Comentariul poeziei Frumoasă-i (Mihai Eminescu, Memento mori, Postume)

Poemul ”Frumoasă-i”(1866) deschide volumul de poezii postume al lui Mihai Eminescu, intitulat Memento mori,
apărut la Editura Litera Internațional, București-Chișinău, în colecția Biblioteca școlarului, textele fiind reproduse din
Mihai Eminescu, Opere, volumul I, ediție critică îngrijiă de Perpessicius, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II,
București, 1939, Mihai Eminescu, Opere alese, volumul II, ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius, Colecția Scriitori
români, Editura Minerva, București, 1973, Mihai Eminescu, Poezii, Colecția Biblioteca școlarului, Editura Litera, Chișinău,
1996. Textele, cu excepția particularităților de limbă și stil ale autorului,respectă normele ortografice în vigoare.
Poezia este alcătuită din două strofe, prima strofă de 30 de versuri, și cea de-a doua strofă de 8 versuri, versurile
fiind dispuse în mai multe secvențe poetice. Titlul este alcătuit dintr-un adjectiv și un verb copulativ, epitet în inversiune,
urmat de puncte de suspensie, care exprimă faptul că ceva a rămas necomunicat, nespus, ceea ce vin să completeze ultimele
două versuri ale poeziei, care se constituie, de altfel, într-o concluzie a întregii poezii: ”Căci am eu pe-o floare
necaz:/Frumoasă-i ca ziua de azi!” Ele exprimă uimirea, emoția, încântarea de care e cuprins poetul în fața tabloului
naturii, care-i deșteaptă în suflet sentimente de emoție, visare, fericire, care-l umplu de bucuria existenței.
Poezia este romantică prin universul de semnificații, prin corespondența dintre eu-l liric și natură, care este cea
care prilejuiește reveria poetului. Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii in poezia lui Eminescu. Cu
apa sa liniștită, el participă in mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: " In lacul cel verde si lin / Resfrânge-se cerul
senin". Tema poeziei este așadar natura și ca și în poezia ”Lacul”, și aici putem identifica un personaj natural central,
personificat, lacul, cu a cărui imagine se deschide poezia. Cerul se oglindește în lacul ”cel verde și lin”, dublu epitet
postpus, ”cu norii cei albi de argint”, epitet individualizat printr-o metaforă, iar în versul următor se continuă cu o
personificare, ”Cu soarele nori sfâșiind/ Dumbrava cea verde pe mal”. Valul deține de asemenea proprietăți magice de a
reflecta ceea ce este aproape de el. Dumbrava de pe mal este, in poemul ”Frumoasă-i”, chiar obiectul reflectat: "Dumbrava
cea verde pe mal / s-oglindă în umedul val". Poetul conturează astfel un tablou natural plin de grație și frumusețe, în care
razele soarelui se strecoară ca niște fâșii de lumină, luminând dumbrava verde de la malul lacului.
Întregul tablou natural e romantic, sunt conturate trăsăturile sălbatice, virgine ale naturii, prin imagini poetice
menite să deștepte în sufletul cititorului un sentiment. ”Stânca stârpită de ger”, o metaforă sugestivă pentru a descrie
intemperiile naturii, își înalță fruntea spre cer. În acest vers apar, pe rând, o inversiune și o personificare:”a ei frunte”,
conturând deja din primele versuri o imagine umanizată a naturii, care se face ecoul sentimentelor poetului. În aceste prime
versuri apare totodată o enumerație: cerul, dumbrava, stânca, împreună cu lacul constituindu-se în primele elemente ale
cadrului natural. Cerul – un element al naturii cosmice, și celelalte, elemente ale naturii terestre, care formează astfel un
cadru natural complet. Dacă în prima secvență poetică tabloul este static și conturează decorul natural al reveriei poetului,
în următoarea secvență lirică apar verbe de mișcare: ”mă sui”, ”le pui”, ”caut”. Apare un prim element de mișcare, ”mă
sui”, poetul căutând cel mai bun loc de a medita, pe stânca cea sfărâmată, la misterele universului, la frumusețea răsăritului
și a apusului.
