PREFAȚĂ

Tristeţe

M-ai sluţit, Poezie,

Mi-ai ascuţit fălcile ca lui Bacovia,
Ş-asemeni lui
Nu mi-ai adus nici o satisfacţie în timpul vieţii.
Îmi spui mereu
Să mai am puţintică răbdare
Că moartea mea o să fie declarată Doliu naţional
Şi însuşi Preşedintele ţării
O să-mi, depună la mormânt o coroană de flori.

Află, toanto,
Că nu mă încălzesc cu nimic toate acestea...
Dacă azi, cât trăiesc, sunt considerat un gunoi,
Ce-mi pasă mie că după moarte-o să intru în manuale,
O să devin subiect obligatoriu la admiterea-n facultate
Şi toate editurile mă vor tipări în ediţii de lux?
Mi se făcuse propunerea

Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre,

însă copacii mi s-au părut atât de înalţi,
încât m-am temut că sora mea, iarba,
n-o să-mi audă cântecul niciodată.

Astăzi regret că n-am ascultat de propunerea zeilor

şi m-am născut greier,
fiindcă iarba a devenit atât de afurisită,
încât o aud peste tot trăncănind
că boturile armăsarilor negri
îi sunt cu mult mai dragi decât cântecul meu.
Lipsa de probe

Poetul susţinea cu tărie

că stelele nu luminează decât
în nopţile în care cântă Privighetoarea.
A venit vânătorul şi l-a contrazis –
el a umplu cu alice trupul Privighetorii,
arătând
cum cerul era luminat mai departe.

Vai de nenorocitul stihuitor

dacă n-o să poată face dovada
că stelelor li s-au atârnat felinare de gât!
Apelul bătrânului naturalist

Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeţilor!...
Dacă dispar
Echilibrul ecologic se surpă,
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.
Eseu despre incendiul din Alexandria

Îi dădusem întâlnire în faţa bibliotecii din Alexandria.

(Era singuru’ loc din lume în care puteam să ajung
Fără să întreb).
Când a sosit, inima ei era o flacără vie.
Am încercat să nu-i fac declaraţii de dragoste –
Ştiam că aceste cuvinte, spuse din suflet, devin inflamabile.
Totuşi, atunci când am strâns-o în braţe, nu m-am putut stăpâni
şi i-am spus „te iubesc!”
După prima silabă incendiul era deja dezlănţuit.
Ea şi biblioteca au dispărut mistuite de flăcări,
Eu, efemerul, am scăpat ca prin urechile acului.

Astăzi, Dumnezeu îşi dă cu pumnii în cap:

„Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba,
Am crezut că, dacă te salvez, vei rescrie biblioteca”.
Fragment de autobiografie

Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern şi ultracentral,

Dar nu, nu mă invidiaţi fraţilor:
Am nimerit între doi locatari
Care-mi fac numai zile negre –
Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis
Şi-mi inundă tristeţea
Care se umflă precum parchetul,
Cel de jos (Diavolul) este şi mai ciudat:
Îmi bate-n calorifer din fieşce
De nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară”
De teamă să nu scârţâie uşa cumva
Şi să-l deranjeze pe Nichi(percea).
Fragment dintr-o scrisoare pierdută

...şi află, bunul nostru prieten,

că altfel era pe vremea lui Manole.
Astăzi dacă ţi-ai îngropa iubita în zid
ai lua, ca popa, douăzeci de ani de puşcărie
pentru crimă cu premeditare.

Să ne mai mire faptul

că mănăstirile noastre sunt fără turle?
Vis

Se făcea
că eram o gură de canal
fără capac
şi Dumnezeu,
care se plimba pe trotuar
cu capu-n nori,
a căzut în mine.
Poem

În fiecare seară
Pasărea îşi pleacă genunchii
Şi se roagă la cântec
Pentru ocrotirea cuibului său.

Obiceiul acesta a fost preluat şi de oameni

Numai că ei,
Nemaiavând cântec, au trebuit
Să-l ridice la rang de cântec pe Dumnezeu.
Iată de ce

Pasărea îşi ieşise din minţi –

cânta cântece interzise de pădurar.

Iată de ce
copacul în care se afla cuibul ei
a fost vândut, pe vin, unui tâmplar.
***

„Doamne,
de ce le-oi da eu atâta importanţă poeţilor!”.
Gândea împăratul
în timp ce-şi vâra gâtul în ghilotina
născocită de imaginaţia lor.
Poem

Sunt mai sărac cu mult ca Dumnezeu –

N-am nici măcar un şarpe-n raiul meu.
Poem

Din cauza prea multor lipsuri,

care, parcă, devin din ce în ce tot mai mari,
risipitorul de mine
am căpătat de la un timp obiceiul
ca, atunci când mă ofer de mâncare
flămânzilor lupi, să le strig:
„Lupilor, nu fiţi prea hupiţi,
legumiţi-mă,
altfel
mâine, la masa de prânz,
nu veţi avea decât carne de miel!”
Odă bucuriei
(poem în vers negru)

Doamne, cât de scumpe-s toate

Pentru punga mea săracă!...
Să-mi pot achita tristeţea
M-am împrumutat în bancă.
Autoportret

Prea semănam cu Dumnezeu –

Să nu se mai işte confuzii,
Prietenii mi-au mâzgălit sufletul
Cu vopsea neagră.
Semafor

Din cauza semaforului care se blocase pe roşu

Mi-am petrecut cea mai însemnată parte din viaţă
Pe un trotuar care n-a văzut niciodată lumina.

Dar acesta
Nu este singurul meu motiv de tristeţe.
Balada celui nenăscut

Aflând că viaţa-i plină de tristeţe,

Că bucurii se văd doar când şi când,
Vă rog: De vreţi să vă mai dau bineţe
Îngăduiţi-mi să mă nasc plângând.
Mi-e viaţa un ocean de gri

Mi-e viaţa un ocean de gri,

un anotimp mereu ploios,
m-aş duce mâine dac-aş şti
că-mi faceţi necrolog frumos.
Nu-i o scofală a trăi,
Acum când toate sunt pe dos,
m-aş duce mâine dac-aş şti
că-mi faceţi necrolog frumos.
Deci, hai să punem punct pe i:
de vreţi să-mi fiţi de vreun folos
vă rog, urgent, a mă minţi
că-mi faceţi necrolog frumos.
Sunt foarte trist

Am fost ursit de-o ursitoare rea

Să-mi port o viaţă paşii prin hârtoape...
Sunt foarte trist şi nimeni nu-i pe-aproape
Să-nfigă-o lance în tristeţea mea.

Doamne, te rog, cât un sobor de popi,

Întoarce şi-nspre noi măritul soare,
Fă tăvălug din raza-i orbitoare
Şi nivelează-odat’ aceste gropi.
Iarna pe uliţă

Ninge –
Mi s-au albit globulele din sânge.

Dacă îngheaţă,
Scot sania şi plec spre altă viaţă.
Sunt de zăpadă

Sunt de zăpadă, oamenii mă pot

Topi în clipa lor de înnoptare,
De-aceea, Doamne, fără supărare,
În locul meu alege-ţi un robot.

El e făcut din fier; şi fieru-i tare;

Şi fieru-i plin de fiare peste tot;
Şi fiecare fiară are-un bot
Întins spre lume, ca o săgetare.
În casa mea

În casa mea
(o biată chichineaţă)
Mai toate lucrurile
Au prins viaţă:
Chiar fierul de călcat
E azi o fiară
Ce-mi sare, mârâind,
La jugulară.

În casa mea
E un cazan cu smoală.
Scrisoare către Charles Baudelaire

Iubitei mele îi miroase gura,

Dac-o sărut mi-e rău o săptămână,
De-aceea poate-o las mereu să plece
Fără să-i spun c-aş vrea să mai rămână.

Scârbit, credeam că lângă ea mai pot

Uita, măcar aşa, câte-un minut,
Că-n lumea asta sunt atâtea hoituri,
Atâtea mii de lucruri care put.

Dar iată, ea mai mult mă întristează,

Parcă-mi surâde: „Nu-i nimic curat,
Zadarnic vrei să te-amăgeşti, poete,
Chiar cântecul din lira ta-i spurcat.”

O, Dumnezeu nătâng, un’ ţi-a fost mintea,

Un’ te gândeai atunci când ne-ai creat?
Scrisoare către George Bacovia

Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,

Tristeţea-n mine umple-un vas mai mare,
Femeia care-mi cântă-i mai barbară
Decât femeia ta, şi-n felinare
Lumina mi-e aşa de slabă-ncât
Nu pot să scriu „Lacustră”, de urât.
Ruine

Ruine, peste tot ruine:

Priviţi ce de moloz e-n mine!...
Priviţi cum eu (cel din oglindă)
Mă prăbuşesc precum o grindă
Şi-l prind, făcându-l zob, sub mine
Pe cel ce-mi fu o viaţă, Sine.

Ruine, peste tot ruine!...

Alarmă de gradul zero

Se-anunţă o furtună mare –

Ba chiar mai mult: o pustiire –
Nu va rămâne în picioare
Nici un copac, nici o clădire.

Cu toate astea, mi s-a spus

Că eu nu fi-voi afectat,
Că zeii vor lua măsuri –
Şi,-ntr-adevăr, au şi luat:

Să nu mi-o poată smulge vântul

Oricât de mare-ar fi furtuna –
Pe crucea mea s-a aşezat
O pasăre, mai grea ca luna.
Perceptorii aceştia

Perceptorii aceştia,
iubito,
au inimi mai de piatră
ca a ta –
pentru că n-am putut să-mi plătesc
întunericul
au venit şi mi-au pus sechestru
pe stea.
Şi cum mergeam aşa

Se scuturase filamentul poeziei

Sau avusese loc o decuplare de stea...
Ceva, oricum, să ştii, se întâmplase,
Căci nu zăream nimic în preajma mea.

Şi, cum mergeam aşa, pe dibuite,

Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare,
De-odat-am auzit o bufnitură:
Căzusem, pentr-un secol, în uitare.
Rugăciune

Domnule înger,
Nu te uita
Că-mi este haina
Ca vai de ea.
Ce port sub haină
(Lume puţină
Cunoaşte asta!)
E o lumină
Care lumină
Precum un soare.
De nu ai capul
Pătrat şi tare,
Cum mai zic unii
(Naiba să-i ia!...),
Coboară-n mine
Când s-o-nsera
Şi mă păzeşte
De cele rele
Ca şi pe-aceia
Cu blănuri grele.
Greu ca un tăvălug

„Tu, voi veghea să fii tăvălugit, mi-a spus demiurgul,

Mult mai bine decât drumurile pregătite pentru asfalt,
În sufletul tău nu trebuie să se ivească gropi niciodată.”
Nici n-am apucat să-i mulţumesc demiurgului,
Că unul din îngeri, auzind convorbirea,
A şi lăsat cerul (greu ca un tăvălug)
Peste mine.
Ferice de cel orb

Mai locuiam cu cineva în mine

Şi tare greu era, distinsă Doamnă –
Eu mă zbăteam să-mi ţin curat frunzişul,
El, neglijent, mi-l tot păta cu toamnă.

N-am mai putut să-l sufăr pân’ la urmă

Şi m-am gândit să-ncerc să-l dau afară,
Dar, cum era, probabil, mai puternic,
Fusei zvârlit de-a buşilea pe scară.

Acum priveşte: eu plătesc chirie,

Iar el în mine, singur, se desfată –
Ferice de cel orb, distinsă Doamnă,
Că nu-şi zăreşte frunza niciodată.
Şi cum lăuntrul meu

M-am aruncat în mine îmbrăcat,

Fără să ştiu ce lac adânc e-n mine –
Puteam fi tras la fund şi înecat
De nu-notam, probabil, foarte bine.

Lacul acesta îmi părea ciudat,

Nu pricepeam deloc de unde vine;
Abia târziu aflai cum s-a format:
Plouase peste lume cu suspine.

Şi, cum lăuntrul meu era mai jos

Decât lăuntrurile-nvecinate,
În el s-au adunat, vijelios,
Toate pâraiele învolburate.
Lipsa de probe

M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău.

Voiam să mor. Nu cred c-am reuşit:
Deşi mi-au scotocit întregul Eu
Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.

Deci, nu există probe c-am murit,

Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău.
Rugăminte

Domnilor cu puşti în spate,

Rogu-vă pre voi frumos,
Apăraţi-mă de mine –
Sunt un ins periculos:

Pot oricând să sparg oglinda,

Să-mi împrăştii pe podea
Sinele în mii de cioburi
Şi s-ajung o haimana.

Vă plătesc regeşte paza,

Însă nu întârziaţi –
Am nevoie, chiar din clipa
Asta, să mă apăraţi.
Blestem

Eul meu, bată-l norocul,

Numai rele mi-a făcut:
Mi-a pierdut la pocher moartea,
Şi tristeţea la barbut –
M-a lăsat, fir-ar să fie,
într-o cruntă sărăcie.

Vedea-l-aş pe năsălie!...
Fragment de autobiografie

Sunt un neisprăvit, vecine,

Nu merit stimă şi iubire:
Cerui să mă-ntâlnesc cu mine,
Dar nu venii la întâlnire.

Sunt un nemernic, domnişoară:

Deşi m-am anunţat şi-n scris
Că merg să mă conduc, la gară
Plecai tot singur. Asta mi-s!
Pierderea sinelui

M-am arătat atât de rar la mine,

Încât atunci când îmi bătui în geam
Habar nu avusei că eu eram
Şi mă trezii strigând: „Ce vrei, străine?
Pleacă imediat că, de nu pleci,
Pun mâna pe ceva şi te fac terci.”

Plecai definitiv. Şi, uite-aşa,

Azi vreau, dar nu mai am cui m-arăta.
Anunţ

Primesc în gazdă-un înger disperat,

Un înger izgonit de Dumnezeu,
I-asigur tot confortul: masă, pat
Şi nu îi cer chirie nici un leu.

Atât doar îi pretind: când e-ntrebat

Să spună la vecini că-i Eu-l meu.
Stau în afara mea

Stau în afara mea şi nu-ndrăznesc să intru,

şi aş intra,
căci vântul începu din nou să bată...
Dar, Dumnezeule, cum poţi să baţi
la o uşă capitonată?
Spaimă

Tot timpul m-am temut cumplit de mine

Mi se părea că sunt un lup flămând
Care, de-o să mă prind vreodată singur,
O să mă sfâşii ca pe-un miel plăpând.

Cum se lăsa zăpada peste lume

Mă şi vedeam pe albu-i sângerând…
Tot timpul m-am temut cumplit de mine
Mi se părea că sunt un lup flămând.
Erau poveşti, desigur

M-am înhăitat cu zeii ca să mă pot răzbi,

Mi se părea că singur nu m-aş putea învinge,
Prea se dusese vestea că cel ce s-ar atinge,
Fie şi-n gând, de mine, cu viaţa va plăti.

Erau poveşti, desigur. Abia luptând m-am prins

Că nu sunt chiar atâta de zmeu, cum se vorbea,
Că, de-mi ieşeam în cale stăpân pe steaua mea,
Cu mare uşurinţă şi singur m-aş fi-nvins.
Viaţă de câine

În fiecare dimineaţă, după ce mă trezesc,

Îmi lustruiesc cizmele, îmi aranjez uniforma,
Îmi servesc ceaiul (neîndulcit), apoi
Mă duc în faţa soldaţilor adunaţi pe platou
Şi ordon:
„Să iasă-n faţa careului cei care cred
Că există vreun om mai singur ca mine!”

Dar, Dumnezeii mamii ei de viaţă,

Soldaţii sunt parşivi, nu ies în faţă!
Spovedania unui hoţ

Mă furişam spre tine cu gând viclean şi rău,

Voiam să-ţi fur tristeţea şi să devin bogat,
Dar când să-ţi intru-n suflet, tiptil, neobservat,
Din el ţâşni deodată un fioros dulău.

Mă speriai, desigur, şi, pentru-ntâia oară,

Mă întorsei acasă, învins, cu mâna goală.
Câtă deosebire!

Ei vor să fie doctori, profesori, ingineri,

Să strângă toată viaţa la titluri şi averi;
Eu am visat, tot timpul, să fiu doar poliţai:
Să-mi schingiuiesc tristeţea ca pe un hoţ de cai!
Poem cu titlul „Fără titlu”

Se subţiase Dumnezeu în mine

Încât puteam s-ascut cu el creioane –
L-aş fi salvat: îl răstigneam, dar cine
Să-mi împrumute două-trei piroane?

Lumea era săracă rău, vecine –

Vânduse tot să-şi cumpere obloane.
Priviţi, această ghilotină

Priviţi, această ghilotină

de azi încolo e a voastră.
V-o dăruiesc (conform sentinţei)
spre-a mă ghilotina mereu;
M-am condamnat atât de aspru,
să poată zilnic să se vadă
Că nu e nici măcar o pată
de roşu, în lăuntrul meu.

Dacă va obosi călăul

aduceţi altul, cât mai grabnic,
Să nu se piardă nici o clipă,
căci timpu-i preţios, ştiţi bine,
Iar de se va toci vreodată
oţelul, vă implor, prieteni:
Nu daţi decret de graţiere –
decapitaţi-mă cu mine!
Utopie

Va veni vremea când noi vom locui cerul şi dumnezeu

pământul, când noi vom fi atotputernici, şi, dumnezeu va
ridica biserici şi se va închina la icoanele noastre. Atunci
femeile noastre se vor sfinţi, rămânând fecioare, în timp ce
Maria (Preacurata Maria!!!) se va destrăbăla precum ulti-
ma târfă. Din înălţimea cerului, îl vom auzi pe dumnezeu
înjurând-o: „Oamenii mă-tii, de târâtură!” Şi vom gândi:
ne trebuie un iad pentru sufletele acestea.

P.S.
Mulţumesc lui Dumnezeu că a dispărut Inchiziţia
Altfel,
Pentru poemul acesta aş fi fost ars pe rug.
Angajament

Vom introduce zăpezile în ateliere mecanice

Şi le vom poliza toate părţile pline de ger
Apoi le vom încredinţa strungarilor cu înaltă calificare
Să confecţioneze din ele ghiocei.

Vă promitem, mult iubite şi stimate păduri,

Că cel târziu până la jumătatea lui Martie
Păsările vor primi telefon că se pot întoarce la cuiburi.
Discurs

Zică lumea ce-o zice –

După revoluţie
Grija faţă de om a crescut simţitor.

Astăzi, dacă ai un foc la inimioară,

Te trezeşti imediat cu maşinile pompierilor
Aruncând cu jeturi de apă rece în tine,
Ceea ce (să fim drepţi!) nu se prea întâmpla pe vremea
comuniştilor
Când erai lăsat să arzi ca o torţă.
Cum aş putea denumi zborul acesta

Să-i spun pasăre? Nu prea

Seamănă cu pasărea.

Să-i spun flutur? Nicidecum

Fluturi nu mai sunt acum.

Să-i spun înger? Mă abţin

Căci m-ar pune să mă-nchin.

Doamne, fie ce-o să fie,

Îi spun puf de păpădie.
Fapt divers

Am aflat de la îngerul Gabriel

Că Dumnezeu n-are acte pe cer
Că, orişicând, s-ar putea
Să vină şi să-l revendice cineva:
Vreun individ
Slinos şi insipid
Şi şui –
Pretins moştenitor al nu ştiu cui –
Care, îndată
Ce o să-şi vadă ştampilată
Hârtia de proprietar,
O să se comporte ca un măgar
Adică, vreau să spun,
O să-l arunce-n drum
Ca pe-o măsea stricată pe Dumnezeu.

Doamne,
Sper să nu fiu moştenitorul ăsta chiar eu!.
Poem

- Bună seara! Bună seara!

Vai, ce rece-ţi pare vara
Când dai zilnic „Bună seara!”

Oare, cum îmi curgea viaţa

De dam „Bună dimineaţa”?
Doamne,
o să te dăm la crocodili

Doamne,-o să te dăm la crocodili,

Să te sfâşie ca pe-o jivină –
Trandafirii ni-i lăsaşi cu spini,
Grâul cu-ntuneric de neghină.

Nu mai tăvăli şi bieţii crini

Cu genunchi plecaţi întru iertare –
În zadar spui rugi şi te închini,
Nu te poţi salva: păcatu-i mare.
Discurs în Piaţa Universităţii

Se-mpuţinează păsările, tată,

Se-mpuţinează frunzele-n copaci,
Vine tristeţea peste tine, iată,
Şi tu nu te opui deloc, tu taci.

Fii, tată, curajos, că doar aşa

Mai poţi obţine azi câte ceva.
Împroprietărirea luminii

Domnilor, dacă vreţi să împroprietăriţi lumina cu mine,

Nu mă măsuraţi ca pe o tarla oarecare –
Stânjenul n-a putut împărţi niciodată
Poezia în părţi egale.

Măsuraţi-mă cu o pană din aripa îngerului,

Sau cu ceva asemănător.
Altfel, stelele îşi vor pierde prin tribunale
Tinereţele lor.
Dar să privim

Dar să privim lumina-n oceane scufundată,

Prin ochii de nisip ai peştilor de humă,
Cum n-or putea ajunge acolo niciodată
S-o tulbure copitele de brumă.

Cum nu vor fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie

Din trupul ei să muşte, din buza ei să soarbă –
Lumina din adâncuri va fi de-a pururi să vie,
Aşa cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă.
De câte ori

De câte ori ţi-e foame sub retină,

Cu palme moi, râvnite de inele,
Plăteşte-un bon la casa dintre stele
Şi vei primi o masă de lumină.

Nu frecventa cantinele terestre,

C-aici bucătăresele de humă
Gătesc acum, în loc de rouă, brumă
Şi pun afişe false la ferestre.
Abia târziu

Se-nghesuise pasărea în mine,

Dar nu-ndrăzneam s-o încălzesc, de teamă
Că, de îndată ce o să-şi poată iar
Mişca puţin aripile,-o să zboare.

Abia târziu, când mă rugă iubita,

Mă-nduplecai s-aprind în mine focul,
Însă atunci mă ostenii degeaba,
Că pasărea îşi părăsise locul.
Sfat

Fereşte-te să cazi din tine –

E înălţimea de la care
Cel ce alunecă, iubito,
Aproape totdeauna moare.
Artă poetică

Nu sunt normal, iubito:

Deşi cunosc prea bine
Ce riscuri presupune
Sportul acesta dur,
Tot nu mă pot abţine
Şi,-uimind pe cei din jur,
Mă urc în Dumnezeu
Şi sar în mine.
Aproape sonet

Ajunsă-n pragul morţii, tristeţea mea mi-a spus:

„De vrei să-ţi meargă bine-n poezie
Fereşte-te cât poţi de bucurie,
Căci pe acolo versuri bune nu-s”.

Am încercat să o privesc de „sus”

Şi să ignor povaţa ei târzie,
Dar, când văzui că slova mi-i lălâie,
Şi-ntre poeţi sunt doar un biet intrus

Mă mâniai. Şi-n marea mea trufie

Mă răzbunai cumplit pe bucurie,
Trăgând cu puşca-n ea ca-ntr-un fazan.

Nu cred c-o răpuneam (fir-ar să fie!)

De nu mă ajuta, cu dibăcie,
Şi ea: tristeţea unui prunc orfan.
Regret

Prietenul nostru, Poetul,

Abia după ce i se împodobi fruntea cu lauri
Observă
Că masa la care scrisese o viaţă întreagă
Miroase a răşină de brad.

Fu cuprins de-o adâncă tristeţe –

Dacă observa cu puţin mai devreme,
Poate prindea un dram de răgaz
Să-i dedice şi bradului câteva versuri.
Nu mai lăsa poetul să odihnească

Nu mai lăsa Poetul să odihnească

pe acoperişul casei tale, iubito,
o să topească zăpada
cu febra lui
şi culoarea sângerie a ţiglei
îl va face pe aiuritul ăla de gâde
să-ţi confrunte acoperişul
c-un eşafod.

Mereu o să-ţi tulbure liniştea

zbaterea trupurilor decapitate.
Rugăminte

„Mai lasă-mă puţin să trăiesc”,

Zise Singurătatea
Când văzu că vreau să înfig pumnalul în ea.
„Mai lasă-mă puţin să trăiesc,
Măcar atât
Cât să te pot ajuta să mai scrii un poem”.
Omorârea timpului

Până voi putea să-mi cumpăr câteva oi –

Fiind la pensie şi neavând ce face –
Să nu mă plictisesc, cât îi ziua de lungă
Stau şi mă ţin cu băţu’ la poezie
Să nu iasă din inimile voastre şi să vă desensibilizeze.
Inscripţie pe-o uşă

Ai grijă să nu te-mpiedici
De vreo fantomă, intră-ncet:
În camera aceasta, zilnic,
Se sinucide un poet.
Poetul

Poetul este singurul pieton care nu poate fi obligat să

ţină cont de culorile semaforului.
El poate traversa când îl taie capul, pe orice culoare.
Agenţii de circulaţie au primit ordin să nu-l fluiere, iar ma-
şinile au fost dotate cu nişte aparate speciale, programate
să le frâneze brusc atunci când se apropie la o distanţă
ameninţătoare de el. Dacă vreun agent mai orgolios se în-
căpăţânează şi vrea să-l trateze ca pe toţi ceilalţi, intervine
imediat opinia publică:
„Lasă-l, domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet?”
De aceea, poetul este insul cel mai punctual: ajunge în-
totdeauna la întâlnirea cu moartea, fără să aibă întârziere
nici măcar un minut.
Orbirea poetului

„Tu nu trebuie să ai văz, mi-a spus Demiurgul,

Văzu-i dat doar pentru găsirea potecii către Acheron,
Nemuritorii n-au nevoie de el”.
„Dar eu nu vreau să fiu nemuritor, Doamne.
Eu vreau să fiu om ca toţi oamenii şi atât”.
„Dacă nu taci am să te pălmuiesc”, mi-a răspuns Demiurgul,
Orbindu-mă, cum îl orbise cândva pe Homer.
Poveste

Mi-am zidit o cas-albastră

Şi-am pus ochii lui Homer
Fereastră.
Iară eu m-am pus perdea
Şi cum stam la geam, aşa,
M-am trezit – ce-o să vă mire! –
Vindecat pe veci de-orbire.
Poem

Am luat ochii lui Homer şi i-am ascuns sub zăpadă

Să nu mă mai vadă,
Fiindcă lumina lor mă deochea
Şi mă făcea să am dureri de stea.
Semafor

La dorinţa Poetului
de a traversa grădina,
petalele trandafirilor roşii
înverzesc.
Sunt nopţi în care

„Vai, ce pitic mai eşti!” – Din când în când

Îi strig-un plop, poetului, râzând –
„Cum poţi să mai trăieşti, măi frăţioare,
Când eşti atât de-ndepărtat de soare?”.

„O, plop înfumurat şi necioplit,

Nu te uita că-s mic şi pricăjit,
Sunt nopţi în care, plin de îngerime,
Sunt mai înalt c-un Dumnezeu ca tine”.
Din straie vechi

Din straie vechi, nemaipurtate de zei,

Poetul face sperietori
Şi le aşază în mijlocul cuvintelor,
Să nu-i mănânce ciorile Cântecul.
Eminescu

El s-a născut din dorinţa noastră de-a fi,

Din orgoliul cuvintelor noastre –
Nu-n pântec de femeie a mişcat
Ci-n pântecele cerului, albastre.

În scutece-nfăşat n-a fost văzut

Cum a fost trupul meu sau al tău,
I se făcea baie într-un lac plin de nuferi
Şi era înfăşat doar în numele său.

Ursitori nu i-au pus: se ştia dinainte

Că-i ursit să nu fie nimeni ca el,
Lăutarii n-au îndrăznit să-i cânte la nuntă
De aceea n-a purtat pe deget inel.

De aceea n-a fost ispitit niciodată

Să-şi ridice în sat locuinţă,
Îşi împletise-un pat din flori de tei
Şi locuia în propria-i fiinţă.

Prinţul acesta, căci era un prinţ,

Putea să-nveţe-orice pe dinafară,
Un singur lucru n-a putut nicicând:
Să-nveţe de la oameni cum să moară.
Argheziană

Un biet monah, retras într-o chilie,

Încearcă, ispitit de apogeu,
Să-l pipăie c-un braţ pe Dumnezeu,
Dar pipăirea lui tot întârzie.

Probabil, Demiurgul, pe furiş,

L-a prins rostind în loc de psalmi, agate
Şi nu mai vrea acum să i se-arate
Nici când îl vede singur şi pieziş.

Monahul, obosit de aşteptare,

Văzând că ruga-i este în zadar,
Coboară printre gâze, plin de har
Şi iscă frumuseţi nemuritoare.
Vis cu Nichita Stănescu

„Domnule Nichita, astea-s nichitisme,

Cum să te dai morţii la cincizeci de ani,
Când e cea mai dulce viaţă şi, se ştie,
Necuvântul „moarte” nu face doi bani,

Când pe ceruri luna nu mai vrea să iasă

Decât şuierată de iubirea ta
Şi piciorul Muzei, sărutat pe talpă,
Parcă mai cu teamă-ncepe-a şchiopăta”.

„Am glumit, bătrâne, zise-n vis Nichita,

Cum s-ajung la moarte eu, cu văzul meu?...
Doar îmi ştii povestea: mi-am pierdut în luptă
Ochiul drept şi-n locu-i port acum un zeu”.
Rugăciune de seară
(rostită cu puţin înainte de frângerea lui Nichita Stănescu)

„Doamne, te implorăm, în iarna asta

Dă-ne frumosul alb cu ţârâita,
Că, dac-o să ni-l dai pe tot odată,
Or să se frângă pomii şi Nichita”.

Aşa-l rugau pe Dumnezeu poeţii,

Dar Dumnezeu, păgân sau fără minte,
S-a prefăcut că nu mai înţelege
Graiul acesta, plin de necuvinte.
Se-avântă-n râu

Îndrăgostită, foc, de poezie –

Cum nici un cititor n-o să mai fie –
Moartea, plângând, îl roagă pe poet
Să treacă Acheronul mai încet.

Poetul, însă, om ciudat din fire,

Nu-i ia în seamă roua din privire,
Ci, ispitit de malul celălalt,
Se-avântă-n râu şi-l trece dintr-un salt.
Dialog

Mă-ntreb mereu, iubito:

„De ce de-atâta timp
La trupul meu cel palid
Îi zic, mai toţi, Olimp? ”

„Eşti prea naiv, poete,

Altminteri pricepeai:
Ţi-e inima zeiţă –
Jertfeşte-i tot ce ai!...”
În ultima vreme

În ultima vreme,
Poetul îşi pierde nopţile, nu scriind,
Ci încercând să-şi deschidă, zadarnic,
Venele întărite ca piatra.
Plictisit de lume, de viaţă,
El uită mereu că-i e foame
Şi se supără
Când Inspiraţia vine şi-l pofteşte la masă –
„Ţi-am spus să nu mă deranjezi, nenorocito,
Ţi-am spus să nu mai intri la mine
Decât chemată!”

„Am înţeles!”, îşi loveşte călcâiele Inspiraţia,

Dar iese afară
Fără să înţeleagă comportarea maestrului
Din ultima vreme.
Poeţii, soldaţi neinstruiţi

Poeţii, soldaţi neinstruiţi, confundând

Gurile tunurilor cu nişte găuri de şobolani
Umplură câmpul de luptă cu pisici negre.
Acestea,
Simţind probabil cât sunt de naivi,
Tocmai când se pregăteau de asalt,
Le tăiară calea.

Şi, astfel,
Poeţii, soldaţi neinstruiţi,
Pierdură Victoria.
Cântec

Foaie verde de trifoi

Sau, mai nou, de sălcioară,
Stă Poetul printre voi
Ca un bob de grâu în moară.

Foaie verde de trifoi

Sau, mai scurt: doar foaie verde,
Stă Poetul printre voi –
Ce frumoşi şi puri vă crede!...
***

„Mai dă-o dracului de trufie!” –

Zise moartea.

Şi căzu la picioarele poetului,

Implorându-l să renunţe la nemurire.
Septembrie

Cad poeţii de pe socluri

(Vai, ce toamnă timpurie!...),
Precum cade-alene frunza
Plopului, cărămizie.

