Sakontala

Kalidasa

Povestea începe printr-un cadru feeric în care ne sunt prezentate pe scurt principalele
figuri ale operei: Sakontala, fiica adoptivă a sihastrului Camva, împreună cu Priamvada și
Anusuia, de asemenea fiice de sihaștri, își duc la îndeplinire sarcinile din grădinile ascunse în
pădurile unde trăiesc pustnicii asceți indieni. Rutina simplă a celor trei fete este întreruptă de
vânătoarea regelui Indiei, Dușanta, care răscolește mediul tihnit, pașnic și plin de armonie al
pădurii, în căutarea fragedului vânat. Această din urmă informație stă ca și cheie de descifrare
metaforică a raportului dintre regele Dușanta și inocenta Sakontala.
Regele ajunge, din spatele unui copac, să asiste la dialogul celor trei fete, moment în
care se îndrăgostește de fata lui Camva. Cele două fete, în special Priamvada, cântăresc
frumusețea Sakontalei și oarecum preconizează faptul că destinul nu va permite ca o
asemenea frumusețe să se veștejească în post, rugăciune și simplitate în anonimatul pădurii, ci
îi este sortit un parcurs mai însemnat și strălucitor. Semnelor naturale pe care Kalidasa le
presară în scrierea sa le sunt potențate valențele folclorice, compunând un substrat al
superstiției și tradiției folclorice care să ofere sustenabilitate vorbelor și predicțiilor fetelor de
sihaștri în fața cititorului.
Încurajat de vorbele Priamvadei și a lui Anusuia, regele iese la iveală. Întâlnirea
regelui și a fetei lui Camva pecetluiește o iubire reciprocă. Ieșirea din scena înfiripării iubirii
este, iarăși, presărată în mod poetic cu manifestări ale naturii care, de această dată, oglindesc
sentimentele exteriorizate, materializate ale fetei de brahman: dorința de a rămâne lângă rege,
greutatea de a se depărta și de a-l lăsa în urmă, își găsesc reflexia în spinul din talpa
Sakontalei, în hainele agățate de tufișurile pe lângă care trece, depărtându-se de rege.
În urma acestei întâlniri, regele socotește să rămână în codru, căci pustnicii vestesc
demoni hoinărind prin sacrul locaș de rugăciune. Își trimite supușii înapoi la palat, acesta
rămânând să-i protejeze pe pustnici de furia demonică, în același timp îndeplinind standardele
poziției sale, standarde de curaj și bunătate interioară pe care o astfel de poveste, înrudită cu
basmul, le cere. Între timp Sakontala se îmbolnăvește de friguri. O tristețe pătrunzătoare îi
cuprinde ființa și o vlăguiește în ciuda tuturor leacurilor pe care cele două fete de sihaștri
întâlnite chiar din cadrul primar al poveștii, i le oferă. Reîntâlnirea cu regele Indiei în codrul
sfânt, lăcaș pur și protejat, îi redă sănătatea și vitalitatea. Dialogul continuă, fiind nu doar
întreținut ci mai ales susținut de către
Priamvada și Anusuia. Întrebările și răspunsurile ce răsar și se sting între cele patru personaje
sunt un amestec de ludic, de ironie, inocență și declarații ample, voalate a iubirii nou
descoperite. Rolul propițiator fiind dus la bun sfârșit, cele două personaje feminine se retrag
în chip aproape dramatic de pe scena unde „se joacă” iubirea celor doi.
Apare binînțeles tema separării dintre tinerii îndrăgostiți datorată diferențelor sociale și
ideologice. Cu toate acestea episodul este unul simbolic, chiar miniatural. Despărțirea, care
într-o operă mai amplă și mai complexă ar putea ocupa un topos și o bucată temporală mai
mare, aici se rezumă la poziționarea teatrală a protagoniștilor în capetele opuse ale scenei, ale
inimii codrului unde are loc întâlnirea. Despărțirea durează preț de câteva clipe, însă
descrierea lui Kalidasa este intensă și abundentă, foarte densă în explicarea detaliată a
emoțiilor.
 Sărutarea dintre Dușanta și Sakontala este surprinsă de către un sihastru bătrân care,
văzând ispitirea Sakontalei, aruncă un blestem asupra tinerei fete:
„O, cât de rău va fi
Sacontala, de tine! Acum, de-atâta vreme
Degeaba vin sihastri, la jertfe să te cheme!
Uitat-ai tot, şi-altare, şi rugi, şi sfântul post —
Aşa-mi eşti preoteasa lui Brama? Cât ai fost
De bună mai-nainte, cât timp sărmanul tată
Era pe lângă tine! Şi cât eşti de schimbată
De când e dus.
...................................................................
E crimă! Dar ascultă, şi-asculte-mi Dumnezeu
Cuvântul! Să se lege acest blestem al meu:
Iubitul tău, pe care-l crezi
Menit de soarte,
Să-l ai amic până la moarte.
În braţul altora să-l vezi!”

Blestemul lui Durvasas se îndeplinește, iar regele părăsește codrul și pe Sakuntala.