În următoarea secvență poetică, printr-o nouă enumerație, a două verbe de mișcare și a unui verb static, ”cobor”,
”mă culc”, ”ascult” este sugerată visarea poetului în sânul naturii, somnul, sub aripa ei ocrotitoare. Ca în poeziile sale care
au ca temă natura și dragostea, putem identifica același ceremonial al iubirii: descrierea cadrului natural, meditația,
visarea, în sânul naturii, care cheamă gândurile poetului, somnul sub aripa ei ocrotitoare, portretul plin de grație al ființei
iubite. Dinamicul cu staticul alternează, având rolul fie de a însufleți peisajul, sau, dimpotrivă, de a-l face subiectul
contemplației poetului. Cuvintele sunt simple, în întreaga poezie, curg firesc, întocmai ca într-o creație populară. Apar, pe
rând, un epitet metaforic ”flori cu miros”, o personificare în inversiune ”Ascult la a valului cânt”, și încă o personificare
”La gemătul dulce din vânt” (care conține și epitetul ”dulce”, sugerând muzicalitatea, armonia sunetului iscat de vânt) care
este totodată și o imagine auditivă.
Secvența lirică următoare completează tabloul printr-o înfățișare panoramică a naturii, care pare o tânără
mireasă, împodobită cu ”mii tinere flori”, construcție din care lipsește prepoziția ”de”, constituindu-se într-o eclipsă, având
drept efect reliefarea epitetului în inversiune ”tinere flori”. Și în această secvență lirică putem identifica o enumerație:
”natura”, ”verde covor”, ”mii tinere flori”.
A cincea secvență lirică aduce în prim-plan două verbe statice: văd și simt, primul repetându-se de trei ori.
Frumusețea cadrului natural se adresează, cum e de așteptat, în primul rând văzului poetului, se constituie într-un șir de
imagini vizuale, care au menirea de a-i deștepta în suflet stări subiective, de a apela la simțirea și sensibilitatea sa. ”Apa
tremură lin”, o frumoasă personificare pentru a descrie cercurile concentrice ale apei, ”Vântul o-ncruntă-n suspin”,
personificare care sugerează tulburarea undelor senine ale apei de vânt, care o atinge cu un sunet melodios, tânguios,
conturându-se astfel o nouă imagine auditivă. Fluturii albaștri, ușori (dublu epitet postpus) sărută cu atingerea lor florile,
într-o împreunare terestră și nevinovată.
Ultimele versuri se adaugă ca o concluzie la prima strofă a poeziei. Poetul se adresează sieși printr-o interogație
retorică: ”De ce nu am aripi să zbor!” Întreaga poezie se constituie într-o gradație ascendentă, culminând cu versurile din
final. Poetul se compară cu fluturele ”ușor și gentil”, plin de farmec și copilăros, care se așează pe-o floare de crin să-i bea
”suflețelul din sân”. Crinul este pielea albă ca laptele a sânului iubitei sale, căruia poetul îi duce dorul, căci floarea – adică
ființa iubitei sale, e la fel de frumoasă precum ziua de azi.
Asistăm, astfel, la o trecere treptată, lină, de la natură la persoana iubită, care se face gradat, și în final, în ultima
strofă, se produce brusc, având rolul de a ne arăta cum natura este prelungirea gândului secret al poetului, a gândurilor și
sentimentelor sale celor mai intime. Întocmai ca primăvara, anotimpul descris de poet, iubita este la fel de frumoasă, natura
fiind cea care deșteaptă, în fond, toată reveria îndrăgostitului. Ființa iubită este cea care îl încântă prin frumusețea, grația,
puritatea ei, asemănătoare florii crinului, încât poetul se simte un copil, atras fără încetare de misterul răspândit de ea, de
frumusețea ei, poetul și iubita sa preluând atributele fizice și sufletești ale naturii umanizate.
 Din punct de vedere prozodic, rima poeziei este împerecheată, măsura versului este de opt silabe și ritmul este
iambic, alături de care mai întâlnim amfibrahul. Întreaga poezie degajă o notă de optimism, de aceea putem spune că
”Frumoasă-i…”este una dintre cele mai frumoase idile din lirica eminesciană, un adevărat paradis terestru, însuflețit în
final de imaginea plină de puritate a iubitei.

5.10.2014