Carte Poezii Spiridon Popescu

SPIRIDON POPESCU
FERICE DE CEL ORB
Ferice de cel orb 1

Coperta și tehnoredactarea:
ing. Tiberiu Grigoriu
Portretul autorului de pe coperta 1:

Florin Preda-Dochinoiu
Fotografiile autorului:
Vasi Pleșa
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate autorului.

Orice reproducere, integrală sau parțială, prin orice procedeu,
a unor pagini din acestă lucrare, efectuată fără acordul autorului,
este ilicită și se sancționeză conform legilor în vigoare.
© Spiridon Popescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale
2 Spiridon Popescu
SPIRIDON POPESCU
FERICE DE CEL ORB
Editura: PIM
Ferice de cel orb 3
În numele unei prietenii nemuritoare,
De care-n viață n-au prea mulți noroc,
Dedic această carte, cu drag mare,
Familiei – Victoria și Florian – Saioc.
Motto:
„La margine de nicio apă
stau
și mă uit în apă
până când
cresc nuferi galbeni din apă”
(Marian Drăghici)
4 Spiridon Popescu
ÎN LOC DE „PREFAȚĂ”
Aflând că versul meu conține

Și calorii, și vitamine,
Dumnezeu l-a stocat în cămările Sale
Să aibă ce da la sfinți de mâncare
În caz de vreo foamete mare.
Deci, dragă cititorule, să știi

Că n-o să-l vezi zăcând prin librării.
Ferice de cel orb 5
FERICE DE CEL ORB
Mai locuiam cu cineva în mine

Și tare greu era, distinsă Doamnă –
Eu mă zbăteam să-mi țin curat frunzișul,
El, neglijent, mi-l tot păta cu toamnă.
N-am mai putut să-l sufăr pân’ la urmă

Și m-am gândit să-ncerc să-l dau afară,
Dar, cum era, probabil, mai puternic,
Fusei zvârlit de-a bușilea pe scară.
Acum privește: eu plătesc chirie,

Iar el în mine, singur, se desfată –
Ferice de cel orb, distinsă Doamnă,
Că nu-și zărește frunza niciodată.
6 Spiridon Popescu
ȘI CUM LĂUNTRUL MEU
M-am aruncat în mine îmbrăcat,

Fără să știu ce lac adânc e-n mine –
Puteam fi tras la fund și înecat
De nu-notam, probabil, foarte bine.
Lacul acesta îmi părea ciudat,

Nu pricepeam deloc de unde vine;
Abia târziu aflai cum s-a format:
Plouase peste lume cu suspine.
Și, cum lăuntrul meu era mai jos

Decât lăuntrurile-nvecinate,
În el s-au adunat, vijelios,
Toate pâraiele învolburate.
Ferice de cel orb 7
INUNDAȚII
Acheronul și-a ieșit din maluri

Și-i mai furios ca niciodată –
Barca-n întregime-i sfărâmată,
Barcagiul, înghițit de valuri.
Cei care veniseră să-l treacă

Stau și-așteaptă-un semn dumnezeiesc
Și, pe zi ce trece, se-nmulțesc
Și, nici gând s-apară altă barcă.
- Doamne, ia aminte: nu cumva

Să mă faci să mă întorc acum,
C-altădată nu mai plec la drum
Nici dacă-mi trimiți gondola ta.
8 Spiridon Popescu
SE-AVÂNTĂ-N RÂU
Îndrăgostită, foc, de poezie –

Cum nici un cititor n-o să mai fie –
Moartea, plângând, îl roagă pe poet
Să treacă Acheronul mai încet.
Poetul, însă, om ciudat din fire,

Nu-i ia în seamă roua din privire,
Ci, ispitit de malul celălalt,
Se-avântă-n râu și-l trece dintr-un salt.
Ferice de cel orb 9
SUNT DE ZĂPADĂ
Sunt de zăpadă, oamenii mă pot

Topi în clipa lor de înnoptare,
De-aceea, Doamne, fără supărare,
În locul meu alege-ți un robot.
El e făcut din fier; și fieru-i tare;

Și fieru-i plin de fiare peste tot;
Și fiecare fiară are-un bot
Întins spre lume, ca o săgetare.
10 Spiridon Popescu
SUNT FOARTE TRIST
Am fost ursit de-o ursitoare rea

Să-mi port o viață pașii prin hârtoape...
Sunt foarte trist și nimeni nu-i pe-aproape
Să-nfigă-o lance în tristețea mea.
Doamne, te rog, cât un sobor de popi,

Întoarce și-nspre noi măritul soare,
Fă tăvălug din raza-i orbitoare
Și nivelează-odat’ aceste gropi.
Ferice de cel orb 11
RUGĂCIUNE
Doamne, te rog, veghează-i Tu pe îngeri

Până-mi cioplesc eu-n piatră epitaful,
Să nu cumva să fâlfâie din aripi
Că fac curent și se ridică praful;
Iar, dac-ajunge praful până Sus,
Se-mbolnăvește de plămâni Iisus.
12 Spiridon Popescu
RUINE
Ruine, peste tot ruine:

Priviți ce de moloz e-n mine!...
Priviți cum eu (cel din oglindă)
Mă prăbușesc precum o grindă
Și-l prind, făcându-l zob, sub mine
Pe cel ce-mi fu, o viață, Sine.
Ruine, peste tot ruine!...

SCRISOARE CĂTRE GEORGE BACOVIA
Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,

Tristețea-n mine umple-un vas mai mare,
Femeia care-mi cântă-i mai barbară
Decât femeia ta, și-n felinare
Lumina mi-e așa de slabă-ncât
Nu pot să scriu „Lacustră”, de urât.
14 Spiridon Popescu
ÎN CASA MEA
În casa mea
(O biată chichineață)
Mai toate lucrurile
Au prins viață:
Chiar fierul de călcat
E azi o fiară
Ce-mi sare, mârâind,
La jugulară.
În casa mea
E un cazan cu smoală.
MI SE FĂCUSE PROPUNEREA
Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre,

însă copacii mi s-au părut atât de înalți,
încât m-am temut că sora mea, iarba,
n-o să-mi audă cântecul niciodată.
Astăzi regret că n-am ascultat de propunerea zeilor

și m-am născut greier,
fiindcă iarba a devenit atât de afurisită,
încât o aud peste tot trăncănind
că boturile armăsarilor negri
îi sunt cu mult mai dragi decât cântecul meu.
16 Spiridon Popescu
LIPSA DE PROBE
Poetul susținea cu tărie

că stelele nu luminează decât
în nopțile în care cântă Privighetoarea.
A venit vânătorul și l-a contrazis –
el a umplu cu alice trupul Privighetorii,
arătând
cum cerul era luminat mai departe.
Vai de nenorocitul stihuitor

dacă n-o să poată face dovada
că stelelor li s-au atârnat felinare de gât!
ESEU DESPRE INCENDIUL DIN
ALEXANDRIA
Îi dădusem întâlnire în fața bibliotecii din Alexandria.

(Era singuru’ loc din lume în care puteam să ajung
Fără să întreb).
Când a sosit, inima ei era o flacără vie.
Am încercat să nu-i fac declarații de dragoste –
Știam că aceste cuvinte, spuse din suflet, devin inflamabile.
Totuși, atunci când am strâns-o în brațe,
nu m-am putut stăpâni și i-am spus „te iubesc!”
După prima silabă incendiul era deja dezlănțuit.
Ea și biblioteca au dispărut mistuite de flăcări,
Eu, efemerul, am scăpat ca prin urechile acului.
Astăzi, Dumnezeu își dă cu pumnii în cap:

„Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba,
Am crezut că, dacă te salvez, vei rescrie biblioteca”.
18 Spiridon Popescu
FERICE DE TINE
Ferice de tine, Omule simplu! –

Chiar și un meseriaș de mâna a doua
Îți poate calcula cu precizie
Cantitatea de cărămizi ce urmează să intre
În casa pe care vrei s-o clădești.
Pe când mie, Poetul,

Nici cel mai mare meșter din lume
Nu o să-mi poată spune vreodată
De câți colți de elefant am nevoie
Ca să-mi ridic Turnul de Fildeș.
FRAGMENT DE AUTOBIOGRAFIE (1)
Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral,

Dar nu, nu mă invidiați fraților:
Am nimerit între doi locatari
Care-mi fac numai zile negre –
Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis
Și-mi inundă tristețea
Care se umflă precum parchetul,
Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat:
Îmi bate-n calorifer din fieșce
De nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară”
De teamă să nu scârțâie ușa cumva
Și să-l deranjeze pe Nichi(percea).
20 Spiridon Popescu
FRAGMENT DINTR-O SCRISOARE
PIERDUTĂ
ș
... i află, bunul nostru prieten,
că altfel era pe vremea lui Manole.
Astăzi dacă ți-ai îngropa iubita în zid
ai lua, ca popa, douăzeci de ani de pușcărie
pentru crimă cu premeditare.
Să ne mai mire faptul

că mănăstirile noastre sunt fără turle?
VIS
Se făcea
că eram o gură de canal
fără capac
și Dumnezeu,
care se plimba pe trotuar,
cu capu-n nori,
a căzut în mine.
22 Spiridon Popescu
VIS ÎMPLINIT
Azi sunt bogat: tocmai primii o șpagă

De la un greier să ascund lumina
Luceafărului sub retina
Verdelui ochi al firului de iarbă.
Azi pot să-mi cumpăr (în sfârșit!) o fragă.

APELUL BĂTRÂNULUI NATURALIST
Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!...
Dacă dispar
Echilibrul ecologic se surpă,
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.
24 Spiridon Popescu
POEM (1)
În fiecare seară
Pasărea își pleacă genunchii
Și se roagă la cântec
Pentru ocrotirea cuibului său.
Obiceiul acesta a fost preluat și de oameni

Numai că ei,
Nemaiavând cântec, au trebuit
Să-l ridice la rang de cântec pe Dumnezeu.
IATĂ DE CE
Pasărea își ieșise din minți –

cânta cântece interzise de pădurar.
Iată de ce,
copacul în care se afla cuibul ei
a fost vândut, pe vin, unui tâmplar.
26 Spiridon Popescu
***
Iertați-mi cântecul,
zise Pasărea,
dacă o să vi se pară urât,
să știți că e doar din cauza crengii uscate
pe care neisprăvitul vostru de pădurar
mă obligă să mă așez
când cânt.
DEMAGOGIE
Susținea peste tot

Că este cel mai înfocat luptător
Pentru libertatea canarilor,
Însă lunar
Le tăia masiv din salariu
Muncitorilor de la Fabrica de confecționat colivii,
Pe motiv
Că nu reușeau să-și îndeplinească planul.
28 Spiridon Popescu
NEDUMERIRE
D
„ oamne,
de ce le-oi da eu atâta importanță poeților!” –
Gândea împăratul
în timp ce-și vâra gâtul în ghilotina
născocită de imaginația lor.
DISTIHURI PE VERTICALĂ
Sunt mai sărac

cu mult
ca Dumnezeu –
n-am nici măcar
un șarpe-n
Raiul meu.
*
S-a boierit lisus –
i se aduce,
de-o vreme-ncoace,
cina lângă cruce.
30 Spiridon Popescu
*
E ora zero
făr-un sfert
de veac –
ah, cum îmi intră
zilele în sac!...
*
Prietene,
nu mai ciupi
lăuta –
vreau să îmi beau
în liniște
cucuta.
*
Sunt trist –
mi s-a furat
tristețea
și hoțul n-a fost prins
nici până azi.

REVEDERE
Îmi întâlnii tristețea

După mulți ani de zile
Și mă-ntristai amarnic,
Căci nu credeam, copile,
S-o văd în halul ăsta:
Mai tristă decât mine...
(Deși, mereu, în presă,
Poza într-o prințesă
Ce-o duce foarte bine).
32 Spiridon Popescu
DIN CAUZA PREA MULTOR LIPSURI
Din cauza prea multor lipsuri,

care, parcă, devin din ce în ce tot mai mari,
risipitorul de mine
am căpătat de la un timp obiceiul
ca, atunci când mă ofer de mâncare
flămânzilor lupi, să le strig:
„Lupilor, nu fiți prea huipiți,
legumiți-mă,
altfel
mâine, la masa de prânz,
nu veți avea decât carne de miel!”
MI-E VIAȚA UN OCEAN DE GRI
Mi-e viața un ocean de gri,

Un anotimp mereu ploios,
M-aș duce mâine dac-aș ști
Că-mi faceți necrolog frumos.
Nu-i o scofală a trăi,

Acum când toate sunt pe dos,
M-aș duce mâine dac-aș ști
Deci, hai să punem punct pe i:

De vreți să-mi fiți de vreun folos
Vă rog, urgent, a mă minți
34 Spiridon Popescu
SCRISOARE CĂTRE CRISTIANA
Iubito, nu știu dacă știi:

Pe mine Dumnezeu m-a pedepsit
Să plec, numai atunci, dintre cei vii
Când iarba ochilor tăi verzi
Va fi de-acord să crească peste mine.
IARNA PE ULIȚĂ
Ninge –
Mi s-au albit globulele din sânge.
Dacă îngheață,
Scot sania și plec spre altă viață.
36 Spiridon Popescu
SCRISOARE CĂTRE
CHARLES BAUDELAIRE
Iubitei mele îi miroase gura,

Dac-o sărut mi-e rău o săptămână,
De-aceea poate-o las mereu să plece
Fără să-i spun c-aș vrea să mai rămână.
Scârbit, credeam că lângă ea mai pot

Uita, măcar așa, câte-un minut,
Că-n lumea asta sunt atâtea hoituri,
Atâtea mii de lucruri care put.
Dar iată, ea mai mult mă întristează,

Parcă-mi surâde: „Nu-i nimic curat,
Zadarnic vrei să te-amăgești, poete,
Chiar cântecul din lira ta-i spurcat.”
O, Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea,

Un’ te gândeai atunci când ne-ai creat?
***
Întors dintr-o bătălie mai lungă,

Împăratul
N-o mai recunoscu pe-mpărăteasă.
În lipsa lui,
Aceasta își pusese, în locul coroanei,
Bigudiurile.
38 Spiridon Popescu
ALARMĂ DE GRADUL ZERO
Se-anunță o furtună mare –

Ba chiar mai mult: o pustiire –
Nu vor rămâne în picioare
Nici un copac, nici o clădire.
Cu toate astea, mi s-a spus

Că eu nu fi-voi afectat,
Că zeii vor lua măsuri –
Și,-ntr-adevăr, au și luat:
Să nu mi-o poată smulge vântul

Oricât de mare-ar fi furtuna –
Pe crucea mea s-a așezat
O pasăre, mai grea ca luna.
VINE APOCALIPSA
Vine Apocalipsa, domnilor! Ascultați:

Au început să se-njure de dumnezei
Până și îngerii pictați
Pe pereții bisericii „Sfântul Andrei”.
Crucea mamii lor, de atei!