Trecerea timpului este, iarăși, tratată prin perspectiva manifestării naturii:
„Floarea nopţii se-nchide blând şi lasă
Frumosu-i cap s-atârne pe piept ca o mireasă
Cu ochi duioşi, când plânge după iubitul ei
Cel dus departe.
Uite, şi luna-n ceruri ce-i?
Răsare-aşa măreaţă din valurile mării,
Izbeşte-ntunecimea ş-aleargă-n largul zării,
Cutreieră văzduhul de dânsa-nspăimântat.
Şi-ntocmai ca pe-o frunte de domn încoronat,
Îşi pune ea piciorul pe-un pisc, pe Himalaya.
Iar florile, cuprinse molatic de văpaia
Iubirii ş-admirării, îi fac din părul lor
Cununi, aşa ca unui erou învingător.
Al ei e tot văzduhul, şi tot mai mult se suie
Până-n palat la Vişnu, în sfânta cetăţuie
A cerului. De-acolo nu-i drum, să mergi mai sus.
Şi cade luna, cade, s-afundă în apus,
Mai grabnică scoboară, mai palidă devine
Din pas în pas, ajunge la dealuri, la coline,
La şes, în urmă piere, izbită de-alte zori
Şi cine-o plânge? Codrul şi roua de pe flori!...
Ca omul! El se-nalţă mai tare, tot mai tare,
Al lui e tot pământul cuprins de admirare,
Pe frunţi de regi aşază piciorul glorios,
 Dar când ajunge culmea, începe-a cădea jos.”

Prin lacrimile Anusuiei Durvasas desface blestemul aruncat asupra Sakuntalei:

"Atunci să piară blestemul de la casă,/ Când va vedea Duşanta inelul de mireasă". După
desfacerea blestemului, chiar Camva însuși își va trimite fiica, asemeni unei mirese, la palatul
regal. Mama, tatăl, copilele, chiar și vocea codrului, formează un alai augural care-o însoțesc
înainte de plecare:
„GLASUL CODRULUI
Norocul fie-i partea! Să-i umble vrerea-n plin,
La arşiţă să-i fie prieten vântul lin,
Şi soarele prieten în zilele de iarnă,
Şi florile de nufăr în drum să i s-aştearnă!
Iubită ea să fie ca umbra la izvor,
Să nu cunoască plânset şi chin turburător!
Pământutul să-nflorească sub micile-i sandale,
Lumină să se facă pe urmă-i, când, în cale,
Va trece mai frumoasă ca sute de femei,
Şi limpede să-i fie de-a pururi scalda ei!”

Tânguirea lui Canva în pragul plecării fiicei lui este un monolog de sinteză cu privire
la destinul tragic al omului, pe de o parte focusat asupra perspectivei părintelui ce se desparte
de copil, iar pe de altă parte al femeii ce se desprinde de mediul cunoscut, familiar și pășește
în singurătate într-o nouă etapă a vieții, de soție și mamă ce trebuie să-și modeleze viața după
un cod strict al uitării de sine spre sporul și binele oamenilor de lângă ea.
În actul V, regăsim un rege al Indiei îndurerat și măcinat de dorul Sacuntalei în vreme
ce curtenii, îndeosebi Vidușana și Bradasena, încearcă să-l apropie pe rege de preferata
reginei-mamă, Vasumati și să-l convingă să se căsătorească cu aceasta. Inelul de logodnă dat
Sakuntalei este cel care determină într-un final partea cu mai mare greutate și însemnătate în
inima regelui: lipsa inelului pe degetul Sakuntalei o aruncă în disgrație în fața regelui care nu-
l recunoaște pe fiul din pântecele tinerei mirese ca fiind al său. Sakuntalei îi este interzis de
către pustnicii care o însoțiseră la palat să se întoarcă la tatăl său, la Camva. Mama Sakuntalei,
înainte de a fi întemnițată pentru aspre vorbe adresate orbitului rege, aruncă un blestem asupra
lui. Sakuntala, respinsă de rege și neprimită de tată, moare pe treptele palatului. Regele
rămâne prins în mirajul blestemului femeii, regăsind în chipul fiecărei femei, ba chiar al
vântului, chipul Sakuntalei căreia îi cere iertare. Opera conține în acest punct și un întreg
elogiu adus valorilor și scopului sacru al conducătorilor popoarelor. Prin lirism, grație și
delicatețe, cât și prin perspectiva generalizată, esențializată, asemănătoare unei pilde, acest
pasaj se aseamănă monologului lui Camva explicat anterior.
Într-un final, un pescar găsește inelul. Cazul său fiind adus în fața regelui, adevărul
nevinovăției și purității Sakuntalei iese la iveală. Între timp regele Indiei este chemat de către
Matali să urce în cer, deasupra norilor, pe tronul divin pentru a putea să curme viețile
demonilor ce au luat în stăpânire regiunea Danu și pe care nici măcar zeul atotputernic Indra
nu-i poate îndepărta. De deasupra norilor zăresc într-o pădure un copil viteaz ce se luptă cu un
pui de leu. Poposind alături de el, începe un dialog cu servitoarele ce-l îngrijesc. Astfel, regele
Indiei află că băiatul cel viteaz este fiul său. În același topos idilic are loc reîntâlnirea cu
Sakontala. Într-un ceremonial celest, în fața tronurilor lui Kasyapa și Aditi, Dușanta și
Sakontala sunt binecuvântați. Lui Camva i se trimite jos, pe pământ, un sol de bucurie în care
i se spune că soarta Sakuntalei i s-a îndeplinit, găsindu-și fericirea alături de fiul și soțul ei.
Familia reunită se urcă în carul ce urmează să-i poarte înapoi în gloria pământească, nu
înainte de a vedea un Dușanta desăvârșit prin puterea iubirii, un Dușanta aproape de
perfecțiunea zeilor, care găsesc înțelepciunea să-și dorească nemurirea numai însoțită de
verticalitate morală:
„Ce dor să am?
Şi totuşi, de pot să am un dor
Şi am acum putinţa să-i cer îndeplinire
Te rog atunci, la moarte, să-mi iei această fire;
Să fiu pământ de-a pururi, atunci când nu voi fi
Acel ce sunt eu astăzi! Atât aş mai dori,
Ca zeii cei puternici să nu mă mai renască
În acest cuib de plângeri pe lumea pământească!”