Noi, călcând pe ei prin parcuri,

Ne-ntrebăm, aşa,-ntr-o doară:
S-or mai naşte – asemeni frunzei
Alţi poeţi la primăvară?
Sisif şi pasărea măiastră

Fusese osândit să ridice un bolovan pe un munte,

Dar, de câte ori ridica bolovanul,
O droaie de guşteri ţâşneau de sub el.
Omul îi lua în palmele lui bătucite,
Le punea câte o pereche de aripi,
Apoi îi aşeza în faţa oglinzii
Să se minuneze cât de bine le stă,
Şi să zboare.
In curând văzduhul se umplu de păsări,
Iar zeii,
Care nu mai văzuseră în viaţa lor atâta frumuseţe,
Începură să se certe-ntre ei
Lăudându-se fiecare
Că lui îi venise ideea să-l osândească pe om.

Profitând de haosul ăsta,

O pasăre se strecură în Olimp
Şi fură nemurirea.
Stau undeva

Stau undeva, între sărut şi piatră,

Ca într-un templu, construit anume
Pentru zeiţa păsărilor noastre,
Şi sparg tăceri adânci, rostind un nume.

Se toarnă paşi în ceşti de clorofilă,

Râvnind căldura tălpilor, Zenitul,
De la fereastra unui romb, crăpând-o,
Cu ochi de fontă soarbe infinitul.
Brâncuşiană

Nu depozitaţi inimi,
inflamabile,
în jurul Porţii Sărutului –
buzele îndrăgostiţilor
sunt atât de încinse,
încât s-ar putea produce
cel mai mare incendiu.
Distih

S-a boierit Isus, i se aduce

De-o vreme-ncoace cina lângă cruce.
Distih

E ora zero făr-un sfert de veac –

Ah, cum îmi intră zilele în sac!...
Distih

Prietene, nu mai ciupi lăuta –

Vreau să îmi beau în linişte cucuta.
Distih

Sunt trist: mi s-a furat tristeţea

Şi hoţul n-a fost prins nici până azi.
Psalm

Doamne,
Uneori îmi eşti atât de aproape, încât
Mă tem că s-ar putea să iau foc de la nimbul tău
Şi să mă mistui precum Biblioteca din Alexandria.
Psalm

Doamne, dacă m-ai născut din iubire,

De ce nu mi-ai dat soarta mielului? –
Pe miel îl mănâncă lupul o dată, şi gata! –
De ce mi-ai dat soarta omului,
Să mă mănânce câinii toată viaţa?
Psalm

Te implorăm, Doamne,
Nu mai scoate Moartea la cosit
Pe căldurile astea.
O să transpire puternic,
O să bea apă rece,
O să facă pneumonie
Şi-o să moară.

Ce ne vom face, Doamne, atunci

Noi, cei rămaşi necosiţi?
Cine o să ne mai scape pre noi
De blestemata aia de nemurire?
Psalm

Doamne, –
Te-ai supăra, nu te-ai supăra –
Inima mea
E mai aproape de Marius Tupan
Decât de tine.

El m-a publicat de câteva ori,

Tu niciodată.
Psalm

Nu mai ninge, Doamne –

Nu vezi că nu te-ascultă nimeni,
Îţi răceşti ninsoarea degeaba.
Psalm

Apropie-te, Doamne, şi tu de zeul tău,

De ce tot fugi de mine, nu vezi că-ţi şade rău?
Nu vezi că toată lumea din cer te crede-ateu?

... sau te-nspăimântă raiul şi purgatoriul meu?

Psalm

Doamne,
Dacă nu eşti chiar atât de senil,
Cum se spune,
Dă-te câţiva paşi înapoi
Şi priveşte-ţi lucrarea.
Vei vedea
Cât de strâmbe-i sunt zidurile
Şi, poate,
După următorul potop
Vei folosi (în sfârşit!) bolobocul.
Poem cu titlul negăsit

O antilopă susţinea mereu

Că l-a văzut pe Dumnezeu
În cerul gurii unui leu.
***

Miroase-n mine-a hoit de Dumnezeu,

Să se fi împuţit egoul meu?
Sau nu-mi dau seama şi mirosul vine
Din alte ceruri, nu din mine?

Iubito, eşti mai tânără, ia du-te

Tu până Sus şi vezi, te rog, ce pute,
Iar de-a murit (doar de n-o fi aşa!)
Egoul meu, ia-i locul dumneata.
Ai grijă însă, fă-o cât mai bine,
Schimbarea asta, vreau, n-o simtă nime:
Nu-mi place să se afle în popor
Că Dumnezeul meu e muritor.
Eseu despre glorie

Înainte de a i se împodobi fruntea cu lauri,

Poetul este urcat pe eşafod
Să poată vedea mai bine măreţia evenimentului.
Apoi,
După ce festivitatea de împodobire a luat sfârşit,
E coborât
Şi condus, cu mii de aplauze,
Spre groapa comună.
3 spre 4 septembrie 1952

În noaptea aceasta, în care trebuia să mă nasc,

Deşi nu eram de serviciu, am intrat în tipografie
Şi am ţinut să-mi corectez personal şpaltul vieţii
De teamă
Să nu apară cumva, din greşeală,
Programarea tramvaiului la 21 de ani.

Spre dimineaţă,
După ce verificasem şi ultimele „semne de punctuaţie”
Zâmbeam fericit
Ca un gazetar care-şi făcuse exemplar datoria
Şi care credea că toţi cititorii vor fi mulţumiţi.

N-a trecut însă mult şi s-au auzit destui înjurând

Că literatura română a fost păgubită
De o poezie foarte frumoasă – „Pasărea cu clonţ de rubin”

Aceasta m-a mâhnit şi m-a făcut să-mi sfătuiesc fiul

Nici să nu dea prin tipografie în noaptea naşterii lui.
Mi-am sfătuit mâinile

Mi-am sfătuit mâinile să se ascundă în buzunarele

pantalonilor
Când am simţit că Negura se pregătea să-mi pună o armă
în mână
Şi să-mi spurce degetele, obligându-le să tragă în stele.
Am fost bănuit imediat de această complicitate
Şi am fost arestat.
După ce a văzut că tortura nu dă rezultate
Negura a-nceput să facă promisiuni:
De pildă, că voi fi eliberat dacă îmi voi trăda mâinile.
N-am vrut să recunosc că ştiu unde se află ascunzătorile lor
Şi am fost împuşcat.
Negura m-a văzut rostogolit în faţa plutonului de execuţie
Şi m-a crezut mort, ca toţi morţii.
Nu ştia că atunci, când mâinile mele or să poată ieşi fără teamă
din buzunare,
Pline de măiestrie, mă vor ridica pe un soclu atât de înalt,
Încât nu voi avea timp să cobor niciodată în moarte.
Cântec

Zise mortul către viu:

„- Viule, de când te ştiu
Tot sărac, fără sicriu!”

Zise viul către mort:

„- Am, dar nu-mi place să-l port”.

Şi făcu atac de cord...

Sunt un François Villon

Sunt un François Villon, născut din flori,

În jurul meu roiesc spânzurători
Cu frânghii, putrezind de nerăbdare
Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare.
Să nu le dai putere-asupra mea,
Tu mă ridici prin vers la rang de stea,
Dar vai: în loc să-ţi port recunoştinţă
Şi să mă-nchin spre ceruri cu credinţă,
Eu-ţi ies pe-ascuns în drum – lichea mai sânt!
Te tâlhăresc şi-ţi fur chiar duhul sfânt.
Baladă

Mi-s oasele materie cerească,

Maşinile nu pot să mă strivească;
O droaie până astăzi încercară
Să-mi pună capu’ lâng-un pumn de ceară.
Tramvaiele, în naivitatea lor,
Credeau că tot ca Labiş o să mor.
Le-am arătat, râzând, că n-au ce-mi face
Şi m-au lăsat până la urmă-n pace.
Dar, tocmai când credeam că sunt sortit
Ca să trăiesc aşa, la infinit,
Un înger blond strigă din cer: „Să ştii
C-am hotărât să pleci dintre cei vii
Călcat de-un cărucior pentru copii”.
Focar de îngeri

Iubita mea e un focar de îngeri,

Dac-o sărut fără tifon la gură
Mă-mbolnăvesc rapid: simt cum, deodată,
Mi-apar pe creștet semne de aură.

Cu disperare-n glas și teamă-n oase

Te-ntreb, domnule doctor: n-ai cumva
Printre atâtea seruri fabuloase
Vreun vaccin și pentru boala mea?

Fii șmecher, dacă vrei să tragi foloase –

Răspunde-mi „Nu” și-ți dau bacșiș o stea.
Logodnă

Ea avea inel pe deget

Eu, îndrăgostit de ea,
Încercam să-i scot inelul,
Dar inelul nu ieșea.
Mi-a venit atunci ideea
Să-i tai degetul cu-o stea –
Săvârșeam această faptă,
Dar inelul se muta
Pe alt deget, mai încolo,
Până nu mai rămânea
Nici un deget, dar inelul
Nici atunci nu se lăsa:
Luându-i inima la teslă
Degete din ea făcea.

O, logodna asta, Doamne,

Prea sub ochii tăi era!…
Fapt divers

Hoții iar au spart muzeul;

Și ce crezi c-au luat, mon cher:
Tocmai liftul cel cu care
S-a-nălțat Iisus la cer.

Nu mai e funcționabil
Dar, de-s meșteri, cu doi lei
Pot să-i schimbe niște piese
Și să urce-n cer și ei.

De-aia rogu-te din suflet,

Nu mai sta pe gânduri multe:
Hai să ajutăm vardiștii
Ca să-i prindă, cât mai iute.
Baladă

A venit la mine și mi-a spus:

„Lasă-mă să-ți zic Iisus”.
M-a luat deoparte-apoi: „Ai fost tâmplar,
Fă-mi până mâine-o cruce de stejar”.
Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,
Mieros, și-un pumn de cuie cu-mprumut.

A doua zi, când era gata tot,

Ca o femeie m-a luat de cot,
Șoptindu-mi candid: „Haidem, frățioare,
Să facem pe Golgota o plimbare…”
Doamne, dacă-mi eşti prieten

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.
Baladă

Doamne, sunt flămând de moarte

Ca Adam de mere coapte.
Dacă ai de gând să-mi dai
Cu picioru-n fund din rai,
Iată, Doamne, s-a ivit
Prilej tocmai potrivit:
Pune-mi moartea-n pom oprit.
Baladă

Doamne, nu mai e decât

Un biet petic de pământ!...
De s-or pune pe murit –
Aşa cum le-ai poruncit –
Toate vieţile mele,
Unde cad atâtea stele?
Baladă

Zise moartea către mine:

„Mă, când crezi c-ar fi mai bine
Să te iau, acum ori mâine?”
O rugai: „Fii omenoasă,
Moarte, măcar mă mai lasă
Să-mi fac iubita mireasă”.
„Bine, mă, te voi lăsa,
Dar să ştii, la nunta ta,
Voi veni şi voi juca.

Să mă ierţi de s-o-ntâmpla,
Beată, să dobor vreo stea”.
Baladă

Doamne, mi-ai înveselit

Pasărea chiar sub cuţit.
Şi, deşi muream de foame,
N-am putut s-o mai tai, Doamne,
Căci ar trebui să fii
Dus cu sufletu-n pustii
Să retezi viaţa cuiva
Tocmai când i-e drag de ea.
Baladă

Doamne, mult mi-ar mai plăcea

Să fac dragoste c-o stea,
Steaua să rămână grea
Şi să nască altă stea,
Iar eu, ca un tată bun,
Pe copilă să mi-o-ndrum
Să nu fie căzătoare
Nici la nunta cea mai mare!...
Baladă

Doamne, cât de tuciuriu

Era ochiul tău saşiu!...
De m-ar fi privit în stea,
Steaua mi se-ntuneca
Şi, cu-atâta beznă-n ea,
Sigur nu-şi mai amintea
Să cadă la nunta mea.
Bucuros c-am avut parte
Să privească-n altă parte,
Mi-am smuls de sub frunte-un os
Şi-am cioplit fluier duios
Şi m-am pus, Doamne, să cânt
Tot ce-i cântec pe pământ,
Până când focul din mine
A-nceput să mă lumine
Atât de strălucitor
C-am uitat să mă însor
Şi, uitând de cununie,
Steaua mea, fir-ar să fie,
A fost ursită să stea
Sus pe cer cât îi lumea.
Baladă

Ce ai, Doamne, nu ţi-e bine,

Ce-ţi freci îngerii de mine?
Că-mi lăsară pe veşmânt
Numai scame de duh sfânt,
De mă râde lumea-n sat
Că-s de-un veac neperiat.

Dacă nu ai altă treabă

Vinde mere la tarabă,
Nu le ţine-oprite-n pom
Să-ţi baţi joc de bietul om!
Baladă

Mă, cădea-ţ-ar piatră*-n vii,

Ce tot schimbi morţii cu vii,
De nu pot eu niciodată
Să-nving această armată,
De nu pot eu – n-am putere –
Să-mi înfig deştele-n miere,
Că mereu apar alţi zmei
Puşi de pază-n jurul ei.

Dac-o să-i mai schimbi mult timp

Fac o plângere-n Olimp,
Şi-o să-l rog pe domnu’ Zeu
Să numească un pigmeu,
General în locul tău.

* Cu sensul de grindină
Baladă
(cu ochii pe ceas)

Doamne, iar se face două,

Iar mă tem că n-o să plouă,
Iar mă tem că moartea mea
Mituită, gras, de-o stea,
N-o să vină să mă ia,
De-o s-ajung – vai, ce ruşine! –
Să-mi fie milă de mine,
Că-s de râsul tuturor:
Mare şi nemuritor.
Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne

Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne,

Femeile m-ar fi iubit mai mult,
Aş fi avut în jurul meu prieteni
Şi câte, Doamne, n-aş mai fi avut!...

Nu m-ar plimba acum Singurătatea

Pe străzi întortocheate şi murdare
Şi n-aş vedea pe cer, în loc de stele,
Doar nişte afumate felinare.

M-aş bucura şi eu de viaţa asta –

Pe care n-o pricep – ca toţi roboţii,
Uitând mereu, de-atâta fericire,
Că-n turn mai e montat şi-un ceas al morţii.

Dar Tu m-ai sfătuit să fiu sensibil

Şi, iată, Doamne, unde am ajuns:
Bărbaţii mă dispreţuiesc în faţă,
Femeile mă-nşeală pe ascuns.
Baladă

Mă-nvinuiesc şi azi destui

Că nu l-am prins şi eu-ntr-un cui
Pe Fiul Demiurgului.

Prieteni dragi, se plâng mereu

Că numai prin refuzul meu
Sunt robi la înc-un Dumnezeu.

Că, le-ar fi spus lor cineva,

Un singur cui de mai era
Mormântul nu se deschidea.

Eu nu zic ba, aşa o fi,

Dar nu-nţeleg: De ce-s copii
Şi nu-ncetez-a mă huli?

Nu văd că şi eu-s tot ca ei,

Bătut de ambii dumnezei?
Baladă

M-a rugat ieri Dumnezeu:

„Fii bun, stai în locul meu,
Vreau să mă hodin şi eu”.
„Şi ce fac, l-am întrebat,
De-o să cadă în păcat
Eva, cât tu eşti plecat?”
„Ia-o, ca pe-o frunză-n vânt,
Şi alung-o pe Pământ.
Dacă, însă, peste ani,
Într-un grajd cu mulţi juncani,
Trupul ei cel păcătos
O să nască un Hristos,
Răstigneşte-i lăcomia,
Schimbă-i numele-n Maria,
Veşniceşte-o ca fecioară
Şi primeşte-o-n ceruri iară”.
Baladă

- Doamne, cum de-ai putut pune

În firavul meu tăciune
Şapte morţi, când cineva
Pân’mai ieri mă-ntărâta,
C-a văzut el scris în carte
Că nu-i loc nici pentru-o moarte?
- Mă, prea eşti neştiutor:
Le-am îndesat c-un picior
Precum Lina lu’ Isac
Şi-ndesa rufele-n sac
Când fugea de la bărbat.
- Doamne, i-am zis într-o doară,
Te-ai născut cumva la ţară?
Cum i-am amintit de sat
S-a pornit într-un oftat
Şi-a-nceput: „Acum, mulţi ani,
Trăiau cei mai puri ţărani;
Doi erau părinţii mei –
Ce n-aş da să fiu ca ei!…
Ce n-aş da să stau acum
Într-o cameră la drum,
C-un pat mic, de carii ros,
Şi pământ bătut pe jos
Şi, când se pogoară seara,
Să mă duc la Mărioara,
Să-i frământ frumosul sân
Într-o căpiţă de fân”.
- Doamne, nu ai gusturi rele,
Dar nu poţi s-ajungi la ele –
Eşti prea sus şi ţi-ar sta rău
Să te porţi ca robul tău!
………………………………
Nu ştiu ce ne-om mai fi spus,
C-am uitat şi martori nu-s.
Când ne-am despărţit în zori
Eram ambii muritori:
Mă rugase, plin de zel,
Să-mpart morţile cu el.
Baladă

Într-o săptămână
Mă-nţepară-n mână,
De mai multe ori,
Spinii unei flori
Şi din răni, vă zic,
Nu curse nimic.

Doamne, nu mai sânger

Să fi ajuns înger?
Dialog peste gard

- Doamne, ţi-am mai spus cândva:

Ori eu, Doamne, ori Mata,
Amândoi nu vom putea.
Cum să stea pe-acelaşi tron
Dumnezeu şi Spiridon,
Când ştii bine cum ne sare
Ţandăra la fiecare?

Ca să n-ajungem la sfadă
Trebuie, pân’la zăpadă,
Unul dintre noi să cadă.
- Şi cum vrei să procedăm
Ca să ştim care cădem?
- Îl luăm martor pe Iisus
Şi-aruncăm cu banu-n sus.
Baladă

Nu ştiu, Doamne, ce-oi avea,

Mi s-a-nnegurat moartea.
Am spoit-o şi cu var,
Însă toate-s în zadar –
Moartea mea, fir-ar să fie,
A rămas tot tuciurie.
Nu mă tem de altceva,
Ci, c-atunci când va suna
Ceasul să mă duc cu ea,
Văzând-o balcâză-aşa
Poate mă voi speria
Şi-o s-ajung jos, sub pământ,
Tremurând ca frunza-n vânt
De-o să fiu de râs la toţi.
De-aia, Doamne, dacă poţi,
În genunchi eu te-aş ruga:
Fă-mi-o iarăşi cum era
La-nceputuri – fulg de nea –,
S-o confund cu maică-mea
Şi să plec, de drag, cu ea.
Pastel

Au înflorit corcoduşii –
un copil de trei ani
se uită pe geam şi întreabă:
„Tati,
dacă mâncăm ceapă verde
în burţile noastre
se face primăvară?”
Nu m-aş mai sătura

Nu m-aş mai sătura: două veacuri

Aş privi un cireş înflorit.
De aceea, primăvara săvârşesc cel mai mare păcat –
Mă rog din toată fiinţa mea, Doamne,
Să ţi se-ntâmple ceva, să-ţi pierzi memoria,
Să uiţi cireşii-nfloriţi două veacuri.
Mâine, dacă-i zi frumoasă

Mâine, dacă-i zi frumoasă,

Până nu se crapă zorii,
Pun în traistă-un pic de cântec,
Dau pe gât un strop de rouă
Şi, c-o dragoste de muncă,
Cum mai rar găseşti, iubito,
Ies să-nsămânţez pământul
Prins de pulpa ta, când plouă.

Poate, de-o fi mult de lucru,

Mă va apuca-nnoptarea,
Vă va apuca desfrâul
Greierilor pe ogor –
Tu, de vezi că-n asfinţitul
Soarelui nu sunt acasă,
Trimite-un zeu, din argaţii
Ce-i ai, să-mi dea ajutor.
Vară

Vreme cu soare,
vreme frumoasă,
pleacă toată lumea
de-acasă,

Doar şarpele casei

rămâne
ca să dea de mâncare
la câine.
Umărul ţăranului

Din umărul ţăranului izvorăşte atâta lumină,

Încât, noaptea, târziu, când se-ndreaptă spre casă,
Ion vede să numere, cu stelele stinse,
Privighetorile aşezate pe toporâştea de coasă.
Pastel

E
toamnă-n
dumnezeu –
cad
frunze-n
mine.
Toamnă

S-a făcut sub ceruri rece,

Eu mă trec, ea se petrece,
S-a făcut sub ceruri ger,
Ea se scutură, eu pier,
S-a făcut sub ceruri frică…

Mâine, oare, cin’ mai pică?

Toamnă

Când zeii, plini de îngâmfare –

Uitând şi preoţi şi altare
În bezna lor – întrec măsura
Şi-i taie timpului căldura,
De undeva, din depărtare,
Pe-un armăsar roşcat apare
Al toamnei prinţ fără prihană
Cu fulgere încins la rană.

„- Hai, du-mă, armăsare, du-mă,

Că ţi-s copitele de brumă,
Căpăstrul ţi-e din aer rece
Cu grijă pus să nu te frece,
Iar nările din ploi şi ceaţă –
Copita bate-n altă viaţă”.

Nechează calul, face spume,

Se-apropie grăbit de lume,
Îi dă târcol de două ori
Şi iată frig şi iată nori
Şi iată frunze moi de laur
Îngălbenind pe frunţi de aur
Şi iată păsări de lumină
Plecând, gonite de rugină…
Elegie

Poate-ntr-o zi o să te-anunţ că-i toamnă,

Tu te vei zgribuli de-atâta brumă,
Mă vei lovi c-un înger peste gură
Să tac, dar eu, în loc să te ascult,

Voi murmura ca un nebun: „E toamnă,

Nu vezi cum mi-a îngălbenit retina,
Nu simţi cât e de galbenă lumina
Ocheadelor de-acum?”
Devorată de lupi

Tu încerci să te-apropii ca un vânt de toamnă de mine,

obligându-mi frunzele de pe frunte să cadă,
eu încerc să-mi strecor zăpada în tine
şi să-ţi flămânzesc lupii.

Într-o zi, parcă văd, o să fim găsiţi amândoi:

eu – la o margine de pădure, copac fără frunze,
tu – în mijlocul unei păduri, devorată de lupi.
Priveşte, Doamne

Priveşte, Doamne, păsările pleacă,

Iubirile, mai toate, se destramă,
Copacii parcă sunt nişte ţigani
Ce duc în cârcă mari căldări de-aramă.

Priveşte, Doamne, câtă moarte vine!...

Azi nici poeţii nu mai au putere
Să mintă că există nemurire –
Am fost lipsiţi de orice mângâiere.

Priveşte, Doamne, doar un pic mai este

Şi însuţi tu, cel mai puternic sfânt,
Vei rugini precum o simplă frunză
Şi vei cădea din ceruri pe pământ.
De-o vreme, ceasu-i veşnic supărat
lui Vlad Jerca

De-o vreme, ceasu-i veşnic supărat –

Se pare c-o să fie judecat.

Se bănuieşte, de vreun an sau doi,

Că minutaru-i limba care, toamna,
Blesteamă pomii să rămână goi.

Că are, sau nu are,-această vină

Nu ştim că, deocamdată, nu-i lumină.

Dar ne-a promis poliţia (scurt, sec)

Că va trimite-un om s-aprind-un bec.

Se-aude c-o să vină unu’, Cerna,

Să lumineze cazul cu lanterna.
Confuzie

Au trimis Toamna să ruginească frunzele plopului

Dar, cum nu era nici un pic de lumină,
Toamna a confundat frunzele plopului
Cu sufletul meu.

Iată de ce, iubito,

Atunci când îmi pui urechea pe inimă,
Nu auzi nici o privighetoare cântând.
Cântec

O să scriu despre Zăpadă

Pân’o s-o conving să cadă,
O să scriu despre Lumină
Pân’o s-o conving să vină,
O să tac despre Tristeţe
Pân’o face feţe-feţe,
O să tac despre Urât
Pân’şi-o pune ştreang de gât.
Aflai de la zăpezi

Aflai de la zăpezi că nemurirea

Vine de undeva, din albul lor,
Şi-mi ridicai atunci o casă-n munte,
Să-mi ningă mai tot anul în pridvor.

Privind prin geam cum cresc în jur nămeţii

Mă şi vedeam ajuns nemuritor,
Dar mă-nşelai: din ce-i mai ‘nalt omătul
Şi lupul flămânzeşte mai uşor.
Sunt mai puţin c-un vers

Sunt mai puţin c-un vers decât zăpada,

Altminteri tot la fel de alb ca ea
Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama
De stau în preajma iernii, sau a mea.

Sunt mai puţin c-un vers ca luna plină,

Altminteri strălucirea mi-e la fel
Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama
De-s luminat de mine, sau de cer.
Cântec

Când eram puţin mai tânăr

Mă-nhăitam cu câte-o stea
Şi plecam să tâlhărim
Bezna. Doamne, ce-mi plăcea!.

Stăm la pândă-n drumul mare

Şi când bezna se ivea
O păleam cu sete-n frunte
Până când se prăbuşea,

Îi zvârleam apoi desaga

Cu tot negru’ ce-l avea
Şi-i puneam pe umăr alta
Cu grădini de crini în ea.
………………………….
La întoarcerea spre casă
O lumină ne orbea –
Crinii străluceau de parcă
De trei secole ningea.
Raport

Ieri, pe la ora zero şi ceva,

A fost spitalizat un fulg de nea.
Căzuse din văzduh şi-şi fracturase,
Lovindu-se de pomi, mai multe oase.
Avea dureri cumplite, căci albise –
Parcă tot sângele i se golise.
L-a operat un medic foarte mare,
Dar fără nici o şansă de salvare:
În nici o farmacie de sub cer
Nu se găsea medicamentul „Ger”.
E-atâta alb

E-atâta alb de-a lungul unui râu –

Că nici arinii nu mai pot să vadă
Sub mal decât prin frunze de zăpadă –
Când peştii trec călări cu solzi la brâu.

Din matca lui cărăm nisip spre grâu

Şi-l aşezăm cu grijă în clepsidre,
Să curgă veacul alb, lipsit de hidre,
Prin pâinea rumenită tot mai viu.
Despre muguri nimic

Înfiindu-mă,
Zăpada mi-a lăsat moştenire
Obiceiul de a mă topi primăvara.

Iată de ce
Nu pot să scriu despre muguri nimic.
Pastel

Azi-noapte-a nins:
Au căzut peste noi
Toţi fulgii noi
Ai Păsării Paradis.
Baladă

Peste pârtia din mine

A nins azi-noapte cu tine
Şi-s aşa de mari nămeţii
Că, de-ar fi să cred poeţii,
Bezna care-mi da târcoale
Nici cu cizme în picioare
Nu-mi mai poate-azi colinda
Sufletul şi inima.
Dialog

„Ce faci, Frumoaso?” –

întrebă soarele,
într-o zi mai călduroasă,
zăpada.
„Mă topesc de dragul tău”,
îi răspunse aceasta.

…şi vremea
începu să se răcească
din nou.
Tristeţea Paulei Romanescu

„Neisprăviţii ăştia de pământeni,

După ce au ridicat o droaie de coşuri
Ce fumegă zilnic spre sufletul meu,
Mi-au cerut să ning.

Mi-a fost imposibil”.

Iubita poetului

Ea nu îi spune niciodată „te iubesc”,

Nu-l mângâie şi nu-l sărută niciodată,
Dragostea ei faţă de el reiese din faptul
Că, atunci când el se află la masa de scris,
Ea aruncă zăpadă pe peniţa stiloului
Care devine incandescentă!
Poem

Terorizaţi
De privirea ta diavolească
Care îi fulgera, deseori,
Inhibându-i,
Ochii mei
N-au putut răbda într-o zi
Şi s-au sinucis.

De atunci
Există o beznă cumplită în mine –
Inima
Şi toate celelalte organe
Poartă doliu.
Incest

Îmi plac la nebunie ochii verzi,

Dar, cum nu am reuşit niciodată
Să cuceresc o astfel de femeie,
Am sfârşit prin a mă îndrăgosti
De un fir de iarbă răsărit pe mormântul mamei.
Cântec

Nu fi rea, că n-ai temei,

Dă-mi mai bine doi pe trei
Din frumoşii ochi ai tăi.

Dacă vei încuviinţa

O să-ţi dau şi eu ceva:
Trei pe cinci din viaţa mea.
Cântec

- O văzui: era înaltă

Şi mai mândră ca cealaltă.
- Dar cealaltă cum era?
- Mult mai mândră decât Ea.
Maria

Iubita mea-i cea mai frumoasă fată,

Şi are şi un nume sfânt: Maria;
Păcat că-i plac doar lucruri trecătoare,
Căci, dacă ar iubi doar veşnicia,
Ar fi, într-adevăr, cea mai frumoasă
Şi s-ar chema, într-adevăr, Maria.
De ziua ta

De ziua ta, iubito,

Iţi voi face cadou
Urna mea cu cenuşă.
Păstreaz-o undeva, la răcoare,
Altfel
Sar putea să renasc precum Pasărea Phoenix,
Şi cine ştie
Dacă o să-ţi mai stârnească vreun interes
Cadoul acesta.
Orbul găinii

Ai avut orbul găinii, doamnă,

Altminteri ai fi putut să-ţi dai seama
Că sângele meu avea culoarea roşie doar atunci
Când inima ta se apropia de inima mea.

Dacă am fi făcut dragoste,

Poemul acesta nu s-ar fi născut niciodată.
Împăcare

Mă părăsise Muza
Exact în vreme-aceea
În care divorţase
De mine şi Femeia…

Singurătatea asta
Fu grea, da-mi prinse bine –
Îmi graţiai egoul
Şi-l rechemai în mine.
E-atâta cer

E-atâta cer,
iubito,
în lacrimile
mele…
să locuiască,
oare,
vreun dumnezeu
în ele?
Definiţie

Sufletul meu? –
O modestă cameră de hotel
În care e cazat Dumnezeu
Când nu mai sunt locuri în cer.
Rugăciune

Doamne, te rog, veghează-i tu pe îngeri

Până-mi cioplesc eu-n piatră epitaful,
Să nu cumva să fâlfâie din aripi
Că fac curent şi se ridică praful;
Iar, dac-ajunge praful până Sus,
Se-mbolnăveşte de plămâni Iisus.
Rugăciune

Dă-mi, Doamne,-o moarte tânără, frumoasă,

Să-mi fie drag să ies la braţ cu ea
Şi să mă plimb prin parcuri subterane
Ca un poet nebun cu muza sa.

Dă-mi, Doamne,-o moarte cu mulţi draci în sânge,

Să-i placă şi paharul şi amorul,
Şi îţi promit: în toată veşnicia
Nu o să-i duc o clipă vieţii dorul.
Scrisoare către Dumnezeu

Sunt prea bătrân ca să mai pot muri

Sufletul îşi târşeşte picioarele
Mai rău decât trupul
Şi, oricâtă bunăvoinţă-ar avea,
Pe jos îi va fi imposibil s-ajungă
Până la tine.

Deci, dacă ţii neapărat să vină,

Trimite-i, Doamne, o maşină.
Pastel

Bliţu’ lui Dădălău

Îl fulgeră pe Dumnezău –
Poză divină.
Mamă, ce ploaie-o să vină! –
Vom avea grâu înalt şi frumos.

Păcat, că nu s-a pozat şi Cristos!…

O călătorie în zori

Vom poposi în altă viaţă

Cu sângele întors pe dos,
Când trenul, şuierând nervos,
Va cere,-n loc de abur, gheaţă.

Vor bate clopote perfide

În turle pline de păcate,
Noi, în morminte profanate,
Ne vom visa sub piramide.
Consolare

Sunt mult mai respectat decât stăpânul

Şi mult mai îndrăgit decât stăpâna –
De câte ori mă întâlnesc cu moartea
De-atâtea ori îmi spune: „Sărut mâna!”
Repetiţie finală

Doamne, tu eşti regizor, eu actor,

Succesul piesei stă în mâna ta:
De vrei să iasă bine nu uita
Să-mi faci un semn, când trebuie să mor.
Fereastra poetului

Toate drumurile care duc spre cimitir

Trec pe sub fereastra poetului.

Iată de ce
E aşa de prost luminată
Masa de scris.
Dialog

- Ce faci?, mă-ntreabă moartea.