40 Spiridon Popescu
SCRISOARE CĂTRE DOAMNA X (1)
Mă zbat să scap de moarte,

Dar nu există căi –
În marea mea de lacrimi
Trăiesc rechinii tăi.
PERCEPTORII ACEȘTIA
Perceptorii aceștia,
iubito,
au inimi mai de piatră
ca a ta –
pentru că n-am putut să-mi plătesc
întunericul
au venit și mi-au pus sechestru
pe stea.
42 Spiridon Popescu
ȘI CUM MERGEAM AȘA
Se scuturase filamentul poeziei

Sau avusese loc o decuplare de stea...
Ceva, oricum, să știi, se întâmplase,
Căci nu zăream nimic în preajma mea.
Și, cum mergeam așa, pe dibuite,

Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare,
De-odat-am auzit o bufnitură:
Căzusem, pentr-un secol, în uitare.
RUGĂCIUNE (1)
Domnule înger,
Nu te uita
Că-mi este haina
Ca vai de ea.
Ce port sub haină
(Lume puțină
Cunoaște asta!)
E o lumină
Care lumină
Precum un soare.
De nu ai capul
Pătrat și tare,
Cum mai zic unii
(Naiba să-i ia!...),
Coboară-n mine
Când s-o-nsera
Și mă păzește
De cele rele
Ca și pe-aceia
Cu blănuri grele.
44 Spiridon Popescu
GREU CA UN TĂVĂLUG
T
„ u, voi veghea să fii tăvălugit, mi-a spus demiurgul,
Mult mai bine decât drumurile pregătite de muncitori
Spre a fi asfaltate –
În sufletul tău
Nu trebuie să se ivească gropi niciodată.”
Nici n-am apucat să-i mulțumesc demiurgului,

Că unul din îngeri, auzind convorbirea,
A și lăsat cerul, greu ca un tăvălug,
Peste mine.
LIPSA DE PROBE
M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău.

Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:
Deși mi-au scotocit întregul Eu
Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.
Deci, nu există probe c-am murit,

Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău.
46 Spiridon Popescu
RUGĂMINTE (1)
Domnilor cu puști în spate,

Rogu-vă pre voi frumos,
Apărați-mă de mine –
Sunt un ins periculos:
Pot oricând să sparg oglinda,

Să-mi împrăștii pe podea
Sinele în mii de cioburi
Și s-ajung o haimana.
Vă plătesc regește paza,

Însă nu întârziați –
Am nevoie, chiar din clipa
Asta, să mă apărați.
BLESTEM (1)
Eul meu, bată-l norocul,

Numai rele mi-a făcut:
Mi-a pierdut la pocher moartea,
Și tristețea la barbut –
M-a lăsat, fir-ar să fie,
Într-o cruntă sărăcie.
Vedea-l-aș pe năsălie!...
48 Spiridon Popescu
FRAGMENT DE AUTOBIOGRAFIE (2)
Sunt un neisprăvit, vecine,

Nu merit stimă și iubire:
Cerui să mă-ntâlnesc cu mine,
Dar nu venii la întâlnire.
Sunt un nemernic, domnișoară:

Deși m-am anunțat și-n scris
Că merg să mă conduc, la gară
Plecai tot singur. Ăsta mi-s!
CA SĂ EVIT SCANDALUL
Revin în mine, Doamne,

după un lung turneu,
făcut c-un cor de îngeri
prin cerurile Tale,
însă aici, surpriză:
constat că un alt Eu
se instalase-n mine
și-mi sta mereu în cale.
Ca să evit scandalul
am luat în piept nămeții
și am plecat din mine
pentru tot restul vieții.
50 Spiridon Popescu
PIERDEREA SINELUI
M-am arătat atât de rar la mine,

Încât atunci când îmi bătui în geam
Habar nu avusei că eu eram
Și mă trezii strigând: „Ce vrei, străine?
Pleacă imediat că, de nu pleci,
Pun mâna pe ceva și te fac terci.”
Plecai definitiv. Și, uite-așa,

Azi vreau, dar nu mai am cui m-arăta.
ANUNȚ
Primesc în gazdă-un înger disperat,

Un înger izgonit de Dumnezeu,
I-asigur tot confortul: masă, pat
Și nu îi cer chirie nici un leu.
Atât doar îi pretind: când e-ntrebat

Să spună la vecini că-i Eu-l meu.
52 Spiridon Popescu
STAU ÎN AFARA MEA
Stau în afara mea și nu-ndrăznesc să intru,

și aș intra,
căci vântul începu din nou să bată...
Dar, Dumnezeule, cum poți să bați
la o ușă capitonată?
SPAIMĂ
Tot timpul m-am temut cumplit de mine

Mi se părea că sunt un lup flămând
Care, de-o să mă prind vreodată singur,
O să mă sfâșii ca pe-un miel plăpând.
Cum se lăsa zăpada peste lume

Mă și vedeam pe albu-i sângerând...
Tot timpul m-am temut cumplit de mine
Mi se părea că sunt un lup flămând.
54 Spiridon Popescu
VIAȚĂ DE CÂINE
În fiecare dimineață, după ce mă trezesc,

Îmi lustruiesc cizmele, îmi aranjez uniforma,
Îmi servesc ceaiul (neîndulcit), apoi
Mă duc în fața soldaților adunați pe platou
Și ordon:
„Să iasă-n fața careului cei care cred
Că există vreun om mai singur ca mine!”
Dar, Dumnezeii mamii ei de viață,

Soldații sunt parșivi, nu ies în față!
SPOVEDANIA UNUI HOȚ
Mă furișam spre tine

cu gând viclean și rău,
Voiam să-ți fur tristețea
și să devin bogat,
Dar când să-ți intru-n suflet,
tiptil, neobservat,
Din el țâșni deodată
un fioros dulău.
Mă speriai, desigur,
și, pentru-ntâia oară,
Mă întorsei acasă,
învins, cu mâna goală.
56 Spiridon Popescu
RĂSPUNS LA O SCRISOARE (1)
Da, Doamne, confirm știrea:

am fost călcat de hoți,
Însă din inventarul
abia sfârșit, se pare
Că nu-i, nici pe departe,
o pagubă prea mare:
Doar eu lipsesc din mine,
în rest sunt, Doamne, toți.
POEM CU TITLUL „FĂRĂ TITLU”
Se subțiase Dumnezeu în mine

Încât puteam s-ascut cu el creioane –
L-aș fi salvat: îl răstigneam, dar cine
Să-mi împrumute două-trei piroane?
Lumea era săracă rău, vecine –

Vânduse tot să-și cumpere obloane.
58 Spiridon Popescu
PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ
Priviți, această ghilotină

de azi încolo e a voastră.
V-o dăruiesc (conform sentinței)
spre-a mă ghilotina mereu;
M-am condamnat atât de aspru,
să poată zilnic să se vadă
Că nu e nici măcar o pată
de roșu, în lăuntrul meu.
Dacă va obosi călăul

aduceți altul, cât mai grabnic,
Să nu se piardă nici o clipă,
căci timpu-i prețios, știți bine,
Iar de se va toci vreodată
oțelul, vă implor, prieteni:
Nu dați decret de grațiere –
decapitați-mă cu mine!
UTOPIE
Va veni vremea
Când noi vom locui cerul și Dumnezeu pământul,
Când noi vom fi atotputernici,
Și Dumnezeu va ridica biserici
și se va închina la icoanele noastre.
Atunci femeile noastre se vor sfinți,
Rămânând fecioare,
În timp ce Maria
(Preacurata Maria!!!)
Se va destrăbăla precum ultima târfă.
Din înălțimea cerului,
Îl vom auzi pe Dumnezeu înjurând-o:
„Oamenii mă-tii, de târâtură!”
Și vom gândi:
„Ne trebuie un iad pentru sufletele acestea”.
P.S.
Mulțumesc lui Dumnezeu că a dispărut Inchiziția
Altfel,
Pentru poemul acesta aș fi fost ars pe rug.
60 Spiridon Popescu
SĂ NU ZICEȚI CĂ NU V-AM SPUS!
Fac un apel disperat

Către toți bărbații creștini
Însurați cu Mării evlavioase:
Fraților,
Supravegheați-vă cât mai atent nevestele,
Nu le lăsați să zăbovească prea mult
Prin preajma lui Dumnezeu –
O să vi le îmborțoșeze
Și-o să se umple lumea de Hristoși
Și atunci,
Va fi vai și amar de viețile voastre:
Ca să poată asigura necesarul de cuie,
Autoritățile vor fi nevoite
Să vă încovoaie spinările
Cu tot felul de taxe și impozite –
Veți ajunge atât de săraci,
Că nu veți mai avea, în curând,
Nici după ce bea apă.
Să nu ziceți că nu v-am spus!

TRAGEDIE ÎN CER (1)
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat.

Cert e că Dumnezeu s-a sinucis –
A fost găsit de Petru, agățat
De creanga mărului din Paradis.
Se șușotește pe la colțuri că
Necazul ăsta vine de la Miel
Care, de-o vreme-ncoace, le cam dă
Cu tifla la toți îngerii din cer.
Probabil, vreun înger, sictirit,

O fi făcut o plângere la Tată,
Iar Dumnezeu, când a intervenit,
Să-nchidă gura Mielului, deodată,
A fost, și el, atât de rău bruscat

Încât o mare scârbă l-a adus
În pragu-n care nervii i-au cedat.
Dar... adevărul-l știe doar lisus.

62 Spiridon Popescu
DAR SĂ PRIVIM
Dar să privim lumina-n oceane scufundată,

Prin ochii de nisip ai peștilor de humă,
Cum n-or putea ajunge acolo niciodată
S-o tulbure copitele de brumă.
Cum nu vor fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie

Din trupul ei să muște, din buza ei să soarbă –
Lumina din adâncuri va fi de-a pururi să vie,
Așa cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă.
DE CÂTE ORI
De câte ori ți-e foame sub retină,

Cu palme moi, râvnite de inele,
Plătește-un bon la casa dintre stele
Și vei primi o masă de lumină.
Nu frecventa cantinele terestre,

C-aici bucătăresele de humă
Gătesc acum, în loc de rouă, brumă
Și pun afișe false la ferestre.
64 Spiridon Popescu
ABIA TÂRZIU
Se-nghesuise pasărea în mine,

Dar nu-ndrăzneam s-o încălzesc, de teamă
Că, de îndată ce o să-și poată iar
Mișca puțin aripile,-o să zboare.
Abia târziu, când mă rugă iubita,

Mă-nduplecai s-aprind în mine focul,
Însă atunci mă ostenii degeaba,
Că pasărea își părăsise locul.
SFATURI
(1)
Ferește-te să cazi din tine –

E înălțimea de la care
Cel ce alunecă, iubito,
Aproape totdeauna moare.
(2)
Ferește-te să cazi în tine,

Va fi mortală căzătura:
Când sufletul ți-e plin de săbii
Cum să te duci spre el de-a dura?
66 Spiridon Popescu
ARTĂ POETICĂ
Nu sunt normal, iubito:

Deși cunosc prea bine
Ce riscuri presupune
Sportul acesta dur,
Tot nu mă pot abține
Și,-uimind pe cei din jur,
Mă urc în Dumnezeu
Și sar în mine.
***
Un tigru-nfometat
gândi că-i bine
Să își ascundă Sinele
în mine.
Într-adevăr
fu foarte inspirat,
Căci Sinele-i scăpă
nedevorat.
68 Spiridon Popescu
APROAPE SONET
Ajunsă-n pragul morții, tristețea mea mi-a spus:

„De vrei să-ți meargă bine-n poezie
Ferește-te cât poți de bucurie,
Căci pe acolo versuri bune nu-s”.
Am încercat să o privesc de „sus”

Și să ignor povața ei târzie,
Dar, când văzui că slova mi-i lălâie,
Și-ntre poeți sunt doar un biet intrus
Mă mâniai. Și-n marea mea trufie

Mă răzbunai cumplit pe bucurie,
Trăgând cu pușca-n ea ca-ntr-un fazan.
Nu cred c-o răpuneam (fir-ar să fie!)

