mama comunică dorinţa de a fi mai apropiată de fiul ei, dar non-
verbal, încordarea ei transmite dorinţa de fi distantă. Atunci când fiul se retrage,
mama îşi contrazice mesajul non-verbal, întrebându-l: ”Nu mă mai iubeşti?” În cel
mai bun caz, regulile relaţiei sunt comunicate ambiguu. Mama şi fiul trebuie să aibă o
relaţie apropiată sau una rece? Evident, fiul nu poate câştiga jocul. Dacă devine
apropiat, mama devine distantă. Dacă el se retrage apoi, ea se supără. Nu e de mirare
că fiul ajunge confuz, frustrat şi ostil.
Comunicarea este un tipar complex de interacţiuni, adesea prost înţeles de
psihoterapeuţi, ca să nu mai vorbim de pacienţi. În cartea lor, intitulată Pragmatica
comunicării umane, (Pragmatic of Human Communication), Watzlawick, Beavin şi

116
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Jackson conceptualizează comunicarea prin intermediul a cinci axiome. Prima a fost


deja enunţată: e imposibil să nu comunicăm. Tăcerea este evident comunicare, deşi
adesea este o comunicare ambiguă, deschisă interpretării şi supusă pericolului proastei
înţelegeri.
În afară de transmiterea informaţiilor, comunicarea implică şi un angajament şi
defineşte natura relaţiei. Comunicarea conţine atât un raport, adică conţinutul
mesajului, cât şi un imperativ, adică modul în care interlocutorii relaţionează. Satir
sublibniază faptul că dacă conţinutul şi imperativul sunt consistente, atunci relaţia este
definită armonios. Dacă cele două nivele ale comunicării nu sunt consistente, cum era
cazul cu mama care transmite dorinţa verbală de apropiere şi încordarea non-verbală
care comunică distanţare, atunci relaţia poate fi caracterizată ca departe de a fi
armonioasă şi chiar patologică.
Cea de-a treia axiomă afirmă că natura relaţiei depinde de punctuaţia secvenţei
de comunicare. Dacă un răspuns nu se termină cu punct până când aceeaşi persoană
are ultimul cuvânt, atunci astfel de punctuaţie defineşte persoana care are ultimul
cuvânt ca fiind cea care are puterea mai mare în cadrul relaţiei.
A patra axiomă spune că oamenii comunică atât verbal cât şi non-verbal.
Comunicarea verbală este cea mai clară în termenii conţinutului însă nu furnizează
prea multă informaţie despre natura relaţiei dintre interlocutori. Comunicarea non-
verbală ne spune mai multe despre relaţie însă tot este ambiguă în ce priveşte natura
ei. De exemplu, lacrimile pot fi semn de bucurie. Cu cât familiile se bazează mai mult
pe mesajele verbale, cu atât relaţiile pot fi mai ambigue, putând apărea tot mai multe
probleme.
Ultima axiomă afirmă că toate schimburile de mesaje sunt fie simetrice, fie
complementare, funcţie de tipul relaţiei. Dacă există egalitate şi fiecare parte este
liberă să preia conducerea în comunicare, atunci relaţia este simetrică. Dacă doar unul
are conducerea iar celălalt îl urmează, relaţia este complementară. Psihopatologia
poate apărea în ambele tipuri de relaţii.
În cadrul relaţiilor simetrice, competiţia poate escalada într-o situaţie de
scăpare pe măsură ce fiecare se străduieşte să aibă ultimul cuvânt în definirea naturii
relaţiei. Argumentarea poate deveni nesfârşită. Patologia în relaţiile simetrice se
caracterizează printr-un război mai mult sau mai puţin deschis, sau schismă, cum o
numeşte Lidz. Schisma maritală este definită ca o stare de grav dezechilibru cronic,

117
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

dezacord şi ameninţări repetate cu divorţul. Un părinte îl subminează constant pe


celălalt. Competiţia conduce la rivalitate în ce priveşte dobândirea dragostei copiilor,
iar la copii la rivalitate pentru dobândirea afecţiunii părinţilor. Regula care este
transmisă în familiile cu schismă maritală este neîncrederea reciprocă şi competiţia
furibundă, în locul cooperării.
Relaţiile complementare pot rigidiza şi împiedica dezvoltarea psihică normală
a membrilor familiei. Un părinte care insistă ca adolescentul să aibă cu el o relaţie
specifică copiilor poate infirma simţul acestuia de a fi o persoană care ar trebui să
relaţioneze într-o manieră mai adultă, de egalitate.o astfel de infirmare poate conduce
la simptome de depersonalizare, confuzie sau comportament agresiv. În sistemele
maritale care au devenit complementare în manieră rigidă, un partener trebuie mereu
să aibe controlul total şi să domine familia. Aici există lipsă de reciprocitate între
parteneri, iar căsnicia şi familia sunt conduse asimetric în direcţia partenerului care
are controlul. Partenerul slab permite dominaţia, astfel încât sistemul familial nu este
mereu ameninţat, chiar dacă presupune dominare prin comportamente iraţionale sau
patologice. Regula acestor familii este acomodarea, chiar dacă înseamnă
compromiterea totală a unui partener.

Teoria proceselor terapeutice

Dacă psihopatologia este în primul rând o funcţie a comunicării neclare şi ostile, ce


are ca rezultat reguli de relaţionare ambigue, atunci ea poate fi modificată în cel mai
bun caz prin ajutarea indivizilor, în cadrul sistemelor familiale, să comunice mai clar
şi mai constructiv cu privire la regulile relaţiei lor. În terapia comunicării, accentul
cade nu pe conţinutul comunicării şi mai degrabă pe aspectele ce definesc
relaţionarea. Accentul nu cade pe ce se comunică, ci pe cum se comunică. În centrul
atenţiei intră meta-comunicarea – adică discuţia despre comunicare. Din moment ce
oamenii relaţionează prin intermediul comunicării, dacă ei modifică modul de
comunicare, ei modifică şi modul de relaţionare.

Amplificarea conştientizării. Dintre terapeuţii comunicării, Jackson a fost cel care a


pus cel mai mare accent pe importanţa ca membrii familiei să devină mai conştienţi de
natura disfuncţională a regulilor lor curente de comunicare şi relaţionare. El a

118
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

presupus că, înainte ca schimbarea să devină posibilă, familia trebuie să înteleagă


modul de funcţionare a unei reguli. Accentul lui pe cunoaşterea modului de
funcţionare a familiei a dus la etichetarea lui drept terapeut cognitiv al comunicării.
Sarcina pacientulului nu este de a elabora o cercetare cronologică a regulilor familiei
lui în ce priceşte comunicarea şi relaţionarea. Treaba familiei este pur şi simplu de a
relaţiona aici-şi-acum. Astfel, fie urmând sfaturile terapeutului, fie neurmându-le,
membri familiei pot începe să înţeleagă cât de disfuncţionale sunt tiparurile lor de
comunicare şi regulile lor de relaţionare.
Prima sarcină pentru terapeuţii jacksonieni este să nu se lase orbiţi de
conţinutul comunicării. Atenţia pusă în special pe istoria familiei poate fi unul dintre
mijloacele cele mai rapide de a pierde din vedere modul în care familia
interacţionează aici şi acum. Din moment ce regulile relaţionării sunt actualizate în
prezent, prima sarcină a terapeutului este de a deveni mai conştient de cine anume
comunică cui, despre ce, şi cum. În primele şedinţe, terapeutul va încerca să clarifice
regulile de funcţionare ale familiei întrebând pe fiecare despre aşteptările pe care le au
de la fiecare părinte şi apoi despre rolul pe care îl joacă fiecare copil în cadrul
familiei. Terapeutul încearcă să deschidă aceste zone spre o comunicare mai clară şi
în speranţa unei schimbări în bine.
Re-etichetarea sau re-compunerea (relabeling or reframing) este tehnica
gândită pentru a face mai explicite regulile familiale. Drept exemplu, Jackson descrie
o situaţie în care o mamă şi fiica sa discută, iar mama izbucneşte în plâns. Din cauză
că fiica a fost etichetată ca agresivă, se presupune că ea determină plânsul mamei.
Fiica chiar confirmă acestă presupoziţie tacită, spunând că nu a vrut să o rănească pe
mama sa. Terapeutul intervine re-etichetând rănirea mamei drept ”apropiere
dureroasă”. Această tehnică elimină motivaţia negativă a unui act, şi o etichetează
într-o manieră pozitivă. Sub dominaţia regulilor de comunicare ale familiei, fiica este
precepută mai degrabă doar ca agresivă şi rău intenţionată, şi nu ca încercând să-şi
”atingă” mama într-o manieră mai apropiată, intimă. Membrii familiei pot defini timp
de ani de zile o relaţie între două persoane într-un mod negativ, astfel că întreaga
comunicare dintre ele este interpretată negativ. Dacă terapeutul poate defini brusc
această comunicare într-o manieră mai pozitivă, atunci familia se poate percepe pe
sine într-un nou mod.