- Încerc şi eu, de-un timp,
Să urc spre mine însumi
Ca fumul spre Olimp,
Poate-mi conving ego-ul
(Acum pe post de zeu)
Să nu mi te trimită,
Că eşti urâtă rău.
……………………………..
- De ce, mă-ntreabă moartea,
Ţi-e somnul agitat?
- Am remuşcări, frumoaso,
Că ieri te-am supărat.
Telegramă

Rog, anunţaţi ministrul de resort:

Prin faţa vieţii mele se tot învârte-un mort;
Să ia măsuri urgente să dispară
Pân’ nu apucă (scârba ordinară!)
Să îi arate vieţii cum să moară.
Baladă

Moartea mea-i o mare doamnă,

Nu mă-mbeznă, ci mă-ntoamnă,
Ca să poa’, la primăvară,
Frunzele să-mi deie iară.
Stau pe-o cruce

Stau pe-o cruce şi surâd

Către voi, cei fără cruce –
Chipul mi-e aşa de dulce,
Nici n-aţi crede că-s pământ.

Stau pe-o cruce şi zâmbesc

Către vremi îndepărtate –
Vin femei îndoliate
Şi mă mint că mă bocesc.

Stau pe-o cruce şi admir

Cum cresc ierburi pe morminte.
Doamne, ce copil cuminte
Este omu-n cimitir!
Toamna
lui Mircea Bârsilă

Toamna este anotimpul care ne aduce aminte că toate

lucrurile din lume au o limită. Adică o moarte. Oricât de
uituci am fi, nu putem uita, totuşi, cu câtă semeţie şi igno-
ranţă ne privea de la înălţimea ei, doar cu câteva luni în
urmă, frunza de plop. Şi iată: astăzi călcăm cu picioarele
pe ea.
Există o legendă care spune că, odată, demult, nişte zei
plictisiţi de atâta şedere-n Olimp, s-au gândit să coboare
puţin pe Pământ.
O întâmplare nefericită a făcut ca această coborâre să
aibă loc tocmai când pe aici, pe la noi, se aşezase de-a
binelea toamna.
Priveliştea care li s-a înfăţişat, le-a vârât în suflet atâ-
ta tristeţe că, de atunci înainte, nici preoţii şi nici altarele
n-au mai reuşit să-i convingă vreodată că sunt nemuritori.

Nu ştiu de ce, dar toamna mi se par muritori până şi

domniile lor, poeţii...
Bată-l pustia de arhitect!

La fiecare cădere de stea

Se porneşte în mine un clopot
Răscolindu-mi fiinţa.

Bată-1 pustia de arhitect,

Nu voi înţelege nicicând
Cum şi-o fi putut imagina el
Sângele meu sub formă de clopotniţă!...
Şi cum mergea spre casă

...Şi, cum mergea spre casă,

smuls din melancolie,
Poetul se întoarse,
deodată, spre soţie:

„Iubito, ţine cheia

şi du-te înainte,
Să nu stea pe la uşă
aducerile-aminte –
Eu mă aşez (luai leafa)
la rândul ăsta, poate,
Apuc şi eu (de poftă)
un kilogram de moarte”.
Vine un timp

Vine un timp când toate se termină,

Când viaţa ca un cântec se termină,
Când cântul ca o stare se termină,
Când starea precum visul se termină.

Priviţi, au şi-nceput să se termine!...

Aceste versuri parcă-s mai puţine.
***

Azi nu-s în apele mele –

Crezând că mi-e somn
Moartea mă leagănă
S-adorm.
Baladă

A fost cumva
o pasăre pe-aci
care-ngâna mereu
un cântec gri?
O pasăre
ce se-nălţa spre Soare
nu dând din aripi,
ci bătând din gheare?

Această pasăre
e moartea mea –
să n-o ucideţi
dacă daţi de ea.
Dialog peste gard

Doamne, iartă-mă că te ispitesc: de ce oare

Tocmai acum, când există atâtea stofe în lume,
Unele mai neşifonabile decât altele, Moartea
Îşi confecţionează hainele din pământ?
Gestul ei mă frământă şi noaptea:
Dacă nu prea e sănătoasă la cap?
Dacă, într-o bună zi, confundându-mă c-un ziar,
O să mă împăturească şi-o să mă vâre
În buzunarul pardesiului său?
Scrisoare către Dumnezeu

Doamne, dacă vei observa că-ntr-o zi

Gândul spre Tine n-o să mă mai poarte,
să ştii: nu-s supărat că m-ai făcut muritor
Ci, fiindcă nu mi-ai dat puteri să aud
Cântecul Privighetorii şi după moarte.
Dialog peste gard

„Doamne, iartă-mă că te ispitesc: de ce oare

Peste tot se vorbeşte numai şi numai de poezie?
Să fi ajuns poezia lucrul cel mai puternic din lume?”

„Da, poezia a ajuns lucrul cel mai puternic din lume,

De asta şi-au dat seama până şi militarii:
Nu vezi că, în loc să se mai înarmeze cu bombe atomice,
Au început să se înarmeze cu versuri de dragoste?”

„Ferește-ne, Doamne, de un nou război mondial!”

Constatare

Niciunde vrajbă nu-i ca-ntre poeţi –

Vrând să mă pună rău cu Dumnezeu
Cineva aruncă scaieţi
În părul îngerului meu.
Să se răzbune pe ei

Fotografii
erau singurii oameni din regat
care nu-l proslăveau pe rege.

Să se răzbune pe ei,
regele le-a interzis supuşilor
să-şi mai pună poza pe cruce.
Sfat
(variantă)

Fereşte-te să cazi în tine,

Va fi mortală căzătura:
Când sufletul ţi-e plin de săbii
Cum să te duci spre el de-a dura?
***

O să vă coste
o groază de hani reparaţia –
cuiele pe care mi le-aţi bătut în palme
trebuiesc aproape toate schimbate.

Vedeţi,
dacă faceţi lucru de mântuială!
Dialog peste gard

Mi-a zis zeul: „Mă, vecine,

Am atâta greaţă-n mine
C-aş usca şi-un mărăcine”.

I-am răspuns: „O, dragul meu,

Dacă tu, care eşti zeu,
Dar eu, care-s om, dar eu!…”
Sângele

Îmi privesc sângele într-o oglindă de frizerie

Şi strig: „Nu se poate, nu-mi aparţine –
Pe câmpul de luptă parcă avea altă culoare”.
***

Când s-o fi scurs atâta vreme, Doamne!… -

De-o şchioapă te ştiam şi, iată, azi
Până la sine îmi ajungi,
Până la nimb.
Poeţi, inventaţi o armă mai tare!

A fost aruncat
cuvântul atomic în lume
(Poezia este singurul „stat”
căruia nu i s-a interzis folosirea acestei arme).

A fost bombardată ideea rasiştilor

de a mai ciopli şi astăzi războaie
cu spate ce ţes nefiinţă.

În lume,
a fost aruncat cuvântul atomic
(dar „teritoriul bombardat” are prea multe pete
ca să devină o Hiroşimă).

Poeţi, inventaţi o armă mai tare,

şi vă asigur
că pilotul nu va avea remuşcări!
Stau şi mă-ntreb

Stau şi mă-ntreb: „Ce-ar fi să mi se murdărească hlamida

Tocmai acum, când femeile nu mai au timp nici să rămână
gravide,
Când maşinile de spălat au fost transformate în uzine de tancuri,
Iar apa a fost (aproape în întregime) consumată de pompieri?”

„Ai grijă!” – se răsteşte într-un telefon instalat,

Tocmai la capătul lumii, Sinele meu.
Elegie

I-am spus soţiei: „Dragă, în timp ce eu vorbesc despre pace,

Ascunde-mi sufletul în spatele unui pian care cântă,
Să nu mă vadă copiii că-s trist şi să-ntrebe”.
Dar ea, probabil prea ocupată cu grijile casei,
A uitat într-o seară că eu vorbeam despre pace.

Şi primul copil a visat toată noaptea urât.

Târziu

Candela mă-sii de viaţă! –

Nu mai putem să tragem un clopot,
nu mai putem să ţinem o slujbă
că Dumnezeu ne şi bate-n calorifer
să facem linişte.

Eu ţi-am cântat cântecul

că nu-i bine la bloc,
zise tata –
n-ai vrut s-asculţi
acum e târziu:
nu te mai pot ajuta
să-ţi faci casă.
Poem în vers negru

M-am supărat pe pasăre: zbura

Mai sus decât neprihănirea mea.

Fără să bănuiesc c-o să mă doară

I-am azvârlit o piatră-n aripioară.

De-atunci, priviţi-mă, îmi plâng de milă:

Neprihănirea mea-i doar o reptilă.
Mi-am ascuns cântecul

„Mi-am ascuns cântecul în urechea armăsarului tău,

Poate ţi-o prinde bine în caz de primejdie” –
Mi-a spus Privighetoarea şi a zburat mai departe.
Eu n-am pus mare preţ pe spusele ei
Totuşi, odată, simţind o arsură în suflet,
Mi-am amintit de acest cântec şi l-am aruncat cu sete în urmă.

S-a înălţat deodată un zid

Cu mult mai puternic decât zidul de gresie.
Dacă mă-ntrebi

Dacă mă-ntrebi când m-am născut, de teamă

Să nu-ţi răspund greşit, mai bine tac –
Cine mai ştie astăzi cum îl cheamă
Şi-n ce zi s-a născut, şi-n care veac?

Dacă mă-ntrebi ce prieteni am, mi-e greu

Să-ţi dau răspunsul ăsta dintr-o dată –
Aveam, până mai ieri, egoul meu,
Dar ne-am certat, pentru-o nimica toată.

Dacă mă-ntrebi de-mi mai trăiesc părinţii,

Ca din adâncul unui somn tresar:
Încă mai ară şi-şi respectă sfinţii,
Deşi citesc mai greu în calendar.

Dacă mă-ntrebi (o, nu mă ruşina!…)

De-i mai ajut când văd că-s nevoiaşi,
Mă bâlbâi şi mă scuz: nu pot scăpa,
Am foarte multă treabă la oraş.

Dacă mă-ntrebi ce fac (n-am nici o vină

Că nu mă crezi), o să-ţi răspund curat:
Mă ploconesc, de-o viaţă, la lumină,
Să treacă şi prin geamul afumat.
Glorie

Vai, ce zgomot! – Cred că iar

Mi se-mpiedică muierea
Şi scăpă din mâini tăcerea
Pe podeaua de cristal.
Sunt ostenit

Sunt ostenit de parcă

aş fi aprins o stea,
Stinge, te rog, lumina,
vreau s-aţipesc oleacă,
Altfel nu cred, iubito,
că mâine voi putea
Să car prin gări bagajul
cocorilor ce pleacă.

Sunt ostenit de parcă

aş fi aprins o stea.
Pagină de jurnal

Vreau să se ştie totul –

Când voi muri, iubito,
Nu vreau să las în urmă
Nimic nelămurit:
Am coborât în mine
Pe funia pe care
Mi-o aruncase Zeul
Să ies din labirint.

N-am coborât, ca prinţul,

Pe trepte aurite –
Cum mă bârfesc vecinii
Cei răi, de peste drum,
De m-ai privi de-aproape
Te-ai îngrozi, iubito:
Am palmele brăzdate
De răni adânci şi-acum.
În loc de „postfaţă”

Acum, când, iată, am ajuns

Cu chiu, cu vai, la cap de drum,
Când nu mi-a mai rămas decât
Un amărât de punct să pun

Vă rog, din suflet: mă iertaţi

Dac-am mai fost şi desuet –
Eu nu-s poetul propriu-zis,
Sunt robul domnului poet.
Câteva poeme în versiune franceză
traduse de Paula Romanescu
Essai sur la gloire

Avant qu’on ne lui mette des palmes sur le front,

On monte le Poète sur l’échafaud
Pour qu’il suive mieux l’événement
Puis,
Toute la festivité finie,
On le descend, on le conduit
Sous les applaudissements
Vers la fosse commune
Du temps...
Le poète

Le Poète c’est le seul piéton à ne pas être obligé de res-

pecter les couleurs du sémaphore. Il peut traverser quand
et par où ça bon lui semble.
Les agents de la circulation ont reçu l’ordre de ne pas
le siffler, les voitures ont été spécialement dotées et pro-
grammées à freiner brusquement dès qu’il passe à moins
de dix mètres au-devant. Si parfois un agent plein de zèle
s’entête de le traîter comme il le fait avec les autres, il y
aura toujours la voix magique de l’opinion publique:
„Fichez-lui la paix, Monsieur, qu’est-ce que vous fai-
tes?
Ne le voyez-vous pas? C’est un poète...”
Le poète est d’ailleurs l’homme le plus ponctuel qu’il
soit: au rendez-vous avec la mort il arrive immanquable-
ment sans le moindre retard.
Chant

Feuille de trèfle, feuille seraine,

Ou plutôt feuille de saule-chêne,
Le Poète reste parmi vous
Comme un grain de blé moulu.

Feuille de trèfle, verte feuille

Ou plutôt feuille verte d’azur
Le Poète reste parmi vous
Comme il vous croit beaux et purs!.
Si vous me demandez

Si vous me demandez quand je suis né

Par peur de ne pas me tromper, je me tais
Son propre nom qui le connait maintenant,
Le jour où l’on est né, en quel temps?

Si vous me demandez quels seraient-ils

Mes vrais amis, je ne saurais que dire:
J’avais jusqu’avant hier un moi subtile
Mais on s’était brouillé pour un rien.

Si vous me demandez de mes parents

Je tréssaille comme d’un rêve agité:
Oui, ils labourent la terre en respectant
Les jours fériés inscrits au calendrier.

Si vous me demandez (j’en ai si honte)

Si je les aide dans leur vie difficile
Je balbutie quelqu’excuse, je raconte
Que je suis pris de mes problèmes en ville.

Si vous me demandez qu’est-ce que je fais,

Je répondrai (il n’y a pas de mystère):
Depuis toujours j’implore la lumière
Qu’elle passe aussi par les vitres fumées.
Élégie

Un jour peut-être te dirai-je: „Regarde,

L’automne est là!” Toi, prise par les brumes-fièvre,
Tu me toucheras d’un ange sur les lèvres
Pour que j’ me taise, mais moi – étrange barde

Je te le redirai: „L’automne est là!

Ne vois-tu pas comme ma rétine est jaune
Ne vois-tu pas cette lumière atone
De nos regards?”
Lettre à Dieu

Dieu, si Tu vois qu’un beau jour

Ma pensée à Toi fera mille détours
Sache-le bien: je ne suis pas fâché
Contre Toi de m’avoir fait mortel;
Je le suis tout simplement
Puisque Tu ne me donnas pas le bonheur
D’entendre le chant du rossignol après la mort.
Dialogue

- Ma belle, je me demande toujours pourquoi

Le monde confond mon corps à l’Olympe triomphant?
- Tu es naïf, poète, tu ne peux rien comprendre:
Ton âme est une déesse. Donne-lui tout en offrande...
Dieu, si tu es mon ami

Dieu, si tu es mon ami

Comme tu l’affirmes tout le temps
Donne à la mort commendement
Qu’elle laisse en vie mes parents
Et qu’elle prenne plutôt mon cheval.

Dieu, si tu es mon ami

N’écoute pas tous les vauriens
Et dis à la mort qu’elle prenne –
De par ton commendement –
Mon cheval, pas mes enfants.

Dieu, si tu es mon ami

Ne brise pas ma destinée,
Donne à la mort par écrit
Ordre qu’elle vienne chercher
Mon cheval, pas ma bien-aimée!

Dieu, si tu es mon ami

Comme tu le prétends assez
Mouille ta plume dans l’encrier
Et, avant d’aller t’coucher
Donne à la morte commendement
Pour qu’elle ne l’oublie pas:

Sous le ciel de cendre, gris

Quand elle aiguisera la faux
Qu’elle vienne la planter en moi
Et qu’elle laisse mon cheval en vie.
Ballade

Un oiseau y passa par hasard

Son chant gris à jamais murmuré?
Un oiseau qui s’levait du brouillard
Battant des griffes, les ailes pétrifiées?

C’était bien la mort cet oiseau-là,

Si vous le rencontrez, ne l’tuez pas.
Tombe la neige

Il neige –
Dans mon sang
Les globules blanchissent.

Si la glace s’affermit
Je m’en vais à la luge pour l’autre vie.
Inceste

J’aime les yeux verts d’un amour sans merci

Mais aucune femme ayant de telles merveilles
Ne m’y laissa plonger au creux des mes nuits...
C’est pourquoi – mystère du mystère –
Je tombai amoureux d’un brin d’herbe
De la tombe de ma mère...
***

À la folie éprise de poésie,

Comme il ne l’est sur terre aucun lecteur,
La mort prie le poète, toute en pleurs
Qu’il passe l’Achéron au ralenti.

Mais le poète, curieux par sa nature

Ignore la rosée des yeux d’la mort
Et, attiré par l’herbe de l’autre bord
Se jette à l’eau et le flot l’engloutit...
Je suis si triste

Une mauvaise Parque m’a légué (par sagesse?)

Le chemin de la vie tout défoncé;
N’y a-t-il donc personne pour planter
Un sabre droit au coeur de ma tristesse?

Seigneur, je n’en peux plus, sans cesse je souffre,

Donne-moi un signe, dirige le soleil
En vraie boucharde de rayons – merveille –
Pour qu’il remplisse de sa lumière mes gouffres.
Automne

Sous le ciel il fait si froid

Je m’en vais, l’automne s’en va.
Sous le ciel c’est la gelée
La feuille tombe, moi, je m’en vais...
Sous les cieux il fait si peur

Demain qui s’en ira encore?

Je suis crevé

Je suis crevé comme si j’avais allumé une étoile.

Eteins la lumière, ma chère, laisse-moi dormir,
Sinon, demain, aux grues qui vont partir
De leur gare de nuages
Comment pourrai-je porter
Les bagages?

Je suis crevé comme si j’avais allumé une étoile.

Ruines

Partout ruines, partout gravats

Je suis un amas de décombres…
Regardez-moi, moi, que voilà:
Dans ce miroir au clair reflet
Je tombe comme une colonne usée
En écrasant vite sous mon poids
Celui qui m’fut toute la vie „moi”...

Partout ruines, partout gravats...

Prière

Monsieur l’ange
Ne faites pas attention
À mon habit
Ce que j’ai sous les haillons
(On le sait bien peu)
C’est une lumière – merveille –
Vrai soleil...
Si vous n’avez pas
La tête en bois
Comme on le dit ça et là – quelle sotise! –
(Maudits soient-ils
ceux qui médisent!)
Descendez en moi
Quand vient la nuit
Délivrez-moi de tous les maux
De toute blessure
Comme vous le faites
Avec les bêtes
Qui portent de l’or
Et des fourrures...
Les neiges m’avaient appris

Les neiges m’avaient appris qu’ l’éternité

Venait de leur couleur d’un blanc-diamant
Alors je fis bâtir à la montagne
Une maisonnette qu’il neige dans mon auvent

Toute l’année. Depuis, par la fenêtre

Voyant la neige, éternel je m’croyais.
Erreur: plus l’amas est épais
Plus la faim pousse le loup à me chercher...
***

Aujourd’hui je ne suis pas dans mon assiette

S’imaginant que j’ai sommeil,
La mort – discret délire
Me berce pour m’endormir…
Ballade

Dieu, de toute cette terre

Il n’en reste qu’un petit coin.
Si, comme tu l’avais prédit
Mes vies se mettent à mourir
Toutes, j’aimerais bien savoir:
Où vont-elles tomber un jour
Tant d’étoiles?
Autoportrait

Je ressemblais trop à Dieu!

Pour qu’il n’y ait aucune confusion
mes amis, nobles gars,
ont barbouillé mon âme
de noir.
On m’avait proposé

On m’avait proposé de naître oiseau

Mais les arbres me paraissaient tellement hauts
Que j’avais peur que l’herbe – ma soeur
Ne puisse nullement entendre mon chant.

À présent je regrette – histoire banale –

De ne pas avoir pris au sérieux
La proposition des dieux
En choisissant de naître cigale,
car l’herbe ingrate
répète aux quatre vents
que les museaux des noirs chevaux
sont mille fois plus beaux
que mon chant.
Feu rouge
À Gheorghe Grigurcu

À cause d’un feu rouge qui ne pouvait plus

changer de couleur
J’ai passé la plus importante partie de ma vie
Sur un trottoir de nuit noire.

Hélas, cette maladresse

N’est pas mon unique raison de tristesse.
Regarde, Dieu

Regarde, Dieu, s’en vont tous les oiseaux

Presque toutes les amours s’envolent aussi
Les arbres – des Tziganes rabougris
Portent des chaudrons de cuivre sur leur dos.

Regarde, Dieu, il manque de si peu

Que Toi aussi, l’Unique, le Tout Puissant
Tu trembles comme une feuille d’automne au vent
Et que Tu tombes sur terre de Tes cieux…
Ce n’était qu’une histoire…

J’avais fait un accord avec les dieux

J’avais l’impression qu’en luttant seul
Avec moi-même, je n’arriverais jamais
À en sortir vainqueur; tant on a dit
Que celui
Qui oserait à me toucher
Le pairait de sa vie…

Ce n’était qu’une histoire, je savais bien

Que je n’étais pas Dieu, comme on l’disait,
Et que, sur mon étoile, si j’ m’affrontais
Je me serais vaincu sans nul problème.
Demain, s’il fait beau…

Demain s’il fait beau, ma belle,

Avant que l’aube ne jaunisse
Je prendrai un chant bien frêle
Je boirai une goutte d’rosée
Et, armé d’un amour fou
De travail, je m’en irai
Labourer la terre qui dort
Sur la courbe de tes cuisses...

Et s’il y a beaucoup à faire

Si la nuit me trouve là-bas
Si je reste prisonnier des cigales
De leur chant-vin
Si tu vois qu’à la tombée
Du soir je n’rebrousse pas chemin
Envoie-moi un dieu-valet
Qu’il me donne un coup de main...
Entre voisins

Mon vieux, me dit un jour Dieu,

J’éprouve une telle nausée
À en faire sécher un rosier.

Et moi de lui dire: Mon cher

Que pourrais-je faire pour toi,
Tu es Dieu, tandis que moi...
Tout souriant

Tout souriant sur ma croix,

Je vous regarde, éphémères
Ombres; Vous, avec la plus belle voix:
„Qu’il est beau ce brin de terre”!

Sur ma croix tout souriant

Je me rappelle d’autres aurores
Des femmes en grand deuil me mentent
De leur chant au goût des pleures...
Prière du soir
(Dite peu avant le grand départ de Nichita Stănescu)

„Seigneur, de grâce, cet hiver

Donnez-nous peu à peu le froid
Car si Vous nous l’donnez tout entier
Les arbres vont tomber et… Nichita”.

Ainsi priaient les bardes sous l’ciel de cendre

Mais Dieu, aveugle, grain de mauvaise herbe
Faisait semblant de ne rien comprendre
De ce langage ennobli de Nonverbes.
Ces percepteurs…

Ces percepteurs, ma belle,

Ont le coeur en pierre, bien plus dur que le tien:
De ne pas avoir pû payer ma nuit noire
Ils sont venus séquestrer mon étoile…
Et comme au fond de moi

Je me jetai en moi tout habillé

Si j’avais su quel lac profond y gît…
J’aurais pu à coup sûr m’y noyer
Si je ne savais pas nager ainsi…

Ce lac étrange, je ne le savais guère…

D’où il venait, comment s’est-il formé?
Un jour, bien tard j’avais appris: naguère
Sur le monde, à des larmes il pleuvait…

Et comme en moi le gouffre était plus grand

Qu’aux alentours, les rivières toutes
S’y sont précipitées joyeusement
En y formant ce lac qui me déroute…
Eminescu

Lui, il naquit de notre espoir de naître,

De l’orgueil de nos mots de miel
Pas de ventre de femme, mais peut-être
De ce large ventre bleu du ciel.

Personne ne le vit emmailloté

Comme tous les nouveau-nés de mon pays
Au lac de nénuphars il fut lavé
Son nom lui fut l’unique humain habit.

Chez lui les Parques n’osèrent pas se montrer

Qui était-il, on le savait aux cieux
À ses noces ne jouèrent ménétriers
Il ne porta jamais au doigt anneau.

Il ne fit faire sur la terre maison

Sa demeure sous le ciel fut son être
Pour le sommeil – un lit de vert tilleul
Aux fleurs fragrance – parfum de bien-être.

Ce prince, car il fut l’un des princes les plus rares

Pouvait apprendre toute chose par coeur
Sauf un rien du tout: le grand savoir
Des êtres de la terre: la mort…
Poème

Beaucoup plus pauvre que Dieu, moi – l’homme!

Dans mon Éden, pas d’ serpent, pas de pomme…
L’aveuglement du poète

„Tu n’as pas besoin d’yeux, me dit le Démiurge,

La vue ne sert que pour trouver vers l’Achéron le sentier,
Les immortels peuvent bien s’en passer”.
„Mais je ne veux pas être immortel, Seigneur,
Je voudrais être homme parmi les hommes”.
„Tais-toi, sinon tu vas être giflé”, me répondit Dieu
En m’aveuglant, comme il le fit naguère
Avec Homère.
Le temps vient

Le temps vient où tout finit:

Comme une chanson – la vie
Comme un état – la voix
Comme un rêve – la joie…

Regardez bien, la fin commence déjà:

Le vers-même s’amoindrit…
Comme il rentrait chez lui

...Comme il rentrait chez lui, las de mélancolie,

Le poète s’arrêta et, à sa femme, il dit:

„Ma chérie, prends la clé et va vite ouvrir

Pour qu’au seuil de la porte ne s’attardent les souvenirs.
Moi, je reste faire la queue (j’ai pris mes gages), encore
Peut-être, cette fois-ci trouverai-je un kilo d’mort”…
Conseil

Prends garde de ne pas tomber

De toi. C’est la seule hauteur
D’où, si l’on tombe, ma bien-aimée,
Presque toujours on meurt…
Quel nom donner à ce vol-là?

L’appeler oiseau? Ce serait beau

Mais ce n’est pas oiseau.

Lui dire papillon? Quelle idée!

Les papillons s’en sont allés.

Peut-être ange? Ô, non, dans ce cas-là

Je serait prêt à faire le signe d’la croix.

Ainsi soit-il, Seigneur, moi, je lui dit

Tout simplement aigrette du pissenlit.
Je suis en neige

Je suis en neige, les bonshommes de feu

Pourraient me faire fondre quand la nuit
Les couvrirait, c’est pourqoi je t’en supplie;
Prends un robot à ma place, Dieu.

Lui, il est fait en fer, le feu le lèche,

– Bête des enfers – on le frappe, on l’engueule
Et chaque bête ouvre une large gueule
Vers les humains, comme une maudite flèche.
***

L’oiseau avait complètement perdu la tête

Et il chantait des chants que le forestier interdissait.

Voilà pourquoi
L’arbre où son nid s’abritait
Fut vendu pour du vin à un menuisier.
Distique

Il est zéro heure moins le quart de millénaire

Mes jours, hélas, sentent un peu la terre...
Distique

Mon ami, laisse les cordes du violon –

Allons boire en silence le poison…
La confession d’un voleur

La pensée – ruse perfide, je m’approchais de toi

Pour voler ta tristesse, et pour m’en enrichir
Mais dès que j’ai voulu entrer dans ton âme-lyre
Un gros chien effrayant s’arrêta devant moi.

J’ai eu peur, bien sûr, et pour la première fois

Vaincu et les mains vides, je suis rentré chez moi.
Chanson d’amour
À la dame de mon coeur, Cristina

Tu es trop belle pour te laisser saigner

C’est pourquoi, mon amour, tu devrais angérer*
Ce n’est pas le printemps, c’est bien ton sourire
Qui éveille les pommiers et qui les fait fleurir
C’est par amour de toi et de ta bouche
Qu’il y a tant de miel dans les ruches
Qu’il y a en nous un coeur tendre d’enfant

C’est par amour de toi que brille au cierge la flamme.

* angérer – jeu de mots intraduisible: faire l’ange et en souffrir peut-être.

Lettre d’amour

Pourquoi ne m’aimes-tu pas, jeune fille de brumes?

Pourquoi ne viens-tu dans mes bras-victoire?
Je t’offrirais un coeur au clair de lune
Pour que tu n’ vois jamais plus la nuit noire.

Je t’offrirais une âme à la harpe-verbe

Pour te porter vers les cieux divins
Pour oublier qu’un mauvais jour vient
L’heure maudite où l’on arrive sous l’herbe.
Voyage à l’aube

On s’arrêtera dans l’autre monde

Le sang et l’âme à l’envers
Lorsque le train aux portes d’enfer
Demandera de la glace. Ronde

Sera la voûte; des cloches perfides

Sonneront dans les tours-péchés…
Nous, dans des tombes profanées,
Nous rêverons de piramides.
Sisyphe et la Maïastra

Condamné par les dieux à porter un rocher

En haut de la montagne, suffoquant,
Sisyphe observait de temps en temps
Les verts lézards qui sous roche s’enfuyaient
L’homme les prenait dans ses paumes durcies
Et leur mettait des ailes deux par deux
Ensuite, devant la glace du ciel rougi
Les faisait voir combien ils étaient beaux
Et que voler ça veut dire être heureux...
Bientôt, tout le ciel se remplissait d’oiseaux
Et les dieux
Qui n’avaient jamais vu tant de beauté
Se mirent à se quereller
En se vantant, chacun de son côté,
Que... condamner l’homme ce fut son idée...

En profitant de ce chaos troublant

Un oiseau dans l’Olympe se glissait
En y volant l’immortalité.
J’habite quelque part...

J’habite quelque part entre baiser et pierre

Comme dans un temple fait du feu de glace
Pour la déesse des oiseaux de la terre
Et, répétant un nom, je brise des silences.

On coule des pas en tasses de clorophile

Le Zénithe, ivre de chaleur humaine,
Entrouvre la fenêtre d’un rhombe clair
Et bois de l’infini, aux yeux de fer…
Inscription sur une colonne

L’homme de Gorj c’est Maïastra – l’oiseau

Avec dans l’âme, des portes,
Du silence dans le jeu,
Avec tout l’infini du sang de fonte
Et le chant dans la flûte de sureau.

Un oiseau qui bénit la lumière

Dans les branches en pierre du mythe
Son nom, flèche et vol éternel
Suit la route Târgu-Jiu – Zénithe.
Prière

„Laisse-moi vivre encore un peu”

Me dit la Solitude
Dès qu’elle me vit prêt
À la poignarder.
„Laisse-moi durer, moi qui t’aime,
Juste le temps
Où tu puisses écrire ce poème”...
Humiliation

„À bas la fierté!...”
Cria la Mort
En se jêtant
Aux pieds du poète
Et l’implorant de renoncer
À l’immortalité.
Prière

Mes chers amis, je vous implore

Ne me faites pas d’ statue
Avant que je ne meure.
Je me connais bien, hélas, je serais prêt
À me suicider si je voyais
Les chiens uriner à son pied...
François Villon je suis

François Villon je suis, à ma naissance

D’enfant bâtard se levèrent les potances
Avec des cordes pourries d’impatience
À me serrer comme une fleur qui danse
Au vent. Seigneur, ne leur donnez pas de pouvoir
Sur moi; Vous qui m’avez levé jusqu’aux étoiles
D’avoir apprécié ma poésie...
Hélas,
Au lieu de Vous montrer de reconnaîssance
Au lieu de Vous donner Foi et Croyance
Que fais-je, moi – le brigand que je suis? –
Voleur de grand chemin, je vole Vot’ Saint-Esprit.
Ballade

Hier me pria Dieu:

„Sois gentil, mon vieux,
Reste à ma place si tu veux
Pour que je m’endorme un peu”.
„Et que vais-je faire, Seigneur,
Si, pendant que tu t’endors,
Ève – branche de pommier –
Connaîtra le goût d’péché?”
„Traite-la de feuille légère
Et envoie-la sur la Terre.
Mais si elle, dans quelque temps
Dans une étable banale
Mettra au monde Jésus-Christ
Crucifie sa grande envie
Appelle-la La Vierge Marie
Fais-la Amour Eternel
Et reçois-la dans mon ciel”.
Ballade

Il vint près de moi, voix de miel, air confus:

„Laisse-moi t’appeler Jésus!”
Ensuite: “Tu fus menuisier, je crois...
Fais-moi jusqu’à demain une croix!”
En voyant que je ne le refuse plus
Il me demanda une poignée de clous...
Le lendemain tout était mis au point;
Comme une femme il vint et, en glissant
Son bras sous le mien, me chuchota:
„Si on allait faire une balade sur le Golgotha?...
Ballade
(les yeux à l’horloge)

Seigneur, il sera deux heures,

J’ai peur qu’il ne pleuve pas
J’ai peur aussi que ma mort
Ne se laisse graisser la patte
Par une étoile délicate
Pour faire semblant d’oublier
Qu’il est temps de me faucher…
J’ai peur d’arriver un Tel
– Sujet à la raillerie –
Si grand et si immortel…
Ballade

Dieu, jai tellement faim de mort

Comme Adam de pommes d’automne
Si tu voulais me chasser
De ton Paradis, c’est l’heure,
C’est le moment le meilleur:
Laisse la Mort suspendue
Aux branches d’arbre défendu.
Petite annonce

Je donne asile à un ange en chagrin

Un ange que Dieu chassa du Paradis
Je lui offre à manger, à boire, un lit
Sans rien lui demander. Enfin “rien”

C’est pas exactemant le mot qu’il faut:

Je voudrais qu’il déclare à mes voisins
Qu’il est mon propre clair alter ego.
Essai sur l’incendie d’Alexandrie

Je lui avais donné rendez-vous devant la bibliothèque

d’Alexandrie
(Le seul endroit du monde où je pouvais arriver
sans demander chemin)
Et quand elle arriva, le coeur battant,
Mon coeur n’était que flamme, flamme vivante.
J’ai essayé de ne rien lui dire de mon amour
Car je savais déjà que ces mots-là étaient inflamables.
Pourtant quand je l’ai prise dans mes bras,
Malgré moi je lui ai murmuré: je t’aime, tu sais...
Et d’un coup l’incendie éclata:
Elle et la bibliothèque disparurent dans les flammes
Moi, l’éphémère, je l’ai échappé belle.