De nu mă ajuta, cu dibăcie,
Și ea: tristețea unui prunc orfan.
NU MAI LĂSA POETUL
SĂ ODIHNEASCĂ
Nu mai lăsa Poetul să odihnească

pe acoperișul casei tale, iubito,
o să topească zăpada
cu febra lui
și culoarea sângerie a țiglei
îl va face pe aiuritul ăla de gâde
să-ți confunde acoperișul
c-un eșafod.
Mereu o să-ți tulbure liniștea

zbaterea trupurilor decapitate.
70 Spiridon Popescu
POETUL
Poetul este singurul pieton care nu poate fi obligat să

țină cont de culorile semaforului.
El poate traversa când îl taie capul, pe orice culoare. Agen-
ții de circulație au primit ordin să nu-l fluiere, iar mașinile
au fost dotate cu niște aparate speciale, programate să le
frâneze brusc atunci când se apropie la o distanță ame-
nințătoare de el. Dacă vreun agent mai orgolios se încă-
pățânează și vrea să-l trateze ca pe toți ceilalți, intervine
imediat opinia publică:
„Lasă-l, domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet?”
De aceea, poetul este insul cel mai punctual: ajunge în-
totdeauna la întâlnirea cu moartea, fără să aibă întârziere
nici măcar un minut.
POVESTE
Mi-am zidit o cas-albastră

Și-am pus ochii lui Homer
Fereastră.
Iară eu m-am pus perdea
Și cum stam la geam, așa,
M-am trezit – ce-o să vă mire! –
Vindecat pe veci de-orbire.
72 Spiridon Popescu
POVESTE DE-ADORMIT BUNICII
Într-o zi,
Dumnezeu trecând cu caleașca
Pe lângă un copil de trei ani,
Care se juca în țărâna din marginea drumului,
Îi dădu „bună ziua!”.
Copilul însă,
Prea ocupat cu joaca lui,
Nu-i mulțumi.
Ofensat,
Dumnezeu hotărî să-l îmbătrânească pe loc,
Dar copilul avea atâta poftă de joacă
Încât
Nici nu fu chip să se lipească bătrânețea de el.
Văzând că nu are nicio putere asupra puștiului,

Dumnezeu se înălță la cer
Și, de rușine,
Nu mai pogorî pe pământ
Niciodată.
SEMAFOR (3)
La dorința Poetului
de a traversa grădina,
petalele trandafirilor roșii
înverzesc.
74 Spiridon Popescu
SUNT NOPȚI ÎN CARE
V
„ ai, ce pitic mai ești!” – din când în când
Îi strig-un plop, poetului, râzând –
„Cum poți să mai trăiești, măi frățioare,
Când ești atât de-ndepărtat de soare?”.
„O, plop înfumurat și necioplit,

Nu te uita că-s mic și pricăjit,
Sunt nopți în care, plin de îngerime,
Sunt mai înalt c-un Dumnezeu ca tine”.
EMINESCU
El s-a născut din dorința noastră de-a fi,

Din orgoliul cuvintelor noastre –
Nu-n pântec de femeie a mișcat
Ci-n pântecele cerului, albastre.
În scutece-nfășat n-a fost văzut

Cum a fost trupul meu sau al tău,
I se făcea baie într-un lac plin de nuferi
Și era înfășat doar în numele său.
76 Spiridon Popescu
Ursitori nu i-au pus: se știa dinainte
Că-i ursit să nu fie nimeni ca el,
Lăutarii n-au îndrăznit să-i cânte la nuntă
De aceea n-a purtat pe deget inel.
De aceea n-a fost ispitit niciodată

Să-și ridice în sat locuință,
Își împletise-un pat din flori de tei
Și locuia în propria-i ființă.
Prințul acesta, căci era un prinț,

Putea să-nvețe-orice pe dinafară,
Un singur lucru n-a putut nicicând:
Să-nvețe de la oameni cum să moară.

ARGHEZI
Un biet monah, retras într-o chilie,

Încearcă, ispitit de apogeu,
Să-l pipăie c-un braț pe Dumnezeu,
Dar pipăirea lui tot întârzie.
Probabil, Demiurgul, pe furiș,

L-a prins rostind în loc de psalmi, agate
Și nu mai vrea acum să i se-arate
Nici când îl vede singur și pieziș.
Monahul, obosit de așteptare,

Văzând că ruga-i este în zadar,
Coboară printre gâze, plin de har
Și iscă frumuseți nemuritoare.
78 Spiridon Popescu
NICHITA
Era un domn,
nu sta să se tocmească:
dădea bacșiș la flori
să înflorească,
le mituia pe toamne
să se facă,
prin plopii lui,
că au uitat să treacă.
Când bani de mituit

n-a mai avut
s-a dus în cer,
să ia un împrumut.
DINESCU
Poetul ăsta
e un pișicher,
poetul ăsta
n-are nimic sfânt:
cu fiecare carte
face gaură-n cer
prin care-apoi
atâția îngeri pier,
căzând ca bolovanii
pe pământ.
Doamne, de mă iubești,
fă-mă ca el
și-o să-Ți ridic biserici
din Cuvânt!...
80 Spiridon Popescu
DIALOG (1)
Mă-ntreb mereu, iubito:

„De ce de-atâta timp
La trupul meu cel palid
Îi zic, mai toți, Olimp?”
„Ești prea naiv, poete,

Altminteri pricepeai:
Ți-e inima zeiță –
Jertfește-i tot ce ai!...”
POEȚII, SOLDAȚI NEINSTRUIȚI
Poeții, soldați neinstruiți, confundând

Gurile tunurilor cu niște găuri de șobolani
Umplură câmpul de luptă cu pisici negre.
Acestea,
Simțind probabil cât sunt de naivi,
Tocmai când se pregăteau de asalt,
Le tăiară calea.
Și, astfel,
Poeții, soldați neinstruiți,
Pierdură Victoria.
82 Spiridon Popescu
ÎN ULTIMA VREME
În ultima vreme,
Poetul își pierde nopțile, nu scriind,
Ci încercând să-și deschidă, zadarnic,
Venele întărite ca piatra.
Plictisit de lume, de viață,
El uită mereu că-i e foame
Și se supără
Când Inspirația vine și-l poftește la masă –
„Ți-am spus să nu mă deranjezi, nenorocito,
Ți-am spus să nu mai intri la mine
Decât chemată!”
„Am înțeles!”, își lovește călcâiele Inspirația,

Dar iese afară
Fără să înțeleagă comportarea maestrului
Din ultima vreme.
VELEITARUL
Cu frigiderul plin, cu burta plină,

Se așeza la masa lui de scris,
I se părea c-a fost de muză prins,
Când râgâia credea că dă lumină.
La numai câțiva metri depărtare,

Flămând, de două zile nemâncat,
Un biet boem, poet adevărat,
Se împușca în cap. De disperare.
84 Spiridon Popescu
UNOR DETRACTORI
Voi, cei ce azi vă comportați cu mine

Precum un Grama, ieri, cu Eminescu,
Gândiți-vă că poate într-o zi
Urmașii voștri dragi vor locui
Pe bulevardul „Spiridon Popescu”
Nu-i faceți, deci, să moară de rușine!

SISIF ȘI PASĂREA MĂIASTRĂ
Fusese osândit să ridice un bolovan pe un munte,

Dar, de câte ori ridica bolovanul,
O droaie de gușteri țâșneau de sub el.
Omul îi lua în palmele lui bătucite,
Le punea câte o pereche de aripi,
Apoi îi așeza în fața oglinzii
Să se minuneze cât de bine le stă,
Și să zboare.
În curând văzduhul se umplu de păsări,
Iar zeii,
Care nu mai văzuseră în viața lor atâta frumusețe,
Începură să se certe-ntre ei
Lăudându-se fiecare
Că lui îi venise ideea să-l osândească pe om.
Profitând de haosul ăsta,

O pasăre se strecură în Olimp
Și fură nemurirea.
86 Spiridon Popescu
BRÂNCUȘIANĂ
Nu depozitați inimi,
inflamabile,
în jurul Porții Sărutului –
buzele îndrăgostiților
sunt atât de încinse,
încât s-ar putea produce
cel mai mare incendiu.
PSALM (1)
Doamne, dacă m-ai născut din iubire,

De ce nu mi-ai dat soarta mielului? –
Pe miel îl mănâncă lupul o dată, și gata! –
De ce mi-ai dat soarta omului,
Să mă mănânce câinii toată viața?
88 Spiridon Popescu
PSALM (2)
Te implorăm, Doamne,
Nu mai scoate Moartea la cosit
Pe căldurile astea –
O să transpire puternic,
O să bea apă rece,
O să facă pneumonie
Și-o să moară.
Ce ne vom face, Doamne, atunci

Noi, cei rămași necosiți?
Cine o să ne mai scape pre noi
De blestemata aia de nemurire?
3 SPRE 4 SEPTEMBRIE 1952
În noaptea aceasta, în care trebuia să mă nasc,

Deși nu eram de serviciu, am intrat în tipografie
Și am ținut să-mi corectez personal șpaltul vieții
De teamă
Să nu apară cumva, din greșeală,
Programarea tramvaiului la 21 de ani.
Spre dimineață,
După ce verificasem și ultimele „semne de punctuație”
Zâmbeam fericit
Ca un gazetar care-și făcuse exemplar datoria
Și care credea că toți cititorii vor fi mulțumiți.
N-a trecut însă mult și s-au auzit destui înjurând

Că literatura română a fost păgubită
De o poezie foarte frumoasă - „Pasărea cu clonț de rubin”.
Aceasta m-a mâhnit și m-a făcut să-mi sfătuiesc fiul

Nici să nu dea prin tipografie în noaptea nașterii lui.
90 Spiridon Popescu
MI-AM SFĂTUIT MÂINILE
Mi-am sfătuit mâinile să se ascundă în buzunarele

pantalonilor
Când am simțit că Negura se pregătea să-mi pună
o armă în mână
Și să-mi spurce degetele, obligându-le să tragă în stele.
Am fost bănuit imediat de această complicitate
Și am fost arestat.
După ce a văzut că tortura nu dă rezultate
Negura a-nceput să facă promisiuni:
De pildă, că voi fi eliberat dacă îmi voi trăda mâinile.
N-am vrut să recunosc că știu unde se află ascunzătorile lor
Și am fost împușcat.
Negura m-a văzut rostogolit în fața plutonului de execuție
Și m-a crezut mort, ca toți morții.
Nu știa că atunci, când mâinile mele or să poată ieși
fără teamă din buzunare,
Pline de măiestrie, mă vor ridica pe un soclu atât de înalt,
Încât nu voi avea timp să cobor niciodată în moarte.
SUNT UN FRANÇOIS VILLON
Sunt un François Villon, născut din flori,

În jurul meu roiesc spânzurători
Cu frânghii, putrezind de nerăbdare
Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare.
Să nu le dai putere-asupra mea,
Tu mă ridici prin vers la rang de stea,
Dar vai: în loc să-ți port recunoștință
Și să mă-nchin spre ceruri cu credință,
Eu-ți ies pe-ascuns în drum – lichea mai sânt!
Te tâlhăresc și-ți fur chiar duhul sfânt.
92 Spiridon Popescu
FOCAR DE ÎNGERI
Iubita mea e un focar de îngeri,

Dac-o sărut fără tifon la gură
Mă-mbolnăvesc rapid: simt cum, deodată,
Mi-apar pe creștet semne de aúră.
Cu disperare-n glas și teamă-n oase

Te-ntreb, domnule doctor: n-ai cumva
Printre atâtea seruri fabuloase
Vreun vaccin și pentru boala mea?
Fii înțelept, de vrei să tragi foloase –

Răspunde-mi „Nu” și-ți dau bacșiș o stea.
JEANA LU’ ION
Sunteți datori vânduți

acestei femei –
coapsele ei
(sper să nu m-audă soția)
m-au făcut deseori
să vă uit (să vă iert)
mojicia.
Până și Dumnezeu, am aflat,

privind-o mai atent, a strigat:
„Regret că l-am făcut pe Iisus cu Maria!”
94 Spiridon Popescu
BALADĂ (1)
A venit la mine și mi-a spus:

„Lasă-mă să-ți zic Iisus”.
M-a luat deoparte-apoi: „Ai fost tâmplar,
Fă-mi până mâine-o cruce de stejar”.
Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,
Mieros, și-un pumn de cuie cu-mprumut.
A doua zi, când era gata tot,

Ca o femeie m-a luat de cot,
Șoptindu-mi candid: „Haidem, frățioare,
Să facem pe Golgota o plimbare...”
BALADĂ (2)
Zise moartea către mine:

„Mă, când crezi c-ar fi mai bine
Să te iau, acum ori mâine?”
O rugai: „Fii omenoasă,
Moarte, măcar mă mai lasă
Să-mi fac iubita mireasă”.
„Bine, mă, te voi lăsa,
Dar să știi, la nunta ta,
Voi veni și voi juca.
Să mă ierți de s-o-ntâmpla,
Beată, să dobor vreo stea”.
96 Spiridon Popescu
DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN
Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum te lauzi la toți sfinții,
Dă-i în scris poruncă morții
Să-mi ia calul, nu părinții.

N-asculta de toți zurliii,
Să-mi ia calul, nu copiii.
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Să-mi ia calul, nu iubita.

Cum susții în gura mare,
Moaie-ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare
Dă-i în scris poruncă morții,

Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul.
98 Spiridon Popescu
ELEGIE
Poate-ntr-o zi o să te-anunț că-i toamnă,

Tu te vei zgribuli de-atâta brumă,
Mă vei lovi c-un înger peste gură
Să tac, dar eu, în loc să te ascult,
Voi murmura ca un nebun: „E toamnă,

Nu vezi cum mi-a îngălbenit retina,
Nu simți cât e de galbenă lumina
Ocheadelor de-acum?”
DEVORATĂ DE LUPI
Tu încerci să te-apropii ca un vânt de toamnă de mine,

obligându-mi frunzele de pe frunte să cadă,
eu încerc să-mi strecor zăpada în tine
și să-ți flămânzesc lupii.
Într-o zi, parcă văd, o să fim găsiți amândoi:

eu – la o margine de pădure, copac fără frunze,
tu – în mijlocul unei păduri, devorată de lupi.
100 Spiridon Popescu
SCRISOARE DE ADIO
De la o vreme,
sângele tău
circulă paralel
cu inima mea.
De aceea
buzele noastre
nu se vor mai putea întâlni
niciodată.
CONFUZIE
Au trimis Toamna să ruginească frunzele plopului

Dar, cum nu era nici un pic de lumină,
Toamna a confundat frunzele plopului
Cu sufletul meu.
Iată de ce, iubito,

Atunci când îmi pui urechea pe inimă,
Nu auzi nici o privighetoare cântând.
***
Nu știu cum paștele mă-sii se-ntâmplă,

că eu
mă nimeresc mereu
numai acolo, unde
timpul nu are
decât secunde.
TOAMNA
Toamna este anotimpul care ne aduce aminte că toate

lucrurile din lume au o limită. Adică o moarte. Oricât
de uituci am fi, nu putem uita, totuși, cu câtă semeție și
ignoranță ne privea de la înălțimea ei, doar cu câteva luni
în urmă, frunza de plop. Și iată: astăzi călcăm cu picioa-
rele pe ea.
Există o legendă care spune că, odată, demult, niște zei
plictisiți de atâta ședere-n Olimp, s-au gândit să co¬boare
puțin pe Pământ.
O întâmplare nefericită a făcut ca această coborâre să
aibă loc tocmai când pe aici, pe la noi, se așezase de-a bi-
nelea toamna.
Priveliștea care li s-a înfățișat, le-a vârât în suflet atâ¬ta
tristețe că, de atunci înainte, nici preoții și nici altarele
n-au mai reușit să-i convingă vreodată că sunt nemuri¬-
tori.
Nu știu de ce, dar toamna mi se par muritori până și
majestățile lor, poeții...
AFLAI DE LA ZĂPEZI
Aflai de la zăpezi că nemurirea

Vine de undeva, din albul lor,
Și-mi ridicai atunci o casă-n munte,
Să-mi ningă mai tot anul în pridvor.
Privind prin geam cum cresc în jur nămeții

