Cromatica luminoasă

Axa fundamentală a poeziei o constituie cromatica luminoasă, redată printr-o varietate de

cuvinte din acelaşi câmp lexical: alb, strălucit, argintiu, piatră scumpă, bulgări de lumină,
lucesc, roşu, galben, albastru.

Oximoronul
Oximoronul „Neguri albe” care deschide poezia creează încă de la început o imagine
fascinantă şi misterioasă a tabloului de natură (oximoronul este figura de stil care constă în
asocierea, ingenioasă şi surprinzătoare, în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă
noţiuni contradictorii).

Inversiunile
Inversiunile din versurile „Trandafiri aruncă roşii” şi „Trandafiri aruncă tineri” scot în valoare
ideea de puritate, candoare şi frumuseţe sufletească pe care o simbolizează florile.

Personificarea
Natura celestă şi cea telurică este umanizată prin personificarea elementelor care o
alcătuiesc. Luna împrumută însuşiri umane, verbele exprimând acţiuni specifice omului:
„naşte luna”, „ea le scoate”, „le întinde”, ca şi norii, care „au urzit o umbră fină”. Unduirea
lacului este personificată, deoarece „aleargă apa-n cercuri”.

Epitetele
Epitetele sunt numeroase şi contribuie la crearea imaginilor vizuale sau de mişcare, în funcţie
de cuvântul pe care-l însoţesc, substantiv sau verb: „neguri albe, strălucite” - epitet dublu;
„luna argintie”; „piatră scumpă”, „umbră fină”; „vrăjit e lacul”; „vrăjiţi sunt trandafirii”; „păru-i
galben”; „ochii ei albaştri”; „stă [...] lin plecată”.

Elementele fabuloase
Elementele fabuloase sunt ilustrate de personaje tipice basmelor populare: „crăiasa”, „sfânta
Miercuri”, „sfânta Vineri”.

Prozodia
Ritmul poeziei este trohaic, iar măsura versului este de 8 silabe. Rima este formată dintr-o
singură pereche în fiecare strofa: argintie / câmpie; fină / lumină; cercuri / Miercuri; lună / s-
adună. Eufonia versurilor creează un farmec învăluitor, care vrăjeşte şi înalţă spiritual pe
cititor.

Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din natură în cadrul
căruia poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a iubirii ideale, poezia Crăiasa din poveşti este
o idilă - pastel

Comentariu

,,Craiasa din povesti” are profunde vibratii folclorice, poezia valorificand povestile
populare cu personajele lor fabuloase si mitologice. Titlul trimite la un personaj de
basm, craiasa fiind aici o metafora pentru iubirea armonizata perfect cu natura
mirifica, impresionant de frumoasa, care este personificata, deoarece i se atribuie
insusiri omenesti de simtire si sensibilitate.

Tema poeziei o constituie contemplatia poetului in fata unei naturi feerice, de

basm, care ocroteste iubirea si care se emotioneaza la vederea frumoasei copile
asemuita cu o craiasa din povesti.

Structura si semnificatii.

Poezia ,,Craiasa din povesti” este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita
din sapte strofe distribuite astfel: in primele trei strofe predomina elementele de
pastel, descrierile de natura in care notele rustice se impletesc cu elemente ale
Cosmosului, iar in ultimele patru strofe se intensifica accentele de idila prin
portretizarea iubitei, care capata valentele unui personaj de poveste.
In poezia ,,Craiasa din povesti” se manifesta doua spatii care se afla intr-o armonie
perfecta: unul exterior, corespunzand lumii reale si altul interior, un spatiu al
sentimentelor si trairilor lirice.
Compozitional, poezia este structurata in doua planuri distincte, unul uman si
celalalt al naturii. In lirica eminesciana natura se manifesta prin doua ipostaze care
se intrepatrund, una terestra si alta cosmica, fiecare dintre ele fiind alcatuite din
elementele specifice viziunii poetice: lacul, florile, campia, trestiile, luna, norii.
Prima strofa ilustreaza statutul de stapana a lumii pe care luna il are in intreaga
lirica eminesciana. Ea este astrul tutelar, care vegheaza intreaga fire si ocroteste
indragostitii, participand la sentimentul de iubire. Poezia incepe cu un oximoron ,
,,neguri albe”, pe care luna, personificata, le naste, ,,le scoate peste ape” si ,,le
intinde pe campie”. Inceputul poeziei este dominat de elemente de pastel, de
aceea imaginile vizuale sunt compuse din elementele naturii terestre, apele si
campia si din cele ale naturii cosmice, luna ca stapana absoluta a lumii. Imaginea
feerica a naturii terestre este luminata de astrul tutelar, luna, fiind sugerata de
epitetele ,,stralucite” si ,,argintie”, interferand astfel planul teluric cu cel cosmic.
Intreg tabloul este incarcat de gingasie si emotie, imaginile motorii fiind definite
de verbe sugestive: ,,naste”, ,,le scoate”, ,,le intinde”.
Strofa a doua compune tabloul inserarii, fiind dominante imaginile dinamice,
illustrate prin verbele ,,s-adun”, ,,sa rumpa”, ,,anina”, iar imaginea vizuala este
exprimata prin metafora personificatoare ,,haina noptii”, pe care stralucesc
,,boabe mari de piatra scumpa”.
In strofa a treia, planul celest si planul terestru se armonizeaza intr-o natura plina
de vraja si gingasie prin imaginea vizuala a norilor personificati care ,,au urzit”
umbre pe lacul, ale caror unduiri creeaza o imagine feerica, unica prin comparatia
valurilor miscatoare cu ,,bulgari de lumina”
Strofa a patra introduce elementele de idila, compune relatia armonioasa dintre
om si natura, langa lacul lucitor, se iveste dintre trestii o copila care arunca
trandafiri rosii in ,,unda fermecata”.
Strofele a cincea si a sasea amplifica magia naturii, lacul este vrajit de frumusetea
copilei care-si oglindeste chipul in apa lui. Lacul capata insusiri umane, deoarece
apele ,,alearga” in cercuri. Eminescu introduce aici un personaj de basm popular,
pe sfanta Miercuri. Copila daruieste lacului trandafiri ,,tineri”, pentru ca sa-i
limpezeasca apele si sa-si poata vedea chipul. Elementul fabulos este simbolizat
prin trandafirii vrajiti de ,,un cuvant al sfantei Vineri”. Se imbina astfel lumea reala
cu lumea imaginara a basmului. Din aceste doua strofe reiese comuniunea
perfecta dintre om si natura, avand aici un specific aparte, acela de fabulos, de
magie din basmele populare, prin repetitia epitetului ,,vrajit”: ,,vrajit de mult e
lacul” si ,,vrajiti sunt trandafirii”. Imaginile vizuale sunt motorii prin verbele de
miscare, deoarece ,,alearga apa-n cercuri” si ,,trandafiri arunca tineri”.
Ultima strofa compune chipul iubitei, un portret specific aparitiei feminine din
lirica eminesciana. Descrierea fetei este realizata prin imaginea artistica a oglindirii
in apele lacului. Copila are parul galben si ochi albastri, in care se reflecta o lume
de poveste: ,,Ea se uita…Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastri
/ Toate basmele s-aduna.”. Chipul ei este infrumusetat, asadar, de sufletul plin de
candoarea povestilor, puritatea erotica, ceea ce semnifica o intrepatrundere
perfecta a lumii reale cu lumea imaginara a fabulosului.
Finalul poeziei sugereaza ideea unei naturi magnifice si fabuloase, in care omul se
integreaza perfect prin candoare si puritate erotica.