119
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Alegerea. Pacienţii pot resimţi simptome de a fi în afara controlului lor personal. Ei


se simt ”neajutoraţi” atunci când vine vorba să aleagă dacă vor să se elibereze de
simptome sau nu.
Simptomele pot apărea cel mai probabil în cadrul sistemelor familiale caracterizate
prin tipare de comunicare cu dublă legătură. Legăturile duble determină la indivizi un
sentiment de imposibilitate a alegerii. Ei sunt condamnaţi dacă o fac şi condamnaţi
dacă nu o fac. Comunicarea cu dublă legătură conţine reguli de relaţionare în două
moduri incompatibile – ”Apropie-te dar nu pune mâna!” Această comunicare
contribuie la crearea de simptome deoarece, în parte, îl lasă pe receptor fără opţiuni în
încercarea de a rezolva comunicarea incompatibilă sau paradoxală.
Terapeuţii comunicării şi strategiilor s-au dovedit ingenioşi când a fost vorba să-şi
elibereze pacienţii de simptomele lor şi din situaţiile de dublă comunicare existente,
creând dubla legătură terapeutică. Atunci când sunt construite corect, aceste tehnici
paradoxale îi eliberează pe pacienţi, punându-le la dispoziţie două opţiuni: să
coopereze cu dispoziţiile date de terapeut sau să refuze să coopereze.

Catharsis-ul. Virginia Satir a fost unică printre colegii ei de la Palo Alto prin aceea
că ea a pus accentul mai mult pe trăirile afective. De fapt, ea a combinat teoria
sistemică cu psihologia eului şi cu terapia Gestalt. Satir a acceptat presupoziţia că
familiile cu probleme au nevoie să comunice clar. Totuşi, cele mai multe familii cu
probleme au întâmpinat dificultăţi în a comunica sentimentele lor direct. Dacă ei nu
pot fi clari în ce priveşte sentimentele lor faţă de ceilalţi, atunci cel mai probabil vor
avea reguli de relaţionare ambigue. Astfel, abordarea lui Satir a pus accentul mai mult
pe ajutarea membrilor familiilor să îşi exprime emoţiile şi prin urmare să îşi modifice
regulile care împiedică relaţionarea la nivelul sentimentelor.
Sarcina pacientului este de a începe să-şi asume riscul de comunicare a
sentimentelor mult mai direct, şi nu indirect, prin acţiuni non-verbale. La început,
pacienţii încearcă să înţeleagă care sentimente sunt omise de obicei din comunicare.
Adesea cei care acuză omit sentimentele faţă de cealaltă persoană; cei conciliatori
omit sentimentele lor faţă de ei înşişi; cei foarte rezonabili omit sentimentele lor faţă
de subiectul discutat; iar cei irelevanţi omit totul. Odată conştienţi de tiparul
comunicaţional pe care tind să-l utilizeze de cele mai multe ori, pacienţii trebuie să

120
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

devină interlocutori mai consistenţi, exprimându-şi emoţiile pe care de obicei ei le


exclud.
La început, terapeuţii utilizează procedeele de amplificare a conştientizării
pentru a-i ajuta pe pacienţi să devină mai conştienţi de tiparele de comunicare
disfuncţională pe care le folosesc de obicei. Prin intermediul feed-back-ului şi
interpretării, ei îi ajută pe pacienţi să înţeleagă semnificaţiile conţinute atât în
comunicarea verbală cât şi cea non-verbală. Pe măsură ce pacienţii devin conştienţi de
sentimentele lor profunde pe care le comunică doar indirect, ei sunt încurajaţi să şi le
exprime într-o manieră mai directă. Terapeutul îi încurajează pe pacienţi să-şi exprime
mai degrabă sentimentele primare de durere psihică, şi nu doar pe cele secundare, de
furie sau invidie. Sentimentele secundare, cum ar fi cele de furie, pot fi disfuncţionale,
în timp ce sentimentele legate de faptul de a fi rănit ajută aproape întotdeauna
familiile să-şi creeze reguli de relaţionare mai pline de susţinere şi grijă.

Relaţia terapeutică

Deşi Satir a fost activă şi instructivă cu familiile, ea a subliniat importanţa


empatiei adecvate, a aprecierii pozitive şi autenticităţii în cadrul sistemelor familiale.
Terapeuţii trebuie să relaţioneze într-o manieră care să ajute la instaurarea unei
atmosfere care să conducă apoi la o comunicare mai consistentă şi mai funcţională.
Comunicarea funcţională necesită o atmosferă în care poate fi discutat orice şi care să
nu inhibe pe nimeni de la exprimarea sentimentelor. Acest tip de context terapeutic
poate fi cel mai bine realizat în familiile în care terapeutul poate să intre în relaţie cu
fiecare membru, într-o manieră plină de grijă, empatie şi consistenţă. În loc să fie
nondirectiv, terapeutul trebuie să intre în mijlocul familiei pentru a-i putea ajuta pe
membrii ei să ajungă la sentimentele omise din comunicarea lor inconsistentă.
Aşa cum am spus, Haley s-a axat pe aspectele legate de comandă şi raport de
forţă din cadrul comunicării. Chestiunea principală este care persoană trebuie să
guverneze comportamentul celorlalţi, stabilind astfel condiţiile pentru tipul de relaţie
pe care îl vor avea. De vreme ce problema ce vizează care persoană deţine controlul
este vitală pentru orice relaţie, ea reprezintă şi chestiunea centrală în relaţia
terapeutică. În sistemele familiale cu probleme, indivizii evită asumarea
responsabilităţii în ce priveşte definirea naturii relaţiilor dintre ei. Într-un sistem

121
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

terapeutic, este necesar ca terapeutul să fie responsabil pentru definirea naturii relaţiei
terapeutice. Regula relaţionării este clară: relaţia terapeutică este organizată ierarhic,
terapeutul fiind cel care conduce şi deţine controlul.
Impunerea directivelor reprezintă mijlocul prin care terapeuţii pot schimba
regulile de relaţionare şi comunicare din cadrul familiilor. Dacă mama se amestecă în
discuţie atunci când tatăl şi fiul comunică, terapeutul stategic poate schimba în mod
direct acest tipar dându-i mamei directiva de a nu se mai amesteca. Directivele
servesc şi la intensificarea relaţiei dintre terapeut şi familie. Spunând oamenilor ce să
facă, terapeutul se implică în acţiune şi devine o persoană importantă pentru pacienţi.
Indiferent dacă familiile urmează indicaţiile terapeutului şi acasă la ei sau nu le
urmează, totuşi terapeutul rămâne inclus în viaţa lor pe tot parcursul săptămânii.