Mă și vedeam ajuns nemuritor,
Dar mă-nșelai: din ce-i mai 'nalt omătul
Și lupul flămânzește mai ușor.
COMENTAREA UNEI SENTINȚE
Precis că Dumnezeu fu mituit,

De nu vru El deloc, deloc să vadă
Că Soarele-i un criminal nenorocit
Care-a ucis atâția oameni de zăpadă
Și, prin urmare,
În loc să-i dea ani grei de-nchisoare,
Cum merita cu vârf și-ndesat,
Îl declară nevinovat.
Pronunțarea sentinței mă lăsă mut:

În vecii-vecilor n-aș fi crezut
Că-n Cer
Judecățile sunt făcute la fel
Ca pe la noi.
Doamne, nici nu-mi vine să mă gândesc

Cum va arăta Judecata de-Apoi!...
SUNT MAI PUȚIN C-UN VERS
Sunt mai puțin c-un vers decât zăpada,

Altminteri tot la fel de alb ca ea
Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama
De stau în preajma iernii, sau a mea.
Sunt mai puțin c-un vers ca luna plină,

Altminteri strălucirea mi-e la fel
Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama
De-s luminat de mine, sau de cer.
CÂNTEC (2)
Când eram puțin mai tânăr

Mă-nhăitam cu câte-o stea
Și plecam să tâlhărim
Bezna. Doamne, ce-mi plăcea!.
Stăm la pândă-n drumul mare

Și când bezna se ivea
O păleam cu sete-n frunte
Până când se prăbușea,
Îi zvârleam apoi desaga

Cu tot negru’ ce-l avea
Și-i puneam pe umăr alta
Cu grădini de crini în ea.
.......................................
La întoarcerea spre casă
O lumină ne orbea –
Crinii străluceau de parcă
De trei secole ningea.
RAPORT
Se dedică distinsului medic Andrei Voiculescu
Ieri, pe la ora zero și ceva,

A fost spitalizat un fulg de nea.
Căzuse din văzduh și-și fracturase,
Lovindu-se de pomi, mai multe oase.
Avea dureri cumplite, căci albise –
Parcă tot sângele i se golise.
L-a operat un medic foarte mare,
Dar fără nici o șansă de salvare:
În nici o farmacie de sub cer
Nu se găsea medicamentul „Ger”.
E-ATÂTA ALB
E-atâta alb de-a lungul unui râu –

Că nici arinii nu mai pot să vadă
Sub mal decât prin frunze de zăpadă –
Când peștii trec călări cu solzi la brâu.
Din matca lui cărăm nisip spre grâu

Și-l așezăm cu grijă în clepsidre,
Să curgă veacul alb, lipsit de hidre,
Prin pâinea rumenită tot mai viu.
PASTEL
Ninge –
Probabil, Dumnezeu sesizând
Că gustul cititorului s-a schimbat,
Că poezia rimată
Nu mai are succesul pe care-l avea,
A încetat să mai scrie sonete
Și s-a apucat să compună
Poeme în vers alb.
DIALOG
C
„ e faci, Frumoaso?” –
întrebă soarele,
într-o zi mai călduroasă,
zăpada.
„Mă topesc de dragul tău”,
îi răspunse aceasta.
...și vremea
începu să se răcească
din nou.
RĂSPUNS LA O SCRISOARE (2)
Da, Doamne, confirm știrea:

ieri noapte-am fost prădat,
Însă din inventarul,
sfârșit acum o oră,
Reiese că e vorba
de-o pagubă minoră –
Doar inima-mi lipsește,
doar ea mi s-a furat.
Deci n-a fost un dezastru,

cum se tot scrie-n presă,
Nici nu putea să fie
căci, după știrea mea,
Banda n-a fost condusă
de un tâlhar sadea,
Ci, râsu’ lumii, Doamne:
de-o tânără prințesă.
SCRISOARE DE DRAGOSTE
Cristinei
Când, „te iubesc”, ți-am spus întâia oară

Sufletul meu (trecut prin iad, prin smoală)
Părea un fel de „ninge-n primăvară”,
Iar din al tău (îți mai aduci aminte?)
Cădeau într-una frunze vestejite.
Acum privește: ambele sunt pline

De pomi în floare, păsări și albine.
IUBITA POETULUI
Ea nu îi spune niciodată „te iubesc”,

Nu-l mângâie și nu-l sărută niciodată,
Dragostea ei față de el reiese din faptul
Că, atunci când el se află la masa de scris,
Ea aruncă zăpadă pe penița stiloului
Care devine incandescentă!
INCEST
Îmi plac la nebunie ochii verzi,

Dar, cum nu am reușit niciodată
Să cuceresc o astfel de femeie,
Am sfârșit prin a mă îndrăgosti
De un fir de iarbă răsărit pe mormântul mamei.
O CĂLĂTORIE ÎN ZORI
Vom poposi în altă viață

Cu sângele întors pe dos,
Când trenul, șuierând nervos,
Va cere,-n loc de abur, gheață.
Vor bate clopote perfide

În turle pline de păcate,
Noi, în morminte profanate,
Ne vom visa sub piramide.
DIALOG (2)
C
– e faci?, mă-ntreabă moartea.
– Încerc și eu, de-un timp,
Să urc spre mine însumi
Ca fumul spre Olimp,
Poate-mi conving ego-ul
(Acum pe post de zeu)
Să nu mi te trimită,
Că ești urâtă rău.
.............................................
– De ce, mă-ntreabă moartea,
Ți-e somnul agitat?
– Am remușcări, frumoaso,
Că ieri te-am supărat.
BATĂ-L PUSTIA DE ARHITECT!
La fiecare cădere de stea

Se pornește în mine un clopot
Răscolindu-mi ființa.
Bată-l pustia de arhitect,

Nu voi înțelege nicicând
Cum și-o fi putut imagina el
Sângele meu sub formă de clopotniță!...
ȘI CUM MERGEA SPRE CASĂ
Ș
... i, cum mergea spre casă,
smuls din melancolie,
Poetul se întoarse,
deodată, spre soție:
„Iubito, ține cheia

și du-te înainte,
Să nu stea pe la ușă
aducerile-aminte –
Eu mă așez (luai leafa)
la rândul ăsta, poate,
Apuc și eu (de poftă)
un kilogram de moarte”.
SOMN AGITAT
Nici nu-nchid bine ochii, că-ndată și tresar:

Visez că te voi pierde. Ce coșmar!!! –
Mi se transformă sângele în var
Și-mi bate inima, de parcă
Mi-ar fi sărit un crocodil în barcă.
BALADĂ (3)
A fost cumva
o pasăre pe-aci
care-ngâna mereu
un cântec gri?
O pasăre
ce se-nălța spre Soare
nu dând din aripi,
ci bătând din gheare?
Această pasăre
e moartea mea –
să n-o ucideți
dacă dați de ea.
STAU ȘI MĂ-NTREB
Stau și mă-ntreb: „Ce-ar fi să mi se murdărească hlamida

Tocmai acum, când femeile nu mai au timp
nici să rămână gravide,
Când mașinile de spălat au fost transformate
în uzine de tancuri,
Iar apa
(Da, apa!)
A fost, aproape în întregime, consumată de pompieri?”
„Ai grijă!” – se răstește într-un telefon instalat,

Tocmai la capătul lumii, Sinele meu.
DACĂ MĂ-NTREBI
Dacă mă-ntrebi când m-am născut, de teamă

Să nu-ți răspund greșit, mai bine tac –
Cine mai știe astăzi cum îl cheamă
Și-n ce zi s-a născut, și-n care veac?
Dacă mă-ntrebi ce prieteni am, mi-e greu

Să-ți dau răspunsul ăsta dintr-o dată –
Aveam, până mai ieri, egoul meu,
Dar ne-am certat, pentru-o nimica toată.
Dacă mă-ntrebi de-mi mai trăiesc părinții,
Ca din adâncul unui somn tresar:
Încă mai ară și-și respectă sfinții,
Deși citesc mai greu în calendar.
Dacă mă-ntrebi (o, nu mă rușina!...)

De-i mai ajut când văd că-s nevoiași,
Mă bâlbâi și mă scuz: nu pot scăpa,
Am foarte multă treabă la oraș.
Dacă mă-ntrebi ce fac (n-am nici o vină

Că nu mă crezi), o să-ți răspund curat:
Mă ploconesc, de-o viață, la lumină,
Să treacă și prin geamul afumat.

DIALOG NOCTURN
C
„ e faci, stimate domn,
De ce ești treaz?”
(Mă-ntreabă-n câte-o noapte
Câte-o stea)
„Scriu poezii...
(De fapt, bat niște cuie –
Nu-n palma lui lisus
Ci-n palma mea)”.
TEAMĂ
Deși era un ger de crăpau pietrele,

Ceva inexplicabil, nelalocu’ lui se-ntâmpla:
Inima mea
Nu reușea nicidecum să înghețe.
Din cauza aceasta, iubito,

O bucată de vreme chiar m-am temut
Ca, nu cumva, sentimentelor tale,
Cu vădite înclinații spre patinajul artistic,
Se le treacă prin cap într-o zi
Să emigreze spre alte inimi,
Mai potrivite
Practicării acestui sport grațios.
MISTER
Mi-au împlântat cuțitul în inimă,

Voiau să mă ucidă dar, vai,
Din rană
În loc să curgă sângele meu
A început să curgă sângele lui Iisus.
Anchetatorii desemnați
Să elucideze acest mister
Nu au reușit nici până în clipa de față
Să răspundă la cele două mari întrebări:
Ce căuta sângele lui Iisus
În inima mea?
Și cum a ajuns el acolo,
Știut fiind
Că, la toate intrările inimii mele,
Fuseseră plasate santinele?
SECHESTRU
Fiind cu capul în nori

Mai tot timpul,
Poetul a uitat într-o zi
Să-și plătească impozitul
Pe talent.
Făr’ să le pese
Că fiii lor
Îl învață la școală,
Oamenii fiscului
Au venit val-vârtej
Și i-au pus sechestru
Pe turnul de fildeș.
VRÂND SĂ DEVINĂ PEGAS
Tocmai mă bucuram
că locuiesc într-un sat liniștit
când, deodată,
o știre mă pocnește
în moalele capului:
aflu
că mânzul vecinului Sandu Cocârcă
a fost arestat.
După spusele crainicului

cică ar fi fost surprins de-o patrulă
tocmai când încerca să tâlhărească un flutur
și să-i fure aripile.
GHINION
Doamne,
Mi-am spălat cântecul în lumina aurei Tale,
Cum își spală femeile rufele în albia unui râu,
Apoi m-am primenit cu el
Și m-am dus la hora din s(t)at
Unde se strânseseră toți poeții de vază.
Nici n-am ajuns bine că am și auzit șușotind:
„Ia uitați-vă, bă, ce cântec curat are ăla,
Hai să-l tragem de limbă, poate aflăm și noi
în ce apă îl spală”.
N-au reușit să afle nimic: au avut ghinionul

Să mă apuce tocmai atunci, așa, din senin,
O dorință nebună de a-mi săruta iubita
Și, fie vorba-ntre noi,
Oricât de avangardist ai fi,
Nu poți să tragi pe cineva de limbă
Când își sărută iubita.
PSALM (3)
Doamne,
Mi s-a umplut sufletul de Mării –
De la o vreme,
Toate Măriile evlavioase
Vor să-și nască Hristoșii
La maternitatea din sufletul meu.
Cu smerenie vin și te-ntreb, Doamne:

Cum ai putut să ridici
În mine această imensă clădire,
Fără ca eu
Să nu fiu în stare să văd
Nici sacii de ciment,
Nici roabele cu nisip,
Nici stivele de cărămizi,
Nici bidoanele cu vopsea lavabilă
Și, mai ales,
Fără să simt cum îmi umblă prin suflet
Zgomotoșii zidari?
DOAMNE, NU-ȚI MAI CERTA FIUL
Doamne, nu-ți mai certa Fiul,

nu-l mai face să roșească,
Jur că n-are nicio vină,
dar nici una, Domnul Miel –
A ajuns târziu, fiindcă trenul
ce-l ducea spre cer
A staționat în mine
ca-ntr-o gară românească.
Nu-i mai spune vorbe grele:

vorba e precum cucuta,
Aruncată cu mânie
poate otrăvi, știi bine...
Vina asta, dacă este,
este doar a ta, Divine –
Nu i-ai dat puteri să vadă
cât de păcătoasă-i ruta.
RĂTĂCIRE
E o-ntâmplare plină de mister,

Dac-o auzi, te minunezi, vecine:
Pornind pe-un drum, bătut de ani, spre cer
M-am rătăcit și am ajuns în mine.
Nu rătăcirea-n sine mă șochează,

Ci faptul că nici Tatăl, nici Iisus,
N-au reușit, de-atâta timp, să vază
Că s-a-ntâmplat ceva: că-n Cer eu nu-s.
RĂBUFNIRE
Știu, Doamne, că n-ai timp nici să respiri,

Că ai pe cap mai multe ca oricine,
Dar, dimineața când îți bei cafeaua,
Tot poți s-arunci un zâmbet și-nspre mine.
Indiferența ta mă doare, Doamne,

Și îmi pogoară-n suflet ierni cu ger –
De nu te schimbi, să nu mă judeci dacă
O să-ți răspund, cândva, și eu la fel.
SFAT
Dacă vrea să ne mai închinăm

cu evlavie la icoanele sale,
Iisus ar trebui să renunțe
la infatuarea aceasta
pe care o tot afișează
și să se comporte
ca un om normal,
mai ales
față de cei de la „Protecția copilului” –
dacă nu s-ar fi zbătut ei
să-i găsească o locuință în Cer,
probabil că și la ora aceasta
s-ar chinui tot pe-aici, pe la noi,
prin vreo amărâtă de iesle.
ÎNCERCARE DE MITUIRE
Doamne, ai de la mine o bere

Și un ceai foarte bun pentru fiere
(Că știu că te doare),
Dacă-mi răspunzi cinstit la-ntrebare:
Bărbosu’ ăla din sicriu
Sunt eu cel mort, sau Tu cel viu?:
Că nu mi se alege prea bine
Și n-aș vrea să mă fac de rușine
Mâine, când voi fi întrebat
Care din noi a fost îngropat.
MI-E DOR DE MINE
Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut

De dinainte de-a mă fi născut
Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,
C-am fost trimis să pun pe frunză rouă
Și, cum această treabă s-a lungit,
Sinele meu, probabil sictirit
Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat.
Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat
Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,
Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun...
DESPĂRȚIRE FĂRĂ LACRIMI
Copile, văd că nu ai stare,

Că ai în cap un singur gând:
Să pleci spre zări amăgitoare
Cât mai curând, cât mai curând.
Nu te opresc: Deci, mergi cu bine,

Iar, dacă pe-unde vei umbla
Va fi să te-ntâlnești cu tine,
Salută-te, din partea mea.
CATRENE (I)
1.
Se pun mereu tot felul de-ntrebări,

Dar nimeni nu se-ntreabă: de ce oare
Tristețea Păsării e-atât de grea,
Că nu mai poate Pasărea să zboare?
2.
Stingeți lumina, domnilor, de vreți
Să-mi vedeți pleata ca pe-a voastră: ninsă –
E-așa de pudic trupul meu, încât
Nu-mbătrânește cu lumin-aprinsă.
3.
Poate-o să credeți că-s cu pluta dus,
Dar eu vă spun ce-am auzit și eu:
Cică Divinul Tată și Iisus
Nu ar avea același ADN-eu.
CATRENE (II)
1.
A
„ i să vezi, mi-a spus cititorul în stele,
În curând vor veni niște vremuri foarte ciudate,
Când anotimpurile vor fi atât de ocupate
Încât nu vor mai avea timp nici măcar
să se schimbe-ntre ele”.
2.
Doamne, oare eu, cu mintea mea lentă,
Voi reuși vreodată să știu
De ce, dacă m-ai adus pe lume învelit în placentă,
Mă obligi să plec din ea în sicriu?
3.
„Vine un miros greu, dinspre cer, dinspre sfinți –
Oare, ce s-o fi întâmplat?”, mă întreabă nevasta.
„Probabil, Dumnezeu uită să se spele pe dinți,
Că-l văzui cam grăbit în dimineața asta”.
CATRENE (III)
1.
Mă zbat s-ajung puternic

Doar ca să pot, vecine,
Să interzic topirea
Zăpezilor din mine.
2.
Nimic pe lume
Nu mi-a fost mai greu
Decât să îl transform
Pe El, în Eu.
3.
Dumnezeule mare! –
Există indicii
Că licuricii
Vor fi înlocuiți cu felinare.
CATRENE (IV)
1.
Mi se-ntâmplă, iubito,
Ceva uluitor:
Când mi-amintii că-s tânăr
Uitai, pe loc, să mor.
2.
Sunt mult mai respectat decât stăpânul
Și mult mai îndrăgit decât stăpâna:
De câte ori mă întâlnesc cu Moartea,
De-atâtea ori îmi spune: „Sărut mâna!”
RUGĂMINTE (2)
Apropiați-mă de mine –
De la distanță nu văd bine,
Nu-mi pot da seama nicidecum
De zburd sau stau la pândă-n drum
Și trebuie, până la prânz,
Să aflu clar: sunt lup sau mânz?
Altfel, muierii când mă-ntreabă

Dacă doresc carne sau iarbă,
Nu o să știu ce să-i răspund
Și-o să rămân pe veci flămând.
DISCURSUL ÎNGERULUI VESTITOR
Fâl! Fâlll!
„Am venit aici să vă spun
Că mâine pe la ora prânzului, poate chiar mai devreme,
O să treacă Dumnezeu prin satul vostru –
Închideți-vă-n case și trageți storurile la ferești,
Altfel
Strălucirea aurei sale ar putea să vă ardă retinele
Și să vă nenorocească pe toată viața
Așa cum i-a nenorocit pe cei din satul vecin
Care, nemaivăzând să iasă la câmp,
Sunt obligați să-și câștige existența născocind Iliade”.
BALADĂ (4)
Pomini și mirazuri, vere:

Corcodușii fac azi mere,
Păstârnacul dovlecei,
Pătlăgelele ardei,
Muza,-n varza de sarmale,
Învelește rime rare,
Iar Poetul (toți o știu)
Face-agheasmă din rachiu
Și-anafură din tutun
De-l cred toți popii nebun
Și îi cer Celui de Sus
Să-l trimită pe Iisus
(Sau pe Petru, că-i mai dur)
Să îi dea un șut în... cur.
Lucru’ însă ne-ntâmplat,

Că Poetul a aflat
Și și-a pus și el o pilă
Unde crezi? La Sarsailă!
DIALOG IMAGINAR
(cu poeta Nina Voiculescu)
-N ina, Nina, Nina, Nina,

Spune-mi: ți-a fătat găina?
- Mi-a fătat, fir-ar să fie,
Tot o vulpe argintie.
- Lasă, nu te supăra,
Că nici antilopa mea
Nu-i mai brează: mi-a ouat
Tot un leu înfometat.
SCRISOARE CĂTRE DOAMNA X (2)
Doamnă,-aș vrea să ne vedem,

Nu-ntr-un pat, ci-ntr-un poem,
Să te las însărcinată
Cu o rimă-mperecheată.
Nu cu ce-ai fost tu-nvățată,

Nu cu ce-ai fost tu-nvățată...
CURTEA CU „PRIETENI”
(o variantă umoristică la minunata poezie
„Curtea cu prieteni” de Adrian Frățilă)
Mi-au venit „prietenii” la curte,

Dar soția fulgeră și tună
Deci, mă rog să plece cât mai iute
Că, de nu, beau ceai de mătrăgună.
Cât eu fac eforturi s-aplanez scandalul,

Preacinstite sfetnic, fă și tu ceva:
Spune-le-o minciună, du-i cu papagalul,
Unde și-a dus, Mutu, Rosinanta sa.
Dacă-ți merge mintea și-o să reușești,

Fără zarvă mare, să mă scapi de ei,
Sfetnice, ai șansa să te-mbogățești –
Îți dublez salariul: ți-l fac de doi lei!
STAU PESTE DRUM DE MINE (1)
Stau peste drum de mine: mi-am luat casă,

Dar Sinele (o lepră) nu mă lasă
Să duc un trai tihnit, precum aș vrea –
Mereu mi-aruncă-n curte câte-o stea,
Mereu îmi sparge geamul c-un luceafăr,
De parcă s-a scrântit, nu mai e teafăr.
De nu-ncetează, jur pe Dumnezeu,

Voi riposta, și încă mult mai rău –
Îi voi zvârli în geam un curcubeu.
STAU PESTE DRUM DE MINE (2)
Stau peste drum de mine,

dar n-am bătut o dată,
la sclifositul ăsta
de peste drum, în poartă –
chiar de-am avut nevoie
de ajutor, mai bine
am apelat la alții,
străini, decât la mine.
DIALOG PESTE GARD
Eram de față când m-a împușcat

În inimă colericul meu Sine,
Dar n-am vrut să-i fac rău, și-am declarat
Că n-am văzut nimic, nimic, vecine.
Deși am auzit că-s denigrat

De mulți, pentru minciuna asta mare,
Sunt foarte fericit că l-am scăpat,
Cu ea, pe domnul Sine, de-nchisoare.
Chiar dacă el și azi e bosumflat

Și-aruncă-n mine numai cu duhoare.
TRISTEȚE (1)
Mi-e Sinele, de-o vreme, -atât de slut

Că-mi vine să îi trag un glonț în tâmplă.
Se-aud împușcături. Scuzați-mă, vă rog, un minut:

Trebuie să cobor în mine, să văd ce se-ntâmplă.
ÎNTÂLNIRE CU BUCLUC
M-am întâlnit cu mine

într-o banală piață –
Eu cumpărasem
roșii și Sinele verdeață.
Am stat puțin de vorbă,

apoi ne-am despărțit
Căci Sinele da semne
că este cam grăbit.

Când am ajuns acasă,
să mor, nu altceva:
Am constatat că plasa
din mână nu-i a mea.
O dup-amiază-ntreagă,
flămând și mânios,
L-am căutat pe Sine
pe străzi, în sus și-n jos,
Să reparăm greșeala.
Dar, domnul Nătăfleață,
Plecase (de rușine)
spre Locul cu verdeață.

SFÂNTUL PETRU-I TARE CĂTRĂNIT
Sfântul Petru-i tare cătrănit,

Spumegă și suduie mereu,
Cică, întors odată de la birt,
Și-a prins iubita-n pat cu Dumnezeu.
Dacă, într-adevăr, e chiar așa –

Și nu-i un zvon lansat de-un pișicher –
N-ar fi exclus să auzim cândva
Că s-a-ntâmplat o tragedie-n Cer.
REGRET (2)
Lipsit de har poetic,

dar c-un imens tupeu –
Cum sunt mai toți ceriștii –
poetul Dumnezeu
Își luă pseudonim
numele meu.
Mă-nfuriai amarnic,
amarnic, când văzui
Și-o boacănă, cât mine
de mare,-atunci făcui:
Îmi luai pseudonim
numele Lui.
TRAGEDIE ÎN CER (2)
(variantă)
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat.

Cert e că Dumnezeu s-a sinucis –
A fost găsit de Petru, agățat
De creanga mărului din Paradis.
Se șușotește pe-acolo, pe Sus

(Și s-ar putea să fie-adevărat),
Că necredința noastră L-a adus
În pragu-n care nervii i-au cedat.
***
Toate pe lumea asta

au un sfârșit –
Până și Fericirea
a îmbătrânit:
Din ce în ce
îi este tot mai greu
Să urce scările
spre sufletul meu.
DISTIH PE VERTICALĂ
Inima mea-i
bătută-n
nestemate,
dar nu mai are
pentru cine
bate.
CÂNTEC DE DRAGOSTE
Cristina –
nume divin,
nume ceresc,
nume cu Crist –
oare, voi afla
vreodată
ce caută sângele tău
optimist
în inima mea
disperată?
SUNT OSTENIT
Sunt ostenit de parcă

aș fi aprins o stea,
Stinge, te rog, lumina,
vreau s-ațipesc oleacă,
Altfel nu cred, iubito,
că mâine voi putea
Să car prin gări bagajul
cocorilor ce pleacă.
Sunt ostenit de parcă

aș fi aprins o stea.
PAGINĂ DE JURNAL
Vreau să se știe totul –

când voi muri, iubito,
Nu vreau să las în urmă
nimic nelămurit:
Am coborât în mine
pe funia pe care
Mi-o aruncase Zeul
să ies din labirint.
N-am coborât, ca prințul,

pe trepte aurite –
Cum mă bârfesc vecinii
cei răi, de peste drum,
De m-ai privi de-aproape
te-ai îngrozi, iubito:
Am palmele brăzdate
de răni adânci și-acum.
TRISTEȚE
Eu voi pleca discret: am fost ursit

Să n-am la cap, atunci, prea multă lume –
Fetițele mi s-au pierdut prin lume,
Prietenii, mai toți, m-au părăsit.
Voi fi condus spre cimitir, pe seară,

Doar de soție, preot și gropari
Și, poate, de doi câini comunitari –
Făina de colaci va fi amară.
Ziarele vor trece cu vederea
Acest eveniment: nu veți afla
Nici trei cuvinte scrise undeva –
Neamuri hulpave-mi vor vâna averea.
Și, când vor constata că asta nu-i

Decât un vraf de cărți și de ziare,
O să mă-njure toate-n gura mare
Și-o să-mi mai bată în sicriu un cui.
La nici un an de la plecarea mea,

Din acest vraf nimic n-o să mai fie
Că, pentru cei ce vin, e o prostie
Să ții în casă, azi, așa ceva.

SCRISOARE DE DINCOLO (1)
Iubito, iartă-mă că-ți scriu

Aceste rânduri pe-un sicriu,
Dar azi nu am la îndemână
Decât sicrie și țărână.
Sunt prea sărac – fir-ar să fie! –,
Nu pot să cumpăr nici hârtie
Și chiar dac-aș putea, nu sânt
Astfel de lucruri sub pământ.
Deci, nu te supăra prea tare,
Dac-o să râdă de scrisoare
Vreun poștaș mai idiot –
Bagă-l în mă-sa de netot
Și dă și tu drumul la sac:
Copiii noștri ce mai fac,
S-au aranjat, precum voiam?
Să nu-mi scrii mult, că pe-aici n-am
Lumină să citesc scrisori
Și ochii-s prea nevăzători.
Mai spune-mi (ard de dor să știu!)

Pentru prieteni mai sunt viu?
Mai știe astăzi careva
Vreun vers din poezia mea?*
* Mai știe dracu’, nu-i așa?

DESTĂINUIRE
Ieri, când plângeam,

m-am pomenit, vecină,
că pe obraz îmi curge
nu apă, ci lumină.
De-atunci n-am stare –

mă întreb mereu:
să fi ajuns în ochiul meu
lacrima lui Dumnezeu?
SCRISOARE DE DINCOLO (2)
Iubito,
Nu cred că-ți poți imagina nici în vis
Câtă lumină am în sicriu
De când Dumnezeu mi-a promis
Că, în curând, o să-L trimită pe Fiu
Să te ajute (sper să-Și țină cuvântul!)
Să devii una din frunzele gardului viu
Care îmi împrejmuiește mormântul.
ÎN LOC DE „POSTFAȚĂ”
Acum, când, iată, am ajuns

Cu chiu, cu vai, la cap de drum,
Când nu mi-a mai rămas decât
Un amărât de punct să pun
Vă rog, din suflet: mă iertați

Dac-am mai fost și desuet –
Eu nu-s poetul propriu-zis,
Sunt robul domnului poet.
Comentarii critice

ION CEPOI
Oglinda dintre noi

sau
Despre poezie
N imic mai adevărată decât imaginea publică a unui om pe ca-

re-l cunoști, totuși, de un număr însemnat de ani.
Problema pare simplă: iei puțin teribilism, îl amesteci bine cu o
doză de nonconformism juvenil, mai pui un strop de luciri de stele
și, obligatoriu, o imagine mai succintă despre putere și Dumnezeu,
adaugi o cauză pierdută, mai dărâmi o statuie – neapărat pe cea mai
adânc ascunsă în suflet – și rezultatul îl numești Spiridon Popescu.
Bântuit de stafia oralității, cel mai sus-numit s-a visat dintotdeauna
ca fiind fratele mai mic al lui Dimitrie Stelaru sau, de ce nu, al lui
François Villon.
Încordat permanent ca un arc, confundând uneori floreta cu și-
șul, Spiridon își făurea, încetul cu încetul, legenda.
Puteai să-l contești, să-l iubești, să-l urăști ori să-l accepți, dar nu
puteai să-l ignori. Era un posedat.
Când a pornit la drum, atunci când a pornit, și-a făcut o so-
coteală simplă: Eu sunt de fapt Eu, iar ceilalți nu există decât în
funcție de Mine. Dar ceilalți sunt așa cum sunt. Deci nu am nevoie
de ei.
Ar mai fi Dumnezeu – Creatorul.

