Incocenții de Ioana Pârvulescu (fragment)

Într-o vară când cabana era încă întreagă, am urcat pe Tâmpa, ca să descoperim, în fine, tunelul
care leagă Piața Sfatului de un loc din dosul șeii, după cum știe oricine a copilărit în Brașov. De știut,
o știu toți, dar nimeni nu l-a găsit încă. Trebuia să-l găsim noi. Tunelul pornește din șaua Tâmpei, unde
se afla cândva un altar al cetății Brassovia, și coboară vreo 350 de metri din cei 400 câți are muntișorul
nostru. (...)
- Pe unde urcăm? am întrebat. (...)
- Pe Drumul Cavalerilor, firește, au spus ceilalți, enervați că pun întrebări prostești fără să-mi
explice ce era atâta de firesc. (...)
De acolo se putea merge și până la muntele iernilor noastre, Postăvaru, dar acum n-aveam
treabă cu el. Ne interesa partea cealaltă a șeii, aflată față-n față cu Ciucașul, Piatra Mare, Bucegii.
Părăsiserăm orice potecă. Câte o garofiță de munte de un roșu-cyclam atrăgea privirea. Nu știu de ce
mă înveselesc imediat ce văd garofițele astea. Era plin de alte flori cărora nu le știam numele și de
fluturi coada-rândunicii, care parcă aplaudau cu aripile trecerea noastră. Am observat că pe partea
exterioară a aripilor culorile erau mai șterse, abia îi puteai distinge de ierburile înalte din jur, dar pe
interior, când se întindeau pentru câteva clipe pe flori, erau o splendoare, iar desenul de pe aripi căpăta
ochi și sens. Mi-am dat seama mai târziu că și la unii oameni e la fel: în exterior par șterși, adaptați la
mediu, dar când îți etalează interiorul, sunt cu totul alții.(...)
Ceilalți se îndepărtaseră, așa că am țopăit după ei, încercând să aplaud din mâini la spate, cum
bat fluturii din aripi. Frate-meu are aripi la glezne, în timp ce eu aveam pesemne plumb, fiindcă mă
pomeneam mereu ultima și îi găseam pe toți ceilalți așteptându-mă odihniți. Când mă așezam și eu, ei
se sculau să plece.
- Uite peștera, a zis Matei, care ajunsese primul, ca întotdeauna.
Într-adevăr, o găsise: dintre tufișuri dese și țepoase apăreau bolovani uriași și o gaură piezișă, de
niciun metru înălțime. Deasupra intrării creșteau fire de iarbă deasă, ca o perdea, și, spre bucuria mea,
chiar o campanula. Am întins mâna și-am scuturat-o, ca și cum aș fi vrut, la sonerie cu clopot, să-mi
anunț intrarea în tunelul care să ne ducă în burta orașului.
- Uite și niște râmături de porci mistreți, a remarcat Diana, ascunzându-și pe cât posibil teama.
Fiind cea mai mare, avea și cel mai mare simț al responsabilității, adică îngrijorări constante.
Pământul era scormonit din loc în loc de colții mistreților.(…) Pe Tâmpa se spune că te poți trezi nas
în nas cu o mulțime de animale sălbatice: urși, râși, vulpi, porci mistreți. Adevărul e că n-am văzut așa
ceva, deși am vizitat-o în toate anotimpurile și la toate orele, până și la miezul nopții, la un An Nou. O
singură dată am zărit totuși un pui de mistreț, care părea foarte speriat, mai speriat ca noi, și alerga
buf-buf, greoi și totuși precipitat. De râși nici măcar vechii brașoveni nu pomeneau, cred că erau pură
legendă, ca să atragă turiștii. În schimb, am dat adesea peste veverițe, șerpi, fluturi și tot soiul de păsări
rapide.
Am intrat cu toții în peșteră, dar n-a fost nevoie de lumânări ca să vedem că se înfundă de tot
după numai câțiva metri. Înăuntru era rece și am văzut o pătură zdrențuită. Sigur nu era cea a ursului.
Am ieșit rapid și iar am ținut ,,consiliu’’. Exista posibilitatea ca tunelul să plece de altundeva, din
apropiere.
- Apucați-vă să căutați!
N-am prea înțeles ce am de făcut, dar m-am băgat și eu în niște tufișuri dese, pierzându-i pe
ceilalți din ochi. Mi-am făcut zgârieturi pe brațe și pe picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și m-
am așezat să mă odihnesc pe un mic scaun de stâncă netedă, încălzit de soare. Priveam în jur cu emoția
aia pe care o ai când simți că se va întâmpla ceva important.
(Ioana Pârvulescu, Inocenții)