Eficienţa terapiilor sistemice

Eficienţa generală. În 1993, Shadish şi colegii săi au condus o meta-analiză de 163


de teste aleatorii (inclusiv 59 de disertaţii) privind psihoterapiile familiale şi maritale.
Eficienţa medie a fost de .51 sau .61, funcţie de modul în care pot fi codate
descoperirile nesemnificative. Aceste cifre implică faptul că în medie, un pacient la
terapie maritală sau familială s-a simţit mai bine decât 70% sau 73% dintre pacienţii
de control care nu au urmat nici un tratament. Aceste cifre indică de asemenea o rată a
succesului tratamentului de 62% sau 65% la terapiile maritale şi familiale,
comparativ cu 38% sau 35% la grupele de control. În funcţie de diversele abordări
sistemice, toate tipurile de tratament studiate au prezentat o eficienţă pozitivă, în afară
de terapiile umaniste (de tip Satir sau cele centrate pe persoană). Analizele atente au
indicat că terapia familială comportamentală este mai eficientă decât terapiile
familiale umaniste, eclectice sau cele neclasificate, dar nu mai eficientă decât
abordările structurale şi strategice.
O analiză sistemică a familiei doamnei Martha C.
Timp de şase ani, psihoterapeuţii orientaţi pe individ au încercat să o trateze pe d-na C. în afara contextului. Ea a
fost tratată ca eveniment izolat, ajungând până la a o separa de familie timp de un an, cât a fost internată într-o
clinică psihiatrică. Orbiţi de ideologia tradiţională conform căreia psihopatologia constituie un eveniment
individual, profesioniştii anteriori din domeniul sănătăţii mintale nu au putut să vadă că simptomele ei s-au
dezvoltat şi menţinut în cadrul unui sistem familial patologic.
Subsistemul marital este caracterizat printr-o relaţie complementară în care d-na C. vorbeşte sau acţionează, iar d-l
C. reacţionează. Întreaga familie este orientată asimetric în direcţia simptomelor d-nei C. Obsesia ei cu curăţenia

122
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

domină relaţiile de relaţionare din cadrul familiei. Nu este de mirare că familia de origine a d-nei C. a fost orientată
şi ea asimetric în direcţia tatălui ei dominator.
Sistemul familial este de asemenea caracterizat printr-o derută generală. Domină pretutindeni limite neclare, de
vreme ce d-na C. umblă prin casă cu sânii goi în faţa copiilor ei adolescenţi. Copiii nu mai au spaţiu propriu în casa
lor în care să-şi invite prietenii. Limitele personale dintre d-na C. şi d-l C. nu mai există, de vreme ce el participă la
ritualurile ei de îmbăiere. D-l C. se trezeşte la 5:00 AM ca să strige ”Braţul drept, Martha; braţul stâng, Martha.” Şi
totuşi, numai dna C. a fost identificată ca pacient. Folie a deux! Întreaga familie lasă pretutindeni prin casă
tacâmuri şi lenjerie intimă, de arată totul ca un morman de gunoi. Şi totuşi numai d-na C. a fost internată într-un
spital psihiatric. Folie a famille!
Ce anume ameninţă această familie până în măsura în care nu îşi mai poate recâştiga echilibrul, decât prin
comportamente derutante şi patologice? Trecutul familiei sugerează că sistemul de sănătate al familiei a fost
ameninţat de o infestare cu viermi parazitari, gripă asiatică şi o a şasea sarcină. În mod aparent, familia nu a mai
fost capabilă să se dezvolte şi să se adapteze la schimbările impuse de această criză. Medicul familiei a prescris
spălări, iar d-na C. s-a spălat şi s-a tot spălat până a devenit un pacient clar. Dar au putut alţi membri ai familiei să
se dezvolte psihic ca să îndeplinească cerinţele imense ce apasă pe umerii acestei familii? A fost de exemplu d-l C.
capabil să devină un părinte mai complet pentru a se descurca cu povara a cinci copii, a bolilor şi a infestării cu
viermi?
Limitele personale ale membrilor acestei familii debusolate au devenit prea permeabile. Ele au fost invadate deja
de viermi intestinali şi gripă asiatică. Preocuparea sistemului cu curăţenia pare a comunica nevoia de stabilire a
unor graniţe personale mai clare. De exemplu, d-na C. a ajuns în întregime capturată în problema sănătăţii copiilor
ei şi în reţeaua grijilor pentru igienă, la fel cum tatăl ei a ajuns să fie prins în problemele ei personale. Într-o
încercare disperată de a-şi clarifica limitele personale, d-na C. îşi freacă pielea prin spălare; ea încearcă să se
păstreze curată, fapt ce denotă probleme cu limitele ei personale ca organism fizic individual.
Familia C. s-a organizat în jurul uni set de reguli obsesionale de relaţionare. Probabil pentru că sunt deja prea mulţi
copii în familie, aceste reguli interzic copiilor vecinilor să pătrundă literalmente în spaţiul domestic. D-l şi d-na C.
au putut să relaţioneze ca şi cuplu în intimitatea dormitorului lor în primul rând datorită duşurilor şi băilor ei
obsesive. De asemenea, duşul creează limite personale privind disponibilitatea d-nei C. de a relaţiona cu copiii ei
dimineaţa. La fel, ea fixează limite preocupărilor ei, comunicând cu copiii doar cu privire la sănătatea şi igiena lor,
şi nu despre prietenii lor sau sentimentele lor.
Timp de zece ani, regulile obsesionale de relaţionare au servit doar la curăţarea şi clarificarea multor limite din
cadrul familiei. Totuşi, dat fiind faptul că copiii mai mari au ajuns la adolescenţă şi la vârsta adultă, aceste reguli
au devenit prea rigide şi constrângătoare pentru a satisface nevoia tot mai mare a lor de autonomie, intimitate şi
singurătate. În încercarea de a se restructura, familia s-a văzut ameninţată de posibilitatea de o îndepărta pe d-na C.
din cadrul sistemului familial. La rândul ei, ea a ameninţat cu sinuciderea.
Familia C. are nevoie clară de un agent puternic din exteriorul sistemului care să poată intra în cadrul familiei
pentru a restructura tiparele de comunicare şi regulile de relaţionare. Trebuie văzută întreaga familie, inclusiv
părinţii d-nei C. dacă este necesar. Terapeutul trebuie să lucreze la început cu fiecare subsistem din familie. Cu
copiii, terapeutul va vorbi în limba unei mai mari autonomii şi responsabilităţi. El trebuie să îi ajute pe copii să
comunice nevoia lor de a putea să invite un prieten în vizită în limitele spaţiului camerei lor. Terapeutul trebuie să
ajute la deschiderea unor noi căi de comunicare, cum ar fi reguli pentru întâlniri cu prietenii/prietenele, reguli
privind interdicţia de a părăsi casa sau reguli cu privire la activităţile din afara spaţiului domestic.
Odată ce terapeutul a însoţit familia pe tot parcursul încercării ei de a crea un nou sistem terapeutic, el/ea ar trebui
să înceapă să elibereze familia din reţeaua de reguli şi structuri disfuncţionale, producând un dezechilibru. Desigur,
nu există un singur mod rigid de restructurare a unui sistem familial. În terapie, un set rigid de reguli de relaţionare