Dar El i-a creat pe ceilalți. Deci nu poate fi decât, cel mult,
egalul Meu. Deci pot fi eu însumi Creator.
Pot să culeg stele și să le atârn în părul iubitei, să populez lumea
numai cu poeți ori să ridic un monument toamnei și să-i curg frun-
zele arămii spre pământ precum curg visele spre cer dimineața sau,
obosit, să mai mor puțin, preț de-o secundă și-o viață. Sau să așez o
oglindă-ntre noi. Eu să fiu Narcis cel orb sub deal, ea buturuga de
care-mi sprijin tăcerea.
…Rar mi-a fost dat să aud un strigăt mai cutremurător decât în
cuvintele cărților lui. Nonconformistul, teribilul, ironicul, mereu
juvenilul poet este, de fapt, cea mai complicată structură tragică
din câte am cunoscut. Și o astfel de structură nu o au decât cei care
intuiesc originea lumii. Pentru că ei înșiși sunt origini. Adică Poeți.
Adică Spiridon Popescu.
(În: „Gorjeanul”, 27 februarie 1992)

NICOLAE GÎTAN
Cu Romulus Vulpescu despre… Spiridon Popescu
O
„ ameni buni / Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!.../
Dacă dispar,/ Echilibrul ecologic se surpă,/ Ei sunt/ Singurele insec-
te din lume/ Care se pricep să facă polenizarea îngerilor”.
Aceste versuri, ce aparțin poetului Spiridon Popescu, ne-au venit
în minte recent, când, printr-o fericită întâmplare, l-am întâlnit pe
domnul Romulus Vulpescu. Volubil, spiritual, degajând un farmec
aparte, l-am abordat direct:
— Domnule Vulpescu — i-am zis. Aș vrea să rostesc numele
unui poet gorjean: Spiridon Popescu…
— Spiridon Popescu? Este unul din poeții mari ai acestei țări!
Dar, de ce mă întrebi?
— Am vrut doar să verific dacă acest nume are vreo rezonanță în
memoria dumneavoastră…
— Cum să nu? Este un tip extraordinar. Are el o poezie: „Doam-
ne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți sfinții,/ Dă-i în scris
poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu părinții”… Eu recit această poe-
zie de foarte mult timp. Ea a fost cântată de Tudor Gheorghe și de
alții… Dacă te interesează, am și o anecdotă cu Spiridon Popescu.
Să-ți spun cum l-am cunoscut?
— Ar fi interesant!
— Am ajuns odată și la Târgu-Jiu, într-o excursie. Ghidul zice:
„Domnilor, mergeți în camere, lăsați-vă bagajele, faceți o pauză și
ne întâlnim peste… nu știu cât timp. Ce mi-am zis? La ce să urc eu
în cameră? M-am abătut pe la barul de la parter, mai mult de curi-
ozitate. Acolo era un grup de tineri, care, când mă văd, mă invită
la masa lor. Maestre — în sus, maestre — în jos, aduserăm vorba
despre poezie. Ambianță plăcută, îi lăsai ce-i lăsai și apoi le zisei și
eu: măi, dar voi aveți aici, în Gorj, un mare poet. E, unul, Spiridon
Popescu. Îl cunoașteți? A fost un moment de derută, timp în care
am început să recit: ”„Doamne, dacă-mi ești prieten”… În timp
ce recitam eu, văd un băiețaș de la masă că începe să „pice” spre
podea. Ce-ai, măi, băiatule? Ce-i cu tine? Zice: „Eu sunt Spiridon
Popescu!” A fost frumos cum ne-am cunoscut. Eu îi recitam poezia
pe care o luasem din publicația aia care-i zicea „România literară*”.
Apoi mi-a adus poezii de o mare sensibilitate…
— Să-i transmitem ceva când ajungem Ia Târgu-Jiu?
— Spune-i că-l- bag… (și-l înjură cu „S”, nu cu „Z”), dacă în-
tr-o săptămână nu se prezintă la mine cu poeziile promise! Să nu
mă supere!
Ne-am despărțit. Domnul Vulpescu purta cu-sine „Diploma de
onoare” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști „pentru publicistică.” Și
era „supărat” că tricolorul de pe frontispiciul acesteia nu era… co-
lorat! În ce ne privește, ne-a venit în minte un cântec scris de același
Spiridon Popescu, cântec pe care nu l-am fi cunoscut dacă nu ni l-ar
fi oferit Editura „Spicon”, prin „Oglinda dintre noi”: „Foaie verde
de trifoi,/ Sau, mai nou, de sălcioară,/ Stă poetul printre voi/ Ca un
bob de grâu în moară./ Foaie verde de trifoi/ Sau, mai scurt: doar
foaie verde,/ Stă poetul printre voi/ Ce frumoși și puri vă crede!...”
(În: „Gorjeanul”, 12-13 iunie 1993)
*Romulus Vulpescu a încurcat publicațiile: poezia apăruse, de

fapt, în revista „Ramuri” din decembrie 1982.

ION POPESCU
Poeți gorjeni: SPIRIDON POPESCU
P oezia n-are altceva în afară de cuvinte. Iar la și pentru Spiri-

don Popescu ea e un nou început. Răsare precum firele de iarbă pri-
măvara! Deblocând căile de comunicare între oameni, poetul acesta
târgujian, boem și mereu prezent în viața Cetății, trage după sine o
fântână săpată într-un pian lângă care o femeie cu cap de trandafir
roșu ca sângele, desigur, nu mai vorbește ci împrăștie în preajmă-i
un parfum copleșitor. Impresia de revitalizare a unei regiuni din
teritoriul liric contemporan – și ne referim la cel elegiac – ne de-
termină să receptăm poezia lai Spiridon Popescu ca pe o revărsare
de priviri peste marginile pleoapelor. Căci ochii sunt aceia care re-
distribuie elementele lumii într-o nouă structură, într-o altă ordi-
ne combinatorie. Ei, preasupuși artei, își trag sevele din preaplinul
sufletului, care nu concepe să piardă în confruntarea cu realul și să
se piardă pe sine.
A fi poet înseamnă, pentru Spiridon Popescu, a fi în rând cu
pietrele, arborii și zeii. Înseamnă a recupera tradiția cu evlavie și in-
surgență și a-i asigura perspectiva fie și cu puțin umor, cu necesara
inteligență, cu atât de necesarul geniu.
(În: „Gorjeanul”, 16 februarie 1994)

CONSTANTIN DUMITRACHE
Poeți, la prima carte
S PIRIDON POPESCU (n. 1952, Bălănești, Gorj): OGLIN-

DA DINTRE NOI (Ed. „Spicon”, Tg.-Jiu, 1991). Poet din stirpea
lui Romulus Vulpescu (de ale cărui prețuire și prietenie se bucură),
acesta însuși trăgându-se din stirpea lui François Villon, pe care
l-a și tălmăcit admirabil în românește, Spiridon Popescu a reținut,
de timpuriu, atenția, prin sinceritatea discursului liric. O poemă
(„Doamne, dacă-mi ești prieten…”) intră în repertoriul de scene
sau de interior al unor cunoscuți actori. Spiridon Popescu este,
esențialmente, un baladist, chiar dacă, uneori, se lasă pradă spiri-
tului ludic și-și consumă talentul în compoziții licențioase, în ge-
nul ARGOTICE-lor Iui Nichita Stănescu (de observat că șapte din
piesele volumului sunt intitulate „Baladă”, la care trebuie adăugată
și „Sunt un François Villon”). Baladescul lui Spiridon nu este unul
livresc, à la Radu Stanca ori Șt. Aug. Doinaș (ale căror creații de
acest gen își află predecesori în cultura germană), ci de sorginte
populară (a se urmări ritmul și metrica strofelor). Eul ce se confe-
sează în versuri este simpatic, fiindcă nu este orgolios, ci altruist; ba,
megalomania este chiar luată în răspăr.
Sunt poeți care nu-și știu pe de rost, integrat, nici o poezie. Ma-
rin Sorescu, spre exemplu, nu face nici un secret din faptul că nu
poate spune pe nevăzute poezia „Trebuiau să poarte un nume”. Spi-

ridon Popescu ar putea, cred, să-și recite toate poeziile pe care le-a
scris, fără să aibă textul în față. Chiar dacă pe coperta a IV-a a cărții
sale de debut pare aplecat asupra colii albe, Spiridon își „scrie”, ini-
țial, poemele în gând. Furat de formularea dintâi, nu cred că mai
revine asupra ei, iar oralitatea se răzbună. Dau un exemplu, tocmai
pentru că îl prețuiesc (de vreo douăzeci de ani): „Îndrăgostită foc,
de poezie – / Cum nici un cititor n-o să mai fie –/ Moartea, plân-
gând, îl roagă pe poet / Să treacă Acheronul mai încet. // Poetul,
însă, om ciudat din fire,/ Nu-i ia în seamă roua din privire, / Ci,
ispitit de malul celălalt, / Se-avântă-n râu și-l trece dintr-un salt”. În
mitologia greacă, sufletele morților erau trecute dincolo de Acheron
de Charon, în luntrea sa. Admit că un poet trebuie să fie și imberb
ca un atlet. Dacă el se-avântâ-n râu, cum mai poate face saltul?
Fiindcă saltul se face pe uscat; ultimul vers ar putea să sune așa:
„Se-avântă trecând râul dintr-un salt”, ori ceva asemănător.
Jovial și locvace, Spiridon Popescu este un risipitor de imagini;
ar trebui să fie mai zgârcit; fiindcă este un poet adevărat.
(În: „Gorjeanul”, 14 septembrie 1995)

GHEORGHE GRIGURCU
Haiducul bacovian
Spiridon Popescu pornește, temerar, din straturile originare

ale poeziei; sentimentul năvalnic, cruditatea existențială, expresia
fără ocol. Are ceva din impetuozitatea unui haiduc care l-a îndră-
git pe Bacovia. Lucrează cu sârguință la instrumentul folcloric, pâ-
nă-i smulge sunete moderne, așa încât i s-ar potrivi numele de…
Doinaș, dacă acesta n-ar fi fost deja atribuit. O delicioasă țărănie
se distilează în textele sale până la rafinament, iar rafinamentul se
întoarce, neliniștit la obârșii, încărcându-se cu sevele negre ale țărâ-
nii. Bucuria sa e amară, iar amărăciunea sa știe a se bucura de sine.
Dedublat, se simte un lup flămând gata a-și sfâșia ipostaza de miel.
Nu mă îndoiesc că acest autor încă tânăr are o cărare numai de
el știută, în codrul stufos, impenetrabil pentru atâția, al poeziei.
Ferindu-se, din instinct, de excesul de artificiu, scrie stihuri de-o
naturalețe tăioasă, așa cum ar șuiera, ori ar chiui, ori ar plânge. Cele
mai bune dintre ele sugerează acea nebunie solemnă a vântului, a
ploii, a furtunii, în care ne place a ne oglindi ca-n forme fantaste
ale sufletului nostru. Cred în steaua poetică a lui Spiridon Popescu,
a cărei scânteiere o surprind în răstimpuri pe cerul ambiguu al Târ-
gu-Jiului.
(În: „Contemporanul – ideea europeană”, 7 august 1997)

TOMA GRIGORIE
Fascinația gloriei
P oetul gorjean Spiridon Popescu se încumetă mărturisit la cu-

cerirea Câmpiilor Elizee ale gloriei, intitulându-și autoironic, dar și
puțin prețios, un volum de versuri (al patrulea, o antologie) Eseu
despre glorie (Essai sur la gloire), ediție bilingvă, după cum se poate
observa și din transcrierea variantei franceze a titlului. [Sperăm cu
încredere să aibă mai multe șanse decât omonimul său Spiridon
Popescu (1864- 1933), cel cu prozele de orientare poporanistă; Moș
Gheorghe la expoziție (1907) și Rătăcirea de la Stoborăni (1909),
uitat de dicționare].
Ceea ce ne întărește speranța că poetul Spiridon Popescu este
pe drumul cel bun este și faptul că un concitadin de-al său, care nu
este altul decât renumitul poet și critic Gheorghe Grigurcu, îi dă un
certificat de calitate scriind astfel pe pagina a patra a cărții: „Spiri-
don Popescu pornește temerar, din structurile originale ale poezi-
ei: sentimentul năvalnic, cruditatea existențială, expresia fără ocol.
Ferindu-se, din instinct, de excesul de artificiu, el scrie stihuri de-o
naturalețe tăioasă, așa cum ar șuiera ori ar chiui, ori ar plânge. Cele
mai bune dintre ele sugerează acea nebunie solemnă a vântului, a
ploii, a furtunii, în care ne place a ne oglindi ca-n forme fantaste ale
sufletului nostru”.
Un alt atu al izbânzii poetului poate fi chiar și această selecție
și traducere în limba franceză realizată de poeta Paula Romanescu,
traducătoare cunoscută din și în franceză a lui Eminescu, Blaga,
Voiculescu, Verlaine, Rimbaud, Prévert ș. a. Traducătoarea semnea-
ză și un scurt cuvânt înainte de sensibilă simțire poetică, în care-i
descoperă celui tradus afinitatea cu „țara lui Brâncuși”, unde poetul
a deprins „plânsul tăcerii, taina sărutului și-apoi… apoi zidirea în
lumină a treptelor spre infinit.”
Atuurile pe care le relevă lectura volumului sunt în primul tind
melodicitatea versului neoclasic, cu irizări de limbaj folcloric și mo-
dern, surprinse în metafore și imagini poetice inedite și memorabile.
În unele cazuri metafora din final salvează discursul poetic mai tern
până atunci, iată cum poemul Dacă mă-ntrebi, care trenează într-un
solilocviu nu cu foarte mare relief poetic, spre final este străfulgerat
de un fior liric autentic: „Mă ploconesc de-o viață la lumină/ Să trea-
că și prin geamul afumat.” Alteori imaginea finală revelatoare este
anticipată în primul vers al poemului: „Sunt ostenit de parcă aș fi
aprins o stea,/ Stinge, te rog, lumina, vreau s-ațipesc oleacă,/ Altfel nu
cred, iubito, că mâine voi putea/ Să car prin gări bagajul cocorilor ce
pleacă.// Sunt ostenit de parcă aș fi aprins o stea” (Sunt ostenit). Poe-
mul acesta reușește, bucurându-se de metaforele seducătoare: bagajul
cocorilor ce pleacă și ostenirea pentru aprinderea unei stele, specifice
pentru profilul romantic al poetului este caracteristic și pentru expri-
marea concentrată a lui Spiridon Popescu, care știe să evite reluările
de idei și explicitările redundante.
Majoritatea poemelor cuprind două până la opt versuri. Încă un
poem scurt, dar de mare încărcătură poetică, este și cel fără titlu
de la pagina 86: „Sunt de zăpadă, oamenii mă pot/ Topi în clipa
lor de înnoptare,/ De-aceea, Doamne, fără supărare, în locul meu
alege-Ți un robot.// El e făcut din fier; și fieru-i tare;/ Și fieru-i plin
de fiare peste tot;/ Și fiecare fiară are-un bot/ Întins spre lume, ca o
săgetare.” Unul dintre laitmotivele cărții este și acesta al deplângerii
soartei ființei umane primordiale, naturistă și pură („de zăpadă”) în
primitivitatea sa, pusă acum, în secolul tehnicii explozive, în fața
pericolului robotizării, a stingerii armoniei interioare date de la
Dumnezeu. Jocul acesta de cuvinte fier/fiară, cu conotații atribu-