Maintenant Dieu gronde tout le temps:

„Naïf que j’étais... Je croyais que si je te sauvais
Tu pourrais réécrire facilement
tout les livres d’antan...”
Câteva poeme în versiune engleză,
traduse de Sean Cotter
The Poet

The poet is the only pedestrian not obligated to pay at-

tention to the stoplight.
He can cross whenever the thought crosses his mind, on
any color.
Traffic cops have orders not to whistle at him, and cars
have special devices that brake suddenly if they come wi-
thin ten meters of a poet. If some proud cop insists on trea-
ting him like everyone else, the public objects.
„Leave him alone, what do you want with him? Can’t
you see he’s a poet?”
For this reason, the poet is the most punctual person
you’ll know: he always keeps his date with death, not one
minute late.
Devoured By Wolves

You try to reach me like an autumn wind

forcing the leaves to fall from my brow,
I try to slip my snow into you
to make your wolves hungry.

On a day I can almost see, they will find us both:

me – at the edge of a field, a tree without leaves,
you – in the center, devoured by wolves.
Nothing About Blossoms

In creating me,
the snow left my inheritance:
the habit of melting in Spring.

That is why
I can write nothing
about blossoms.
Pastel
To my daughters, Veronica-Dora and Irina

The plum trees have blossomed –

A three-year-old looks out the window and asks:
„Daddy, if we eat green onions,
Will it be Spring in our bellies?”
Essay On Glory

Before he adorns his head with laurel leaves

The Poet climbs the gallows,
To better appreciate the magnitude of the event.
Then,
After the ceremony has come to an end
He is let down
And born by a thousand ovations
To a common grave.
Autobiographical Fragment

I live on the tenth floor, in an ultramodern and ultracentral

building
But brother, save your envy:
I’m stuck between two neighbors
Who make every day an ordeal.
The One Above (God) always leaves the faucet running
And drowns my sadness,
Leaves it swollen like the hardwood floors.
The One Below (The Devil) is even stranger:
The smallest little sound makes him bang on the pipes
I don’t dare enter „literary history”
For fear the door might squeak
And disturb the imbecile.
Essay On The Fire In Alexandria

I had a date to meet her in front of the library of Alexandria.

(It was the only place in the world I could find
without asking directions.)
When she arrived, her heart was a dancing flame.
I tried to avoid declarations of love –
I knew those words, spoken from the heart, become
inflammable.
Still, when I took her in my arms, I could not control
myself – „I love you!”
With the first syllable the fire was already unleashed.
She and the library, consumed in flames, disappeared,
I, the ephemeral, escaped through the eye of the needle...

Today, God pounds his hands against his head:

„I was so naïve, I blackened my halo for nothing —
I thought that if I saved you, you would rewrite the library.”
Interviuri consemnate de Spiridon Popescu
Gabriel Chifu:

„Totul în jur şi în mine însumi mi se pare

un labirint în care sunt obligat
să mă mişc stânjenit, fără pricepere, eronat…”

Spiridon Popescu: Stimate domnule Gabriel Chifu, aţi

intrat în literatură pe poarta din faţă. Debutul în revistă
v-a fost girat de Geo Dumitrescu, iar debutul editorial v-a
adus premiul Uniunii Scriitorilor. Întrebarea pe care v-o
pun ar fi următoarea: Cum vi se pare astăzi, după atâţia ani
şi după atâtea alte succese, poezia de început? Dacă ar fi
semnată de altcineva şi dumneavoastră aţi fi critic literar,
aţi avea să-i reproşaţi ceva?
Gabriel Chifu: Episodul la care vă referiţi, începutu-
rile prezenţei mele publice în poezie (căci de scris scriam
de ani buni, eram deja „un veteran”!…), se petrecea în anii
1972 (debutul în revistă) şi 1976 (debutul în volum), adi-
că acum o groază de timp şi la o vârstă a mea extrem de
fragedă (e un mod ocolit de a spune – prea devreme, inac-
ceptabil, grăbit de devreme…). Dacă am să reproşez ceva
poeziei de atunci? O, da, aproape totul. Arareori mă regă-
sesc în vreun vers de atunci. Mă şi întreb de ce oare atâtea
nume mari ale literaturii noastre, şi Geo Dumitrescu, dar
şi Ştefan Augustin Doinaș, dar și G. Dimisianu și atâția
alții, au salutat cu entuziasm versurile adolescentului de
atunci. Poezia aceea nu mi se pare că are valoare în sine,
ci doar, eventual, ca potenţialitate, ca promisiune, prin ce
anunţa – o anumită energie verbală, o anumită însufleţire
ce ar fi putut, în circumstanţe favorabile, să ducă la poezie.
Oricum, faptul că după atâta vreme încă mă mai aflu viu şi
nevătămat aici, pe câmpul de luptă abstract al versului şi
încă mai sunt în stare sa particip la cruciadele acestea ver-
bale reprezintă, poate, o dovadă că acei care mi-au deschis
uşa atunci, la început, nu s-au înşelat Eu, oricum, mă stră-
duiesc şi astăzi (n-am obosit, ba dimpotrivă, acum mă simt
în formă, simt că stăpânesc teritoriul pe care mă mişc – e
doar o impresie părelnică?…) să-i fac să câştige totuşi, în-
tr-un târziu, pariul. Cu o brumă de noroc sper să izbutesc.
S. P.: Sunteţi născut pe 22 martie, adică între data de
naştere a lui Marin Sorescu (19 februarie) şi data de naş-
tere a lui Nichita Stănescu (31 martie). Care dintre cei doi
credeţi că a avut o influenţă mai evidentă, că şi-a pus am-
prenta mai apăsat asupra destinului dumneavoastră scrii-
toricesc?
G.C.: Probabil, poezia mea de început este influenţată
(superficial, mimetic) de amândoi. Dar cel care m-a mar-
cat ca prezenţă a fost Marin Sorescu. M-am aflat o bună
perioadă în apropierea sa, m-am bucurat de prietenia lui şi
de sprijinul lui. Regret că în anii ‘90 lucrurile s-au tulburat
într-atât încât am ajuns la acea brutală, bizară despărţire.
S. P.: Primul dumneavoastră volum se numeşte „Sălaş
în inimă”. Făcând un joc de cuvinte, v-aş întreba: ce cre-
deţi că a lăsat această carte în inimile cititorilor?
G.C.: Nu ştiu. Repet ceea ce vă răspundeam la prima
întrebare: eu sunt dezamăgit de scrisul meu înainte de a fi
alţii. În prima carte – un întreg cortegiu de defecte: clişee,
tot soiul de voci străine în vocea mea, stângăcii, naivităţi,
o poetică datată, depăşită… Aşa încât, vedeţi bine că nu
trebuie să căutaţi detractorii mei prea departe, un răsunător
cor al negaţiei propriei mele literaturi e adăpostit chiar în
mine însumi. Puţin aş alege din ceea ce am scris până la un
moment dat. Dacă doriţi să descoperiţi o cheie a mea sau
o ecuaţie cuprinzătoare a mea (o, dar cine ar pierde tim-
pul cu descifrarea unei asemenea ecuaţii neînsemnate…),
atunci aş exprima opinia că probabil toţi am fost cândva
un Saul care nu mai suntem. Nu toţi izbutim să devenim
un Pavel, dar probabil toţi avem în destinul nostru un drum
al Damascului, când Sau! pleacă din noi şi altcineva îi ia
locul. Parabola aceasta desigur este transpusă la nivel tex-
tual, auctorial… În scrisul meu cred că există un asemenea
punct de transformare, o asemenea răspântie care schimbă
orizontul. Aşadar, privitor la primul meu volum de versuri,
vă răspund lapidar: Nu mă mai căutaţi unde nu sunt. Unde
nu sunt nu mă veţi găsi.
S. P.: Sunteţi absolventul Facultăţii de automatică şi
calculatoare. V-aţi simţit vreodată complexat în faţa cole-
gilor de breaslă care au terminat Literele sau Filozofia?
G.C.: Complexat din pricina asta în faţa absolvenţilor
de Litere, de Filosofie? Nu. Eventual aş putea fi comple-
xat, dacă e să discutăm în termenii aceştia, de inginerul
Dostoievski, de medicul Cehov, de ofițerul Rebreanu, de
berarul Caragiale, de copistul/absolventul de drept Ba-
covia, de celălalt absolvent de drept şi mărunt birocrat,
Kafka, de inginerul Musil, de ceasornicarul şi călugărul
Arghezi, de traficantul de arme în Abisinia Rimbaud, de
actorul Shakespeare şi, de ce nu?, de rătăcitorul bătrân şi
orb Homer, de cavalerul Cervantes… (o, şi vă închipuiţi
că lista se poate prelungi oricât). În faţa acestora, da, aş
avea motive să fiu complexat, şi nu numai eu. Respingând
existenţa acestui complex, n-aş vrea să se înţeleagă cumva
că sunt ferit de complexe. Dimpotrivă. Sunt împresurat de
complexe (şi, până la urmă, cine ştie, poate am şi acest
complex: nu e nevoie să fii specialist în psihanaliză ca să-
ţi dai seama că, atunci când respingi prea înverşunat ceva,
e un semn că vrei să ascunzi acel ceva care există şi te
deranjează!…), de defecte, de slăbiciuni. Totul în jur şi în
mine însumi mi se pare un labirint în care sunt obligat să
mă mişc stânjenit, fără pricepere, eronat: acesta este micul
meu adevăr personal. Scrisul are pentru mine tocmai func-
ţia de supapă, de aceea scriu – ca o tentativă de a descifra
existenţa aceasta cu un mesaj codat, la prima vedere in-
comprehensibil; scriu ca o tentativă de a descifra existenţa
sau măcar de a mă acomoda cu ea, de a o îmblânzi. Scrisul
are pentru mine o valoare extrem de intimă, este poteca
mea prin desiş, prin întunecime, este un fel de bâjbâială
după un algoritm de redempţiune. Scriind, nu mă situez în
competiţie cu nimeni, scrisul este, dacă vreţi, o alergare a
mea de unul singur, spre o ţintă pierdută în zare, pe care
nu o voi atinge, fiindcă probabil nici nu există, dar eu, ca
să mă menţin viu, nu am altă soluţie decât să alerg spre
această ţintă-care-probabil-nu-există. Aşa stând lucrurile,
la modul absolut, tare mi-e teamă totuşi că a vorbi, în cazul
meu, despre scris în termeni de competiţie cu alţii („com-
plexat în faţa colegilor de breaslă”…) este nepotriviţi şi de
acea inoperant.
S. P.: Într-un interviu televizat, domnul Alex. Ştefă-
nescu susţinea că cea mai bună revistă literară din provin-
cie este revista „Ramuri”. Credeţi că la baza acestei afir-
maţii a stat doar criteriul valoric, sau a contat şi relaţia de
prietenie pe care domnia sa o are cu dumneavoastră?
C.G.: A făcut Alex. Ştefănescu o asemenea afirmaţie?
N-am ştiut. Mie nu mi-a spus-o niciodată. Evident că lau-
dele mă bucură, contează să-ţi fie apreciată munca (şi aici
nu e doar muncă, sunt şi „nuanţe ceva mai complicate –
dăruire, devoţiune…), mai ales în acest domeniu unde sa-
tisfacţiile sunt puţine. Dacă aprecierea era de circumstan-
ţă? Nu cred. I-am apreciat totdeauna lui Alex. Ştefănescu
tocmai inteligenţa critică, francheţea opiniilor incomode
(calităţi exersate pe propria mea piele auctorială), de ace-
ea suntem, sper, prieteni. Iar nu invers. Adică, altfel zis,
suntem prieteni tocmai fiindcă eu am convingerea că el
nu laudă fără să fie convins că merită să laude. Cât despre
afirmaţia în sine: important nu este ca „Ramuri” să fie cea
mai bună revistă din provincie, important este ca ea să fie
foarte bună Şi nădăjduiesc că este. Alături de alte câteva în
primăvara acestui an, am făcut efortul de redefinire a revis-
tei. Am sporit numărul de pagini, am imaginat o altă ţinută
grafică, am regândit revista în ceea ce priveşte substanţa
sa, textele publicate: „Ramuri” ca un remarcabil proiect
național. Această schimbare de esenţă am efectuat-o pe un
fond de criză, nu fiindcă eram într-un moment favorabil,
nu fiindcă stăteam pe roze, ci tocmai fiindcă situaţia re-
vistei era cu totul precară, aşa am găsit de cuviinţă noi să
reacţionăm la starea de criză… Ce fel de criză? Criză fi-
nanciară: ca toate publicaţiile culturale, revista noastră are
probleme cu banii… De curând, la un colocviu desfăşurat
la Câmpina, domnul Florin Rotaru, secretar de stat la Mi-
nisterul Culturii, aprecia că revistele care primesc subven-
ţii de la minister sunt prea multe, circa 90-l00 şi vorbea
de o reducere a numărului acestora în anul viitor. Corect,
mi-am zis auzindu-l, iată o vedere limpede a situaţiei şi
o măsură judicioasă, era cazul să se opereze o selecţie ri-
guroasă a subvenţiilor după însemnătatea, după valoarea
publicaţiilor. Numai că domnul secretar de stat avea în
vedere revistele editate de Uniunea Scriitorilor, ele să fie
eliminate de la subvenţia de stat pe motiv că sunt dublu
finanţate, supra-finanţate. Îl asigur cu toată consideraţia pe
domnul Florin Rotaru că lucrurile nu stau aşa: nici vorbă
de exces de finanţare. De pildă, revista „Ramuri”, revistă
editată de Uniunea Scriitorilor, primeşte de la editorul său
salariile redacţiei (modeste şi neindexate de un an jumate,
doi…) şi o parte din cheltuielile de regie, iar de la minister
o sumă de bani care acoperă parţial cheltuielile legate de
tipar şi hârtie. Atât. Aşa încât singurul criteriu care trebuie
să decidă selecţia este unul care ţine de valoarea şi presti-
giul publicaţiilor culturale. Toate revistele culturale care
apar reprezintă un fapt benefic, dar se cuvine să fie operată
o distincţie între marile reviste culturale şi micile iniţiati-
ve publicistice locale ori personale. Altfel, dacă sunt toate
puse în aceeaşi oală, sfârşim încă o dată în acel gri fatal, în
acel spaţiu fără puncte cardinale, fără repere, fără ierarhii,
fără arhitectura clarificatoare a valorii.
S. P.: Printre deţinătorii de rubrici permanente ai revis-
tei amintite mai sus îl puteam întâlni, până nu demult, şi
pe distinsul critic Gheorghe Grigurcu. Este ştiut faptul că
domnia sa nu-şi părăseşte rubricile decât atunci când simte
că nu mai este binevenit. Vă rog să comentaţi puţin acest
abandon.
G.C.: Colaborarea la „Ramuri” a domnului Gheorghe
Grigurcu ne onorează De curând, dumnealui a fost prezent
în „Ramuri” cu un amplu grupaj de poeme, voind astfel
să subliniem această faţetă creatoare a sa, poezia (adese-
ori pe nedrept pusă în umbră de celelalte dimensiuni ale
prezenţei sale auctoriale – critica literară ori publicistica
de idei). Nu am cunoştinţă să-l fi deranjat ceva în trecut.
Ceea ce ştiu este că a existat lin mic incident legat de pu-
blicarea unui interviu al domniei sale în revista „Ramuri”.
Sper să fi depăşit impasul şi sper să-l putem citi curând în
„Ramuri” pe domnul Grigurcu şi cu interviu şi cu articole
de critică literară.
S. P.: Aţi fost învinuit – fie făţiş, fie pe la colţuri – că
aţi dirijat „complotul” în urma căruia Marin Sorescu a fost
nevoit să plece de la „Ramuri”. Celor care încă mai cred
aceste bârfe (nu m-am numărat niciodată printre ei) ce le-
aţi putea spune?
G.C.: În primul rând: n-a fost un complot, a fost un
conflict între Marin Sorescu şi redacţie, un conflict redac-
ţional. Un conflict care a fost preluat de presă şi de cercuri
interesate şi a fost amplificat, denaturat până la a se face
din vişiniu verde şi din negru orange. După ‘89, acesta a
fost unul dintre primele cazuri de mistificare, de deforma-
re, de demonizare. Câteva procedee: s-a luat partea şi s-a
prezentat ca întreg; sau: s-a luat un gest de apărare şi a fost
prezentat ca gest de atac etc. Dar cum s-a petrecut totul?
Nimeni probabil n-a dorit ca Marin Sorescu să părăsească
revista de la Craiova. Eu unul, în mod sigur n-am dorit în
decembrie, imediat după ziua de 22, Marin Sorescu era
hotărât să renunţe la Craiova, la condiţia lui de navetist.
Am insistat să nu plece, convins că putem construi ceva
împreună, cu el în frunte. Mai mulţi oameni, care ne nu-
măram printre apropiaţii săi, am ţinut ca rolul lui în Cra-
iova să sporească în noile condiţii, nu să se diminueze.
Astfel încât Marin Sorescu a devenit şi director la „Scrisul
Românesc”. M-am bucurat, totul părea să stea sub bune
auspicii. Apoi apele au început să se tulbure, aproape fără
să ne dăm seama de ce, cum. Observam doar că, dacă până
în decembrie 1989 o evidentă afinitate electivă părea să ne
unească și vedeam lucrurile la fel, acum ajunsesem să per-
cepem diferit un eveniment sau altul și tot soiul de neînţe-
legeri se iscau din senin. Marin Sorescu voia să facă revis-
ta într-un anumit fel, pe care-l găseam nefiresc, anacronic
şi nu la înălţimea sa. Apoi, pretenţiile sale erau exagerate,
mai cu seamă în acele momente de confuzie şi de pronun-
ţată dificultate – revistele literare erau ameninţate să dispa-
ră. Dacă înainte de 1989 fusesem partizanul ideii (crezând
că astfel protejăm o mare valoare a literaturii noastre, îl
ferim de frecuşul epuizant cu nomenclatura comunistă lo-
cală), acum nu mi se părea normal ca Marin Sorescu să
stea la Bucureşti şi să nu se implice deloc în rezolvarea
complicatelor probleme ale revistei. Cert este că ruptura
a crescut şi, într-o şedinţă, Marin Sorescu ne-a anunţat că
intenţionează să schimbe toată redacţia. Reacţia noastră a
fost impulsivă (ne aşteptam la laude din partea lui, nu la
trageri de urechi) şi am scris acea scrisoare către Comite-
tul Director al Uniunii Scriitorilor, scrisoare asumată de
cvasi-totalitatea redacţiei, scrisoare de recuzare a sa din
funcţia de redactor şef… De precizat: Marin Sorescu n-a
fost dat afară de la „Ramuri”, a plecat el şi nu atunci, în
zilele, în săptămânile de turbulenţă, ci câteva luni mai târ-
ziu, într-un moment când se prefigura iarăşi că revista îşi
va înceta apariţia din lipsă de fonduri: ne-a dat un telefon
din Bucureşti să nu-l mai trecem pe frontispiciul revistei…
Cum privesc astăzi întâmplarea? Cu sinceră părere de rău.
Trebuia să fiu mai precaut, mai înţelept, mai abil chiar, mai
flexibil şi să evit derapajul, confruntarea, scandalul.
 S. P.: Sunteţi şi secretarul filialei Uniunii Scriitorilor
din Craiova. Nu vă temeţi că funcţiile acestea administra-
tive vă îndepărtează prea mult de masa de scris?
G.C.: Activitatea aceasta de secretar al filialei mă în-
depărtează de „masa de scris” mai puţin decât aproape
oricare alta. Căci în jur aproape totul mă îndepărtează de
literatură, mă împiedică să scriu. Să scriu reprezintă pen-
tru mine o opţiune profundă şi definitivă: scriu tocmai în
pofida acestor obstacole pe care viaţa mi/ni le pune în cale.
Scriu tocmai ca o fugă de ceea-ce-este-derizoriu, ca un re-
fuz al unei existenţe golite de sens, exasperante.
Scrisul înseamnă o proiectare a mea într-un spaţiu se-
curizat şi durabil. E o iluzie să cred că prin literatură obţin
această proiectare salvatoare, dar este o iluzie la care ţin,
o iluzie în care trăiesc, o iluzie mai puternică decât reali-
tatea. O, dacă ar fi să aleg, desigur aş alege să mă retrag
şi din această „funcţie administrativă” şi din activitatea de
redactor la revistă. Visez să mă retrag şi să trăiesc izolat,
scriind, citind, călătorind. Nu ştiu dacă nu m-aş plictisi,
nu ştiu dacă de-socializarea completă nu mi-ar pricinui tot
atâta rău cât îmi provoacă viaţa de acum, cu noianul de
obligaţii stupide, enervante, scund-aberante. Oricum, nu
am bani ca să-mi pun în aplicare visul şi să cântăresc con-
secinţele unui asemenea pas.
S. P.: Credeţi că filiala pe care o conduceţi este forma-
tă numai din scriitori de valoare sau, dimpotrivă, cei mai
mulţi sunt doar purtători de legitimaţii U.S.R.?
G.C.: Conducând această filială, ar fi anapoda ca toc-
mai eu să mă pronunţ negativ despre membrii ei. O regu-
lă imediată îmi impune să arăt egală colegialitate tuturor
membrilor filialei noastre, indiferent de opiniile literare
despre unul sau altul. De altfel, nici nu consider că se cade
să fie privită astfel filiala sau Uniunea Scriitorilor, în ge-
neral: şi anume ca un club elitist, ca o instanţă care acordă
certificate de genialitate ori, măcar, de talent cu carul. Uni-
unea Scriitorilor este o formă de solidarizare instituţională
a unor oameni care au ceva comun – sunt autori de cărţi.
Şi am convingerea că trebuie să ne intereseze solidarizarea
noastră într-o vreme când scriitorul şi literatura sunt puşi
la îndoială în atâtea moduri.
S. P.: Cum comentaţi „disidenţa” severinenilor care tot
dau semnale că ar dori să se rupă de Craiova şi să-şi înte-
meieze propria filială?
G.C.: Este o furtună într-un pahar cu apă. Disidenţa lor,
dacă există, e mai întâi, forţând cumva exprimarea, o di-
sidenţă a lor faţă de ei înşişi. Ei nu se împacă între ei şi cu
ei înşişi. E aici, probabil, încă o pagină din cartea infinită a
gâlcevii, a dihoniei mărunte, a dezbinării care s-ar zice că
ne sunt specifice. Colegii noştri din Severin ar trebui să în-
veţe o lecţie elementară: ca să fie luaţi în seamă şi respec-
taţi trebuie să se respecte între ei. Aş vrea să şi întemeieze
o filială a lor – sunt pentru autonomie şi descentralizare.
Dar mă îndoiesc că vor reuşi, mereu am fost pus în situaţia
să mediez între fiecare şi fiecare între cei de acolo.
S. P.: Au scris despre dumneavoastră mari personalități
ale culturii române. Aţi obţinut premiul Uniunii Scriitori-
lor în doi ani, consecutiv (în 1997 pentru proză şi în 1998
pentru poezie). Sunteţi mulţumit de ce aţi realizat până la
această vârstă sau consideraţi că se putea şi mai mult?
G.C.: Aş înlocui verbul „aţi realizat”, care mi se pare
inadecvat în ceea ce mă priveşte, cu altul mai direct, mai
simplu şi mai lămuritor: „aţi scris”. Şi aş spune, în conti-
nuarea acelei idei enunţate la începutul dialogului nostru
privind existenţa pentru fiecare dintre noi a unui drum al
Damascului când ne schimbăm hotărâtor, că există un mo-
ment sau câteva momente succesive când literatura scrisă
de mine a început, nu, nu să mă mulţumească, nu să mă
încânte, ci să mă reprezinte, să fie o expresie grăitoare a
sinelui meu. N-am să fac inventarul acelor momente şi al
acelor texte despre care am sentimentul că mă reprezintă
Am să confirm doar că ele există Sau, căutând să aproxi-
mez printr-o altă analogie, printr-o altă imagine devenirea
mea auctorială, v-aş propune să ne gândim la nişte păpuşi
aidoma păpuşilor acelora ruseşti, care sunt ascunse una
în cealaltă: desfaci mai multe, dai la o parte mai multe
straturi până să ajungi la ultima, cea autentică. Uneori am
sentimentul că sunt pe cale să ajung la acea expresie ulti-
mă, ireductibilă, la acel prag de unde începe depanarea de
sine.
Întorcându-mă la întrebarea propriu-zisă, sunt catego-
ric nemulţumit de mine însumi: am zeci de reproşuri să-mi
fac şi nu este nici un fel de poză, de cochetărie în această
atitudine a mea faţă de mine: mă nemulţumesc, mă irită
lenea mea, randamentul meu mental scăzut, bâlbâială mea
textuală şi existenţială, lipsa de acuitate, de deschidere
culturală, imprezenţa mea, felul de tip burete în care func-
ţionez intelectual etc., etc.
S. P.: La ce lucraţi în prezent? Care este titlul (sau ti-
tlurile) cu care vă vom întâlni în curând în rafturile libră-
riilor?
G.C.: Scriu poezie. Şi sunt bucuros că sunt în stare iar
să scriu poezie. Am avut un blocaj de natură teoretică, pro-
gramatică – un soi de aporie care s-ar enunţa cam aşa: cum
vrei să renovezi curajos, să ieşi din reprezentarea moder-
nistă a poeziei, cum te trezeşti că ieşi, de fapt, din poezia în-
săşi; ca şi când ai înainta pe o şosea pe marginea prăpastiei
şi nu îţi este îngăduit să părăseşti şoseaua decât prăbuşin-
du-te în prăpastie. Iar dacă nu faci gestul să ieşi, să te des-
prinzi, tot eşti pierdut, fiindcă repeţi ceva ce s-a mai făcut,
eşti în situaţia unui tonomat care reia la nesfârşit aceeaşi
melodie. Cum m-am smuls eu din fundătura cu pricina?
Mi-am zis că şansa împrospătării de sine stă într-o cât mai
largă sinteză, având la temelie două echivalenţe, universul
mic-universul mare şi corp-text. Aceste poezii vor deveni
o carte anul viitor. Tot atunci, dacă voi găsi editor, vreau
să strâng într-un volum articolele nu doar literare pe care
le-am publicat din 1990 încoace. Dar cel mai curând voi fi
prezent în librării cu un roman, Povestirile lui Cesar Leo-
fu, care va apărea la Cartea Românească, probabil chiar în
acest decembrie. Ce vreau cu acest roman? Reproduc, aici,
câteva extrase din Nota autorului care însoţeşte romanul
propriu-zis: „îndrăznesc să enunţ două „postulate” de care
m-am folosit în scrierea acestui roman:
1) Nu cred că se poate descrie cu adevărat lumea omu-
lui despărţită de lumea spirituală, celestă. Nu cred şi, ori-
cum, nu am de gând s-o descriu separat, căci mi se pare
că aş introduce deformări nepermise. Aceste două lumi nu
există separat, ci, totdeauna, laolaltă, întrepătrunse.
2) Nu-mi propun să relatez aici ca şi cum s-ar întâmpla
numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla,
ci şi ceea ce este imposibil să se întâmple. Aşa încât proba
verosimilităţii, a veracităţii ca măsură a „talentului” scrii-
toricesc nu mai este decât parţial operantă. Abia povestind
ca şi cum s-ar întâmpla ceea ce este imposibil să se întâm-
ple obţinem o lume cuprinzătoare, poate chiar lumea”. Dar
să mă opresc, să nu dezvălui toate strategiile narative de
pe acum.
S. P.: Care credeţi că ar fi întrebarea pe care, dacă v-aş
fi pus-o, nu mi-aţi mai vorbi toată viaţa?
G.C.: Nu există o asemenea întrebare. Aşa încât, n-
aveţi scăpare, vă voi vorbi toată viaţa.
S. P.: Dar întrebarea pe care aţi fi dorit să v-o pun şi nu
v-am pus-o?
G.C.: Numai una?!… Sunt zeci, sute de întrebări care
mă preocupă. Necazul este că nu am răspuns la ele. Aşa
încât bine că nu mi le-aţi pus, habar n-aveam ce să spun,
aş fi ridicat doar din umeri şi s-ar fi ales praful de bietul
nostru interviu.
A consemnat
Spiridon Popescu
 Gheorghe GRIGURCU: „Îmi displac, în ordinea agra-
vării, veleitarii, oamenii lipsiţi de cuvânt, oportuniştii”
(în dialog cu Spiridon Popescu)

- Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, înainte de re-

voluţie (şi chiar un an-doi după aceea) părea imposibilă
publicarea acestui interviu în revista „Ramuri”. Este ar-
hicunoscută, în toate mediile scriitoriceşti, polemica dură
dintre dumneavoastră şi Marin Sorescu. Această polemică
a îmbogăţit fondul de cuvinte al limbii române cu încă un
verb: a grigurcui. Dacă aţi avea 18 ani şi vi s-ar cere (pro-
babil la bacalaureat) să alegeţi între conjugarea acestui
verb şi analiza literară a poeziei „Trebuiau să poarte un
nume”, ce subiect aţi prefera?
- Da, Marin Sorescu! E un poet defel lipsit de importan-
ţă, însă a cărui valoare mi s-a părut prea pompată (şi nu sunt
chiar singular cu o atare opinie), într-un context în care, să
recunoaştem totuşi, nu era uşor să faci echilibristică în-
tre autenticitatea artei şi pretenţiile oficialității ideologice.
Bardul din Bulzești a dovedit o astfel de abilitate (com-
promisurile sale n-au căpătat cele mai mari dimensiuni).
Privind lucrurile cu o anume detaşare, am putea spune că
a avut un destin de poet. Un destin poate… în exces, adică
ocultându-i pe alţii, mai puţin norocoşi, însă în nici un caz
mai puţin talentaţi. Sorescu ni se înfăţişează ca un Topâr-
ceanu la scară mai mare, trecut prin literatura absurdului
dar mai cu seamă prin Prévert, prin poezia noastră inter-
belică dar mai cu scamă prin coprovincialul său Arghezi.
Factorul gravităţii nu i-a lipsit (la autorul Baladelor vesele
şi triste e redus), dar a fost frânat de intenţia oarecum pro-
fesională de-a fi mereu „comic”. Din păcate, n-a manifes-
tat o exigenţă de sine comparabilă cu cea a lui Topârceanu,
publicând din abundenţă, adesea texte modeste, de un gust
îndoielnic, un soi de poante pe bandă rulantă. Avea aerul
unui funambul obosit de prea numeroasele spectacole ce
le dădea. Şi acum să-ţi răspund, dragă domnule Spiridon
Popescu, la întrebarea uşor… soresciană pe care mi-o pui.
Orice verb poate fi conjugat, orice poezie poate fi analiza-
tă, aşa încât aş accepta, la paritate, ambele probe în situ-
aţia unui examen. Evident, fiind flatat de circumstanţa că
numele meu de familie a „îmbogăţit” fondul de cuvinte al
dulcii limbi româneşti.
- Aveţi faima unui critic literar foarte cinstit şi foarte
pretenţios. Aţi urechiat (pe drept) o seamă de poeţi impor-
tanţi. Dintr-odată însă, hodoronc-tronc, vă găsesc într-o
casetă editorială, girând în calitate de lector una dintre
cele mai proaste cărţi tipărite în ultima vreme: volumul
de rime „Drum în timp” de Ion Mocioi. Cum vă explicaţi
această cădere?
- Nici n-aş fi ştiut faptul dacă dumneata nu mi l-ai fi
comunicat, nădăjduiesc cu bună intenţie. N-am avut nici
o relaţie cu volumul în cauză al domnului Ion Mocioi, în
faza de editare. Cu mai mulţi ani înainte de Revoluţie,
domnul Mocioi mi-a înmânat un dosar cu producţiile du-
misale în versuri, dar neîndoios lectura lui a fost cu totul
altceva decât asumarea calităţii de lector al unei cărţi ce se
tipăreşte!
- În revista domnului Manolescu (pardon – condusă
de domnul Manolescu) am sesizat că, o bună bucată de
vreme, rubrica domnului Alex. Ştefănescu se numea „Cro-
nica literară”, iar a dumneavoastră „Cronică literară”.
Aveaţi o căciulă în plus, cum s-ar spune. Care este secretul
acestei căciuli? Să fi considerat redacţia că sunteţi mai
îngheţat (în prejudecăţi) decât vecinul din stânga?
- Îţi mărturisesc că doar graţie lecturii cu lupa (dacă
nu cu microscopul) la care mă supui aflu despre „căciula”
în plus faţă de supratitlul criticului Alex Ștefănescu! N-aș
crede că a fost voinţa cuiva de-a ne „despărţi” astfel, în-
trucât rubrica în chestiune avea o simetrie suficient de…
onestă, precum un diptic al prestaţiei noastre comune.
- Spuneţi în „Amurgul idolilor” că Marin Preda nu v-a
creat „impresia indelebilă a chipului în care trebuie să se
poarte un scriitor”. Credeţi că are atâta importanţă chi-
pul în care te porţi în viaţa de toate zilele?
- S-a făcut şi s-a reluat frecvent aserţiunea calomnioasă
că aş dori „demolarea”, „desfiinţarea”, „scoaterea din li-
teratură” a lui Marin Preda. E un neadevăr sfidător. N-am
contestat niciodată poziţia de scrie tor de seamă a lui Pre-
da în perioada interbelică a literelor româneşti, chiar dacă
mi-ar fi greu a-l situa pe acelaşi podium cu marii noştri
interbelici precum Blaga, Arghezi, M. Sadoveanu, G. Că-
linescu, Camil Petrescu. Opera sa cunoaşte un relief acci-
dentat şi nu mă gândesc neapărat la „tributul” cu largheţe
achitat „realismului socialist” ce n-a zăbovit a-l clasiciza
în zona sa (Desfăşurarea, Ferestre întunecate, Ana Roş-
culeţ, îndrăzneala, Friguri etc.), cât la scăderea tensiunii
creatoare după Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii I, în
speţă în sfera tematicii urbane, în care s-a mişcat nu o dată
cu o vizibilă stângăcie. Te interesează însă, cu precădere,
părerea mea asupra omului. Ei bine, Marin Preda a avut o
comportare decepţionantă după ce a înregistrat o anume
cotă a succesului, i s-a urcat, cum s-ar zice, succesul la
cap. Ca director al celei mai mari edituri din ţară, devenise
tot mai prezumţios şi discreţionar, ahtiat de laude, arogant
cu cei ce nu i le procurau. S. Damian consemnează diverse
episoade de această factură, fireşte nefavorabile scriitoru-
lui sub unghiul caracterului. Am fost şi eu martorul unora
dintre ele. Bunăoară, revoltat de faptul că într-una din căr-
ţile mele în manuscris se afla un articol despre criticul clu-
jean Virgil Ardeleanu, care cutezase a emite câteva păreri
mai puţin „ortodoxe” asupra preaambiţiosului prozator,
acesta mi-a strigat: „Scoate-l imediat! Nu vreau să aud de
individul ăsta în editura mea!”. Marin Preda opera la Car-
tea Românească sub faimoasa deviză absolutistă: „Car est
notre bon plaisir”. Prietenul meu Florin Mugur, redactor al
editurii, îmi povestea că autorul Vieţii ca o pradă practica
anual un joc nostim cu redactorul şef al acesteia din acea
vreme, Mihai Gafiţa, care-i propunea să i se reediteze câte
o carte (sau poate mai multe), fireşte cu un tiraj maxim şi
cu un onorariu maxim, reprezentând (într-o epocă în care
mulţi scriitori, inclusiv dintre cei reprezentativi, trăiau în
sărăcie) „partea leului”. După o mică ezitare protocolară,
directorul nu putea decât să accepte cu satisfacţie propune-
rile onctuoase ale subalternului.
Asta pe de-o parte. Pe de alta, în pofida unor distanţări
de altminteri suficient de prudente, de „socialismul real”,
Marin Preda a rămas fidel comunismului pe care l-a ce-
lebrat aproape de la începuturile carierei, pe care-l dorea
doar ameliorat, „umanizat” în stil de perestroika, şi câtuşi
de puţin înlăturat. Id est, consolidat, înveşnicit. „Spiritul
primar agresiv” îi opunea nu principiile democraţiei veri-
tabile, ci… „spiritul revoluţionar”. Teză care spune ceva,
nu-i aşa? Nu există, după cum pretind apologeţii prozato-
rului, două faze în evoluţia atitudinii sale, una de obedi-
enţă faţă de regim, alta de ruptură cu regimul. Aplicând
o tactică a ambiguităţii (poate chiar într-o mai accentuată
manieră chiar decât emulii săi, Geo Bogza şi Eugen Jebe-
leanu), Marin Preda n-a încetat a formula elogii şi adeziuni
la puterea comunistă până-n ultimii ani ai vieţii. Am pre-
zentat suficiente mostre textuale în comentariile mele asu-
pra lui Preda, care se coroborează cu alte texte conţinând
rezerve faţă de autorul Moromeţilor, pe care, spre onoarea
lor, n-au ezitat a le aşterne condeie precum cele ale unor
I. Negoiţescu, Cornel Regman, Adrian Marino, Alexan-
dru George, S. Damian, Barbu Cioculescu, Marius Tupan.
„Curajul”, „demnitatea”, „pildă morală” supremă pe care
le-ar fi întrupat nu rămân decât legende. Din care motiv, a-l
glorifica pe Marin Preda în temeiul „exemplarităţii etice”,
aşa cum procedează, în mod intolerant, imperativ, paznicii
templului, n-ar putea fi decât o improprietate ţipătoare. Îi
acordăm Cezarului ce e al Cezarului (când vorbim despre
un scriitor, recunoaşterea creaţiei în porţiunile vizitate de
valoare), dar nu mai mult decât atât.
- Credeţi că o operă literară îşi poate pierde din valoa-
re dacă autorul ei îşi închipuie, ca om, că geniul îi permite
orice?
- Jean-Paul Sartre declara că dacă cineva îi preţuieşte
opera, îi e indiferent dispreţul ce i l-ar purta ca om. Punct
de vedere profund discutabil. Şi nu doar pentru cinismul
său, bizar la un „angajat” în diverse cauze mai mult ori
mai puţin (câteodată deloc) „umaniste” precum ilustrul
francez, ci din motivul principal că opera nu este decât
expresia, oricât de sublimată, de sofisticată, a unui om, aşa
cum un sacerdot este expresia harului divin.
Avem a face cu instrumente, nu cu nişte cauze în sine.
Macularea, în plan etic, a unui artist, ca şi cea a unui cleric,
descalifică. Deoarece creaţia nu este doar imanenţă, ci şi
o transcendenţă sui generis. Nu ar putea fi menţionat nici
un singur autor care să fi făcut pactul cu diavolul comunist
şi să fi rămas integru în planul creaţiei. Şi nu e în chestiu-
ne decât păcatul săvârșit prin mijlocirea cuvântului scris,
aşadar un păcat specific. Nici măcar a cuvântului vorbit la
festivităţi, şedinţe etc., ci a aceluia încredinţat hârtiei, in-
delebil. Ai amintit noţiunea de „geniu”. Spre deosebire de
cei care acordă înzestrării superlative care a acceptat com-
promisul o şansă de a-l diminua tocmai prin înzestrarea lor
de excepţie, am simţământul că tocmai ei, creatorii de vârf
colaboraţionişti, pot fi socotiţi mai vinovaţi decât medio-
crii sau veleitarii din pricina impactului lor mai mare asu-
pra conştiinţei publice, din pricina audienţei lor istorice.
- În „Luceafărul” din 20 iunie 2001, Alexandru George
vă ruga „cu multă stăruinţă şi cu tot frumosul” să nu mai
scrieţi despre domnia sa. Ce veţi face: îi veţi respecta do-
rinţa sau veţi considera această rugăminte ca fiind doar o
frază aruncată într-o clipă de supărare?
- I-am răspuns la timp domnului Alexandru George, pe
care-l preţuiesc foarte mult (cu toate slăbiciunile d-sale,
unele de tip camil-petrescian, e din alt aluat decât Marin
Sorescu şi Marin Preda) că doleanţa d-sale e pe cât de in-
tempestivă pe atât de utopică. Un autor care iese în agora
cu opera sa publicată nu se poate sustrage comentariului.
E o regulă a jocului. Dacă nu-i place să fie comentat, n-are
decât să-şi prezerve scrierile în sertar. Dar, repet, nu do-
resc a rămâne într-un raport polemic cu autorul Semnelor
şi reperelor, căci semnele d-sale sunt prea adesea reperele
conştiinţei critice pe care nu avem dreptul a le neglija.
 - Parcă aţi vrea să mai adăugaţi ceva.
- Ai ghicit! într-un articol nu tocmai amabil consacrat
lui Paul Goma („Luceafărul”) nr.41/2002), dl. Alexandru
George se referă la „opera sa, care e a unui scriitor şi are
o anume valoare artistică şi, ca atare, e foarte discutabilă”.
Deducem cu satisfacție că aici interlocutorul nostru nu-şi
mai confirmă „rugămintea” pe care ai pomenit-o, ci ne dă
dreptate nouă. Opera cu valoare artistică e „discutabilă”
chiar în virtutea esenţei sale artistice. A o tabuiza înseam-
nă a fi opac la valoarea sa.
- Sunteţi curtat de aproape toate revistele de cultură
din ţară. Oriunde e întâlnită, semnătura dumneavoastră
dă un plus de prestigiu. Şi, totuşi, „Apostrof” a renunţat
„fără regrete” la această semnătură. Cum vă explicaţi
acest fapt?
- Nu e treaba mea să „explic” poziţia „Apostrof”-ului.
E treaba celor de-acolo. Tonul necivilizat al textului redac-
ţional apărut în periodicul clujean m-a surprins şi m-a dez-
amăgit, cu atât mai vârtos cu cât i-am preţuit şi îi preţuiesc
încă, în linii generale, pe cei doi protagonişti ai săi, care,
hélas!, văd că merită a fi mai puţin preţuiţi sub raportul
civilităţii şi al bunului simţ.
- Deci n-a fost vorba de o „răzbunare”. Aţi afirmat în
legătură cu Marin Preda că „i s-a urcat succesul la cap”.
Nu cumva… ?
- Prefer să nu comentez cauzele incidentului. Repet: nu
e treaba mea, nu e răspunderea mea.
- Între titlurile pe care le-aţi dat până acum, conside-
raţi că se află şi cartea, spre a vă cita, „demnă de-a se
aşeza / în biblioteca lui Dumnezeu”?
- Cum aş putea să ştiu, ţinând seama de faptul că Dum-
nezeu are alte criterii decât cele, atât de dureros imperfec-
te, de care dispunem noi, oamenii? Cine s-ar putea substi-
tui fără scandal esteticii dumnezeieşti?
- Dacă în calitate de critic literar aţi face parte din
juriul unui concurs de poezie la care ar participa şi poetul
Gheorghe Grigurcu, ce şanse credeţi că ar avea acesta să
fie premiat?
- Fără o ipocrită modestie (oare de ce moraliştii francezi
se îndoiesc mereu de sinceritatea modestiei?), mărturisesc
că l-aş putea recomanda pentru un premiu. Oricâte îndo-
ieli ne-ar asalta, fără o anume conştiinţă a ceea ce săvâr-
şim (satisfăcător) am impresia că ne-am scufunda într-un
scepticism inform, într-un nihilism fără scăpare. Iar în ce
mă priveşte, socotesc, astfel cum am afirmat, că producţia
critică nu mă reprezintă în nici un caz mai mult decât cea
lirică şi aforistică. Honi soit qui mal y pense.
- În cazul în care poetul Gheorghe Grigurcu ar fi rugat
de criticul literar cu acelaşi nume să-i dea o recomanda-
re pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor, cum ar suna
aceasta?
- Peste ceea ce am răspuns la întrebarea imediat anteri-
oară, aş putea adăuga doar că îmi displac actele adminis-
trative, gen formulare, cereri, recomandări ş.a., drept care,
dacă sunt inevitabile, le prescurtez pe cât posibil. N-aş
avea ambiţia să „strălucesc” într-un asemenea text.
- Ziceţi undeva: „Deasupra Amarului Târg / soarele se
mişcă / de trei ori mai încet / decât în alte locuri”. Dacă
v-aţi fi născut pe vremea Inchiziţiei şi vi s-ar fi cerut să
retractaţi cele spuse mai sus, în schimbul salvării de la
arderea pe rug, cum v-aţi fi comportat?
- La o glumă nu se poate răspunde decât printr-o glu-
mă. Dar nefiind inspirat în acest moment, precizez, n-am
încotro: pedestru, că s-au văzut indivizi arşi pe rug pentru
o credinţă religioasă, socială sau ştiinţifică, însă nu şi poeţi
ce s-ar lăsa sacrificaţi pentru un vers. Să nu exagerăm de
dragul butadei! Sacrificiul poetului e unul de ordin lăun-
tric. Dacă unii poeţi au murit în Gulag, de la, să zicem,
Ossip Mandelştam, să zicem Constant Tonegaru, ei au fost
condamnaţi apodictic, fără să li se propună nici un comerţ
salvator. Istoria a păcătuit cumplit faţă de asemenea crea-
tori, neacordându-le nici o şansă.
- Vă iubiţi vrăjmaşii?
- „A iubi pe cineva drag este un lucru al firii, se rostea
Sfântul Ioan Gură de Aur; a iubi şi pe vrăjmaşi este un lu-
cru al harului”. N-am acces, vai, la un astfel de har duhov-
nicesc. Neputând fi un foarte bun creştin, mă străduiesc,
pentru a mă folosi de spusele unui prieten, să fiu măcar
un creștin cumsecade. În consecinţă, nu-i tratez pe adver-
sari (prefer acest termen mei potolit termenilor de duşman
sau vrăjmaş, prevăzuţi, cum ar aprecia Blaga, cu o sarcină
mitică a mâniei) printr-o prismă umorală. Neutralizându-i
afectiv, încerc a le face faţă exclusiv pe palierul intelectual
al confruntării de idei, de argumente.
- „Poemul e ca o turmă de oi / care atrage lupii”. Cum re-
uşiţi să vă apăraţi „stâna”, domnule Grigurcu? Se întâmplă
ca, din când în când, să vă mai fie guşuită o „oaie”?
- Cum să nu? Unii comentatori au crezut de cuviinţă să
scrie nu numai că nu sunt poet, dar şi – profetic – că nu
voi fi niciodată poet. Sau, încă mai „cuprinzător”, că nici
nu sunt scriitor.
Cel puţin au fost sinceri în atitudinea lor față de mine.
Interesant mi se pare un exeget recent care, în sosul unor
observaţii oarecum politicoase, strecoară altele, în note la
care te asigur că, oricât de neagră ar fi autoscopia pe care
aş practica-o într-o clipă sau alte, mi-ar fi fost greu să re-
flectez: „comparaţii naive” (în virtutea unui citat mistifi-
cator!), „o recuzită cel puţin caducă”, „stagii revolute” şi
chiar „consideraţii” în „spiritul «artei cu tendinţă»”. Să fiu
eu rudă poetică, fără să-mi dau seama, cu Neculuţă şi cu A.
Toma? „Surprize, surprize”, cum ar exclama – şi exclamă
cu o intonaţie tot mai acută – Andreea Marin…
- Ce indivizi vă displac cel mai mult?
- Îmi displac, în ordinea agravării, veleitarii, oamenii
lipsiți de cuvânt, oportuniștii. Dacă veleitarii s-ar putea
prevala întrucâtva de scuza inocenţei, ipochimenii care-ţi
promit ceva nu de şapte, ci de şaptesprezece ori fără a-şi
realiza făgăduiala (mi s-a întâmplat chiar de curând!) îţi
dezvăluie deja o faţă demenţială a lumii în care trăim. Dar
cei mai ticăloşiţi sunt neîndoielnic oportuniştii. Ei poartă
viciul conştiinţei depline a imoralităţii, ilustrează intenţia
culpabilă urmărită fără scrupule. Inconsecvenţa lor funci-
ară constituie o primejdie socială, cu atât mai amplă cu cât
ne aflăm în perioade tulburi precum cea pe care o străba-
tem, când ei dispun de posibilităţi uzurpatoare practic ne-
limitate. Constatăm cu tristeţe că, victime ale fripturiştilor
de diverse speţe (fripturişti care pot fi tot atât de bine – sau
rău! – politicieni ori oameni de litere), cei care au militat
într-adevăr pentru valorile democratice, pentru asanarea
obştii româneşti mutilate de comunism şi postcomunism,
rămân la periferie, priviţi cu condescendenţă dacă nu de-a
dreptul prigoniţi de indivizii ajunși în fruntea bucatelor.
Cameleonismul noilor privilegiaţi a trecut fără complexe
de la roşul bolşevic la albastrul NATO. Asta în cazul când
nu adoptă postura incoloră, „apolitică” sau „echidistantă”,
şi ea nespus de profitabilă. Fireşte, eternii „disponibili”
uzează de retorica „intereselor patriei”, a „tradiţiei”, a
„marilor valori”, constituindu-se în ceea ce am numit cor-
pul de paznici ai templului. Speculanţi ai tuturor conjunc-
turilor, componenţii acestuia cu obraz proteic au ştiut să
se posteze pe creasta valului atât înainte, cât şi după 1989.
Dacă în plan personal caracteristica lor e mobilitatea ex-
cesivă, adaptabilitatea promptă la momentul „favorabil”,
în planul „filosofiei” se arată conservatori, vrăjmaşi ai re-
vizuirilor şi ai esteticii, concepte asupra cărora au reuşit a
azvârli stropii acizi ai scepticismului şi chiar ai ridicolului.
în fond, oportuniştii actuali au luat locul dogmaticilor de
odinioară, atât în sensul tentativei de oficializare (osifica-
re) a culturii româneşti, cât şi în cel al carierelor mănoase
(instituţionalizate). Exemplele sunt prea bine cunoscute
pentru a osteni să le mai repetăm. Detestând oportunismul
ce se nutreşte dintr-însa, nu putem a nu detesta oficializa-
rea cea ucigătoare de naturaleţe morală şi de autenticitate
creatoare pe care am cunoscut-o cu asupra de măsură în
lunga epocă totalitară. Azi ca şi ieri, oficializarea alcătu-
ieşte principalul teren de manevră al oportuniştilor.
- Ce părere aveţi despre afirmaţia lui Nichita Stănescu:
„Nu, nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zânatic”?
Dumneavoastră, care aţi văzut până acum atâtea zâne,
v-aţi simţi jignit dacă cineva v-ar considera zânatic?
- Dacă te referi la muze, s-ar putea ca oricare dintre noi,
mânuitorii de condei literar, să fi întrezărit câte una. Dar
să fiu socotit „zânatic”, ştiu eu?! Ar însemna să fiu nărăvit
la zâne, cum ar veni, adică în acelaşi timp „zânatic” şi ză-
natic. Poate că mi-ar fi plăcut, însă nu cred că sunt astfel,
nevoit fiind, zi de zi, a călca „în noroiul greu al prozei”.
Existenţa noastră e prea împovărătoare pentru a ne permite
altceva decât câte o deschidere cu totul accidentală spre
idealizarea ei, câte o fantă rară prin care am putea contem-
pla zânele… Să spun, totuşi, câteva cuvinte despre Nichita
Stănescu. Natură prin excelenţă generoasă, de-o camara-
derie pletorică, bardul Necuvintelor era la antipodul unui
Marin Sorescu, a cărui tactică egotistă şi a cărui colegi-
alitate defectuoasă au rămas de pomină. Nimic meschin
la Nichita. Ca om, el transfigura ambianţa, o umplea de
zânele imaginarului său nestăvilit. Numai că, numai că…
zâna sa preferată a devenit cea pe care Verlaine a botezat-o
la déesse verte, zeiţa verde a absintului, de care nu se mai
putea despărţi. Un exces de boemă a ajuns a-i sabota cre-
aţia şi, până la un punct, a-i deturna comportamentul leal
în direcţia unor concesii propagandistice. Aşa încât geniul
său prezumat nu s-a mai împlinit, această neîmplinire fi-
ind „ajutată” şi de viclenia autorităţii ideologice care se
pare că era satisfăcută, precum şi-n alte cazuri analoage,
de la Nicolae Labiş Ia Nicolae Velea şi Virgil Mazilescu,
de stingerea în paharul cotidian a eventualei înflăcărări a
duhului critic. Nichita rămâne mai curând o grandioasă
promisiune decât o grandioasă realizare, o schiţă a unui
tablou de proporţii de c-a mai fost încheiat. Un genialoid
care s-a rătăcit în ceţurile abstractizante, într-o meditaţie
tot mai puţin consistentă, factice, să spunem, deşi tot atât
de bine am putea spune şi puerilă.
Omul, repet, a lăsat o impresie excelentă, pe care însă,
atât de regretabil, poetul n-a mai putut-o confirma la palie-
rul extrem de înalt la care s-a văzut aşezat. Îmi amintesc, în
toiul apologiei aparent fără fisură de care beneficia, câteva
voci critice în raport cu imensa-i vogă, bineînţeles la nive-
lul oralităţii, între care cea grav-amară a lui Petre Ţuţea şi
cea subtil-ironică a lui Ovidiu Cotruş, ce-mi îndreptăţeşte
paginile „disidente”, cele dintâi cu caracter disociativ, de-
dicate „noului Eminescu” (puterea comunistă mai încer-
case stratagema „genializării” improvizate, în legătură cu
Dan Deşliu şi cu Nicolae Labiş, din dorinţa de a-şi adju-
deca un mare poet scos din buzunarul „noii orânduiri” ce
n-ar fi putut fi decât triumfătoare în toate privinţele). Spre
nenorocul său, Nichita se vedea tabuizat nu altfel decât
ierarhiei partidului unic. O dovadă peremptorie ne-o ofe-
ră refuzul de care s-a izbit, în anii comunismului, Şerban
Cioculescu de a-şi publica textele, „disidente” şi ele, re-
feritoare la autorul Necuvintelor. Sunt lucruri despre care
încă se tace, dar care trebuie scoase neapărat in lumina
deplină a adevărului.
- Am aflat că ţineţi, pe terasa apartamentului în care
locuiţi, un cocoş care din când în când mai şi cântă. Cum
privesc vecinii de pe scară acest lucru: cu simpatie, sau cu
aceleaşi sentimente cu care privea odinioară Nică-al lui
Ştefan al Petrei existenţa pupezei din tei?
- Ca de obicei, atitudinile vecinilor faţă de animale sunt
amestecate. Au existat, iniţial, câteva proteste împotriva
cocoşului meu din terasă, ca şi împotriva celor trei câini
pe care aşijderea îi ţin în apartament (nădăjduiesc să nu
te surprindă vestea că mai am o găină şi trei pisici – după
cum vezi o menajerie întreagă!), dar ele s-au risipit cu tim-
pul, poate prin aceea că emitenţii lor s-au dumirit că ne-
cuvântătoarele nu constituie chiar cel mai mai rău al vieţii
noastre actuale. Se cuvine să fim realişti, nu-i aşa? Nici
păsările, nici câinii, nici pisicile nu ne aduc sărăcie, nu
ne spoliază, nu fac demagogie politicianistă. Pentru mine
sunt ca nişte membri de familie de a căror apropiere n-aş fi
în stare să mă lipsesc. Animalele îmi dau sentimentul vieţii
în stare pură, a vieţii originare, ceva din emoţia acelui mi-
rific început din care am purces fără a ajunge nicăieri. Îmi
decorează într-un fel impresionant singurătatea care tinde
spre propria-i perfecţiune. Suporţi, domnule Spiridon Po-
pescu, limbajul meu patetic? Sper ca până la urmă, nu fără
concursul preţios al animalelor dragi, singurătatea mea să
devină o capodoperă.
- „Am fost copilul preferat al mamei mele. Îi seamăn ei
şi multe însuşiri în legătură cu arta mea le moştenesc de la
dânsa”. Sunt cuvinte pe care, dacă nu le-ar fi scris Sadovea-
nu, am certitudinea că le-aţi fi scris d-voastră. V-am cunos-
cut mama şi pot depune mărturie că era, într-adevăr, o fiinţă
minunată. Spuneţi-ne, vă rog, ce însuşiri v-a lăsat dumneaei
moştenire şi cât au contribuit aceste însuşiri la ridicarea d-
voastră „la o lume nouă, la cunoştinţa cărţii”?
- E de departe cea mai grea, cea mai dureroasă întrebare
ce mi-o adresezi.
Mama mea şi mama mamei mele, care m-a crescut, au
fost şi vor rămâne în veci spiritele veghetoare ale celui
cu care stai de vorbă. Sfântul Ieronim se confesa: „După
Dumnezeu nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama”.
Cutez a-l adapta astfel la simţirea personală: prin mama
mea şi prin bunica mea îl iubesc pe însuşi Dumnezeu, în-
trucât darurile Sale le-am putut percepe prin fiinţa lor.
Astfel cum o icoană aproximează chipul făpturilor sfin-
te, cele două mame ale mele mi-au îngăduit a aproxima
chipul Creatorului a toate cele ce sunt. Ce însuşiri mi-au
lăsat ele? Desigur, tot ce e mai bun în fiinţa mea, chiar
dacă, dintr-o vină ce-mi aparţine în întregime, e un bine
cu totul relativ. Restul e tăcere. E acel gol ce s-a căscat în
viaţa mea după dispariţia mamei, umplut cu oameni care
par doar pagini şi cu pagini care nu mai ajung să semene
cu oamenii, fără să mai poată coincide vreodată, adică fără
să mai suprime golul…
- După acest răspuns nu mă mai simt în stare să formulez
întrebări. Îmi înmoi peniţa într-o lacrimă şi pun punct aici.
Vă mulţumesc pentru participarea la dialog şi vă urez cât
mai mulţi ani de viaţă şi cât mai multe cărţi de valoare.

Gheorghe Grigurcu: „N-am fost întrebat până

acum care sunt antimodelele mele”