123
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

ar putea prezenta paradoxul substituirii unui set de reguli obsesionale cu altul. Terapeutul trebuie să relaţioneze
într-o manieră mai flexibilă, să răspundă mai liber la structurile patologice şi la conţinuturile patologice ale
comunicării, comparativ cu modul în care răspund membrii familiei. Dacă, de exemplu, familia insistă să
definească problema ca fiind problema d-nei C., terapeutul trebuie să fie capabil să recompună (reformuleze,
reframe) simpromele obsesionale prin intermediul limbajului sistemic. Regulile obsesionale privind curăţenia
corporală pot fi reformulate în mod pozitiv ca expresie a dorinţei familiei de a rămâne împreună sănătoasă.
Redefinirea simptomelor poate produce un dezechilibru cognitiv care să ajute familia să devină mai conştientă de
modul în care simptomele de până acum serveau familiei.
Terapeutul poate ajuta la eliberarea familiei din reţeaua de reguli obsesionale, prescriind moduri alternative de
relaţionare, atât în timpul şedinţelor de terapie, cât şi acasă. Dacă d-na C. păstrează distanţa fizică faţă de copiii ei
în timpul şedinţelor, terapeutul ar putea să îl ia pe unul dintre copiii mai mici şi să îi spună ”Haide să o îmbrăţişezi
tare pe mama ta ca să îi arăţi cât de mult o iubim.” Ca parte a grijii de a rămâne împreună sănătoşi, terapeutul ar
putea să dea părinţilor ca temă pentru acasă să petreacă o seară împreună gătind copiilor o cină consistentă şi
sănătoasă. Această temă ar putea să îi ajute pe părinţi să construiască limite mai bune în jurul lor, şi i-ar putea ajuta
pe copii să îi perceapă pe aceştia mai degrabă egali între ei decât complementari.
Dacă familia C. reuşeşte să dovedească că opune în mod special rezistenţă la restructurare, atunci terapeutul
sistemic poate întotdeauna să facă apel la tehnicile paradoxale pentru a elibera familia din reţeaua de reguli.
Terapeutul poate prescrie un anumit simptom – să zicem, de exemplu, un duş de două ore dimineaţa.
Raţionamentul ar fi că duşul reprezintă una dintre cele mai bune modalităţi pe care d-na C. le are la îndemână
pentru a comunica grija ei pentru curăţenia şi sănătatea familiei. De asemenea, duşul de dimineaţă reprezintă una
dintre cele mai bune modalităţi pe care d-l C. le are la îndemână pentru a-şi dovedi grija pentru soţia sa. Din
moment ce duşul constituie unul din cele mai bune moduri pe care ei le au pentru a coopera împreună, un duş cald,
lung şi relaxant este exact ceea ce ar prescrie terapeutul.
Desigur, a prescrie un duş matinal lung ar putea servi drept dublă legătură terapeutică. Tema pentru
acasă i-ar putea pune pe d-l şi d-na C. în faţa a două opţiuni: să coopereze sau să nu coopereze cu directivele
terapeutului. Dacă ei aleg să coopereze, atunci ei aleg să ducă la bun sfârşit simptomele lor. Aceste simptome nu ar
mai fi în afara controlului lor, dat fiind faptul că ei nu vor mai avea experienţa acelui „Nu mă pot abţine – Trebuie
să mă spăl sau trebuie să am grijă de băile soţiei mele.” Dacă ei aleg să nu coopereze, atunci ei aleg să nu ducă la
bun sfârşit comportamentul lor simptomatic. Oricum ar fi, ei vor începe să se elibereze de modul lor de relaţionare
structurat patologic.

C14
Terapia integrativă şi eclectică

O schiţă a motivelor integrative

Integrarea psihoterapiei este motivată de dorinţa de a privi dincolo de graniţele unei


singure şcoli, pentru a vedea ce se poate învăţa – şi cum pot beneficia pacienţii – de la

124
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

alte terapii. ”Mişcarea” de integrare, cum este numită acum, se caracterizează printr-
un spirit interogator deschis, interes pentru dialogul transteoretic şi evitarea atmosferei
de tip ”o doctrină o elimină pe alta” (”dogma eat dogma”), atmosferă ce a împiedicat
progresul în domeniul psihoterapiei de ani de zile.
Deşi noţiunea de integrare a diverselor abordări terapeutice i-a intrigat pe
profesioniştii din domeniul sănătăţii psihice vreme de mai mult de 50 de ani, abia în
ultimii 15 ani integrarea a devenit un domeniu de interes clar delimitat. Într-adevăr,
cursul temporal al interesului în integrarea psigoterapiei – aşa cum arată atât numărul
de publicaţii cât şi apariţia de organizaţii şi jurnale – ne prezintă un interes ocazional
înainte de 1970, un interes crescut în timpul anilor 70 şi un interes accelerat începând
din 1980.
Recenta şi rapida creştere a interesului pentru psihoterapiile integrate conduce la
întrebarea ”De ce acum?” Cel puţin opt motive – care interacţionează între ele şi se
potenţează reciproc – au contribuit la dezvoltarea integrării:

 Proliferarea terapiilor
 Neadecvarea unui singur sistem teoretic la toţi pacienţii şi toate problemele
 Factorii socio-economici externi, cum ar fi rambursarea mai limitată a
asigurărilor şi posibilitatea asigurării naţionale de sănătate, susţinute de mai
multe şcoli de psihoterapie, într-un efort comun
 Popularitatea în creştere a tratamentelor pe termen scurt şi centrate pe
problema concretă
 Oportunităţile pentru terapeuţi de a observa şi încerca diferite tratamente
 Insuficienţa eficienţei diferenţiale în rândul terapiilor
 Recunoaşterea faptului că elementele comune ale terapiilor au un rol major în
determinarea rezultatului terapiei
 Apariţia de societăţi profesioniste pentru integrare

Integrarea teoretică implică o dedicare faţă de o creaţie conceptuală, dincolode un


amestec tehnic al metodelor. Scopul este de a construi un cadru teoretic care să
sintetizeze cele mai bune elemente aparţinând a două sau mai multe abordări
terapeutice. Cu toate acestea, integrarea aspiră la mai mult decât la o simplă

125
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

combinare; ea caută o teorie emergentă care să fie mai mult decât suma părţilor sale şi
care să conducă la noi direcţii în domeniul practicii şi cercetării.
Atunci cum diferă aceste două strategii? Un workshop la Institutul Naţional de
Sănătate Mintală (National Institute of Mental Health, NIMH) şi două studii recente
au rezumat deosebirile existente între integrare şi eclectism. Ele sunt prezentate în
tabelul 13.2.

Tabelul 13.2.

Eclectism Integrare
Tehnică Teoretică
Divergentă (diferenţe) Convergentă (elemente comune)
Alege dintre mai multe Combină mai multe
Aplică ceea ce este Creează ceva nou
Colecţionează Amestecă
Aplică părţile Unifică părţile
Neteoretică dar empirică Mai mult teoretică decât empirică
Sumă a părţilor Mai mult decât suma părţilor
Realistă Idealistă

Prima deosebire dintre eclectism şi integrare este aceea dintre pragmatismul empiric şi
flexibilitatea teoretică. Integrarea se referă la angajarea faţă de o construcţie
conceptuală sau teoretică, dincolo e amestecul pragmatic de proceduri specific
eclectismului.

Terapia integrativă psihodinamico-comportamentală

O schiţă a lui Paul Wachtel

Paul L. Wachtel (1940 –) este autorul volumului din 1977 Psychoanalysis and
Behavior Therapy: Toward an Integration (Psihanaliză şi terapie comportamentală:
paşi spre o integrare), despre care s-a crezut că deschide o eră de încercări sofisticate
privind integrarea teoretică. El a fost absolvent şi masterand la psihoterapie

126
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

psihanalitică şi a practicat în primii lui ani mai ales din acestă perspectivă tradiţională,
încorporând treptat în practica sa perspectivele comportamentale şi sistemice.
O influenţă integrativă a avut-o John Dollard, care i-a predat lui Wachtel primul curs
de psihoterapie la Yale, care a fost primul lui supraveghetor la terapie şi care a fost
co-autor cu Neil Miller în 1950 la lucrarea Personality and Psychoterapy: An Analysis
in Terms of Learning, Thinking and Culture (Personalitate şi psihoterapie: o analiză
în termenii învăţării, gândirii şi culturii). Acestă contribuţie promiţătoare a mers
dincolo de încercarea de a traduce conceptele psihanalitice în limbajul
comportamental, spre o sinteză de idei cu privire la nevroze şi psihoterapie, pornind
de la cele două perspective, în scopul de a crea o teorie mai unificată. Obiectivul lui
Dollard şi Miller – ”Scopul ultim este de a combina vitalitatea psihanalizei, rigoarea
laboratorului de ştiinţe naturale şi faptele culturii” – a anticipat lucrările substanţiale
ale lui Wachtel.