tive polisemantice, îngroașă amenințător tușa dramatismului firii
umane, prezente și viitoare, în timpurile civilizării greșit înțelese.
Dincolo de unele (firești am zice) exerciții de versificare și de
unele insule de prozaism, fără acoperire poetică, volumul Eseu des-
pre glorie este o carte citabilă în palmaresul poetic al anului 1998.
Traducerea Paulei Romanescu este exemplară, argumentând indu-
bitabil ideea că poezia poate fi transpusă în altă limbă, cel mai bine,
de un poet, cunoscător foarte bun al celor două limbi de transfer,
dar și posesor al unei experiențe poetice proprii.
(În: „Ramuri”, nr. 7,8, iulie-august 1998)

GEO VASILE
Lauri pe eșafod
Eseu despre glorie (Editura Alcor, 1998) ar putea fi o selecție

din primele trei volume publicate de Spiridon Popescu între 1991
și 1997. O antologie alcătuită de Paula Romanescu ce semnează și
versiunea franceză a poemelor, căci avem a face cu o ediție bilingvă,
frapantă și inspirat ilustrată de coregrafiile Adinei Romanescu. Fapt
e că pentru poet (n. 1952, Ohaba, Gorj, angajat al Termocentralei
Rovinari, membru al USR din 1999), gloria nu e vorbă goală, ci
chiar un ideal, o vocație existențială, o ieșire la rampa vremurilor în
cea mai vulnerabilă armură. Redutabila armură a gândirii și fasci-
nației poetice. În plin post-modernism, Spiridon Popescu proble-
matizează totul, începând cu propria condiție și viață printre con-
temporani și cărți, și terminând cu viața lumii și regizarea ei de către
Cel-de-Sus, singura autoritate pe care o invocă ca și competitor,
creator, partener. Dacă orice carte de poezie este și o intermitentă
confesiune, Eseu despre glorie o oferă sub forma unor (de obicei)
scurte depoziții – parabole-nuclee constructiv-deconstructive, un
rafinat balans între epicul prozaic, colocvial și șarja ironic-amară.
În acest cod, tehnica lui Spiridon Popescu nu este una nouă, ci
una ilustrată de Queneau, Prévert, Marin Sorescu și o seamă de
optzeciști mai mult sau mai puțin întârziați. Important pentru po-
etul din Târgu-Jiu este că are harul de a inventa și susține poetic
provocările lumii și literaturii față cu propria aspirație spre glorie,

bine cenzurată de ironie: „Mai dă-o dracului de trufie!…” / Zise
moartea, / Și căzu la picioarele poetului. / Implorându-l să renunțe
la nemurire”. În fața acestei invitații dilematice, se pare că Spiridon
Popescu a ales orgoliul (forma poetică a trufiei) de a persevera în-
tr-ale nemuririi deductibile din scris. Chiar dacă această sfidare a
anonimatului confortabil îl va expune pe poet între eșafod și groapa
comună.
Avem a face cu o poezie involuntar epigonică, ce a metabolizat
texte de vârf, originală fiind încrederea nestrămutată a poetului în
exercițiul spiritual, ca un fel de gimnastică a minții și inimii. Gim-
nastică de întreținere a textului la hotarul dintre conținutul bine
scris și rostit și forma neostentativă, uneori clasică, din interferența
cărora să rezulte o conștiință poetică dornică să se afirme în acest
ocean de horum-harum al literaturii contemporane. Fragil, puternic,
polemic, histrionic, tandru, dar niciodată melodramatic, Spiridon
Popescu posedă arta compoziției pe spații scurte, arta de a resuscita
banalul din degradarea sa semantică: „Privește, Doamne, păsările
pleacă, / Iubirile, mai toate, se destramă / Copacii parcă sunt niște
țigani / Ce duc în cârcă mari căldări de-aramă. // Privește, Doam-
ne, doar un pic mai este / Și însuți Tu, cel mai puternic sfânt, / Vei
rugini precum o simplă frunză / Și vei cădea din ceruri pe pământ”.
Poetul nu se sfiește să facă schimb de impresii și substanțe cu zeii,
cu îngerul, cu Demiurgul, să se lase dus de o inspirație fugoasă cu
bune rezultate lirice (O călătorie în zori), să reinterpreteze mituri ro-
mânești sau universale, ca de pildă Nichita Stănescu (Rugăciune de
seară), Eminescu, Sisif, Villon și, bineînțeles, Brâncuși: „Gorjeanul
e o pasăre măiastră, / Cu porți în suflet și tăceri în joc, / Cu infinitul
sângelui de fontă / Și cântec smuls din fluierul de soc. // O pasăre
ce-și laudă lumina / Prin crengi de piatră, aplecate-n mit – / Nu-
mele ei, plecând spre nemurire, / Străbate ruta Târgu-Jiu-Zenit”. Fără
să scape de ispitirea lui Arghezi (Spovedania unui hoț) sau Ion Barbu
(Stau undeva), poetul este un eclectic performant prin tematica ver-
satilă, gesticulația fără opreliști și varietatea registrelor, de la prozo-
dia în stil folcloric a celor câteva balade, până la poemele cu rimă și

ștaif sau „penițele” de album neconvențional: „De ce nu mă iubești,
frumoasă fată, / De ce nu-mi cazi la piept ca o nebună? / Ți-aș dărui
o inimă cu lună, / Să nu mai știi ce-i bezna niciodată”. Unde este
adevăratul Spiridon Popescu, ca poet? Poate în balade, în Fragment
de autobiografie, în Eseu despre glorie, trei direcții convergente de
identificare și exorcizare a pericolului pentru poezie, prevestit de
excesul de ludic și anecdotic. Versiunea oferită de Paula Romanescu
ne confirmă impresia că nu există dificultate mai mare decât cea
de a traduce poezie românească contemporană în limba franceză.
Cunoscătoare a intimității limbii și poeziei franceze, în spirit și în
literă, traducătoarea, ea însăși poetă, a lucrat cu mănuși de sticlă,
menajând cu afectivă fidelitate atât poezia lui Spiridon Popescu,
cât și stereotipul eventualului cititor francofon. A adăugat în fran-
ceză cât trebuia, uneori și gratuit, a exclus arareori câte un cuvânt
sau o sintagmă în românește, înlocuindu-le adecvat. Versiunea are,
în general, o alură foarte franțuzească, modernă, riscul major fiind
cel asumat de a produce rimă cu orice preț. Criteriul „frumoaselor
infidele” își dă mâna cu cel al exactității algebrice, ca de pildă în
Rugăminte: „Laisse-moi vivre encore un peu” / Me dit la Solitude /
Des qu-elle me vit pret à la poignader / „Laisse-moi durer, moi qui
t’aime, / Juste le temps / Où tu puisse écrire ce poème”.
(În: „Luceafărul”, 16 septembrie 1998)

NICOLAE DRAGOȘ
Încă un Popescu celebru?
Cum în România există o necuprinsă pădure de Popești, nu

s-ar putea spune că nu e un act temerar să porți un asemenea nume
și să ai curajul de a-l individualiza, de a-l impune așezându-l pe
coperta unor cărți ori pe afișul repertorial al unor teatre. Și totuși,
asemenea orgolioși s-au găsit prin timp și se mai găsesc și astăzi.
Și nu ar fi deloc simplu de făcut inventarul Popeștilor celebri,
începând de la – să spunem – aprigul cronicar muntean Radu Po-
pescu, oprindu-te la contemporanii întru proză Dumitru Radu Po-
pescu și Petru Popescu, sau la poeții Adrian Popescu și regretatul
Cristian Popescu.
Ca să ne limităm doar la câteva exemple din lumea scrisului. În
dinastia spirituală a Popeștilor, ultimii ani au mai înălțat un nume:
Spiridon Popescu. Și cu dreptate!
Omul Spiridon Popescu se înfățișează ca un temperament ne-
liniștit, vrând parcă să confirme prin dinamismul evoluțiilor sale
publice adevărul aserțiunilor filozofice privitoare la veșnicia mișcării
și a schimbării. Stăpânit de demonii cuvintelor, arată a avea o în-
credere oarbă în ei, altfel neputându-se explica abandonarea, ușor
identificabilă, într-o oralitate ce năzuiește deopotrivă la originale
spontaneități – uneori de subtilă ironie, alteori de burlești confe-
siuni – ca și la exprimări memorabile, însoțite de umbrele unor
discrete, inefabile tristeți.
Poetul Spiridon Popescu nu-și trădează portretul cotidian. Nu-
mai că, păstrând în versul său predispoziția pentru „luatul în răs-
păr” al faptelor vieții – fie ele și grave – o înnobilează adesea prin-
tr-o savantă artă de a le descifra dimensiuni dramatice, un tragic
fior. Poezia lui se constituie într-un gest continuu de bravadă. În
oglinda surâsului, a indiferenței ostentativ jucate în fața dezacor-
durilor halucinante dintre iluziile poetului și reabilitățile existenți-
ale se insinuează în permanență, ca o complementaritate organică,
strălucirea mată a lacrimei care știe să vadă dincolo de aparențe.
Dintr-o asemenea abordare a vieții lumii și a lumii poeziei s-a
ivit pe lume un poet de o vădită originalitate, care dialoghează sub-
textual cu polemică devoțiune, cu înaintași iluștri întru cuvânt ro-
mânesc – Eminescu, Bacovia, Arghezi, Topârceanu, Minulescu, So-
rescu propunând disperării sau exuberanței versurilor lor o replică
în timp, dintr-o perspectivă istorică și existențială diferite, aspirând
să distingă între ceea ce se constituie o permanență a destinelor și
ceea ce se adaugă necontenit din inepuizabila putere de invenție și
regenerare a vieții.
Găsesc, într-un carnet, câteva impresii fugare de lectură notate
în urmă cu ani, la apariția volumului de debut „Oglinda dintre noi”
(Editura Spicon, 1991). Nu de mult, Spiridon Popescu a adus pe
lume o a doua carte de poeme, „21 de grame de suflet”.
La lectura acestui cel de-al doilea volum al său am constatat că
impresiile de atunci sunt confirmate și de versurile de acum, semn
că poetul e consecvent cu sine, că ne aflăm în fața unei structuri
poetice constituite, a unui autor ce și-a luat în proprietate cuvintele,
metaforele, cu sentimentul unei acute responsabilități.
Notam, așadar, la apariția volumului de debut al lui Spiridon
Popescu: „Într-o vreme în care cei mai mulți dintre poeți își con-
struiesc cărțile sub semnul unor arhitecturi complicate, transfor-
mându-și metaforele în savante capiteluri, trufaș așezate în înălți-
mea unor coloane atent șlefuite, cutezanța lor închipuind măreția
solemnă a unor temple, adesea inaccesibile, Spiridon Popescu pare a
ambiționa să construiască din materiale de tot simple – și de aceea,

poate, durabile – o modestă casă de țară. În fond, simplitatea acestei
construcții îi înlesnește accesul necenzurat spre autentic și esențial.
Poetul are știința de a extrage puternice efecte lirice din ceea ce, în
cazul altora, n-ar depăși ipostaza unor locuri comune. Să dialoghezi
dezinvolt cu Divinitatea, să știi să i te adresezi – când ceremonios,
când cu o abil jucată revoltă și nemulțumire – lui Dumnezeu, evo-
când nedreptăți de care s-ar părea că nu este pe deplin străin, să-i
propui Morții tot felul de târguieli, asemeni unui spiritualizat Ivan
Turbincă, și aceasta cu bonomă nonșalanță, să te afli, așadar, în si-
tuații limită, având conștiința neputinței înaintea verdictelor ce fac
un destin, dar și curajul unor negocieri lirice la capătul cărora, deși
știi că în mod inevitabil vei pierde, să te profilezi totuși în învingă-
tor (fie și numai prin persiflarea inevitabilului, prin acceptarea cu
haz trist a neizbânzii), toate acestea nu pot fi, s-o recunoaștem, la
îndemâna oricui, ci numai a unor aleși.
Tonul de confesiune aparent neglijentă, prin care sunt minima-
lizate provocările tragice ale realității, elogiul tristeții și singurătății,
ca posibile condiții pentru îmbogățiri sufletești și, cu certitudine, ca
izvoare externe pentru poezie, extazul liric în fața miracolelor vieții,
descoperite în ofertele cotidianului, o permanentă stare de auto-
ironie și autocompătimire, din care nu lipsesc ipocriziile existenței
– devin realități distincte ale versurilor lui Spiridon Popescu. În
versurile sale comparațiile sunt mai întotdeauna expresive, plastice,
de un realism surprinzător, uneori șocante; ele se arată nu o dată a
oscila spre banalitate și te fac să te surprinzi la gândul că parcă tu
însuți le-ai formulat cândva, atât de la îndemână părându-ți. Doar
părându-ți, pentru că nimic nu-i mai greu de dobândit decât sim-
plitatea în poezie”.
Pornind de a aceste mai vechi notații, la o lectură recentă a ce-
lor două cărți de poezie de până acum ale lui Spiridon Popescu ar
mai putea fi adăugate și alte considerații. Cu imaginație lirică, po-
etul știe să comunice trăirile, revelațiile, fără ostentație, cu firească
simplitate. „Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre”, scrie el,
prezentând deîndată și motivele refuzului: „Copacii mi s-au părut