Spiridon Popescu: Stimate domnule Gheorghe Gri-

gurcu, aş dori ca interviul nostru să debuteze cu o întrebare
care nu v-a mai fost pusă în cadrul nici unui interviu. Care
credeţi că ar fi acea întrebare?
Gheorghe Grigurcu: Am fost întrebat nu o dată care
sunt modelele mele, dar niciodată care sunt antimodelele
mele.
S. P.: Ce aţi răspunde la ea?
G.G.: Mă gândesc acum la două tipuri de comentator
de literatură. Primul, cel oportunist şi arivist, pe deasupra
plin de morgă, nedispus a dialoga, practicând de pe culmi-
le ascensiunii sale administrativ-sociale excomunicarea şi
insulta. Exegetul de acest fel se teme ca de foc de analiza
textelor inconvenabile pe care o înlocuieşte cu etichetarea
insolentă, încearcă a-şi disimula penuria sau, prea ade-
sea, absenţa to-tală a contraargumentelor prin invocarea,
cu ochii sacerdotal ridicaţi spre cer, a marilor principii:
creaţia, valoarea, etica, patriotismul etc. În calitatea sa,
specifică, de paznic al templului valorilor oficializate, ac-
ceptă revizuirile doar formal, fiind, de facto, un înverşunat
adversar al lor, deoarece îi convine stagnarea, perpetuarea
unor judecăţi şi clasamente vechi care-i avantajează. Per-
sonajul se dovedeşte a fi un conservator bine remunerat
precum toţi culturalii ce au grijă a se afla mereu în grațiile
puterii, dar vrea să joace pe mai multe cărți deodată, cu-
tezând a afecta şi un lovinescianism ce i se potriveşte
ca nuca-n perete (el, vânătorul de situaţii universitare şi
academice, râvnind a se orna şi cu trăsăturile de caracter
ale marelui predecesor interbelic, care, după cum bine se
cunoaşte, pentru că n-a recurs Ia compromisuri, s-a văzut
marginalizat o viaţă întreagă, respins de Universitate, de
Academic, de mediile politice!).
Al doilea antimodel îl reprezintă pentru mine figura
cercetătorului prezumţios „ştiinţific”, gata a adiţiona mili-
oane de date, nutrind un vis al „sintezei” ultime, al „enci-
clopedismului” absolut; pe un fond puţin prielnic recepţiei
literaturii. Vasta-i activitate se bizuie pe o ciudată inadec-
vare a trăsăturilor personalităţii sale pozitiviste la obiectul
studiului. De unde un război declarat mitului, transcen-
denţei, metaforei, stilului, adică inalienabilelor compo-
nente ale creaţiei dintotdeauna. O frigiditate a percepţiei
estetice se răzbună prin schemele teoretice restrictive, la
antipodul proclamatelor intenţii de sinteză, de globaliza-
re în materie. Paradoxal, tocmai această utopie urieşească
îi scoate în evidenţă limitele structurale, nu doar redusa
sensibilitate la estetic, ci şi tendinţa de despiritualizare a
culturii, ceea ce echivalează cu o tratare a sa unilaterală,
dramatic nesatisfăcătoare. Pornind de la respingerea im-
presionismului şi eseului, a „divagaţiei” şi „literaturii”,
ajunge la refuzul esenţelor şi mijloacelor creaţiei înseşi, la
nesocotirea orizontului său spiritual, care, fireşte, nu se pot
raţionaliza integral, nu-şi pot pierde misterul, chiar sub ti-
rul concepției iluministe, repuse în funcţiune, ca o artilerie
grea purtând rugina altui veac.
S. P.: Dar modelele (şi antimodelele!) dumneavoastră
în poezie?
G.G.: Spre deosebire de cele din domeniul criticii, mo-
delele poetului se cuvin a fi cât mai discrete, mistuite în
penumbrele elaborării proprii. Având un coeficient social
mai redus decât comentariul închinat literaturii (altora!),
producţia lirică, acel „suflet manifestat în individualitatea
activă”, cum o definea Novalis, se cade a se feri de o în-
cadrare vădită în tiparele date, sub riscul risipirii individu-
alităţii sale decisive (normal, când e cazul unei asemenea
individualităţi!). Iar antimodelele poeziei se găsesc azi pe
toate dramurile potopite de inflaţia scrierii ce se vrea liri-
că, poate – ştiu eu? – ca o compensaţie la enorma presiune
exercitată de ideologia totalitară circ condamna conştiinţa
individului la refulare şi falsificare.
S. P.: Spuneaţi într-un poem: „Poeţii provinciali / nişte
guzgani / prin subsolurile poeziei”. Cum detectaţi dum-
neavoastră un poet provincial: după locul în care trăieşte
(dacă-l așa, şi dumneavoastră sunteţi un poet provincial)
sau după poezia pe care o scrie? Capitala, după opinia
dumneavoastră, are numai poeţi „capitali”?
G.G.: Termenul provincial, recunosc, e unul foarte sen-
sibil, aidoma unui material gata a se aprinde în orice mo-
ment de neatenţie. Îl putem utiliza, totuşi, într-o diversitate
de nuanțe, unele din ele neexcluzând vrednicia, eminenţa,
chiar geniul. Ce-au fost oare, priviţi dintr-un anume unghi,
care ţi-ar alina poate aprehensiunea, Blaga, Sadoveanu,
Bacovia, I.D. Sârbu decât iluştri „provinciali”? Cât pri-
veşte supoziţia că poeţii care ar locui în afara capitalei ir
fi neapărat provinciali (la modul peiorativ), iar cei domi-
ciliaţi în Bucureşti ar fi neapărat „capitali”, am impresia
că ea se poate spulbera prea uşor ca să mai necesite o de-
monstraţi. Rămâne versul meu pe care-l citezi. Te asigur
că acesta nu cuprinde o discriminare. Locuitor al Amarului
Târg, mă înscriu pe mine însumi, dacă-ţi face plăcere, în
rândul acestor blânzi „guzgani” hărăziţi a bântui subsolu-
rile Poeziei mai mult sau mai puţin prozaice ca şi pe cele
ale Existenţei mai mult sau mai puţin poetice la care avem
acces. Ca iubitor de animale, socotesc că le pot pricepe
delicateţea şi tristeţea…
S. P.: În cărţile dumneavoastră mai de început am gă-
sit două lucruri care m-au nedumerit: poezia Frunzele
din volumul Un trandafir învaţă matematica este dedicată
„comuniștilor din ilegalitate”, iar volumul de critică Teri-
toriu liric se deschide cu temeneaua: „Lui Al. Andriţoiu”.
Ştim, din cărţile ulterioare, că nu i-aţi avut la inimă nici
pe comunişti, nici pe Alexandru Andriţoiu. Explicaţi-ne,
deci, de unde până unde aceste dedicaţii?
G.G.: Când am prezentat volumul meu de debut, Un
trandafir învaţă matematica, editura mi-a cerut, prin vocea
unui redactor ce urma să aibă o ascensiune de tristă noto-
rietate, să introduc „un element politic”. Singura conce-
sie pe care am făcut-o o reprezintă dedicaţia ce ţi-a atras
atenţia: „Comuniştilor din ilegalitate”, pusă deasupra unui
text de altminteri ambiguu, departe de-a fi propagandistic
şi care m-a scutit de a vorbi despre comuniştii aflaţi la pu-
tere. Să recunoaştem, că, spre deosebire de ultimii, măcar
unii din „ilegalişti” aveau o doză de idealitate. Dedicaţia
sau „temeneaua”, cum îi zici pitoresc dumneata, către Al.
Andriţoiu, îşi are, de asemenea, o explicaţie pe care mă
bucur că am prilejul s-o dau aici. Alexandru Andriţoiu a
făcut pentru mine un lucru extraordinar. Angajându-mă,
în 1965, ca redactor al proaspăt reînfiinţatei reviste „Fa-
milia”, mi-a deschis drumul în literatură. Mă aflam atunci
într-o perioadă grea, în care, după ce mă văzusem „demas-
cat” drept „idealist”, „mistic”, „critic de salon” (burghez!),
nici o revistă nu mă mai publica de ani de zile, lipsit de
orice speranţă, încredinţat că până la sfârşitul zilelor mele
voi rămâne un dascăl necăjit, refuzat de presă şi cu atât
mai vârtos de edituri. Gestul său a fost providenţial. Nici
până atunci, nici după aceea, nimeni nu a făcut pentru
mine ceva asemănător. Mutatis mutandis, aș putea afirma
că poetul orădean a jucat în viaţa mea, până la un punct,
un rol similar cu cel pe care l-a jucat George Ivaşcu în
viaţa lui Nicolae Manolescu. Chiar dacă, în 1974, a accep-
tat fără crâcnire scoaterea mea samavolnică din redacţie
(începuse, după tezele din iulie, o nouă strângere a şuru-
bului ideologic), luând cu o mână, aş putea zice, ceea ce
mi-a dat cu cealaltă, n-a mai fost în măsură a retrage în
totalitate darul făcui iniţial: putinţa unui statut de scriitor.
În perspectivă. Binele prevala asupra Răului. Desigur, Al.
Andriţoiu a fost un autor şi un om cu păcate grele, însă nu
putem a nu-i recunoaşte două merite: cel de poet autentic
(oricând se poate alcătui o antologie cu pagini durabile din
lirica sa) şi cel de fondator al unuia din periodicele cultu-
rale cele mai însemnate ale anilor ‘60-’80, mensualul „Fa-
milia”, în jurul căruia a avut inteligenţa de-a aduna nume
precum Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu (în
calitate de redactori), Şt. Aug. Doinaş, L. Negoiţescu, Cor-
nel Regman (în calitate de colaboratori). Azi, când nu mai
e în viaţă, aş dori eu, „demolatorul” înrăit, „negativistul”
plin de furoare, să relev, nădăjduiesc că sine ira et studio,
trăsăturile pozitive ale contradictoriului, câteodată până la
consternare, poet-boem care a fost Andriţoiu. Mă bucur că
aprecierile melc se pot corobora cu recunoaşteri, într-un
duh la fel de obiectiv, din posteritatea acestuia, semnate de
Doinaş şi Balotă.
S. P.: Aţi devenit de curând „Cetăţean de onoare” al
„Amarului Târg”. Drept să vă spun, cu, care cunosc destui
de bine aroganţa şi impertinenţa cu care v-au întâmpinat
ani de-a rândul cârmuitorii gorjeni, mă aşteptam să refu-
zaţi acest titlu. Ce v-a determinat să n-o faceţi: bunul-simţ
care vă caracterizează sau constatarea că „Amarul Târg” a
început de la o vreme să se mai „îndulcească”?
G.G.: Nu sunt vindicativ. Sper că acest fapt rezultă şi
din spusele de mai sus referitoare la Al. Andriţoiu. Cred în
şansa oamenilor de a-şi corija greşelile, de-a se ameliora
şi încerc o reală satisfacţie de câte ori constat că semenii
noştri au apucat-o pe calea îndreptării Aceasta în general.
În cazul în speţă, titlul de „Cetăţean de onoare” al Târgu-
Jiului mi-a fost acordat de alţi oameni decât cei ce m-au
ignorat ori sfidat şi care, într-adevăr, „au dat tonul” multă-
vreme în toposul exilului meu intern. Şi îți mai pot mărtu-
risi un lucru. Titlul, a cărui acceptare nu mi se pare, după
o vieţuire de aproape un sfert de veac în urbea în cauză,
chiar o impostură, are şi o latură aşa-zicând practică. E un
fel de baston cu care mă pot apăra mai uşor împotriva unor
abuzuri mai mari sau mai mici, în acest mediu ce mi-a
conferit o mică „autoritate” prin derivaţie…
S. P.: După câte ştiu sunteţi şi „Cetăţean de onoare” al
oraşului Târgu Cărbuneşti. Cum comentaţi acest titlu?
G.G.: Am dobândit titlul în cauză în anul 2000, o dată
cu atribuirea Premiului Naţional „Tudor Arghezi”, în loca-
litatea de obârşie a familiei autorului Cuvintelor potrivite.
Deși cuprinde termenul de „onoare”, această distincție n-a
fost însoţită şi de… onoarea primarului din Târgu Cărbu-
neşti, şi la ceasul actual în funcţie, întrucât domnia sa nu
şi-a respectat promisiunea, făcută solemn în public şi re-
iterată în anul următor, aceea de-a fi eu împroprietărit cu
un loc de casă în orăşelul pe care-l păstoreşte. Gratuitatea
„onoarei” ce nu mi-a îngăduit a deveni „apropitar”…
S. P.: Când scrieţi despre o carte aveţi în vedere doar
valoarea ei sau ţineţi cont şi de relaţiile dumneavoastră cu
autorul? Aţi putea lăuda o carte valoroasă dacă autorul ei
v-ar fi otrăvit câinele la care ţineţi atât de mult sau v-ar fi
furat femeia iubită?
G.G.: Încerc, mă străduiesc, fac tot posibilul să fiu cât
mai nepărtinitor, dar, vai, judecățile literare nu sunt în
funcţie de acel mecanism mort care e cântarul, ci de con-
ştiinţa noastră care se impregnează de informaţii afective,
de impresii general-umane. Nu vreau să-ţi dau un răspuns
decorativ, ci unul sincer. Pentru mine, în postură de critic
(presupun că și pentru alţi critici), o operă e produsul unei
fiinţe care, pe de o parte (în partea, pentru noi, esențială) se
răsfrânge în acea operă, pe de alta ne oferă o anume ima-
gine, nu neapărat extraliterară, ci într-o zonă de interpene-
trări între creaţie şi viaţa unui mediu, a unei epoci, care-şi
spune şi ca cuvântul. De aceea autorii prea chivernisiţi ori
adaptaţi cu prea multă iscusinţă, ca să nu mai vorbim de cei
ce au plătit tribut conjuncturilor nedemne, nu sunt priviţi
cu simpatie… Să nu (melo)dramatizăm însă. N-am ajuns
şi nu cred să ajung vreodată în oribilele situaţii limită pe
care ţi le imaginezi. Dar dacă totuşi m-aş confrunta cu una
din ele, cred că aş avea puterea de-a le trata elementele:
operele cu operele şi oamenii cu oamenii
S. P.: Ce părere aveţi despre găştile literare? Aţi făcut
vreodată parte dintr-o asemene” gașcă?
G.G.: Consider găştile literare drept ceva urât, ca şi cu-
vântul ce le desemnează. N-am făcut parte niciodată din
asemenea formaţiuni şi am suportat unele consecinţe.
S. P.: Cum vedeţi felul în care sunt decernate premiile
Uniunii Scriitorilor? Credeţi că în desemnarea lor se are în
vedere doar criteriul valoric sau, dimpotrivă, acesta este
lăsat la urmă?
G.G.: Ca recent beneficiar al Premiului pentru Opera
Omnia al Uniunii Scriitorilor, mă pui, dragă Spiridon Po-
pescu, într-o postură delicată. Îmi voi exprima totuşi im-
presia că Uniunea noastră n-a acordat, măcar în ultimii ani,
premii nemeritate, cu toate că alegerea cărților e dificilă
dată fiind materia abundentă supusă în principiu jurizării.
Opinia lui Ion Simuţ, reluată în mai multe rânduri, potrivit
căreia s-ar fi instaurat în viaţa noastră literară un fel de
„domnie” ilegitimă a poeziei gen minor, depăşit, nerepre-
zentativ, în favoarea altora mai reprezentative, mi se pare
de domeniul fanteziei, a unei fantezii sâcâitoare, drept care
voi încerca a-i oferi, în alt cadru, o replică analitică, Într-o
manieră total diferită, oricum, de expedierile infamant-te-
legrafice à la E. Simion! E o năstruşnicie această ierarhiza-
re a genurilor (tiparelor literare) în abstracțiunea lor, care
l-ar putea eventual bucura pe domnul Adrian Marino!
S. P.: Cum comentaţi faptul că, până-n prezent, nu aţi
scris în revistele de cultură la care colaboraţi despre nici
un scriitor gorjean? Consideraţi că în Gorj nu există la ora
actuală nici un scriitor demn de atenţia dumneavoastră?
Nu vă e teamă că s-ar putea să greşiţi cum a greşit Căli-
nescu când l-a etichetat pe Bacovia „poet minor”?
G.G.: Reflectez adesea la împrejurarea că există în Ro-
mânia un număr colosal de poeţi (de ordinul a multor mii)
şi oricât m-aș sili, mi-ar fi cu neputinţă a scrie decât despre
un procent mic dintre ei. Primesc aproape zilnic cărţi de
versuri din toate colţurile ţării, unele onorabile, semnate
de necunoscuţi ori de nume care-ţi ajung la conştiinţă doar
ca o slabă adiere, cărţi ce îmi sporesc regretul că n-am cel
puţin două mâini drepte şi că ziua nu e măcar de două ori
mai lungă. Nu-i exclud, însă nici nu i-aş putea favoriza pe
poeţii gorjeni (despre câţiva, de altminteri, m-am ocupat
într-un fel sau altul). À propos de Bacovia: nu cred că în
Gorj a apărut un nou Bacovia. Bardul Plumbului a fost
un fenomen unic în România veacului al XX-lea şi am fi
norocoşi dacă România veacului al XXI-lea ar mai zămisli
un poet de aceeaşi talie.
S. P.: În „Convorbiri literare” din aprilie 2002, domnul
Cassian Maria Spiridon îi propune „apoliticului” Eugen
Simion să-i reia cronica literară în paginile acestei reviste.
Dacă „apoliticul” va da curs invitaţiei, ce veţi face? Veţi
semna în continuare alături de domnia sa ori vă veţi între-
rupe colaborarea la „Convorbiri”?
G.G.: Sunt pentru pluralismul opiniilor. Nn văd de ce
m-aş retrage de Ia „Convorbiri literare”, chiar dacă periodi-
cul ieşean l-ar publica în chip curent pe „apoliticul” domn
E. Simion atât de prosper aranjat în pârghii politice, cu
condiţia bineînţeles să-mi publice întocmai propriile texte.
Mai mult: n-aş avea nimic împotrivă să-l public pe prezi-
dentul în exerciţiu al Academiei Române în „Columna”,
dacă mi-ar oferi vreun text, cu toate că „democrat” cum îl
ştim, mai curând s-ar răsturna lumea decât să-mi propu-
nă vreodată domnia sa să public în „Caiete critice”. E la
mijloc, ia aminte, deosebirea dintre un „democrat” spume-
gător de exclusivism şi un „demolator” tolerant. Jocurile
oximoronice ale literaturii şi sorţii suni imprevizibile.
S. P.: Aveți vreun vis neîmplinit? Numiți unul singur!
G.G.: Mi-e greu să răspund, întrucât, după cum ştii,
sunt un răsfăţat al visurilor împlinite. Viaţa a avut grijă de
asta! Totuşi, scormonind în regiunea veşnic nesatisfăcută,
ambiţioasă, a sufletului, încerc să-ţi dau satisfacţie. Emit
între două răspunsuri. Visez să am în biblioteca mea Dic-
ţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească al lui I.
A. Candrea și Gh. Adamescu (1931), care, m-a fascinat în
copilărie. Şi mai visez că va sosi ziua în care domnul E.
Simion cel „Apolitic” (aşa cum spunem Mircea cel Bătrân
sau Ştefan cel Mare!) se va decide a răspunde punctual la
comentariile mele care-i produc o stare colerică, să opu-
nă argumentelor de care fac uz argumentele domniei sale
contrare, încetând a mă mai injuria pur şi simplu. Adică
momentul în care va avea demnitatea nu doar academică
de-a se opune în chip bărbătesc, convingător fie şi unui
marginal neînsemnat precum îl vede pe cel cu care stai de
vorbă.
S. P.: Ce mesaj aţi dori să transmiteţi tinerilor critici?
G.G.: În ultimii câţiva ani au răsărit în publicistica
noastră un şir de tineri bine şcoliţi şi cu scriitură ageră,
din care e de nădăjduit că unii vor persevera, continuând
cu destoinicie ceea ce au înfăptuit înaintaşii lor. Cred că,
pentru a-şi câştiga autoritatea în afara căreia în domeniul
nostru nimic nu e, se impune ca ei să aibă o bună orientare
în câmpul conştiinţei literare, să ţină scama de problemele
şi tensiunile majore ale acesteia, de confruntările în raport
cu care se cuvine a avea opţiuni cu sarcină deopotrivă es-
tetică şi etică. Să nu se ruşineze în orice caz, aşa cum e la
modă acum, de criteriul etic, indisociabil de cel estetic, fie
ca şi o modalitate de identificare a lui (să nu uităm că Paul
Valéry definea etica drept „ştiinţa valorii expresiei”). O
simplă zbenguială polemică, o agitaţie hormonală nu spun
prea mult. Ciupind pe ici pe colo, mişcându-se în zig-zag,
făcând mici salturi într-un spaţiu presupus ai nimănui, cu
o uşoară beţie a independenţei, mă tem că nu vor progre-
sa înainte de a-şi desfăşura propriul discurs e nevoie ca
proaspeţii exegeţi să se hotărască asupra prezentului, să-şi
precizeze punctul aşa-zicând istoric de unde ar putea porni
propria lor evoluţie. Fără a-şi asuma răspunderea propri-
ilor opţiuni care nu pot fi capricioase ori „scăldate” (gen
„nu-mi place încrâncenarea”, „îi detest pe procurori” etc.,
deşi aş fi ferm democratic, ergo anticomunist) nu pot depă-
şi un statut provizoriu, convingător. Trebuie să se hotăras-
că, oricât de ingenioase ori graţioase ar fi piruetele ezitării,
de partea cui sunt… Şi orice s-ar spune nu e în favoarea lor
subordonarea mai mult ori mai puţin (de regulă mai mult!)
interesată faţă de protectorii influenţi. Dacă nu vor poseda
vocea lor personală, mărginindu-se a fi ecoul alteia, vor fi
condamnaţi la un etern minorat şi foarte probabil la uitare.
Dependenţa faţă de criticii „cu situaţie”, mai bine-zis cu
putere de decizie, dispensatori de privilegii în direcţia ca-
rierei, nu rămâne până la urmă nesancţionată. Alonja criti-
cului-vasal, copiind-o pe cea a maestrului, necutezând a o
depăşi nici cu un centimetru, e menită a se pierde în spaţiul
vital al acestuia. Un exemplu deja suficient de pregnant
îl constituie purtătorul de servietă al domnului E. Simi-
on, ale cărui obediente strădanii mă amuză, făcându-mă
să mă gândesc la aşa-zisa Republică Turcească a Ciprului
de Nord, recunoscută de un singur stat şi anume de către
Turcia, în orbita fatală a căreia s-a înscris…
S. P.: Nu fără legătură cu cele de mai sus, vă rog să for-
mulaţi câteva aprecieri asupra revistei „Caiete critice”.
G.G.: Nu mă surprinde faptul că am devenit o ţintă,
predilectă a atacurilor revistei „Caiete critice”, ale cărei
numere în sihăstria mea… bibliografică nu le am la înde-
mână. Însă nr. 1-2/2002 al publicaţiei con-duse de dom-
nul E. Simion şi care se deschide, natural, nu doar cu o
contribuţie a domniei sale, ci cu un compact encomiu în-
chinat ultracentralei domniei sale persoane, îmi îngăduie
a-mi consolida o părere având un grad de generalitate. Ea
e „recuperatoare”, în sensul că se bizuie pe condeiele unor
exponenţi de diverse ranguri ai propagandei susţinute în
favoarea regimului comunist şi a cultului consacrat lui
Nicolae Ceauşescu, pe de o parte (de la veteranii Mihnea
Gheorghiu şi Ion Ianoşi la „tinerii” Florin Costinescu şi
Paul Dugneanu), iar pe de alta, pe câţiva „juni corupţi” în
variantă postdecembristă, ale căror nume, poate spre bine-
le lor, nici nu merită transcris. Goarna postideologică a su-
nat şi i-a regrupat. Asta spune ceva cu privire la orientare
în spaţiul cultural-moral a „Caietelor”, atât de pedant-fălos
subintitulate „Revistă publicată de Grupul interdisciplinar
de reflecţie sub egida Academiei Române”, nu către Soa-
re-Răsare ca odinioară, ci către, hélas, amurgul unei lumi
şi al unei mentalităţi care, explicabil, se reciclează pentru
a fi – nu-i aşa? – refolosibilă. Filosofia aceasta băţos-cre-
pusculară e slujită cu vigoare de un instrument de expresie
adecvat, pe care nu l-am putea denumi altfel decât dulcele
stil huliganic. E marca de fabricaţie sugestivă la culme a
revistei cu pricina, în care mă văd calificat nu doar (încă
de bine-de rău în registru literar) ca un „Dandanache al
criticii noastre”, ci şi (în registrul abisalităţii maidanului
„apolitic”) ca un „aurolac al culturii”. Chiar aşa: „un au-
rolac al culturii”. Discursul-etalon al României Mari e în
proximă apropiere.
S. P.: Vă revoltă, aşadar, periodicul „apolitic”?
G.G.: Există forme de degradare atât de întristătoare,
încât nici nu te mai poţi revolta. Simţământul meu faţă de
„Caiete critice” e unul de compătimire.
S. P.: Aţi polemizat cu domnul Alexandru George, cu
care, după cum s-a spus adesea, înfăţişaţi destule puncte
comune. Sunteţi… supărat pe domnia sa?
G.G.: Câtuşi de puţin! Atitudinea mea de fond faţă de
domnul Alexandru George e una de admiraţie. Controver-
sele cu domnia sa au avut un caracter circumstanţial, greu
de înţeles, poate, din partea unor autori vanitoşi, cu o men-
talitate dogmatică, ce se vor aplaudaţi pentru exerciţiul lor
pe trapezul carierismului briant, exprimând în schimb un
climat de normalitate, în care diferenţierea opiniilor şi re-
acţiile nuanţate sunt un fenomen curent. Aşa cum a fost
climatul interbelicului. După cum am subliniat şi altădată,
autorul Semnelor și reperelor ilustrează o punte preţioasă
între epoci. Format în bună parte (presupunem că a fost
un precoce!) înainte de erupţia comunismului, care, din
1948, a strangulat în România orice formă de conştiinţă
liberă, domnul Alexandru George nu e doar un scriitor,
fermecător prin talent şi resurse culturale, aducând între
noi o penetrantă undă de parfum al trecutului, ci şi un om
îndeobşte cu opinii de bun-simţ, exprimate cu o francheţe
casantă, azi din ce în ce mai rară. Din care motiv îl re-
simţim ca pe un punct de reper al conştiinţei intelectuale
netranzacţionate, pe care se cuvine a o proteja precum o
specie biologică ameninţată. Desigur, nu putem fi integral
de acord cu tot ce afirmă în toate ocaziile nici măcar un
scriitor pe care ne place a-l citi, în paginile căruia ne re-
găsim frecvent însă ondulaţia firească a momentelor de
apreciere şi rezervă nu alcătuieşte decât indicele unui spa-
ţiu de libertate ale cărui condiţii, răsfrângându-se obiectiv
în activitatea domniei sale, sperăm că domnul Alexandru
George le acceptă, şi subiectiv. Cel puţin din parte-mi, în
raport cu domnia sa, termenul „supărare” este unul nea-
venit. În egală măsură, admiraţia, noastră se îndreaptă şi
către un scriitor și cărturar din aceeaşi familie de spirite,
pregnant evocatoare a ceea ce a fost ca şi a ceea ce n-a fost
să fie: Barbu Cioculescu.
S. P.: De câtva timp sunteţi directorul unei reviste de
cultură, „Columna”, finanţată de primăria oraşului Târgu-
Jiu. Cum vedeţi, din punct de vedere financiar, viitorul
acestei reviste?
G.G.: Satisfacţia apariţiei primului număr al „Colum-
nei”, care a recoltat aprecierile favorabile ale celor mai
însemnate reviste şi ziare ale ţării, a fost şi este umbrită de
dificultăţile de care ne-am lovit. A avut loc o naştere grea.
Lipsa de fonduri ca şi o sumă de hăţişuri administrative pe
care nu le prevedeam, ne-au făcut ca numai aşteptarea în
tipografie a numărului încheiat să dureze trei luni. Tot din
lipsă de bani am amânat apariţia numărului 2 aproape un
an (acum acesta e, la rândul său, terminat, aflându-se în
pragul tiparului), răstimp în care ar fi fost normal să mai
realizăm, în ritmul trimestrial propus, trei numere. Nu ştiu
exact ce vom face mai departe, deşi avem un presentiment
al supravieţuirii! Din suma pe care am cerut-o, vara trecu-
tă, autorităţile municipale ce ne-au promis a ne finanţa, ni
s-a aprobat mai puţin de jumătate (fără a se ţine seama de
devalorizarea leului, intervenită între timp). Sponsorizări-
le la care suntem îndemnaţi părinteşte a apela, vin foarte
anevoie, sportul, de pildă, alcătuind pentru cei cu dare de
mână un teren infinit mai atracţios. Un aspect extrem de
neplăcut al activităţii în cauză în care ne-am angajat cu
elan, dornici de-a oferi meleagului gorjean o revistă de
rază naţională, cu prestigioase colaborări din ţară ca şi de
peste hotare, îl constituie faptul că n-am primit nici un leu
pentru munca depusă la numărul unu. A fost plătită doar
tipografia. Prestaţia scriitorilor, ca şi cea a redactorilor
au rămas neonorate. Totuşi n-am tăiat frunză la câini, ci
am muncit şi neam zbătut în nişte condiţii departe de-a fi
trandafirii. Ne întrebăm: oare o echipă de instalatori sau
de constructori care a lucrat într-un loc pe ochi frumoşi,
ar mai executa în acel loc alte lucrări? În cazul în care
s-ar găsi o atare echipă, am fi gata să renunţăm la ceea ce
suntem încredinţaţi că e dreptul nostru legitim. Dar numai
atunci!
S. P.: De ce n-aţi scris până acum nimic despre un vo-
lum foarte mediatizat si anume Omul recent al lui H.R.
Patapievici?
 G.G.: Orice speculaţii sunt de prisos, atâta vreme cât
n-am avut bani să-l cumpăr.
S. P.: Ce ne puteţi spune, bineînţeles, pe scurt, căci al-
tminteri subiectul e mult încăpător, despre situaţia actuală
a culturii româneşti?
G.G.: Încerc sentimentul că domnul Octavian Paler s-a
rostit în esenţă, spunând în fața „înaltei conduceri de stat
și de partid” ceea ce știm cu toţii: „Am sperat venind aici
că iniţiativa acestui Forum Naţional al Culturii, cu sigu-
ranţă bine intenţionată, va reprezenta prima tresărire de
luciditate a autorităţilor după 12 ani de dispreţ politicos
faţă de cultură. Cred că m-am înşelat”. în continuare, au-
torul Dialogurilor cordiale a făcut o comparaţie cu Con-
gresul Culturii din „epoca de aur”, ţinut în aceeaşi sală
a Ateneului Român: „Atunci reverenţele faţa de cultură
camuflau teroarea, cele de acum camuflează indiferenţa.
Ca român şi ca intelectual n-aş putea să tac, mai ales că
primul ministru m-a convins că rădăcina răului se află în
politică”. Bineînţeles, într-an anume fel de politică! Adaug
doar că pentru multe autorităţi, lucru încercat, ca să zic
așa, pe propria-mi piele, în legătură cu revista „Columna”,
scriitorii ar fi un fel de duhuri fără trebuințe materiale, a
căror strădanie, prin urmare, nu se cuvine a fi plătită, bune
doar spre a asigura, la rubrica, atât de agasantă, a culturii,
„realizările” lor ale diriguitorilor, politicianist-orientale.
Culoarea politică a diriguitorilor în chestiune nu contează,
ei dovedind un numitor comun în reacţia lor anticulturală.
Cât de bine ar fi ca domnii scriitori să nu ne mai tulbure
siesta cu pretenţiile lor absurde, când avem pe cap atâtea
şi atâtea treburi serioase, par a ne spune domniile lor, chiar
atunci când tac şi chiar atunci când ne fac promisiuni ne-
respectate…
S. P.: Eseul Bacovia, un antisentimental se deschide cu
o „Notă” care începe aşa: „Un autor nu este numai ceea
ce este, ci şi ceea ce devine”. Ce credeţi că veţi deveni
dumneavoastră, domnule Grigurcu, în următorii cincizeci
de ani?
G.G.: Din păcate – am mai spus-o şi o repet – nu am
darul profeţiei. Îmi îngădui a mă ralia Ia cuvintele lui
Churchill: „Totdeauna mă feresc de profeţii, fiindcă ur-
mez o politică mult mai sănătoasă: să fac profeţii după ce
evenimentul s-a consumat”. Socotesc că sunt utile şi atari
profeţii, nu-i aşa?
A consemnat,
Spiridon Popescu

Valentin Taşcu:
„Manolescu se exprimă cu exactitate chiar şi atunci
când nu citeşte”