Teoria personalităţii şi psihopatologia

Locul central al anxietăţii reprezintă un aspect comun atât psihanaliştilor cât şi


behavioriştilor. Desigur că există diferenţe majore între cele două perspective în ce
priveşte formularea şi tratarea anxietăţii. Însă aceste diferenţe pot fi văzute ca şi
complementare mai degrabă decât contradictorii. Pot fi construite punţi care să le
unească. Mai mult, făcând deosebirea dintre presupoziţiile iniţiale ale terapiilor
psihanalitice şi comportamentale, şi modul lor practic de evoluţie, pot fi văzute multe
aspecte comune. Acestea sunt strategiile integrative ale lui Wachtel.
Ceea ce este în mod special caracteristic perspectivei psihanalitice este
accentul pe influenţa persistentă a anumitor dorinţe şi frici ale copilăriei în ciuda
experienţelor ulterioare, despre care ne-am putea aştepta să le modifice pe primele.
Represia împiedică dorinţa sau fantezia de ”a creşte mare”, de a schimba cursul
dezvoltării. Acesta este ”inconştientul nesfârşit” sau, cum îl numeşte Wachtel,
perspectiva ”mamutului lânos” asupra psihopatologiei – odată blocat între gheţuri,
rămâne perfect conservat pentru totdeauna.
Perspectiva clasică freudiană despre influenţa trecutului asupra funcţionării
psihice prezente constituie un obstacol major pentru orice efort de a reconcilia
abordările psihanalitice şi comportamentale. Însă dacă se reevaluează concepţia

127
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

despre dimensiunea istorică în crearea nevrozelor, atunci pot fi apelate multe


explicaţii (şi intervenţii) legate de anxietate. Wachtel a încercat să facă chiar acest
lucru atunci când a argumentat împotriva perspectivei ”mamutului”. Noi nu suntem
îngheţaţi fără scăpare; ne schimbăm în timp fanteziile şi dorinţele originare şi
acţionăm asupra lor.
Este obligatoriu ca nevrozele să fie vestigii ale trecutului blocate, ce pot fi
modificate doar prin înlăturarea unui strat după altul din cadrul structurii intrapsihice?
Sau prezenţa acestor înclinaţii primitive poate da socoteală pentru modul în care
pacientul trăieşte în prezent? Şi s-ar putea modifica aceste inclinaţii dacă se schimbă
modul de viaţă? Răspunzând pozitiv la ultimele două întrebări, Wachtel oferă o
alternativă interpersonală la gândirea psihanalitică. Acestă concepţie se bazează mult
pe formulările lui Karen Horney, Stack Sullivan, şi Erik Erikson.
Wachtel susţine că pretenţiile primitive, care în primul rând nu reacţionează la
realitatea înconjurătoare, se dovedesc a fi, la o cercetare mai îndeaproape şi mai
subtilă, pretenţii ce răspund la realitatea concretă şi care nu trebuiesc înlăturate
complet din contactul perceptual al eului cu realitatea. De aceea, a schimba modul de
viaţă al oamenilor poate conduce la schimbări în cadrul acestor atitudini intrapsihice
faţă de realitate.
Pentru Wachtel, conflictele care domină viaţa unei persoane pot fi înţelese ca
decurgând din – şi la fel de bine influenţând – modul ei de viaţă. Conflictele
intrapsihice creează comportamente problematice; comportamentele problematice
creează conflicte intrapsihice. Acest proces etologic continuu poartă numele de
psihodinamica clinică. De exemplu, stilul de viaţă al unei persoane umile şi auto-
denigratoare poate fi determinat de o furie reprimată. Însă un stil de viaţă umil şi auto-
denigrator poate de asemenea genera furie. Este vorba de un cerc vicios care se
perpetuează el însuşi la nesfârşit.
Stilul de viaţă curent al unui pacient decurge din problema lui şi generează
încontinuu problema lui, în acelaşi timp. Însă cum pot fi interpretate aceste conexiuni,
aceste continuităţi între trecut şi prezent? Imaginarul psihanalitic tradiţional este unul
arheologic – este vorba de straturi peste straturi de reziduuri, dispuse în manieră
ierarhică. Perspectiva comportamentală tradiţională subliniază procesul determinant
de generalizare de la un eveniment la altul. Wachtel a conceput legătura dintre trecut
şi prezent drept o re-creare ciclică a evenimentelor interpersonale. Pentru a apela la

128
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

conceptul lui Piaget de schemă, noi asimilăm experienţele noi printr-o paradigmă mai
veche – ca mod mai familiar de a gândi lucrurile. Astfel, persoanele noi şi relaţiile noi
tind să fie înţelese şi abordate în termenii asemănării lor cu persoane şi relaţii mai
vechi.
Nucleul nevrozei este anxietatea invocată şi menţinută de psihodinamica
ciclică a pacientului. O tânără s-a prezentat la terapie cu un trecut plin de conflicte
enorme în viaţa ei sexuală. Acest conflict intern a condus la o anxietate considerabilă
cu privire la relaţiile ei sexuale şi inhibiţii în ce priveşte asimilarea de abilităţi sociale
cotidiene implicate în modul de abordare a bărbaţilor de care se arăta interesată. Ea
este prinsă într-un cerc vicios în care conflictele intrapsihice generează anxietate în
legătură cu excitaţia sexuală, fapt ce conduce la evitarea situaţiilor cu încărcătură
sexuală. Prin urmare, ea pare ciudată şi ineficientă când vine vorba să vorbească cu un
bărbat; prin urmare, anxietatea inhibă dorinţa sexuală. Astfel de tipar clinic, repretat la
nesfârşit este cel mai probabil mult mai răspunzător pentru fricile ei curente faţă de
bărbaţi decât exoticele reprezentări simbolice ale anxietăţii ei, care în cele din urmă
”erupe” în timpul şedinţelor ei psihanalitice.

Teoria proceselor terapeutice

Acele evenimente interpersonale care perpetuează nevrozele implică nevoia


unei intervenţii active din partea terapeutului, pentru ca tiparele nevrotice să poată fi
modificate. Perspectiva psihodinamicii ciclice valorizează intervenţia directă în cadrul
vieţii de zi cu zi a pacientului. Wachtel ia distanţă faţă de ideea psihanalitică conform
căreia interpretarea este ”aurul pur” al intervenţiilor psihoterapeutice, precum şi de
pretenţia nesusţinută că eliminarea represiei şi comunicarea unei cunoaşteri autentice
vor deschide calea spre schimbarea comportamentului. Eforturile interpretative ce au
ca ţintă cunoaşterea originilor sau a motivelor curente nu reprezintă decât o modalitate
printre multe altele care urmăresc ruperea ciclului distructiv al evenimentelor.

Activitatea terapeutului. Terapeutul integrativ psihodinamico-comportamental


adoptă un stil clinic care are perspective atât dinamice cât şi comportamentale. Din
punct de vedere dinamic, o mare parte a activităţii de interpretare este asemănătoare
cu cea a terapeuţilor orientaţi psihodinamic. Din punct de vedere comportamental, o

129
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

mare parte din contracondiţionarea şi deprinderea abilităţilor seamănă cu activitatea


terapeuţilor comportamentali. Însă puse înpreună, acestea produc o integrare
sinergetică, un întreg superior elementelor din care este compus.
În tratamentul cazului auto-diagnosticat de ”anxietate-test”, Wachtel a
combinat desensibilizarea sitematică, exerciţiul imaginativ, şi introspecţia pentru a-l
ajuta pe ”John” să depăşească anxietatea. Perspectiva psihodinamicii ciclice îl ajută pe
terapeut să vadă ca relevant, ca parte a unui tipar mai vast, un număr de elemente ale
experienţei lui John legată de trecerea examenului de licenţă. Grijile lui privind
statutul său şi umilinţele îl fac pe acesta să evite studiul şi să ia în uşor examenul. La
rândul său, acest fapt produce anxietate în plus, pe baza unui sentiment
neconştientizat de a fi nepregătit şi pe baza eşecurilor anterioare la test. Aceste eşecuri
sporesc anxietatea legată de test şi ameninţă mai departe statutul lui, ducând mai
departe la evitare şi la acţiuni compensatorii de a apărea erou în legătură cu toate
aceste chestiuni.

Activitatea pacientului. Deşi anumiţi terapeuţi găsesc această povară integrativă prea
tehnică sau prea complicată teoretic, de obicei pacienţii acceptă destul de natural
combinaţia de acţiune şi analiză. Conflictele şi inhibiţiile care reprezintă de regulă
nucleul problemelor pacientului conduc în mod regulat la deficienţe comportamentale
specifice, iar pacienţii, ca regulă, sunt interesaţi de inţelegerea originii problemelor lor
şi de realizarea de paşi concreţi în corectarea acestora. Probabil că singura aşteptare
diferenţială în psihodinamica ciclică este aceea că pacienţii, ghidaţi de terapeut,
transformă repetat analiza în acţiune şi acţiunea în analiză. Dincolo de asta, activitatea
pacientului în orice moment al terapiei va depinde în mod concret de natura
intervenţiei ”comportamentale” sau ”psihodinamice”.

