Mihai Eminescu (1850-1889) este Poetul Nemuritor pe care l-a daruit lumii
pamantul romanesc deasupra caruia steaua lui de creator strabate veacurile.

O tema importanta a liricii eminesciene o constituie natura si dragostea,

prima fiind spatiul feeric si vrajit in care este proiectata asteptata clipa a
iubirii.

Astfel, in poezii ca: "Lacul", "Dorinta", "Sara pe deal", "Floare albastra" si

altele, peisajul este plin de culoare si prospetime, reflectand bucuria si
plinatatea elanului erotic.

In aceeasi tema se incadreaza si poezia "Craiasa din povesti", publicata la 1

septembrie 1876, in revista "Convorbiri literare".

 Titlul constituie o trimitere la lumea basmului, numind faptura diafana

intrupata din razele de luna, in visul unei nopti de vara.

 Structuri:
Poezia "Craiasa din povesti", de M. Eminescu se incadreaza in genul liric:
desi autorul nu exprima aici, in mod direct, anumite sentimente, tabloul
feeric infatisat este rodul imaginatiei sale, fictiune in care poetul este cel
care contempla intregul ritual savarsit de tanara indragostita.
Poezia "Craiasa din povesti" este alcatuita din 7 catrene.

In interiorul lor se constituie un cadru tipic eminescian in care natura,

basmul si chipul iubitei converg pentru a alcatui o lume feerica, incarcata de
vraja.
Tabloul naturii este dominat de doua dintre elementele specific eminesciene:
luna si lacul. Impresionanta este insa atmosfera de mister care invaluie
totul, astfel incat negurile, campia, florile, norii si valurile par a fi inzestrate
cu o existenta magica.

Cele sapte strofe cuprind doua secvente care corespund la doua spatii
poetice:
Strofa I constituie o frumoasa descriere a spatiului exterior - cadrul feeric al
unei nopti de vara. Aceasta este lumea reala. Strofele II-VII prezinta spatiul
interior - echivalent cu visarea nascuta din razele lunii. Aceasta este lumea
imaginara, a basmului.

Universul operei:
  Strofa I se deschide printr-o imagine vizuala contrastanta apartinand
planului cosmic: "Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie".

in interiorul ei, epitetele adjectivale ("albe, stralucite", "argintie") dau sclipiri

de sidef cadrului nocturn, incarcandu-l cu puteri magice.

Tot in strofa I apar si elemente ale planului terestru (apele, campia), peste
care lumina argintie se revarsa schimband peisajul real in unul de vis.
 Spatiul interior, al lumii imaginare se constituie incepand cu strofa a Ii-a.

In lumina ireala, florile (personificate, avand insusiri omenesti), se aduna "in

sezatoare", pentru a impodobi noaptea intr-o somptuoasa haina stravezie,
impodobita cu nestemate de roua (metafora "boabe mari de piatra
scumpa").

In centrul tabloului se afla lacul, deasupra caruia norii (personificati) "Au

urzit o umbra fina" cu irizari luminoase.

Surpins intr-o miscare domoala si continua de valuri, lacul este un spatiu

magic (" Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al sfintei Miercuri") apartinand basmului.
Asa se explica aparitia imaginara a "copilei", fiinta intrupata dintre trestii, ca
o zana a lacului.
Imaginea tinerei apartine tot basmului: ea este "craiasa din povesti" care
descanta apele, oficiind un adevarat ritual:
" Trandafiri arunca rosii"

" Trandafiri arunca tineri".

Indragostita, ca si Narcis, de propriu-i chip, fata il cauta in oglinda lacului

fermecat de cele doua sfinte protectoare ale iubirii (Sfanta Miercuri si Sfanta
Vineri).            /
Si, raspunzand parca ritualului magic, lacul isi aduna apele " in cercuri", ca
marea din care se naste Luceafarul.

Ultima strofa cuprinde o schita de portret, in care apare eterna iubita

eminesciana, cu parul blond si ochi albastri. Finalul o transfera insa in
fabulos, prin ochii care "aduna" basmele pentru a le pastra mereu.

Cele doua planuri ale poeziei (terestru si cosmic) se intrepatrund, ca in

vechile mituri in care Cerul se logodea cu Pamantul.
Elemente de versificatie:
Poezia este structurata in strofe de cate patru versuri, cu ritm trohaic si
masura de 8 silabe.