Spiridon Popescu: Un poet tânăr (l-am numit aici pe

Claudiu Komartin) spunea cândva, într-unui din poemele
sale: „Am început să scriu/ doar atunci/ Când cuvintele
mi-au dat voie să le tutuiesc.” Vă întreb, domnule Taşcu:
dumneavoastră vă mai amintiţi cam prin ce an aţi obţinut
permisiunea să tutuiţi cuvintele?
Valentin Taşcu: Metafora sună bine, dar rămâne meta-
foră şi nu am dreptul s-o preiau, aparţine pe veci doar au-
torului ei. În schimb am mai răspuns de câteva ori la o ase-
menea întrebare, cu vorbele foarte inspirate ale unui poet
din Apuseni, Nicolae Mocanu: „Am scris versuri, pentru
că acesta a fost poale singurul lucru pe care nu mi l-a cerut
nimeni să-l fac!” Am început a scrie poezie (epigrame mai
întâi) pe la 12 – 13 ani, iar Ia 14 am trecut deja la o epopee
în hexametri, Ia sugestia unei colege, de clasă, Pia Gard,
care-mi mai cânta şi la pian într-o casă frumoasă din Alba
lulia. Imediat, îndrăgostindu-mă, puberal, desigur, dar
zdravăn, de o altă colegă, ca s-o impresionez pe aceasta,
dar evident n-am reuşit, pentru că ea era deja gata îndră-
gostită de cel mai frumos coleg, deja bărbat, al nostru, un
atlet, azi primar al Brăilei. Am publicat o singură poezie în
nr. 4 din „Steaua”, deloc rea, am mai citit pe la Sibiu prin
1973 (tot iubirea, bat-o vina), dar n-am mai publicat nimic
până la 50 de ani (în 1994, cadou de aniversarea mea, la
editura mea, „Clusium”), dar nici la acest moment nu mi-
am recunoscut versurile, deci nu le-am „tutuit”. Abia în
1976, am scris Şcoala morţii (tipărită în 1977), prima dată
când mi-am recunoscut vocea. E un volum extraordinar,
pe care toţi cei care l-au citit (Ion Mircea, Adrian Popescu,
Irina Petraş) l-au recunoscut la rândul lor ca fiind „al meu”.
Volumul a trecut oarecum neobservat, dar a fost premiat în
Italia. Cu alte cuvinte, foarte târziu, de vină fiind şi auto-
cenzura criticului care m-a dublat continuu, am considerat
că am ajuns să nu semăn cu nimeni şi că am avut în sfârşit
ceva personal de spus. Toate celelalte căiţi de poezie, în to-
tal şase, dar cu multe pagini, au păstrat această amprentă,
zic eu, deocamdată eu, inconfundabilă.
S. P.: Recent, Fundaţia „Luceafărul” v-a acordat un
mare premiu prin care încerca să lanseze ideea că dum-
neavoastră, în critica literară, vă plimbaţi cam pe aceleaşi
Ulici(oare) cu autorul Primei verba. Sunteţi de acord cu
ideea lansată de juriu sau vă consideraţi în continuare
„Grigurcu 2”?
V. T.: Altă metaforă, pe care evident n-ar fi trebuit s-o
ia nimeni în serios. Ce-i aia „Grigurcu 2”? A fost doar o
încercare a mea de reverenţă către poetul şi criticul cu care
am scris ani de zile cronica literară la „Familia”, însem-
nând mai precis că el a fost cel dintâi care s-a autoexilat în
„Amarul Târg”, care pentru mine a devenit „Târgul de dul-
ce”. Nici cu Ulici nu am avut prea multe puncte comune,
poate doar preocuparea pentru cei veniţi de curând în lite-
ratură (debutanţi, despre care am scris zeci sau sute de re-
cenzii). În rest am fost chiar buni prieteni. Am hălăduit îm-
preună mult prin Moldova (Bacău, Piatra Neamţ, Oneşti),
dar şi prin Maramureş (Sighet, Deseşti) şi pe unde s-a mai
nimerit. A fost un fel de boemă vagantă ce în totalitate se
încheia după nopţi albe, încât când am aflai cum s-a sfâr-
şit, plecând de la un chef politic prea devreme, am rămas
cu remuşcarea că n-am fost atunci lângă el, pentru că sigur
am fi ajuns la zori de ziuă, ca de obicei. În rest, Laurenţiu
a fost un enciclopedist călinescian, eu un discipol secret al
lui Pompiliu Constantinescu. Şi, la urma urmei, pândeam
de mult ocazia să trădez (cum mi-a zis odată Nicolae Ma-
nolescu) critica și să trec de cealaltă parte a baricadei. Pe
UIici îl mai visez uneori.
S. P.: Fiind întrebat de Doina Jela ce este moralitatea
(vezi interviul din „România Literară”, nr. 33 din 2003),
Vladimir Bukovski se eschiva: „Grea întrebare! Mi-ar tre-
bui o carte întreagă să răspund la ea.” V-aţi încumeta să-l
contraziceţi pe Bukovski şi să încercaţi să formulaţi un
răspuns în câteva fraze?
V. T.: Îmi displace profund să contrazic pe cineva.
Treaba asta e inelegantă şi infatuată,adică „eu am dreptate
iar tu ești un tâmpit”, aşa s-ar traduce orice contrazicere.
Eu îmi exprim doar o altă părere, care o poate sau nu anu-
la pe cea a antecesorului meu, făcându-l tot „tâmpit”, dar
într-o formulă „mult mai agreabilă” (vorba lui Al. Paleo-
logu). Adică n-aş avea nevoie de o carte. Nici măcar de
o pagină pentru a spune răspicat că moralitatea (morala)
nici nu există; e una dintre cele mai stupide convenţii ale
umanităţii, în permanenţă supusă contrazicerii, contestării,
modificării. Iată, una era morala antică greco-romană des-
pre natura familiei şi cu totul alta e astăzi Ba, chiar şi azi,
creştinismul condamnă adulterul, în timp ce islamul încu-
rajează poligamia (o formă de adulter oficializat, cu acte-n
regulă). La rromi, furtul face parte din onoarea masculină,
ca şi la musulmani în parte, iar la noi e interzis prin De-
calog (pe care nu-l respectă însă mai mult de 10% dintre
ortodocşi; cu uciderea e la fel (vezi fanaticii sinucigaşi,
care omoară fără alegere în numele lui Dumnezeu), cani-
balii omorau şi mâncau semeni rugându-se şi mulţumind
divinităţile lor. La noi sinuciderea e un păcat de moarte,
la japonezi e o onoare supremă şi rezervată nobililor. Să
ne amintim ce grele suferinţe morale a suferit personajul
lui Ibsen, Nora, pentru câteva minciuni cu scop benefic,
iar astăzi morala (sexuală) scandinavă ne scandalizează şi
pe noi, europenii, constrânşi în ultimele decenii de „mo-
rală proletară” (altă instituţie devalorizată). Unica morală
în care cred se referă la idealul de a trăi în aşa fel încât să
nu incomodezi pe nimeni, iar din creştinism accept mo-
ralitatea „iertării” (dar nu şi întoarcerea celuilalt obraz).
Dacă toţi Oamenii planetei ar trăi astfel, n-ar mai fi nevoie
de justiţie, de poliţie, de armate şi, mai ales, de… morala
instituţionalizată.
 S. P.: „Mă apropii încet de momentul în care filozofii și
imbecilii au acelaşi destin”.
M-am folosit de un citat din Voltaire ca să vă pot între-
ba: dumneavoastră în ce staţie credeţi că vă aflaţi în mo-
mentul de față?
V. T.: Se spune că Voltaire şi Einstein au fost cei mai
deştepţi indivizi ai omenirii. Pe primul l-am citit în ado-
lescentă, iar fraze precum cea de mai sus m-au adus la
concluzia că, fiind pe picior de egalitate, ca „imbecil” vir-
tual, pot să fiu la fel de bine şi propriul meu „filozof”. Şi
chiar m-am străduit. Am în minte şi pe limbă (ca Socrate
deocamdată) un sistem al meu filozofic, pe care sper să-l
comunic vreodată şi altora . Idei din el am mai scris, dar
prea puțin. Acum, de la Einstein am învăţat „relativitatea”,
nu numai cea a Timpului şi Spaţiului, dar şi pe aceea a
Ideilor. Dacă Timpul îmi va fi „fidel”, dacă va mai avea
răbdare, pentru că mi-am aflat deja un Spaţiu de graţie la
Tismana, voi da curs şi îndoielii Ideilor. Şi abia când voi
ajunge şi eu „filozof” (alţii n-au sistem, dar se numesc ast-
fel şi e cam anapoda), îmi voi da seama cu precizie că am
ajuns un bun „imbecil”. Şi, evident, o să plec deloc relativ
(sau mai ştii?!).
S. P.: Sunteţi de acord cu afirmaţia făcută de Hans
Christian Andersen: „Nu contează că ai venit pe lume
printre raţe, de vreme ce ai ieşit dintr-un ou de lebădă”?
V. T.: Iar o metaforă, luată din propria creaţie a marelui
povestitor (Răţuşca cea urâtă). Repet, la metafore nu zic
nici da, nici ba, le admir pur şi simplu. Povestea aceasta
m-a emoţionat de pe când eram copil şi lăcrimez de admi-
raţie chiar şi azi, când o mai văd pe Minimax împreună cu
copila mea, Iulia. Îmi aduc de fiecare dată aminte că, de
regulă, şi mai cu seamă la români, episodul este suspect
de frecvent: cineva care se detaşează de masa informă şi
mediocră a semenilor e sistematic luat în râs, arătat cu de-
getul şi se încearcă neutralizarea lui, anume dintr-o secre-
tă invidie a celor care realizează că pocitania este de fapt
o excepţie de valoare mare. Aşa au păţit la noi Brâncuşi,
Enescu, Constantin Silvestri, Celibidache, Ionel Jianu,
Eugen Ionescu, Cioran şi mulţi alţii. Scena este mirifică:
respectivul se îndepărtează de convivii lui, ca o corabie-
lebădă, nici nu se mai uită înapoi, iar ceilalţi încep ime-
diat să-l admire şi să-l accepte pe cel pe care, cu câteva
secunde mai înainte, se străduiau să-l elimine. Reuşind, se
simt înfrânţi şi se gândesc cum să-şi facă mai apoi o glorie
chiar din aceasta. Un exemplu recent: în urmă cu un an
exact, în februarie, la Hobiţa, în cimitirul satului cineva
era foarte mândru să ne povestească cum chinuit el să tra-
gă la pământ Coloana Infinită a lui Brâncuşi, ca s-o ducă
la fier-vechi şi să facă astfel rost de bani pentru delegaţia
gorjeană la celebrul Festival Internaţional al Tinerelului
din 1953. Şi aici, „imbecilul” se dădea egalul „genialului”,
iar noi l-am urmărit cu gura căscată.
S. P.: Să ne întoarcem la întrebări mai „de acasă”. Într-
un editorial publicat cu ceva timp în urmă în „România
literară”, domnul Nicolae Manolescu părea foarte convins
că „poezia făcută de critici este totdeauna onorabilă, nici-
odată fundamentală”. Venind din partea unei personalităţi
cu o mare autoritate în critica literară, această frază v-ar
putea, trimite, cu poet, pe raftul doi al bibliotecii pentru
foarte mulți ani. De aceea consider că ar fi absolut necesar
să încercaţi a o neutraliza.
V. T.: Sigur că Manolescu este o autoritate în materie.
El se exprimă cu exactitate chiar şi atunci când nu citeşte,
mai cu seamă atunci. Şi ca el procedează şi alţii din jurul
lui. Aceasta e, de fapt, o reţetă a genialităţii în România.
Eminescu sesizase această meteahnă a criticilor încă de pe
vremea sa şi nu l-a scutit de apreciere nici măcar pe „bi-
nefăcătorul” lui, Titu Maiorescu (despre care unii susţin
astăzi că l-a omorât – ei, nici chiar aşa!). În ceea ce mă
priveşte, am senzaţia, pentru că nu m-am bucurat niciodată
de vreo frază din partea sa, că relaţia este în felul următor:
când am fost cu precădere critic, avea o oarecare consi-
deraţie pentru mine, dar nu şi pentru scrisul meu, stare pe
care a transmis-o lui Mircea Iorgulescu (care, la un mo-
ment dat, nega tot ce scriam eu, bun sau rău, nu conta), dar
chiar şi lui Mircea Zaciu, care a recunoscut târziu că se în-
şelase (i-am publicat scrisoarea într-o carte a mea de Stu-
dii literare). Cât despre poezie, deşi i le-am băgat aproape
pe toate sub nas, chiar cu oarecare insistenţă, sunt convins
că nu le-a deschis măcar (ceea ce este cam inelegant, deşi
e o „metodă”), având deja formată preconcepţia de mai
sus. Evident, nu cred nicio literă din acea frază exclusivis-
tă. Am două confirmări din experienţa poetică personală
(care a debutat cu volum abia la 50 de ani, deşi am scris
versuri toată viaţa mea, dar nu am publicat). Despre una
am mai pomenit: marele poet Ion Mircea, care, nu ştiu prin
ce minune, mi-a citit volumul Şcoala morţii şi mi-a adresat
cea mai mare insultă-elogiu din viaţa mea spunându-mi
„Valentine, nu mi-am dat niciodată seama până acum că tu
eşti aşa de profund!” A doua s-a petrecut cu vreo trei ani în
urmă pe terasa de la Neptun. Într-un grup de scriitori, Aura
Cornu, venită din Franța să se odihnească pe malul Mării
Negre, se interesa ce scriitori mai erau în seria respectivă.
Eram nu departe şi auzeam discuţia. Cineva i-a pomenit şi
numele meu, la care scriitoarea a întrebat discret: „Care?
Poetul?” Deci nu criticul, nici traducătorul de geniu Tașcu
Gheorghiu, cu care destui mă confundă. Și, ca s-o zic pe
a treia: în ianuarie 2000, la 150 de ani de la naşterea lui
Eminescu, mă aflam și eu, ca editor, însă, ce am publicat
o frumoasă carte cu documente eminesciene. Împărţisem
câteva exemplare din volumul meu, Defăimarea bătrâne-
ţii, a doua carte din ciclul invers deschis de Şcoala morţii.
Fiind frig foarte şi neavând ce face mai bun, unii mi-au
răsfoit cartea A doua zi dimineaţa, Cassian Maria Spiri-
don, cu ceva buni ani mai tânăr ca mine, a venit în grupul
în care mă aflam şi a spus şugubăţ, în stil moldav: „Mă, să
ştiţi că băietul ista, Taşcu, are ceva talent”. Mai sunt câțiva
poeți care chiar au cuvinte de laudă pentru poezia mea, dar
vorba cuiva, păcat că au făcut-o separat şi nu s-au adunat
niciodată la un loc. Dar, dacă am asemenea confirmări de
primire în breaslă, e clar că vorbele „autoritare” ale lui
Manolescu cad ca neavenite. Şi nu ar fi singurele, dacă
cineva ar avea „curajul” să îi citească opera şi nu doar să
i-o laude (aşa cum i-a învăţat „maestrul”). Promit s-o fac
eu, în retragere la Tismana.
S. P.: Cum vedeţi invazia de pornografie din poezia ro-
mână? De exemplu, vă plac versuri precum acestea, sem-
nate de Elena Vlădă-reanu: „Smulg sexul Statuii / din Pia-
ţa Universităţii / mi-l înfig între picioare”?
V. T.: Nu-mi plac, pentru că n-au poezie, iar eu sunt
încă învechit în acest sens (sex), îmi plac însă la nebu-
nie scârboşeniile, dar elegant franceze, ale Marchizului
de Sade, sau poeziile cu ţigănci ale lui Arghezi, ca să nu
mai amintesc de Emil Brumaru, care ar fi atins capodopera
porno, dacă nu ar fi devalorizat-o singur prin autoinflaţie.
Nu sunt pudibond şi nu mă sperie nimic. Îmi plac totuşi
aceste rânduri pentru îndrăzneala lor.
Sunt întru totul de acord că nu mai putem scrie ca Ni-
chita Stănescu, oricât l-am iubi. Iar dacă am fi rămas la
nivelul lui Eminescu, ar fi fost o catastrofă Şi aşa „poetul
nepereche” ne cam inhibă, ne taie aripile. Dar aşa ceva, ea
şi alte pornografii forţate, nu sunt literatură, ci înjurătu-
ră. Dar şi înjurătura poate avea farmecul şi rostul ei. Să-i
lăsăm în pace. Acordându-le prea multă atenţie îi facem
să se creadă importanţi. La o înjurătură, dacă nu răspunzi
nicicum, efectul ei scade până la zero. Sincer fiind, eu n-aş
scrie aşa ceva, deşi obişnuiesc să înjur straşnic, mai ales
când mă aflu la volan. De ce? Pentru că limba română e
prea dură, iar cuvintele vulgare sună prea tare, bubuie, ce
mai. Doamne, ce suav şi delicat sună porcăriile ce se emit
în piesele lui Sade, în franţuzeşte, desigur. Traduse, îşi pi-
erd enorm din efect şi devin strict vulgare, se prostituează
ieftin. Încercaţi!
S. P.: Ce părere aveţi despre fracturiştii care, iată: „vin,
vin, vin / calcă totul în picioare”? Nu vi se par a fi, domni-
ile lor, mai mult plini de talente, decât de talent?
V. T.: Am răspuns, în parte, mai sus. Fracturiştilor, între
care recunosc destule talente, le reproşez (am făcut-o deja
aici, în „Luceafărul”) spiritul de haită. Tocmai de aceea,
mulţi dintre ei vor cădea, când haita va slăbi, şi va slăbi cu
siguranţă, cum s-a întâmplat cu toate grupările prea strân-
se şi partizane. Şi se vor alege câteva nume, nu ştiu câte,
care îşi vor dovedi şi talentul. Ei vor fi de altfel primii care
se vor desprinde din grup şi îşi vor găsi independenţa, „vo-
cea” proprie de care vorbeam. Şi, la urma urmelor, prea
puţin mă interesează ce fac. Eu îmi văd de ale mele. Nici
eu nu eram altfel decât violent şi sigur pe mine la vârsta
lor. Între timp mi-a trecut şi tinereţea, şi ţâfna, şi starea
colectivă de geniu. Cine mai vorbeşte azi de „onirişti”,
dar sunt încă vii (dar cât de citiţi oare de fracturişti, spre
pildă?) Leonid Dimov, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu,
Vintilă Ivănceanu.
S. P.: Concitadinul nostru Gheorghe Grigurcu spunea,
undeva, în Jurnalul lui Alceste: „A fi artist înseamnă a lus-
trui o suprafaţă cu buna credinţă, până când aceasta ajunge
a răsfrânge adâncurile lumii.” Dumneavoastră ce credeţi:
aţi lustruit îndeajuns această suprafaţă, domnule Taşcu?
V. T.: Vai, azi m-am înecat în metafore. Cuvinte de
acestea, oricât de superb ar suna, mă cam lasă rece. În-
tr-un eseu al meu am ridiculizat cuvintele spuse de mari
oameni în clipa morţii (Elogiul banalului), de fapt nişte
banalităţi sau nişte nevoi imediate, care au fost interpretate
sub semne filozofice. Ce e cu această „şlefuire”, Erasmus
sau Brâncuşi? Dar cine îşi poate permite să lucreze atât,
încât să ajungă la „adâncurile lumii”? Atunci nu s-ar fi ter-
minat nici măcar o singură operă de artă. Or, Michelangelo
a dovedit că tocmai opera nedeterminată (cu alte cuvin-
te nesfârşită, adică infinită) este mai valoroasă. De altfel,
cred mai sigur că opera de artă este un obicei brut, la care
urmează să şlefuiască în timp cei care o consumă, iar dacă
aşa ceva nu se întâmplă, înseamnă că nu a meritat. Tocmai
de aceea am de gând să las după mine destule cărţi scrise
şi nepublicate (cam 12 la număr şi vreo 3-4.000 de pagini).
Până acum am „şlefuit” destule cărţi şi cam degeaba. Dacă
cineva se va ocupa de ele, atunci voi şti (de dincolo) că a
meritat Dacă nu, NU!
 A consemnat,
Spiridon Popescu

Valentin Taşcu:
„Nu dau două parale cuvintele lui Marin Mincu”

Spiridon Popescu: Stimate domnule Valentin Taşcu,

ştiu că v-aţi născut în Ardeal (mai exact la Petroşani, ju-
deţul Hunedoara). Mai ştiu şi ce spunea Blaga apropo de
locuitorii acestei zone: „ardeleanul este un om care duce
întotdeauna un gând până la capăt”. Având în vedere defi-
niţia dată de Zeul din Lancrăm, ce ne puteţi spune: consi-
deraţi că v-aţi dus toate gândurile până la capăt sau aţi mai
avut şi momente când n-aţi fost ardelean, ci altceva (de
pildă oltean)?
Valentin Taşcu: Nu mă supun decât cuvântului lui
Dumnezeu. Iată, Blaga, de care toţi se leagă când e vorba
de ardeleni, cred că a greşit în vorbele de mai sus: un om
care şi-a dus toate gândurile până la capăt e un om… mort.
Apoi, eu nu sunt neapărat ardelean, am trăit doar printre ei,
cam trei sferturi din viaţă, dar am locuit şi-n Maramureş,
şi-n Moldova, în Dobrogea chiar. Iar dacă sunt născut la
Petroşani, cu ceva mai mult de 50 de km. de-aici, de Târ-
gu-Jiu, înseamnă că sunt născut pe… Jii, deci iată-mă-s…
mai ceva decât oltean, jiian (scutul meu de apărare pentru
atunci când sunt sau voi fi luat ca, după o expresie ardele-
nească, vinitură); şi de fapt sunt, numele meu de familie o
atestă fără tăgadă, machedon, armân, aromân, grămoştean
din Skopje (Skupi), de unde neamul meu a plecat alungat
de greci în vremea zaverei din 1821. Neamul s-a stabilit la
Buzău și a rămas neamestecat până la tatăl meu inclusiv,
eu fiind deja o… corcitură. Iată câteva elemente de struc-
tură de genă (jiian, vinitură, corcitură) care mă determină
să nu-mi duc gândurile până la capăt. De fapt, vocaţia mea
primordială este aceea a ratării, trăsătură ce face obiectul
unui roman pe care îl voi termina, sper, anul acesta, un ro-
man (de debut în gen) cu titlul Miluta și în care voi relata
toate ratările la care a fost supus neamul meu, începând cu
acel exod din Skopje, unde familia mea şi-a ratat averea
considerabilă, dar mai ales numele, pentru că Taşcu e nume
de botez (vezi Taşcu Gheorghiu spre pildă), de alint chiar,
pentru că în marea fugă, străbunicul meu s-a rătăcit de fa-
milia care avea cu siguranţă un alt nume şi a fost preluat
de altă familie doar cu acest prenume alintător. Personajul
meu pleacă aşadar în căutarea numelui său, pe care-l şi
regăseşte: personajul, deoarece eu nu am cum să reuşesc.
Aş fi foarte curios să ştiu totuşi… cum mă cheamă.
Telegrafic, am mai ratat pe rând: o carieră în şah (la 9
ani obţineam la Constanţa, la un simultan, singura remi-
ză din 22 de mese la campionul naţional de atunci, Victor
Ciocâltea), alta în muzica uşoară (cinci ani am cântat cu
succes pe mai multe scene din ţară), alta în fotbal (junior
la CFR Cluj), am ratat de 3 ori moartea (o dată în timpul
Revoluţiei, când am avut 8 arme automate îndreptate spre
pieptul meu, pe 21 dec. 1989, orele 12:35), am ratat o ca-
rieră politică (ajunsesem leader municipal la Cluj-Napoca,
la P.D., şi am fost distrus de un dobitoc care este acum, evi-
dent, în Senat), iar de altele nu-mi mai aduc aminte (ceva
averi, femei şi altele). Nu m-a cuprins niciodată dispera-
rea, pentru că toate aceste căderi nu au fost din vina mea,
aşa că, mai degrabă, am fost ratat de către alţii. Acum sunt
în curs de a-mi rata şi cariera literară: dacă se va continua
să nu-mi citească mai nimeni cele câteva cărţi de poezie şi
de eseuri scrise şi tipărite în ultimii 5 ani şi care sunt ex-
celente (n-am ce face, sunt nevoit să mă laud singur), ca-
tegoric voi ajunge să fiu un mare scriitor… post-mortem.
Ei bine, măcar posteritatea de nu mi-ar rata-o cineva! Sper
că s-a observat că, în ciuda evidenţelor, sunt fundamental
optimist şi nu doar din cochetărie sau utopic; utopiile îmi
repugnă.
S. P.: Locuiţi de vreo câţiva ani la Târgu-Jiu. Cum se
face că, de bună voie şi nesilit de nimeni, aţi renunţat la un
mare centru cultural cum e Clujul şi v-aţi „înmormântat”
într-un târguşor care – Dumnezeu să mă ierte! – n-a prea
ştiut niciodată să-şi prețuiască valorile?
V. T.: Să înţeleg, deci, că mă consideraţi o „valoare”!
lată, prin deducţie, o primă explicaţie a „fugii” mele de la
Cluj. La Cluj prea puţină lume a văzut în mine o „valoare”.
Acolo totul e bine stabilit încă dinainte de… naştere. Dacă
ai făcut parte din anturajul lui Mircea Zaciu, da, dacă nu,
nu ! Ei bine, eu am ratat şi aici: am făcut parte din anturajul
domnului profesor atât de regretat, dar am plecat valvârtej.
În momentul în care am constatat, prin întâmplări ocul-
te, că doi dintre favoriţii acelui anturaj îl turnau de mama
focului pe profesor (era prin 1978, parcă). I-am povestit
acestea peste mulţi ani într-un articol aniversar, la împlini-
rea a 70 de ani, pentru care mi-a mulţumit într-o splendidă
scrisoare expediată de la… Bonn şi pe care am tipărit-o
în recenta mea carte de Studii literare (2002). Acum, în
urmă mi-a dat dreptate şi mi-a spus că s-a şi „prins”, cel
puţin în legătură cu unul dintre ei (nu spui cine, azi, evi-
dent, persoană foarte însemnată, vorba lui Caragiale). Dar
atunci, la vreme, gestul meu n-a fost interpretat decât ca
o ofensă, aşa că am căzut din toate graţiile. Vreo câţiva
oameni de cultură clujeni, care m-au mai citit, erau gata
să-mi acorde… valoarea, dar au fost prea puţini. Aud că
acum, când am plecat, au mai început pe ici, pe colo să-mi
dea ceva atenţie clujenii, dar pentru mine e cam târziu. A
nu se înţelege că am fost frustrat, nicidecum, doar că nu
mi s-au recunoscut mai mult de zece-douăzeci de procente
din zisa valoare şi n-am mai rezistat, aveam sentimentul
că scriu degeaba.
Apoi, nu sunt de acord că am renunţat la…, etc., pentru
a mă îngropa în… etc. Ce naiba, cu, „vinitura” trebuie să
vă specific că Târgu-Jiul este cel mai mare centru cultural
al ţării? Ce alt oraş, fie el şi Bucureştiul, se mai poate mân-
dri cu un complex sculptural de talia universală şi dumne-
zeiască al lui Brâncuşi?
Mai apoi, dacă tot am spus că am vocaţia „ratării” şi
luând în calcul soarta lui Brâncuşi, omagiat la Paris şi New
York şi ignorat la Gorj, asistând la modul în care este încă
privit unul dintre cei mai mari scriitori din ţară, acesta fi-
ind exilatul târgu-jiesc Grigurcu, mă tentează teribil să fiu
la rându-mi ratat într-o asemenea ilustră companie. Mi se
spune deja prin ţară „Grigurcu 2” şi, în loc să mă supăr,
mă bucur: Doamne-fereşte e totuna cu Doamne-ajută! Am
deja semnale că voi avea această fericire (una ignorată
de Isus Cristos): iată, universitatea care se cheamă chiar
„Constantin Brâncuşi” şi care numără prea puţine valori
în componenţa ei, a renunţat teribil de uşor la oferta mea
de valoare, preferând valorile de cartier sau cu bătaie cel
mult până la Motru sau Bumbeşti (nu ajung nici măcar la
Petroşani, unde… ). Totul îmi convine aşadar, locul fiind
pe cât de viu, pe atât de mort (un paradox în care n-am
sperat să trăiesc).
S. P.: Aveţi un destin asemănător cu cel al lui Gheor-
ghe Grigurcu: deşi sunteţi un excelent scriitor de poezie,
popularitatea criticului literar a luat-o mult înaintea popu-
larităţii poetului. Ştiu că pe Grigurcu îl deranjează treaba
aceasta. El se consideră, cel puţin, la fel de bun poet, ca şi
criticul. Dumneavoastră aveţi această supărare sau vă este
indiferentă eticheta care vi se lipeşte de frunte?
V. T.: Parcă aş fi anticipat această chestiune. Îl cunosc
pe Grigurcu de când lumea, adică din 1970, când mi-am
început colaborarea la revista „Familia”, sub prietenia po-
etului atât de bun şi atât de ignorat azi, Al. Andriţoiu (pe
care Grigurcu îl repudiază degeaba). După ce am semnat
timp de doi ani o rubrică de două pagini numită „Parante-
ze” (o carte care aşteaptă şi azi în manuscris încheiat), am
semnat, tot vreme de vreo doi-trei ani, „Cronica literară”,
alături de Grigurcu, el la poezie şi critică, eu la proză. Am
fost şi de data aceasta ratat, foarte frumos. Un comando
din care făceau parte prietenul meu Viorel Horj (omul cu
cea mai formidabilă memorie pe care l-am cunoscut, me-
morie care i-a ucis talentul) și inamicii mei Virgil Podoabă
şi mai ales Al. Cistelecan (n-am înţeles de unde această
inamiciţie, poate pentru că vroiau ei această cronică, fiind
aborigeni şi nu acceptau rostuiala unei „vinituri”) a reuşit
să-l convingă pe Andriţoiu să mi se ia cronica, pretextul
fiind că am scris într-o cronică la primul volum din Cartea
Milionarului, a lui Ştefan Bănulescu, cum că, dincolo de
excelenţa cărţii, cu toate atingerile ei de romanul sud-ame-
rican, nu văd cum ar arăta volumul al doilea, pentru că,
ziceam, materia părea deja epuizată. Bănulescu era atunci
în nomenclatură (redactor șef la „Luceafărul”), a protestat
la Andriţoiu, acesta mi-a zis: „Bătrâne, ai încurcat-o! Nu
te mai pot apăra.” Şi am pierdut cronica. După cum bine
ştiţi, n-a mai apărut nici un alt volum după Cartea de Ia
Metopolis, aşa că, vedeţi, încă o dată am fost ratat, cu ta-
lentul şi adevărul în braţe. Cei doi mai tineri „echinoxişti”
(eu fiind dintre „fondatori”) mi-au luat locul cald, au ajuns
mari critici, în care eu nu cred deloc, pur şi simplu pentru
că n-am citit nimic convingător sub semnătura lor, numai
fleacuri (asta nu înseamnă că n-au fost deseori premiaţi de
diverse jurii şi jurioare – să le fie de bine!).
Dacă pe Grigurcu îl deranjează că este cotat mai bine
de critic, decât de poet, îi spun să se liniştească. Oricum
e bine că i se recunoaşte valoarea de critic. Lui Taşcu nu
i se recunoaşte nimic. Dacă e să ne luăm după Eminescu,
destul de contestat la vremea lui, fiecare scriitor îşi ştie
cu precizie valoarea. Şi cu o cunosc pe a mea. Dacă nu
am aderenţi, nu-i nimic, mai e vreme. Eu personal mi-am
propus să trăiesc o sută de ani, să-mi văd la cimitir toată
generaţia, iar, de dragul vârstei, cum se-ntâmplă, voi fi cel
mai mare. E clar? Grigurcu se consideră nu doar un poet la
fel de…, ci cel mai bun poet: eu, la fel, iar cine nu face ca
noi, înseamnă că nu este poet. Din câte cunosc, dragă Spi-
ridon Popescu, te crezi, de bună seamă, cel mai mare poet
în viaţă şi foarte bine faci. Poetul n-are altă şansă decât să
umble cu Premiul Nobel în raniţă, o auto-minciună la fel
de adevărată ca şi bastonul de mareşal al lui Napoleon.
S. P.: Târgul de dulce (apărut nu demult în „Poesis”)
este un volum de versuri pe care l-aţi scris în replică la
Amarul târg al Iui Grigurcu. Dacă această carte n-ar fi fost
semnată de dumneavoastră, ci de altcineva, şi aţi fi fost
rugat să-i faceţi un „cuvânt înainte”, cam cum ar fi sunat
acest „cuvânt”?
V. T.: Cum să sune? În „deșert”, ca orice critică de po-
ezie! Şi când te gândeşti că am profesat aceasta inutilitate
timp de peste trei decenii!… Poezia ori există, ori nu exis-
tă. Un poet se naşte sau nu se naşte. Dacă s-a născut, niciun
critic nu poate să-l ucidă, iar dacă nu s-a născut, niciun
critic, fie el Maiorescu sau Manolescu, nu-l poate naşte.
Primul nu l-a făcut pe Eminescu, ci doar l-a recunoscut,
iar al doilea n-a făcut atâţi optzecişti cât ar fi vrut, ci numai
câţi s-au născut fără el, adică mult, mult mai puţini.
„Polemica cordială” (cacofonic, admisă) Amarul târg –
Târgul de dulce, în afară de faptul că este prima de acest
fel din literatura română, nu este altceva decât un joc, un
act de nesupunere al meu faţă de ideile răsucite ale lui Gri-
gurcu; poate că în adânc sunt de acord cu el.
S. P.: În „Luceafărul” din 10 iunie 1998, Marin Min-
cu scria: „Sunt convins că atacurile la adresa lui Marin
Preda aparţin veleitarilor, adică acelora care n-au reuşit să
publice Ia prestigioasa editură Cartea Românească. Des-
pre Nichita Stănescu, al cincilea poet român cu valoare
modelizantă în acest secol, nu pot vorbi decât invidioşii.”
Sunteţi de acord cu acest punct de vedere? Dacă da, în-
seamnă că-l consideraţi pe Gheorghe Grigurcu un veleitar
şi un invidios?
V. T.: Nici vorbă! În primul rând, nu dau două parale
pe cuvintele lui Marin Mincu. Rar mi-a fost dat să văd un
scrib atât de lipsit de har şi de personalitate. E un „ure-
chist”, care ascultă cum bate vântul şi cântă în struna nu
ştiu cui. Cei care l-au atacat, mort fiind, pe Marin Preda
nu sunt nişte veleitari, ci nişte nenorociţi de vindicativi,
care dau şi ei cu bâta acolo unde nu mai e primejdios a da,
adică în baltă. Nu sunt un admirator al lui, nici n-am avut
intenţia să public la C. R., dar e imposibil să nu vezi în el
un virtual scriitor. La vreme am îndrăznit a spune, când a
apărut Cel mai iubit dintre pământeni, că Marin Preda a
ajuns în pragul eternităţii, dar n-a avui curajul să-I treacă.
Îmi menţin părerea. Apoi, ce e decizia asta stupidă, cum
că Nichita Stănescu ar fi „al cincilea…”? Poate că e al pa-
trulea: eu zic că este al doilea. Iar invidioşi nu sunt poeţii
şi criticii români decât pe Eminescu, mai ales de când s-a
inventat vorba aceea trăznită cu „poetul nepereche”. Iar
Grigurcu are tot dreptul să spună ce vrea. Eu însumi sunt
mult mai acid cu valorile, decât cu mediocritățile. Faptul
că îi „înjură”, sistematic pe Preda sau Nichita, pe Marin
Sorescu nu este decât un subtil și invers omagiu adus aces-
tora. Mai nou, îl ia în tărbacă pe Eugen Simion, ditamai
preşedinte la Academia Română. Eu eram agreat de acest
critic, pe care continuu a-l considera mult mai cultivat şi
mai sensibil decât alţii (dacă nu ar suna ca linguşeală de
subaltern, aş zice că e chiar cel mai…). Când a aflat că
sunt în relaţii bune cu Grigurcu, m-a repudiat destul de
neglijent. N-am avut spontaneitatea să-i replic atunci că
ar trebui să fie încântat de „atacurile” lui Gh. Grigurcu,
atâta vreme cât acesta i-a atacat la fel de senin pe Sorescu,
Nichita, Preda şi alţii. Mai mult, am început să am îndoieli
asupra propriei valori, tocmai de când Grigurcu m-a lău-
dat – făcându-mi o deosebit de caldă prefaţă la un al meu
Tratat despre iubire, carte (excelentă, cred eu) care, elogi-
ată fiind de criticul năbădăios, a fost refuzată la publicare
de Humanitas şi de alte edituri. Recent, mai sus numitul
Marin Mincu mi-a refuzat, cu mitocănia-i binecunoscută,
până şi lectura din Cenaclul „Euridice”, dar nu din această
cauză urmează să-l judec la justa lui înălţime (mult mai
mică decât îşi închipuie el însuşi). Dacă mă iau după su-
perficialitatea şi lipsa de organ a lui Mincu, îmi revin şi iar
mă încântă opera mea intens refuzată.
S. P.: Ce părere aveţi despre criticii literari care simt
nevoia să-şi revizuiască opiniile în legătură cu anumiţi
scriitori? Îi consideraţi morali sau nu prea? Dumneavoas-
tră aţi simţit vreodată nevoia să vă revizuiţi vreun text?
V. T.: Despre asemenea „critici” nu am nicio părere;
probabil că nici nu „există”, nici n-au fost. Nu că sunt imo-
rali, ci de-a dreptul neruşinaţi. Bineînţeles că nu admit să-
mi revizuiesc sau să-mi camuflez sau retuşez opiniile. De
curând mi-a apărut un volum de „studii literare” tipărite
prin reviste în urmă cu aproape trei decenii şi n-am modi-
ficat niciun cuvânt. Tot astfel aş fi dispus să-mi retipăresc
absolut toate cele aproape 1500 de articole, cronici, recen-
zii, fără a schimba nimic. E drept că şi la vreme am gândit
mult înainte de a semna ceva şi am reuşit să nu fac niciun
compromis, iar mai toate opiniile mele au rămas valabile
peste timp. În urmă cu câţiva ani, pe când se practicau
răzbunările, un duşman care vroia să mă dea în stambă
ca comunist (cacofonie intenţionată), pe mine, nepot de
moşier despuiat de toată averea, a avut răbdarea diabolică
să-mi citească absolut toată opera răspândită prin mai toa-
te revistele din ţară; cunoșteam această nebunie, dar l-am
lăsat în pace – după parcurgerea celor aproape 10.000 de
pagini, năduşit de efort, a înghiţit în sec: a recunoscut cu
obidă că subsemnatul n-a pomenit niciodată nume dicta-
torilor şi nici ceva cât de cât despre „idealurile comunis-
mului” – acestea erau convingerile mele secrete, de fapt,
de la care n-am abdicat, deşi s-au făcut presiuni asupra
mea destule. Am apărut totuşi într-un Omagiu al Uniunii
Scriitorilor, dar absolut fără ştirea mea (tot astfel cred că se
explică prezenţa în cele două volume a unor Nicolae Ma-
nolescu și Ana Blandiana) dar cu un simplu articol despre
romanul politic actual (articol rămas valabil şi republicat
de mine în cartea amintită de „studii literare”).
S. P.: Dintr-o tabletă a lui Marius Tupan, am aflat că Vâ-
nătoarea regală a lui D. R. Popescu a fost tradusă în Suedia şi
considerată de presa suedeză o capodoperă. Ştiu că dumnea-
voastră aţi publicat în 1981 un studiu foarte interesant, Din-
coace şi dincolo de „F”. De aceea, mărturisesc, nedumerirea
mea e foarte mare: cum puteţi fi atât de indiferent la tratamen-
tul exterminator pe care încearcă, o anumită parte a criticii,
să i-l aplice astăzi acestui mare scriitor? De ce nu aveţi până
acum nici o luare de poziţie?
V. T.: Am tipărit această carte în 1981, după o aşteptare
de cam cinci ani. Părerea mea că D. R. P. este un mare scri-
itor şi s-a format de pe vremea când era doar un umil co-
rector la revista „Steaua”, iar eu, student. Am făcut în anul
V (1965) o lucrare de seminar, care a fost tipărită în 1970
în „Familia” şi şi-a găsit locul în carte. Anul 1981 a fost
anul în care a avut loc mult cântată alegere a lui D. R. P.
ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Doi foşti amici ai lui,
Buzura şi Manolescu, l-au contestat la disperare. Cartea
mea a intrat la tipar în timpul acestor dispute, de care, şi
azi susţin, D. R. nu a fost vinovat. Al. Căprariu, directorul
Editurii Dacia, îmi citise manuscrisul, mi l-a lăudat, dar
mi-a spus, chiar aşa, că voi lua multe şuturi în cur din ca-
uza ei. Într-adevăr, am fost atacat furibund, de un Mircea
Iorgulescu, de pildă, ca să-l pomenesc doar pe cel mai in-
fluent, care s-a opus de aceea chiar şi la definitivarea mea
ca membru al Uniunii Scriitorilor, de parcă eu personal
l-aş fi ales preşedinte pe D.R. Pot să zic că n-am binemeri-
tat nimic de la această carte şi de la preşedinţia subiectului
ei, dimpotrivă, am rămas până în ziua de azi unul dintre
rarii scriitori cu oarece carte de vizită care n-a plecat nici-
odată într-o delegaţie a U. S. Le-am spus pe rând lui Traian
Iancu, lui Laurenţiu Ulici, lui Eugen Uricaru că nu vreau
să mor până nu merg şi eu într-o asemenea delegaţie, fie ea
şi la Ruse, numai să trec Dunărea şi să mă-ntorc. Nimic!
Cât despre detractorii lui D. R. P.? Cel mai bine îi ştie
D.R.-ul însuşi. Eu? Cum adică să nu iau nici o poziţie? De
vreo doi ani îi tot propun lui D.R. să reiau cartea despre
el de-acolo de unde am lăsat-o şi s-o aduc până azi. Fie şi
dacă mă voi mai expune la o serie de șuturi în…
S. P.: Cu aproximativ doi ani în urmă, Alex. Ştefănescu
vă numea printre cei câţiva (foarte puţini) cercetători se-
rioşi care au promis că vor scrie istorii literare. Spuneți-
ne, vă rog: a existat vreodată în capul dumneavoastră un
asemenea proiect sau vorbele lui Alex. au fost numai aşa,
nişte „vorbe în vânt”?
V. T.: După câte ştiu. Alex. Ştefănescu nu prea zice
„vorbe-n vânt”, dar mă uimeşte să aflu ceva ce nu ştiam.
Credeam că mă ignoră, ca mulţi alţii. I-am dat multe din
cărţile mele, dar nu s-a exprimat niciodată despre ele (sau
poate n-am aflat eu?). Da, nu doar am promis să scriu o
istorie a literaturii contemporane, dar am şi început-o, am
proiectat-o. Am publicat deja peste 60 de portrete literare
complete ale poeţilor de astăzi în cartea Poezia poeziei de
azi (Editura Junimea, 1985), care ar fi trebuit să aibă 3
volume. Ele sunt de fapt scrise. Am proiectat şi am şi scris
şi publicat în revista „Argeş” vreo sută de pagini din cele
două volume proiectate, din Romanul romanului de azi,
urmând ca această istorie să se încheie cu Drama drama-
turgiei de azi, cum îmi plăcea să „glumesc” cu destul „cu-
raj” ideologic. Bine că nu le-am dus până la capăt! Imediat
după Revoluţia din 1989 am avut sentimentul tragic al pră-
buşirii unei mari părți din biblioteca literaturii românești,
o mare parte din opere şi mulţi dintre autorii lor parcă s-ar
fi şters singuri din astfel de istorii. Dacă ar fi să reiau lu-
crarea, aş face-o nu prin revizuire, ci prin reconstrucţie,
dar nu ştiu dacă ar ieşi mai mult de o broşurică, în care ar
încăpea, vai, chiar şi aceşti 14 ani de scriere fără orizont.
Nici de această dată nu sunt sceptic, ci realist. Doar poezia
rezistă, dar pe alese, dar, iarăşi, vai, dacă mai demult rezis-
ta prin subtilitate şi metaforă, astăzi se sufocă prin ele, ori
sare peste ele precum iada, casa.
S. P.: Sunteţi un mare „defăimător”. Aţi „defăimat bă-
trâneţea” cum puţini au reuşit s-o facă: la aproape 60 de
ani aveţi o fetiţă de un an. Spuneţi-ne, vă rog, ce înseamnă
acest copil pentru poetul Valentin Taşcu? Cum vede criti-
cul şi eseistul cu acelaşi nume viitorul acestui copil?
V. T.: Nu sunt singurul. Am sperat ca măcar la acest
capitol să-l întrec pe Nicolae Manolescu, dar nu mi-a ieşit.
În lume e mai tare ca toţi Luciano Pavarotti, iar în isto-
rie bat recordul Charlie Chaplin şi favoritul meu, Anthony
Quinn. E o chestiune de curaj, cum spune şi nonagenarul
Raoul Şorban, care s-a încumetat la 61 de ani. E clar, cu
aşa ceva dai o palmă tâmpitei bătrâneți şi vrând-nevrând
trebuie să renunţi la toate stupidele ei tabieturi: sari ca ars
din pat la fiecare scâncet, ignorând reumatismele fireşti,
trebuie să te joci, să nu fii morocănos, să te scălâmbăi, să
renunţi la bucăţile cele mai bune de hrană, la care vârsta
ţi-ar da dreptul, ce mai, eşti obligat la tinerețe. Mai demult
credeam că reţeta „tinereţii fără bătrâneţe” este… să mori
tânăr, acum văd că mai este şi această soluţie, dar care nu e
la îndemâna tuturor. Poetul Taşcu mai că ar vrea să înlocu-
iască întreaga poezie a lumii cu această fragilă, inefabilă,
ca poezia însăşi, fiinţă, numită Iulia Antonia. Criticul şi
eseistul vede, în sfârşit, totul în roz şi va încerca să-şi dea
totul cu roz. Creşte deci generozitatea şi scade colestero-
lul. Viitorul este oricum incert, chiar şi pentru omenire, dar
e bine să ţi-l programezi, măcar în aparenţă. Voi încerca să
fiu atent cu viitorul celor dragi.
S. P.: La cinci secole după Columb, aţi ajuns şi dum-
neavoastră în Cuba. Cu ce impresie v-aţi întors? Mai este
această ţară „cel mai frumos pământ pe care l-am văzut
vreodată cu ochii”?
V. T.: Nu-mi dau seama câtă lume ştie că aceste cuvinte
aparţin chiar lui… Columb. Le confirm, mai ales că acum
în afară de pământ mai pot fi văzute frumoasele ruine ale
sutelor de clădiri cu faţade de marmură din Havana Ve-
che, dar şi oamenii, cei mai frumoşi de pe pământ, aparţi-
nând acelei rase noi numite chiar rasa afro-cubană. Chiar
dacă nu ne crede nimeni că nici această întrebare nu a fost
„aranjată”, răspunsul complet se va putea afla din cel de-
al doilea roman la care lucrez (încheiat în brut) şi care se
cheamă Iago (adică Iacob, pe spanioleşte, sfântul meu fa-
vorit) şi în care substratul ideologic este, desigur, trădarea.
Ei bine, personajul meu, Iago, are două existenţe în Cuba,
prima exact în zilele descinderilor armatelor lui Columb
pe acest pământ unde va fi fost Paradisul, a doua în zilele
noastre, ca exportator de revoluţie. Lucrez de mulţi ani la
această carte. Ea are la bază un principiu elaborat de Jules
Renard: „cea mai frumoasă carte din lume aş fi scris-o eu
dacă aş fi putut!” Iar pe Castro l-au iubit câţiva premianţi
Nobel: Hemingway, Marquez, Saramago. Mai că aş zice
că şi eu…
S. P.: Sunteţi directorul general al Editurii Clusium din
Cluj-Napoca. Într-un articol, apărut în „Adevărul literar şi
artistic” din 20 aprilie 1999, Ioan Adam vă citează printre
cei mai experimentaţi editori (Georgeta Dimisianu, Doina
Uricariu, Ioana Călin Marcu). Povestiţi-ne, pe scurt: ce în-
seamnă această editură, ce cărţi a publicat ea până acum,
la ce saloane de carte a participat? Tot aici spuneţi-ne şi
câteva cuvinte despre ideea dumneavoastră de a înfiinţa un
colegiu universitar de artă la Târgu-Jiu.
V. T.: Clusium este cea dintâi editură particulară înfiin-
ţată în ţară după decembrie 1989, mai precis e singura înfi-
inţată chiar în acel sfârşit de an, pe 26 decembrie, la câteva
zile după ce-a fost atunci. Aşa s-a întâmplat: conjunctura,
confuzia permiteau. Legi nu erau, ne-am luat după cea din
1924, ca toată lumea. De fapt, împreună cu alţi câţiva visă-
tori, imaginasem un fel de trust ceva mai mare ca „Times”,
dar din care n-a rămas decât această casă de editură con-
cepută şi denumită de mine. E greu să alegi cărţi dintr-o
producţie ce depăşeşte cifra de 400 de titluri. Totuşi ne
mândrim cu câte ceva: prima carte în România a marelui
savant, regretatul Eugeniu Coşeriu, cărţi ale lui Virgil Vă-
tăşianu, câteva opere de Teohar Mihadaş, multă şi păgu-
boasă poezie, o seamă de traduceri, destui debutanţi, prea
mulţi clujeni, bistrițeni și gorjeni. Dacă vom continua aşa,
falimentul e pe aproape; nu-i nimic – 15 ani de activitate
intensă e ceva. Am fost cu cărţile noastre de mai multe ori
Ia marile târguri internaţionale de la Frankfurt, Paris, Lon-
dra, Bologna, Ierusalim. Prin ţară, mai deloc: românaşii
noştri nu prea cumpără carte, cică n-au bani, clar crâşmele
sunt arhipline. Un tom uriaş, Românii în arhivele Vatica-
nului, întocmit de regretatul I. Dumitriu-Snagov, a făcut
parte dintre cadourile oferite Papei, la epocala sa vizită în
România. Personal nu ştiu dacă opera mea va rămâne, dar
Clusium, da.
Un institut de artă la Târgu-Jiu mi se pare ceva nor-
mal, mă mir că nu s-a înfiinţat până acum. Ideea nu îmi
aparţine în totalitate, a fost sugerată de conducerea Uni-
versităţii „Constantin Brâncuşi”, dar mai ales de marele
sculptor Mircea Spătaru, rectorului Universităţii de Artă
din Bucureşti, care va şi veni să predea aici. Şi-au anunţat
interesul şi mai mulţi artişti din diaspora, încântaţi să vină
aici şi să omagieze prin studiu opera lui Brâncuşi. Dar să
nu anticipăm… Mi-ar părea pentru prima dată rău să (mi)
se rateze o asemenea şansă.
S. P.: Tocmai eram pe punctul de a vă mulţumi când,
deodată, mi-am amintit că un interviu serios nu poate fi
încheiat fără banala întrebare: ce proiecte de viitor aveţi?
V. T.: Să trăiesc !…
S. P.: Vă mulţumesc şi vă doresc sănătate, pentru a vă
creşte fetiţa şi a vă îndeplini proiectele!
V. T.: Păi, chiar de aceea vreau, adică trebuie să tră-
iesc!…
A consemnat,
Spiridon Popescu
 „Prefer să rămân «Grigurcu 2»„