Conţinutul terapeutic

Abordarea de tipul psihodinamicii ciclice a teoriei şi practicii s-a dezvoltat ca


un efort integrativ de a încorpora observaţiile şi conceptele diverselor perspective într-
o perspectivă conceptuală coerentă. Sinteza teoretică încearcă să cuprindă o arie largă
de observaţii oferite de sursele participante şi să ofere un context pentru o arie largă
de intervenţii clinice. Ca efort integrativ, această abordare nu prescrie un conţinut

130
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

terapeutic concret sau singular. Mai degrabă, reprezintă un mod de a privi şi de a


aborda practic fenomenele clinice într-o manieră nouă şi mai integratoare.
”Conţinutul” recurent, dacă poate fi numit aşa, îl constituie rolul conservativ al
cercurilor vicioase în iniţierea şi menţinerea anxietăţii. Psihodinamica ciclică pune în
primul rând accentul nu pe fixaţiile experienţelor traumatizante, ci pe cercurile
vicioase puse în mişcare de aceste experienţe şi pe modul în care aceste tipare ciclice
persistă în prezent. Acest accent pe procesele circulare, intrapsihice şi interpersonale,
oferă o soluţie, anume de a uni abordarea psihodinamică individuală cu cea a
sistemelor familiale, şi de a integra accentul caracterologic al abordărilor psihanalitice
şi accentul situaţional al abordărilor comportamentale.

Relaţia terapeutică

Psihoterapia este, în primul şi în primul rând, o relaţie umană. Cultivarea unei


relaţii adevărate şi analiza transferării corespund presupoziţiilor psihodinamice ale lui
Wachtel, însă variabilele interpersonale şi integrative ale lui se depărtează de
perspectivele psihanalitice tradiţionale în diverse şi importante moduri, şi în primul
rând în ceea ce priveşte nevoia pentru o intervenţie mai activă. Pentru a utiliza o
expresie a lui Wachtel, ”Nu poţi merge prea departe prin a fi neutru.” El se adresează
numeroaselor limitări ale poziţiei psihanalitice clasice privind neutralitatea terapeutică
şi evitarea acţiunilor prescriptive. Pericolul implicat de ”apele tulburi ale transferului”
şi de ”contaminarea câmpului” sunt pentru Wachtel sunt depăşite în importanţă de
oportunităţile ratate de intervenţie creativă şi directă.
Sunt necesare o poziţie pozitivă afirmativă şi o relaţie comportamentală mai
activă. Relaţia terapeutică este considerată atât o precondiţie a schimbării, cât şi un
proces de schimbare şi, funcţie de problema existentă, trebuie privită de asemenea ca
şi conţinut ce trebuie schimbat (cum ar fi timiditatea). Empatia, autenticitatea şi
respectul sunt combinate ca şi intervenţii comportamentale de ordinul exerciţiului de
imaginaţie, desensibilizării sistematice şi exerciţiilor de afirmare de sine care au loc în
timpul şedinţelor, dar şi ca ”temă pentru acasă”, în afara şedinţelor.

Terapia multimodală

131
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

O schiţă a lui Arnold Lazarus

Arnold A. Lazarus (1932-) a abordat eclectismul tehnic din tradiţia comportamentală


alt fel decât Wachtel. Lazarus s-a născut, a crescut şi a fost educat în Africa de Sud,
unde şi-a luat doctoratul în 1960, la Universitatea Witwatersrand din Johannesburg,
sub tutela lui Joseph Wolpe. Disertaţia lui intitulată ”New Group Techniques in the
Treatement of Phobic Conditions” (Noi tehnici de grup în tratarea condiţiilor fobice)
a examinat eficacitatea desensibilizării sistematice în cadrul grupurilor şi a angajat
măsurători obiective pentru evaluarea evitării cu caracter fobic.

Teoria personalităţii şi psihopatologia

În mod predictibil, teoria multimodală a personalităţii este largă şi cuprinzătoare. Noi


suntem produsele unui joc complex al moştenirii genetice, trecutului învăţării sociale
şi mediului fizic. Lazarus se adresează rolului genetic al tulburărilor afective şi
schizofrenice din etiologie, precum şi diferenţelor înnăscute privind toleranţa la
stimuli. Triada învăţării sociale – condiţionarea clasică, condiţionarea operantă şi
modelarea empatică – explică anumite tulburări, însă majoritatea afecţiunilor clinice
par a emana mai degrabă din asociaţii percepute decât din condiţionări propriu-zise.
Îndepărtându-se de perspectiva comportamentală pură spre un punct de vedere mai
fenomenologic şi cognitiv, Lazarus ne aduce aminte că oamenii rareori răspund
automat ”exteriorului” (stimulilor externi), însă răspund în schimb ”interiorului”
(cogniţiilor interne), reprezentărilor simulilor. În timp ce recunoaşte existenţa unor
multiple forţe ce determină dezvoltarea personalităţii, perspectiva multimodală
subliniază impactul substratului biologic şi al trecutului de învăţare socială, conceput
în liniile cele mai mari.

Conţinutul terapeutic

O premisă centrală a terapiei multimodale este aceea că pacienţii sunt tulburaţi de o


multitudine de probleme specifice care trebuiesc remediate cu o multitudine de tehnici
specifice. Spre deosebire de terapeuţii altor sisteme, terapeutul multimodal nu

132
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

dictează nici conţinutul concret care trebuie tratat, nici nu forţează problemele
pacientului să se potrivească unui pat al lui Procust. (Procust a fost acel hangiu grec
legendar care îi punea pe vizitatorii naivi într-un pat fix iar apoi îi reteza sau îi
întindea după caz, pentru a se potrivi patului său.) Mai degrabă, sarcina terapeutului
multimodal este de a evalua comprehensiv şi sistematic deficienţele şi excesele
pacienţilor. Tiparul de evaluare multimodală este BASIC I.D.:

B = Comportamentul (Behavior)
A = Afectivitatea (Affect)
S = Senzaţia (Sensation)
I = Imaginaţia (Imagery)
C = Cogniţia (Cognition)

I = Relaţiile interpersonale (Interpersonal relationships)


D = Drogurile(substanţele chimice)/biologia (Drugs/biology)

Acest acronim serveşte la specificarea conţinutului psihoterapiei şi la coordonarea


terapeutului în selectarea intervenţiilor concrete şi eficiente pentru fiecare în parte.
Un aspect pe care Lazarus l-a subliniat în mod repetat este faptul că toate modalităţile
pot fi abordate direct în tratament în afară de una singură. Afectivitatea poate fi
abordată indirect, deoarece nimeni nu poate stârni sau schimba emoţii în mod direct.
Ea poate fi accesată şi influenţată doar prin comportament, senzaţii, imaginaţie,
gândire, relaţii interpersonale şi procese biologice sau legate de chimia organismului.
Deşi mulţi oameni sunt în căutarea unei terapii deoarece se simt rău, ”poziţia
multimodală este aceea în care cel mai elegant şi meticulos mod de a reduce
anxietatea, de a ridica depresia şi de a calma sentimentul de vină este eliminarea
tiparelor disfuncţionale concrete şi interrelaţionate” ale celorlalte modalităţi.

