Amintiri din copilãrie

Povestire

“Amintiri din copilarie” este un roman autobiografic, romanul formarii

personalitatii unui tanar, care prezinta procesul educatiei si al experientei
dobandite de Nica, Ion Creanga fiind scriitorul care realizeaza “primul roman
al copilariei taranesti” din literatura noastra.

Partea I:
Ion Creangã, adult, incepe povestirea amintirilor din propria
copilarie.
Incã de la inceput, naratorul fixseaza locul, satul Humulesti si timpul,
varsta fericita a copilariei.
Incepe prin a prezenta scoala din Humulesti.
Copiii nu inteleg rostul scolii, sunt indaratnici si de aceea parintele Ioan
“om vrednic si cu bunatate”, le aduce ca “dar de scoala noua” pentru a -i sili
spre invatatura, “Calul Balan” si pe “Sf. Nicolai”. Preotul a instituit regula ca,
in fiecare sambata sa fie ascultati la lectiile predate in saptamina respectiva
apoi sa fie pedepsiti in functie de greselile facute. Prima pedepsita a fost chiar
Smarandita, fiica preotului. Urmarea a fost ca toti scolarii au inceput sa invete.
Intr-una din zile primarul scoate oamenii la reparat drumul. Badita
Vasile iese cu elevii sa dea o mana de ajutor. De fapt era un pretext pentru a –
l lua pe Badita Vasile la armata. A fost prins cu arcanul, pus in catuse si dus la
Piatra Neamt.
Pentru a urma scoala, Nica este trimis de mama sa Smaranda, sa
continue scoala la Brosteni. Este dus la aceasta scoala impreuna cu verisorul
sau Dumitru. Este dus intr-o lume complet noua careia copilul nu i se
adapteaza. I se intampla o serie de fapte inedite : caderea in Ozana, taierea
pletelor, statul in gazda la Irinuca unde se umple de raie urmat de daramarea
casei acesteia urmata de fuga inapoi acasa cu pluta pe Bistrita.

Partea a-II-a
In aceasta parte scriitorul nareaza cateva din intamplarile
foarte cunoscute ale copilariei sale: “La cirese “, “Pupaza din tei”, “La scaldat”
La cirese. Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca
cirese. Pretextand ca vrea sa –l ia pe Ion la scaldat afla de la matusa Marioara
ca acesta nu este acasa. Isi ia ramas bun de la matusa dupa care se strecoara
in gradina si se urca in cires. Matusa Marioara il zareste, incepe sa -l ameninte,
iar drept urmare Nica sare din cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr-
o plantatie de canepa. Urmarit de matusa, cei doi reusesc sa culce la pamant
toata canepa cultivata. Nica a reusit sa scape sarind gardul,dar seara mos
Vasile impreuna cu primarul au venit la parinti pentru a cere daune pentru
canepa si cirese. Nica primeste “o chelfaneala “ zdravana de la tatal sau
pentru stricaciunile produse de el.

Pupaza din tei. Intr-o dimineata mama lui,Smaranda, il trezeste pe Nica

inainte de rasaritul soarelui,cand era somnul mai dulce, ca sa nu-l spurce “
cucul armenesc”. Smaranda il trimite pe Nica sa duca mancare oamenilor
angajati la prãsit. Pe drum ,Nica se abate pe la teiul in care isi avea pupaza
cuibul cu gandul s-o prinda. Cand o vede, se sperie de creasta ei si ii da drumul
in scorbura.Pune in gura scorburii o lespede si pleaca sa duca mancare
lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde acasa in pod.Dupa doua
zile, de frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la iarmaroc sa o vanda. Un
mosneag, sub pretext ca vrea sa cumpere pupaza,o dezleaga si ii da drumul.
Nica ii cere mosneagului sa ii plateasca pasarea. Mosneagul incearca sa-l
potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-sau. Speriat,Nica fuge
acasa. Ajuns acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar matusa
Mariuca ridicase tot satul din pricina pupezei.Dar tocmai atunci, se aude
pupaza, care canta.

La scaldat. Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute.El promite sa

stea acasa,dar in gandul lui planuieste sa plece la scaldat.Smaranda vazand ca
baiatul nu mai este acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in pielea goala pe
nisip. Ea asteapta sa intre in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum
sa ajunga acasa fara haine. O ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra
cainii, apoi ajunge, cu chiu cu vai, in ograda casei sale.Dupa aceasta
intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana cand, impresionata,
Smaranda il iarta.

Partea a III – a
Nica este acum adolescent,urmeza cursurile Scolii Domnesti din
Targu Neamtului, apoi pe cele de la Scoala de Catiheti din Falticeni.
Desprinderea de sat se realizeaza pentru o perioada mai lunga, urmarind
procesul formarii lui Nica, raporturile lui cu viata sociala, cu noii colegi de
scoala, intre care Ion Mogorogea, varul sau, Gatlan, Trasnea, Oslobanul,
impreuna cu care statea in gazda la Pavel Ciubotarul, unde isi aduceau
merinde de acasa si se ingrijeau iarna de lemne de foc.

Partea a IV – a
La inceputul acestui capitol se fixeaza timpul actiunii, toamna
anului 1855 si spatiul, satul Humulesti. Dorinta Smarandei era ca baiatul ei sa
devina popa si de aceea insistã sã plece la Seminarul de la Socola. Nica pleacã
impreuna cu Zaharia lui Gatlan, ducandu – i mos Luca. Sosire la Socola, intr-un
tarziu, noaptea si rãmânerea in caruta trasa sub un plop mare, deci sub cerul
liber, simbolizeaza lumea necunoscuta in care urma sa intre Nica si in care se
simte stingher.
Finalul acestui capitol si al “Amintirilor” exprima filozofia relativitatii
timpului ce se scurge ireversibil, lãsând in urma o viata bogata in trairi si
sentimente pure.
Armand Rotaru, clasa a IX-a D

DESPRE JOC ŞI JOACĂ

 Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura
timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura,
pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în
orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le
înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească
nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de
moduri. În general, acest termen denumeşte „acţiunea de a (se) juca”, o
„activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii”. Conform
„Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al
luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele
potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială
etc.)”. După Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifică pe care o
denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare
activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex”. În opinia lui
Herbert Spencer, jocul reprezintă o „exersare artificială a energiilor. Este o
formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior, dar
fiind o fiinţă socială”.
Jocurile cunosc un număr impresionant de clasificări. În primul rând,
jocul se adresează sferei fizice sau celei intelectuale. Activităţile ludice pot fi
diferenţiate în funcţie de vârsta, sexul şi cultura jucătorilor. După vârstă, ele sunt
de copii şi de adulţi. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de
spectacol sau de risc. Luând în consideraţie aria culturală, avem jocuri ştiinţifice,
filosofice şi teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarcă cele de creaţie,
de conversaţie, de retorism şi de limbaj. O altă clasificare ţine cont de momentul
şi locul desfăşurării jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. După raportul
cu planul sacrului, există jocuri rituale şi nerituale. Importante sunt şi jocurile
copiilor, ce aparţin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia şi Ludus. În afară
de categoriile anterior menţionate, manifestările ludice mai pot fi: de societate,
de îndemânare, de noroc, de dexteritate, de inteligenţă etc.
Jocul are trei funcţii majore: de creaţie, mimetică şi a imaginaţiei.