Spiridon Popescu: Stimate domnule VALENTIN

TAŞCU, v-aţi născut pe 23 ianuarie. Dacă pântecul mamei
ar fi rodit cu opt zile mai devreme, aţi fi avut şansa să vă
naşteţi în aceeaşi zi cu Eminescu. Dacă ar mai fi întârziat
însă doar trei zile, aţi fi desfăcut şampania în aceeaşi zi
cu Ceauşescu. Spuneţi-ne, vă rog: vă simţiţi confortabil în
zodia în care v-aţi născut, sau aţi fi preferat alta?
Valentin Taşcu: Din păcate (ori din fericire) ziua naş-
terii nu ţi-o alegi, cum nici aceea a morţii (numai din fe-
ricire). Dacă ar fi fost să aleg, aş fi fost mai mulţumit mai
spre vară, să nu-mi îngheţe „nasul şi picioarele” în fiecare
an de ziua mea, şi mai înspre apus (nu numai pentru cli-
ma mai blândă). Dar aşa n-am avut ce face şi a trebuit să
suport povara celor născuţi în preajmă. Până în „epoca de
aur” mă eclipsau Unirea de pe 24 şi, desigur, Eminescu.
Au venit apoi cei doi ianuarişti de „faimă mondială” care
mi-au anulat complet serbarea, ba chiar şi pe cea a mare-
lui nostru poet. Un avantaj tot a fost: din toate direcţiile
se auzeau osanale şi nu mai puteam prididi de atâţia „La
mulţi ani!” Discret, mi le atribuiam şi, eventual, din spirit
de colegialitate, le împărţeam cu Eminescu.
S. P.: Aţi trăit foarte multă vreme la Cluj. Dintr-odată
însă, uimind pe foarte multă lume, v-aţi stabilit la Târgu-
Jiu. Cum vi pare pasul făcut: înţelept sau greşit?
V. T.: Tot din nefericire, nu-ţi poţi alege întotdeauna
nici măcar spaţiul. Cei care au fugit din ţară au rămas
până la căpătui vieţii lor nişte „dezrădăcinaţi”. Uneori însă
se-ntâmplă ca spaţiul să te aleagă. Am scris un poem pe
această temă, cum că nimeni nu mi-a zis să plec din Cluj,
şi nimeni nu mi-a zis să vin aici, Aşa a fost să fie, poate
e chestiune de destin…, eu cred în existenţa lui. Curios
e că se miră lumea. Mai trăieşte aici un profesor, Suciu,
om de calitate, trăitor mai demult la Turda, care a „rămas”
şi el pe-aici. El mă-ndeamnă de fiecare dată să iau trenul
şi să mă întorc la Cluj. Dar el de ce nu s-a întors? Cum
nici Gheorghe Grigurcu, cel care a scris despre Târgu-Jiu
cartea numită Amarul târg. O explicaţie de orgoliu secret
ar fi că am simţit ceva deosebit în aerul de aici, un fel de
magnetism care nu e la Cluj. L-am mai întâlnit doar în Tes-
canii lui George Enescu. Nu întâmplător pe-aici s-a format
Brâncuşi, pe-aici a văzut lumina zilei numele lui Arghezi,
şi tot pe-aici s-a şlefuit vocea de aur a Mariei Tănase.
Acum nu că m-aş adăuga acestei ilustre serii…, dar mai
ştii? Oricum, din punctul meu de vedere, aici mi-am aflat
un confort sufletesc pe care nu-l mai aveam, drept pentru
care am scris în mai puţin de cinci ani nu mai puţin de 17
cărţi, faţă de 8 în tot restul vieţii mele. Nu mă interesează
multiplele defecţiuni ale locului şi ale oamenilor săi. Aud
deseori gorjeni get-beget bârfindu-şi „naţia” cu înverşuna-
re şi nu ader la opinia lor. Aici mă simt bine, chiar şi atunci
când mă simt rău. Aşa că nu văd ce greşeală aş fi făcut. Iar
dacă va fi fost sau nu ceva înţelept, aceasta o voi afla doar
mai târziu sau poate niciodată.
S. P.: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un
înger”. Sunt cuvintele lui Nichita Stănescu care, am con-
statat, vi se potrivesc de minune şi dumneavoastră. Le-am
folosit ca să vă pot întreba: aţi reuşit să legaţi multe prie-
tenii în Gorj? Sunt aceste prietenii capabile să suplinească
prieteniile rămase la Cluj?
V. T.: Voi da un răspuns care va surprinde: nu cred în
prieteniile durabile, ele sunt temporare şi depind de con-
juncturile comune. De pildă, ai (am avut şi eu) mari pri-
etenii în copilărie, prieteni de joacă în general. Îmi aduc
aminte că-i chiar iubeam. Dar s-au pierdut în timp şi spaţii
şi nu mai ştiu absolut nimic despre cei mai mulţi dintre
ei. Vin apoi prietenii de studenţie: ei, cel puţin, sub entu-
ziasmul vârstei specifice îţi dau senzaţia de durabilitate.
Dar studenţia se duce şi dacă n-aţi avut şansa să mergeţi
împreună în acelaşi loc de repartiţie, pier şi ei în amintire.
La fel e cu cei de chef şi zurbageală – devenind „serioşi”,
fiecare dintre ei îşi vede de treabă. La fel e cu strânsele
camaraderii din armată. Mai la maturitate îţi întemeiezi
prietenii de familie, de cartier, dar orice schimbare în viaţa
ta duce la stingerea relaţiilor. În sfârşit, vin prieteniile de
pensie şi boale: se sting și ele, vai, odată cu tine. Drept
pentru care nu consider că am pierdut prieteni plecând din
Cluj. Aici, da, încerc să-mi fac un „cerc” mai intim, dar de-
ocamdată sunt cam suspicios. N-am asimilat încă limbajul
amiciţiei olteneşti (diferit de cel ardelenesc, cum diferite
sunt multe) şi abia dacă am stabilit câteva persoane în pre-
zenţa cărora mă simt mai bine; nu le numesc, pentru că nu
ştiu ce-mi rezervă viitorul.
S. P.: Cum vede ochiul dumneavoastră de critic foarte
versat viața literară a Târgu-Jiului? Credeţi că aceasta exis-
tă la ora actuală doar la nivel de cenaclu, sau consideraţi că
poate bate cu îndreptăţire şi la porţile „istoriei literare”?
V. T.: Am umblat cam peste tot prin ţară, deseori în-
soţindu-l pe „umblăreţul” Laurenţiu Ulici, de la Sighetul
Marmaţiei la Piatra Neamţ şi Tulcea, de la Lugoj la Că-
lăraşi. Nu întâmplător am numit numai oraşe mijlocii ca
mărime. Peste tot sunt scriitori şi cu cât sunt mai puţini,
cu atât par mai buni. Este oriunde câte un orgoliu al locu-
lui, mai decent sau mai stupid. În oraşele mari (Clujul are
peste 300 de scriitori, de nu se mai alege nimic şi nimeni
nici nu încearcă). Târgul-Jiu e şi el o vatră de valori onora-
bilă. Dacă până în prezent nu sunt decât vreo opt sau nouă
membri ai Uniunii Scriitorilor, aceasta nu înseamnă că n-ar
putea fi mai mulţi. Aici trăiesc mai cu seamă câţiva poeţi
de adevărată valoare, peste media pe ţară. Nu-i numesc,
pentru că nu vreau să nasc antipatii chiar cu acest prilej
aniversar. Pot însă să afirm fără nici un risc că nici unul
dintre cei care scriu şi recită cu oarecare frecvenţă nu sca-
de sub o ştachetă acceptabilă. E bine că nu sunt veleitari,
ci doar câţiva grafomani. Sunt şi câţiva critici care oricând
pot îndeplini un oficiu de calitate, fie scris, fie doar vorbit.
Sunt şi vreo doi prozatori chiar foarte buni. Nu e deloc
rău. Mai rău e că nu se creează o unitate de breaslă pentru
a se deschide măcar o reprezentanţă a Uniunii Scriitorilor,
ca la Turnu-Severin spre pildă, şi că nu se statorniceşte o
revistă cu adevărat reprezentativă. Voi pune şi eu umărul
la realizarea acestor îndreptăţite obiective.
S. P.: Sunteţi de acord cu Gheorghe Grigurcu atunci
când acesta îl trece pe D. R. Popescu într-o parte a ba-
ricadei şi pe Octavian Paler în cealaltă? Credeţi că este
sincer domnia sa când îl învinuieşte de colaborare cu regi-
mul comunist doar pe primul, ştiindu-se că nici cel de-al
doilea n-a fost uşă de biserică: a condus „Scânteia”, a avut
rubrică la „Flacăra” lui Păunescu, a fost deputat în Marea
Adunare Naţională?
V. T.: Îmi displac împărţelile de acest fel. La urma ur-
mei, înainte de 1989 absolut toţi eram mai mult sau mai
puţin vinovaţi de ce se-ntâmpla. Avem vreun martir printre
scriitori, cum au avut cehii sau polonezii, sau ruşii? Cei
care au plecat din ţară, n-au fugit, să mă ierte ei, ci doar au
plecat, sătui fiind de starea vremii. Iar cei din ţară n-au fă-
cut decât ceea ce nu avea cum să le aducă prea mari neca-
zuri. Vedeţi, chiar şi Vadim Tudor sau Adrian Păunescu se
cred, sincer, dizidenţi, deşi au fost şi colaboratori clari ai
regimului. Dar cel puţin pe ultimul îl ura chiar şi Securita-
tea, pentru că îi dădea mare bătaie de cap, nu cu dizidența,
ci pentru că luase proporţii imaginea sa publică la concu-
renţă cu cea a Ceauşeştilor, iar „şeful” era vizibil incomo-
dat, dar nicidecum periclitat. Eu îl cunosc foarte bine pe
D. R. Popescu. Oricât ar zice dl. Grigurcu, eu ştiu nu că l-a
persecutat, ci chiar l-a ajutat, şi la „Familia”, şi în încurcă-
turile sale personale şi cu pensionarea de la Uniunea Scrii-
torilor (aici fiind de mare sprijin nimeni altul decât Nichita
Stănescu, unul dintre cei pe care-i neagă vehement, până
la nivelul incredibilului). Pe Paler nu-l cunosc personal, îi
ştiu bine opera sa însemnată.
Amândoi sunt de fapt mari scriitori și pentru mine
aceasta e destul. Noi, românii, comitem şi această imensă
eroare, de a amesteca lucruri care nu trebuie amestecate.
Norvegia nu l-a contestat ca scriitor pe Knut Hamsun, cu
toată orientarea sa pro-fascistă, iar Franţa n-a dat afară din
literatura franceză pe unul dintre cei care au vorbit cel mai
urât despre Franţa: F. L. Céline. Eu continui să afirm că un
Eugen Barbu e un mare autor, chiar dacă omul a avut un
comportament civic adesea execrabil. Aşadar nu m-apuc
să-l contrazic pe Grigurcu, dar nici nu sunt de acord cu
exclusivismul său (apropo şi de alţi scriitori „dalmaţieni”).
Mi-au repugnat articolele lui Cristian Tudor Popescu îm-
potriva lui Nichita Stănescu; dacă pitbull-ul acesta îmi pla-
ce când muşcă în carnea scârnavă a unor politicieni, mă
doare când muşcă în aripa fragedă a unor poeţi de gingăşia
lui Nichita.
S. P.: Care mai sunt relaţiile dumneavoastră cu Uni-
versitatea „Constantin Brâncuşi”? Intenţionaţi să reveniţi
în rândurile universitarilor de aici, sau consideraţi ruptura
definitivă?
V. T.: Îmi place vorba asta: „amiabile”; cam astfel ar
fi relaţiile mele cu U. „C. B.”; îmi place cum sună, pentru
că cei care nu cunosc termenul ar putea să creadă că e o
înjurătură, mai ales că am luat ceva nedorite şi nemeritate
„picioare spate gios” (vorba lui Caragiale) de la „colegii
mei universitari” (vorba răposatei academiciene). Acum
chiar, m-am băgat şi eu într-un simulacru de concurs pen-
tru postul de conferenţiar, altă greşeală, atât a mea cât şi a
contracandidatului meu. Să văd ce va mai fi, sunt gata să
râd în hohote orice s-ar întâmpla, pentru că orice se poate
întâmpla. Însă nu zic nimic mai mult, pentru că aştept să
se înfiinţeze la numita universitate un colegiu de arte plas-
tice, pentru care am făcut demersuri şi am depus o consi-
derabilă muncă de organizare şi cooptare de cadre de mare
specialitate.
S. P.: Dintr-un interviu acordat revistei „Timpul” am
aflat că prin tară vi se spune „Grigurcu 2”. Ce credeţi că
trebuie să faceţi ca să scăpaţi de această nefericită etiche-
tare şi să vi se spună „Taşcu 1”?
V. T.: Cu alte cuvinte să detronez o dinastie şi să insta-
urez alta? Să comit şi eu un Amarul târg, chiar eu cel care
se încăpăţânează să elogieze Târgul de dulce? Prefer să
rămân „Grigurcu 2”, oricum numele lui este o asigurare nu
pe viaţă, ci pe veşnicie.
 S. P.: Ce rol a jucat femeia în viaţa dumneavoastră?
Poetul craiovean Minai Duţescu are nişte versuri tulbură-
toare: „Am iubit o femeie – nepermis da frumoasă – am
crezut că mă voi salva de moarte – copilărindu-mă.” Vă
regăsiţi în aceste versuri? V-aţi „copilărit” vreodată, dom-
nule Taşcu?
V. T.: Eheu, cum zice Horaţiu, a naibii întrebare! Păi
cum să nu-mi placă femeia?! Fără de ea nu se poate, oricâ-
te rele ţi-ar face. Am vrut la tinereţe să mă călugăresc, dar
n-am putut pentru că eram sigur că n-aş fi putut trece peste
păcatul acesta omenesc. Citiţi mai toate cărţile mele de po-
ezie şi veţi observa că totul este despre femeie şi iubire. în
special recentul meu Tratat despre iubire! Frumoase ver-
surile lui Duţescu! Pe el îl ştiam, dar nu şi aceste cuvinte
foarte puternice şi adevărate. În ceea ce mă priveşte, m-am
copilărit continuu (şi aceasta se spune în opera mea), chiar
şi acum, la această vârstă penibilă şi insuportabilă, mă co-
pilăresc şi cu vrere, şi fără de vrere. Uneori mă surprind şi
încerc să mă maturizez: zadarnic!
S. P.: Călătoriţi foarte mult, atât în ţară, cât şi în străi-
nătate. Vi s-a întâmplat vreodată „să nu mai aveţi curajul
să vă întoarceţi acasă de teamă că vi s-a înfrumuseţat de
singurătate muierea”?
V. T.: Astea or fi ceva vorbe citate dintr-un autor pe
care nu-l recunosc. De fapt eu nu plec nici de dragul, nici
de urâtul muierii. Uneori sunt obligat să plec şi chiar dacă
am „ieşit afară” de zeci de ori, niciodată nu m-am gândit
să nu mă întorc. De vină a fost limba română, al cărei sclav
sunt. Am fost plecat de puţine ori şi înainte de 1989. În
1988 mi s-au furat actele şi banii la Paris. La întoarcere,
când am predat un paşaport provizoriu eliberat cu greu de
Ambasada României la Paris, ofiţerul de securitate de la
ghişeu mi-a zis cu satisfacţie: „Asta a fost ultima dum-
neavoastră deplasare, tovarăşe Taşcu!” Culmea este că la
Paris, un bun prieten din neamul clujean al lui Cosmuţia,
fost lector universitar la Cluj, îmi promisese un post (ca şi
el, de paznic la „Coca-Cola”) şi loc de stat pe timp de 6
luni. N-am putut primi. Acum îmi dau cu pumnii în cap.
De unde să ştiu eu ce va urma?
S. P.: Aţi publicat un vraf de cărţi. Aţi intrat în mai toate
dicţionarele şi istoriile literare. Aţi luat şi un sac de premii!
Vă consideraţi un scriitor fericit sau, dimpotrivă, treceţi
pragul celor 60 de ani cu sentimentul că nu aţi realizat de-
cât o mică parte din proiectele pe care vi le propuseseţi?
V. T.: Voi mai contraria o dată răspunzând cu o vor-
bă extrem de dureroasă a lui Cioran, pentru care mult a
fost înjurat: „mult rău mi s-a întâmplat că m-am născut
român!” Facem parte (poate din fericire), dragă Spiridon
Popescu, dintr-un popor care nu ştie să-şi aprecieze şi să-
şi protejeze valorile. Nu trebuie să mergem mai departe de
Târgu-Jiu: vai, Brâncuşi, neglijat, uitat şi salvat de străină-
tate. Cioran, dacă rămânea în România, una că ar fi făcut
puşcărie la cataramă şi poate că ar fi murit devreme, pe la
Aiud sau Poarta Albă, dar n-ar fi fost cotat nici măcar cât
Petre Ţuţea. Aşa, l-a „ales” Franţa şi l-a declarat cel mai
bun stilist şi eseist, vai…, francez. Nu, dragă Spirache, nu
sunt mulţumit de ce mi s-a întâmplat, doar de ce mi-am fă-
cut singur în viaţă şi în operă, dar nu sunt trist absolut de-
loc. Cred cu putere în destinul meu post-mortem. Iar dacă
voi trăi şi eu măcar cât tatăl meu, după ce îi voi îngropa
pe toţi, voi lua eu toate onorurile. Proiectele mi le-am cam
realizat, nu mă plâng, dar, evident, tot degeaba. Mai am
vreo câteva, să nu ruginesc. Voi scrie un eseu cu titlul:
Scriitorul degeaba.
Interviu realizat de „puşcaşul marin”
SPIRIDON POPESCU