Teoria proceselor terapeutice

Eclectismul tehnic al terapiei multimodale conduce la o arie largă de mecanisme


disponibile destinate efectuării schimbării. Mecanismele concrete care operează într-
un caz dat depind de tehnicile selectate, care la rândul lor depind de problemele

133
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

concrete ale pacienţilor. Unele dintre mecanismele posibile destinate efectuării


schimbării includ următoarele:

Comportamentul (Behavior): susţinere pozitivă; susţinere negativă; pedeapsă;


contracondiţionare; eliminare

Afectivitatea (Affect): conştientizarea, clarificarea şi recunoaşterea trăirilor


afective; eliberarea tensiunii emoţionale

Senzaţia (Sensation): eliberarea tensiunii; plăcerea senzorială

Imaginaţia (Imagery): coping cu imaginile; schimbarea imaginii de sine

Cogniţia (Cognition): restructurare cognitivă; amplificarea conştientizării;


educaţia

Relaţiile interpersonale (Interpersonal relationships): modelarea; dezvoltarea


abilităţii de afirmare de sine şi a altor abilităţi sociale; dispersarea
complicităţilor nesănătoase; acceptarea fără prejudecăţi

Drogurile (substanţele chimice) / biologia (Drugs/biology): identificarea


afecţiunilor medicale; încetarea consumului abuziv de substanţe; o alimentaţie
mai sănătoasă şi exerciţiu fizic; medicaţie psihotropică acolo unde este
indicată.

Activitatea pacientului. Activitatea pacientului, ca şi cea a terapeutului, depinde într-


o mare măsură de natura problemei şi de tipul de procedură angajată. Tratamentul este
personalizat şi direcţionat spre scop, persoana fiind pacientul (şi nu terapeutul) iar
scopurile fiind în cea mai mare măsură cele ale pacientului. Dacă presupunem că
imaginaţia (imaginarul, imagery) este una dintre tehnicile selectate, atunci pacientul
va trebui să deprindă relaxarea profundă, vizualizarea scenei, să înveţe să se bazeze pe
experienţa terapeutului şi să colaboreze în ce priveşte anumite scene vizualizate,
pentru a le putea practica în intervalul dintre şedinţe. Dacă presupunem că exerciţiile

134
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

de afirmare de sine sunt alese ca tratament preferenţial, atunci pacientul va fi solicitat


să se implice în joc de rol activ, probabil să facă rost şi să citească o carte despre
afirmarea îndrăzneaţă de sine, şi să încerce anumite teme pentru acasă până la şedinţa
următoare.
Terapia multimodală este o terapie activă şi comparativ solicitantă, dar ar trebui să îl
solicite mult mai puţin pe pacient decât pe terapeut. Clinicianul experimentat va
parcurge etapele de tratament în funcţie de capacităţile şi obiectivele pacientului în
cauză. De obicei pacienţii nu se simt copleşiţi, însă anumiţi terapeuţi da.

Activitatea terapeutului. Atunci când este corect efectuată, o zi de terapie


multimodală este epuizantă pentru terapeut, şi mental şi comportamental.
Psihoterapeuţii care oferă intervenţii tehnice, situaţii de relaţionare şi formate de
terapie foarte asemănătoare aproape tuturor pacienţilor lor se descurcă comparativ
foarte uşor. Dar adaptarea tuturor acestor elemente la fiecare situaţie şi persoană în
parte necesită multă energie mentală în plus şi competenţă clinică considerabilă.
Terapeutul multimodal obţine informaţii pe baza interviurilor iniţiale şi a unui
inventar complet privind trecutul pacientului iar apoi creează un profil modal
(Modality Profile) – în esenţă un tabel de tip BASIC I.D. care enumeră problemele
pacientului după modalităţi şi intervenţia indicată pentru fiecare problemă în parte.
Dacă este necesară o informaţie adiţională sau dacă apar impasuri în tratament, atunci
va fi realizată o a doua evaluare BASIC I.D. În plus faţă de profilele modale, o altă
procedură modală de evaluare o reprezintă folosirea profilelor structurale, care sunt
măsurări cantitative de-a lungul BASIC I.D. Pacienţii construiesc măsurători de şapte
puncte (1 reprezentând nivelul cel mai de jos, iar 7 nivelul cel mai ridicat) pentru
fiecare modalitate; pentru Comportament, ca să îl luăm pe primul, pacienţii sunt
informaţi că ”Unii oameni por fi descrişi ca activi – ei sunt orientaţi spre acţiune,
caută să se facă ocupaţi, rezolvă diverse lucruri, abordează diverse proiecte”, iar apoi
sunt întrebaţi: ”În ce măsură eşti tu un om de acţiune?” Aceste măsurători sunt apoi
reprezentate pe un grafic.
Având adunate toate aceste informaţii clinice, terapeutul multimodal începe
demersul - consultându-se şi cu pacientul - prin selectarea procedurilor terapeutice şi
atitudinilor mentale indicate pentru cazul concret. Desigur, activitatea terapeutului va
depinde de tipul de procedură şi atitudine selectate. Un ”Glosar de tehnici principale”

135
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

(Glossary of Principal Techniques) folosit în terapia multimodală conţine nu mai


puţin de 39 de intervenţii – iar acestea sunt doar cele principale! Sarcina terapeutului
în implementarea – să zicem – a tehnicii de concentrare a lui Gendlin spre deosebire
de strategia paradoxală sau blocajul gândirii va fi într-adevăr foarte diferită.

Relaţia terapeutică

Terapia multimodală consideră relaţia terapeut–pacient ca fiind solul care permite


tehnicilor să prindă rădăcini – nu ca mijloace principale pentru atingerea scopurilor. În
acest sens, clinicienii multimodali, ca şi colegii lor comportamentali, văd relaţia
terapeutică drept precondiţia schimbării pentru practic toate cazurile, şi drept conţinut
care trebuie să fie schimbat doar în acele cazuri în care un anumit stil interpersonal
(cum ar fi deficienţele de afirmare de sine sau excesele de furie) este identificat ca
problematic în cadrul interacţiunilor dintre pacient şi terapeut, în timpul şedinţelor. O
relaţie caldă şi plină de grijă este adesea contextul schimbării şi doar rareori procesul
central al schimbării. Mult mai des însă pacienţii necesită reducerea
comportamentelor de proastă adaptare, a gândirii eronate şi a altor probleme prin
intermediul BASIC I.D. împreună cu deprinderea abilităţilor de coping.
Lazarus a fost mai ales critic cu ideea că empatia autentică, consistenţa
terapeutului şi aprecierea pozitivă constituie condiţiile suficiente şi necesare pentru o
schimbare constructivă de personalitate, aşa cum a sugerat Rogers. În primul rând, că
cercetările empirice nu susţin nici necesitatea şi nici suficienţa acestor condiţii care
facilitează schimbarea. În al doilea rând, oferirea unei relaţii terapeutice identice şi
unitare (sau unimodale) tuturor pacienţilor cade în faţa unei psihoterapii personalizate,
adaptate pacientului. În cuvintele lui Lazarus: ”Ei (terapeuţii centraţi pe persoană) nu
stau să se gândească cu cine, în ce situaţii şi care anume poziţie didactică sau
pedagogică poate fi folosită, sau cum poate fi făcut la comandă un astfel de guru –
sfinx.” Şi întreabă: ”Cum se face că unul din primele lucruri pe care le învăţăm la
cursul de Psihologie este acela că fiecare om este unic, dar când vine vorba să tratăm
pacienţi unii terapeuţi par să presupună că toţi pacienţii sunt făcuţi după acelaşi
tipar?”

Eficienţa

136
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Câteva dizertaţii şi câteva articole publicate au cercetat utilitatea clinică a


presupoziţiilor şi constructelor terapiei multimodale. Lazarus însuşi a condus câteva
cercetări asupra rezultatelor şi urmărilor terapiei pe pacienţi care au primit tratament
multimodal, dar nici o investigaţie comparativă controlată nu a fost publicată până în
prezent. Terapia multimodală încearcă să încorporeze descoperirile cercetării de tip
state-of-the-art în cadrul său conceptual, pentru a nu fi pur şi simplu un alt ”sistem”
psihoterapeutic, însă rămâne încă o problemă empirică dacă cercetarea în amănunt a
domeniului pentru găsirea unor metode de evaluare mai bune şi a unor mai bune
metode de tratament îmbunătăţeşte eficienţa generală a psihoterapeuţilor.

O analiză multimodală a d-nei Martha C.

Cazurile complexe precum cazul d-nei Martha C. necesită o psihoterapie comprehensivă şi individualizată.
Amploarea şi diversitatea problemelor ei o fac clientul ideal pentru abordarea multimodală.
Se începe prin a se construi un profil modal care identifică excesele şi deficiturile concrete pe BASIC I.D.–ul
pacientului. Pe tot timpul terapiei ne vom mai întoarce la acest profil, o listă care direcţionează intervenţiile
terapeutice şi permite evaluarea continuă a tratamentului. La începutul terapiei, cea mai mare parte a informaţiei
BASIC I.D. va fi obţinută din interviul iniţial şi din ”Inventarul multimodal al trecutului pacientului” (Multimodal
Life History Inventory) completat de pacient şi returnat înaintea celui de-al doilea interviu. Toate acestea dau
naştere unui profil modal detaliat care va include următoarele:

Comportamentul (Behavior): spălare obsesivă; nu găteşte şi nu are grijă de copii; neîngrijită fizic; are
tendinţa să se retragă şi să se izoleze de ceilalţi; evită praful şi murdăria

Afectivitatea (Affect): anxietate (mai ales în prezenţa mizeriei şi dezordinii); depresie; furie de fond şi
neexprimată; frica de a nu fi internată; momente în care se simte neajutorată

Senzaţia (Sensation): evită contactul fizic; nervoasă; intră în panică dacă este împiedicată să se spele sau
în prezenţa mizeriei

Imaginaţia (Imagery): imagini vii despre cenzura şi controlul parental; imagini ale viermilor intestinali
contaminând familia C.; se imaginează pe sine internată la psihiatrie; simte că ”înnebuneşte” atunci când
nu poate să dea curs ritualurilor ei

Cogniţia (Cognition): gânduri despre viermii intestinali; cerinţe dictatoriale cu privire la curăţenie;
perfecţionistă; gândire catastrofică; ”nu mai am nici o speranţă şi aş putea la fel de bine să mă sinucid”

137
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

Relaţiile interpersonale (Interpersonal relationships): încercări excesive de a-i controla pe ceilalţi;


tensiune între ea şi soţ; evită contactul sexual; evită contactul cu majoritatea prietenelor; îi înstrăinează
pe copii de prietenii lor; când este confruntată, recurge la ritualurile ei obsesive

Drogurile (substanţele chimice) / biologia (Drugs/biology): organismul probabil nu mai este în formă; nu
a pomenit că ar face regulat exerciţii fizice; ar putea necesita farmacoterapie pentru depresie şi anxietate.

Chestionarul cu privire la trecutul ei ar putea probabil indica la fel de bine faptul că d-na Martha C. favorizează o
terapie agresivă orientată spre acţiune care ar putea să ajute căsniciei ei şi să o ajute să evite spitalizarea într-o
instituţie psihiatrică. Să presupunem că ea răspunde cum că primul ei scop terapeutic este reducerea timpului
dedicat duşurilor şi problema evitării mizeriei. Preferinţele ei exprese şi profilul ei modal – nu predilecţiile
intransigente ale terapeutului sau vreun diagnostic global privind tulburările obsesionale – furnizează un plan
pentru alegerea unui tratament imediat şi personalizat.
Atunci când un pacient ca d-na C. întâlneşte probleme în aproape toate sferele de funcţionare, cu cât se vor folosi
mai multe terapii modale, cu atât rezultatul va fi mai pozitiv şi mai eficient. Având de-a face cu tulburări atât de
adânc înrădăcinate, ne îndoim că d-na C. îşi va reveni la nivelul de funcţionare premorbid fără un program
personalizat.
De unde începem? Vom începe cu o problemă căreia pacientul îi acordă o mare prioritate şi pentru care avem la
îndemână intervenţii eficiente. Cercetarea efectuată arată că problemele ei afective, imaginare şi comportamentale
declanşate de viermii intestinali şi mizerie pot fi cel mai bine rezolvate printr-o combinaţie de prevenire graduală a
reacţiei şi desensibilizare sistematică, urmate de o desensibilizare in vivo. La început, d-na C. va deprinde
relaxarea profundă pe care o poate practica în timpul momentelor ei de anxietate. Odată ce aceasta este învăţată,
vom crea ierarhii alcătuite din stimuli aflaţi în legătură cu mizeria şi viermii paraziţi. O parte a ierarhiei va
cuprinde de exemplu un exerciţiu de imaginaţie în care ea îşi va imagina că îşi cumpără lenjerie intimă nou-nouţă
învelită în celofan, apoi lenjerie intimă nou-nouţă, apoi lenjerie proaspăt spălată, până la imaginea că ridică de jos
lenjerie care este în principiu curată, deşi a fost purtată. D-na C. va putea să se apropie practic de lenjeria murdară
şi să îşi limiteze timpul destinat duşului doar după ce anxietatea nu îşi mai face apariţia, dat fiind că a fost
contracondiţionată prin desensibilizare. Având această nouă reacţie de relaxare la dispoziţie, şi având o încredere
sporită în controlul comportamentului, ea va începe, pas cu pas, să reducă intervalul de timp petrecut cu duşurile ei
zilnice.
Reducând astfel anxietatea ei şi ritualurile pe care le urmează, putem trece la ideile (cognitions) ei
iraţionale. Cercetarea noastră şi preferinţele d-nei C. indică un tratament de tipul restructurării cognitive din tradiţia
raţional-emoţională. Stima de sine scăzută şi deficienţele de afirmare de sine sugerează o poziţie mai susţinătoare,
mai graduală şi cu un mai mare nivel de colaborare decât cea sugerată de Ellis.
După câteve luni de şedinţe săptămânale sau bisăptămânale, d-na C. îşi revine încet, comportamental şi
cognitiv. Însă celelalte modalităţi sunt încă deficiente, şi probabil le vom aborda simultan – atenţi desigur la
preferinţele şi aşteptările pacientului. Zgârcenia ei în ce priveşte senzaţiile senzuale şi evitarea actului sexual pot fi
cel mai bine tratate prin concentrarea atenţiei asupra senzaţiilor, urmată de etape progresive în terapia sexuală.
Informaţia didactică, probabil sub forma lecturilor din Masters şi Johnson, va fi utilizată pentru a contracara
miturile moştenite de la părinţi. O mare parte a terapiei sexuale va avea loc în contextul şedinţelor făcute împreună
cu soţul, care şi el va aborda problema modului ei de a controla totul în ce priveşte interacţiunile familiale. Putem
experimenta cu exerciţiile de afirmare de sine în cadrul familiei pentru a-i ajuta pe ceilalţi membri să poată să se
opună cerinţelor absurde ale d-nei C. şi pentru a o ajuta pe ea să-şi exprime frustrările într-un mod mai direct.

138
Disciplina Introducere in psihoterapie – PPS III, anul universitar 2017-2018
Titular curs, conf univ dr. Daniela Muntele Hendreș;
Acest suport de curs are la bază mai ales lucrarea Systems of Psychotherapy (1994) Prochaska şi Norcross.

În funcţie de reacţia ei la intervenţii, vom lua în considerare şi posibilitatea unei reţete pentru
medicamente antidepresive, pe care cercetările le-au găsit ca fiind folositoare în cazul mai multor pacienţi care
sufereau de afecţiuni asemănătoare. Acest lucru este cu atât mai valabil mai ales în cazul în care ea se dovedeşte
incapabilă să înveţe relaxarea profundă sau să răspundă adecvat la terapia cognitivă.
Astfel, terapia multimodală are ca scop combinarea celor mai eficiente intervenţii psihoterapeutice,
didactice şi psihofacmaceutice disponibile pentru acest pacient în situaţia concretă în care se află. Încercăm să
aplicăm aceste modalităţi pentru a o ajuta pe d-na C. să dobândească o varietate de moduri constructive de răspuns.
Dacă d-na C se desensibilizează de mizerie, dacă învaţă să folosească răspunsul de relaxare şi gândirea realistă ca
şi alternative, dacă reuşeşte să se impună cu furie şi să se satisfacă sexual pe ea ca şi pe soţul ei, ea se va întoarce
treptat spre un stil de viaţă mai plăcut. În locul obsesiilor ei amplificate de contemplările psihanalitice, ea îşi va
dezvolta un mod de funcţionare mai sănătos, direcţionat prin intermediul intervenţiilor multimodale active.

139