atât de înalți / Încât m-am temut că sora mea, iarba, / N-o să-mi
audă cântecul niciodată”, se arată astfel, cu subtilitate, preocupat de
destinul cântecului. Altă dată, imprudent și iscoditor, se aruncă „în
sine”, fără a ști „Ce lac adânc e-n mine’’, un lac a cărui naștere va
avea surpriza de a o descoperi: „plouase peste lume cu suspine”. În-
tr-o „Baladă” se plânge, apelând cu siguranță la modelul cizelărilor
lirice ale anonimilor, că i s-a „înnegurat moartea”, dovedindu-se za-
darnică încercarea de a o lumina spoind-o cu var, cu gestul natural
al omului gospodar care își văruiește casa în preajma sărbătorilor.
(S-ar putea glosa încă pe tema ceremonialului întâmpinării mo-
mentului ultim, apelându-se la ritualuri de sărbătoare).
Chipul tuciuriu al morții îi întreține teama că – potrivnic urâ-
tului, peregrin prin grădinile frumuseții – îl va face să ajungă sub
pământ, „tremurând ca o frunză-n vânt”, aceasta determinându-l la
o memorabilă rugă: „Fă-mi-o iarăși cum era / La-nceputuri – fulg de
nea – / S-o confund cu maică-mea / Și să plec de drag cu ea”. E aici
o discretă sugestie a unor posibile filosofii și credințe populare: omul
vine din moarte, spre a se întoarce în moarte, dar sub auspicii diferite.
Și numai „baladele” și „cântecele”, cuprinse în cele două volume,
dacă ar fi ieșit de sub pana lui Spiridon Popescu și ar fi fost de ajuns
să facă din el un poet exprimat.
Între poemele sale „Doamne, dacă-mi ești prieten” reprezintă
indiscutabil capodopera, cuprinzând în tragica sa noblețe și în sim-
plitatea testamentară a unei firi autojertfelnice un summum al dis-
ponibilităților artistice ale poetului gorjean: „Doamne, dacă-mi ești
prieten, / Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i în scris poruncă morții /
Să-mi ia calul, nu părinții. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / N-as-
culta de toți zurliii, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul,
nu copiii. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Nu-mi mai otrăvi
ursita, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu iubita. //
Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum susții în gura mare, / Moa-
ie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i în scris poruncă
morții, / Când și-o ascuți pumnalul, / Să-l înfigă-n mine, Doamne,
/ Și să lase-n viață calul.”

Din loc în loc, pastelizând delicat, Spiridon Popescu ivește ima-
gini complexe, memorabile: „E-atâta alb de-a lungul unui râu –/ Că
nici arinii nu mai pot să vadă / Sub mal, decât prin frunze de ză-
padă –/ Când peștii trec călări cu solzi la brâu.” Orgolios în sărăcia
lui („Sunt mai sărac cu mult ca Dumnezeu: / N-am nici măcar un
șarpe-n raiul meu”), poetul se știe, în compensație, înavuțit cu „lu-
mina din adâncuri”, „de-a pururi vie”, pedepsit de Dumnezeu cu
pedeapsa dată lui Homer, pierderea vederii pentru că „nemuritorii
n-au nevoie de văz”. Aparent simplă, poezia lui Spiridon Popescu
se împlinește pe registre diverse, de la pastelul grațios („Cum aș pu-
tea denumi zborul acesta”) la melancolicele versuri dedicate de pre-
monițiile inevitabilei treceri și până ia portretele lirice, desenate cu
mână sigură, ale lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu,
sau, plonjând în depărtări, ale lui Baudelaire sau Villon.
De menționat că Brâncuși sau operele sale din Târgu-Jiu sunt
„citite” de poet prin metafore ce concentrează veritabile exegeze
emoționale.
Fără a fi revoltat în genunchi în fața Divinității, și fără a se apro-
pia de gravitatea interogațiilor argheziene, cenzurându-și la vre-
me pornirile nihiliste, uneori printr-un fel de haz în fața limitelor
subînțelese, poetul încearcă să determine o îmblânzire, o amânare
a verdictului ultim, de care, se știe, nimeni nu e scutit, nici poeții.
Asimilându-l pe Dumnezeu poeziei, va constata triumfător:
„Sunt mai bacovian ca tine. Doamne, / Tristețea-n mine umple-un
vas mai mare”, știindu-se predestinat unui „anotimp mereu ploios”,
„într-un ocean de gri” și declarându-se, ironic, gata „să se ducă mâi-
ne”, în schimbul unui „necrolog frumos”.
Dă astfel cu tifla morții, persiflând-o cu o ascunsă, tragică su-
perbie, împăcându-se cu condiția de muritor are doar un reproș,
aparent minor: „Nu-s supărat că m-ai făcut muritor, / Ci, fiindcă
nu mi-ai dat puteri să aud / Cântecul privighetorii și după moarte”.
În cel de-al doilea volum, deziluziile par a se accentua, senti-
mentul unui rău fatal, ce pândește umanitatea insinuându-se tot
mai apăsat în țesătura poemelor, lăsându-i totuși autorului puterea

să surâdă printre lacrimi, de dincolo de ele. Iată unul din multele
„argumente” ce sprijină afirmația de mai sus: „Mi-a zis zeul: Mă,
vecine, / Am atâta greață-n mine / C-aș usca și-un mărăcine. // I-am
răspuns: O, dragul meu, / Dacă tu, care ești zeu, / Dar eu, care-s
om, dar eu…”
Poate de aceea, în compensație, rescrie concentrat legende și
mituri esențiale, cu echivalențe nu o dată remarcabile izvorâte din
convingerea, mărturisită în felurite chipuri, că numai prin tristețe
„mai poți obține azi câte ceva”.
Preocuparea fundamentală poetului pare a fi aceea de a-și așeza
versul sub semnul indubitabil al sincerității, al adevărului trăirii,
de a nu trișa cu sentimentele și ideile esențiale („Să mă ruginească
moartea ca pe-o frunze de-oi minți”).
Toate acestea fac, ca multe din poemele celor două cărți ale po-
etului Spiridon Popescu. poeme concise, neaglomerate de versuri și
cuvinte inutile, să fie citabile, antologabile, niciodată inutil crispate
sau indigeste datorită unor scremute prețiozități.
Versul său pare a izvorî mereu dintr-o stare de grație, neplătind
tribut unor cazne sterile. Cel mai adesea, prin dense acumulări,
versurile se ordonează cu firească mlădiere către o sentință, către
o poartă finală: ultimul vers al poemului dând sens și luminân-
du-le pe cele ce l-au precedat, justificându-le prezența în arhitectura
întregului. Dar „regulile secrete” după care se organizează materia
lirică spre dezlegările finale sunt altele decât cele ale epigramei. Nu
strălucirea de o clipă a spectacolului inteligenței este pariul poetului
cu sine, ci o stare de gravitate, de îngândurare, avertismentul de a
citi mai atent dincolo de aparențe.
Prin aceasta în mod organic, deși modernă, poezia lui Spiridon
Popescu conține în sine și atribute clasice. Să spunem, ceva de tipul
clasicismului simbolistului Bacovia.
În concluzie, propunând o poezie de profundă simplitate, ilus-
trându-se ca o „complicată structură, tragică” – așa cum cu o exactă
intuiție și într-o fericită sintagmă remarcă Ion Cepoi în inspiratul
cuvânt introductiv la cel de-al doilea volum –, optând pentru o

formulă poetică neîngăduitoare cu abundența lirică, pentru că, în
acest caz, n-ar putea fi evitată monotonia, capcanele autopastișei
și ar fi afectate, prin supralicitări, caratele originalității, Spiridon
Popescu se adaugă în mod original și pregnant familiei de spirite ale
Popeștilor celebri din literatură, celor ce au dovedit că știu și pot să
înalțe un nume comun în spațiile unicității.
Stau mărturie numeroase din poemele cuprinse în volumele
„Oglinda dintre noi” și „21 de grame de suflet”, cărți care lasă im-
presia unor antologii, alcătuite în general cu discernământ, cu seve-
ritate selectivă de autorul lor. În totul, Spiridon Popescu pare a fi un
bacovian îmblânzit de resemnări lucide, dominate prin încordată
înțelegere și spirit compensatoriu.
(În: „Caietele Columna”, ianuarie – martie 1999)

ION HIRGHIDUȘ
Interogații asupra existenței în exces
Spiridon Popescu este un poet aparte, cu o tonalitate rar întâl-

nită. Pentru cine-l cunoaște în carne și oase, este poetul care, prin
lirismul său firesc, reușește să estompeze orice moment prozaic al
vieții. Existența lui este, de altfel, un poem unic, o trăire în inte-
riorul acestuia, până la extazul pe care-l poate crea poezia ca drog.
Rădăcinile lui poetice sunt multiple și viguroase: Arghezi, Bacovia,
Dimitrie Stelaru, Marin Sorescu, Mircea Dinescu etc.
Are, însă, ceva aparte, care-i este propriu și-l singularizează, ver-
surile sale căpătând, de multe ori, suplețea liricii populare. Din vo-
lumul SUPLIMENT DE EXISTENȚĂ se desprind trei gânduri
majore: divinitatea, moartea și iubirea, care sunt fațetele diferite ale
aceleiași misterioase existențe.
Se știe că Dumnezeul poeților este cu totul altul decât al teologi-
lor, poezia fiind ea însăși, și poate singura, creație de natură divină.
Din acest motiv, poezia se află într-un câmp sacru, iar poetul este
condamnat la relația directă cu inefabilul.
Spiridon Popescu îl pune pe Dumnezeu printre noi, îl aduce în
cotidian și-l scoate din verticalitatea conceptului absolut.
Avem de-a face cu ceea ce s-ar putea numi „paradoxele divinității
în infinitul mic”. Găsim un precedent în „Dumnezeul care geome-
trizează”, dar geometria, ridicată la rangul de artă, încă e pe măsura
unei Generalități absolute.

Uneori poetul presimte parcă retragerea lui Dumnezeu din
lume, fără accentul tragic al lui Nietzsche, printre „zeii leneși”, ca-
re-și pierd sau nu-și dau Determinanții: „M-a rugat ieri Dumnezeu:
«Fii bun, stai în locul meu, / Vreau să mă hodin și eu»”.
Un Dumnezeu laicizat, scos din funcția sa ontologică și cu atot-
puternicia anulată. Și, totuși, se simte uneori distanța de inefabil,
ca și regretul (ironic) al acestei diferențe: „Sunt mai sărac cu mult
ca Dumnezeu / N-am nici măcar un șarpe-n raiul meu”. Această
distanță este însă pasageră, întrucât: „Sufletul meu? – / O modestă
cameră de hotel / În care e cazat Dumnezeu / Când nu mai sunt
locuri în cer”.
Prin Autoportret, Spiridon Popescu crede mai mult: „Prea semă-
nam cu Dumnezeu! / Să nu se mai iște confuzii, / Prietenii mi-au
mâzgălit sufletul / Cu vopsea neagră”, fiind contrar divinității, poa-
te un înger căzut cu toată suita de consecințe ce ar decurge de aici.
Poetul simte, în lupta lui cu Infinitul, cât de nesigur este raportul
uman-divin, în măsura în care divinul își poate pierde atributele și
se supune legilor aceleiași firi. Două poeme cu același titlu (Toam-
na) sugerează acest fapt, Dumnezeu fiind pus în rândul lucrurilor
care curg, creându-se o dialectică a divinului, de desfășurare cu fi-
nalitate implacabilă: „Privește, Doamne, păsările pleacă, / Iubirile,
mai toate se destramă. // Privește, Doamne, doar un pic mai este //
Și vei cădea din ceruri pe pământ”.
Sau când Dumnezeu: „Mă rugase plin de zel, / Să-mpart morțile
cu el”. Atributele divinității le preia poetul care reinventează sen-
surile și desfășurarea timpului. Într-un dialog obișnuit, Dumnezeu
este umanizat, adus pe pământ, pus în rândul muritorilor, scos din
eternitatea fixă în care nu se întâmplă nimic, pus în mișcare, în alte-
ritate, în mișcarea infinitezimală a formelor. În infinitul mic încep
să se vadă carențele eternității, paradoxele divinității, care, în mod
grav, neobișnuit, se desfășoară. Există mereu tendința de a apropia
cele două lumi incompatibile: a efemerului și precarității și lumea
eternului și imobilului (demitizată).

Moartea este o pasăre „Care îngână mereu un cântec gri”.
Este găsită, inconștient, rădăcina care unifică străvechi culturi,
în care moartea nu este altceva decât o trecere sau o continuitate
a umanului într-un alt orizont. Poetul stă de vorbă cu propria sa
moarte, ca și Ivan Turbincă și încearcă să o determine să amâne
consecințele firești, să amâne implacabilul destin: „Zise moartea că-
tre mine: / «Mă, când crezi c-ar fi mai bine / Să te iau, acum, ori
mâine?» / O rugai: «Fii omenoasă, / Moarte, măcar mă mai lasă
/ Să-mi fac iubita mireasă.» / «Bine, mă, te voi lăsa, / Dar să știi,
la nunta ta / Voi veni și voi juca. // Să mă ierți, de s-o-ntâmpla, /
Beată, să dobor vreo stea.»”. Moartea – ca și instrument ontologic
– este pusă – ca și Divinitatea – să-și părăsească starea de generali-
tate, să devină ea însăși o stare de precaritate (o umilire a unei legi
absolute, să-și dea determinații omenești, să servească umanul în
alte scopuri decât cele logice. Totul pare atât de firesc, iar moartea
îndeplinește funcția de mamă primordială: „Azi nu-s în apele mele. –/
Crezând că mi-e somn / Moartea mă leagănă / S-adorm”.
Trăgându-se puțin din stirpea lui Baudelaire, Spiridon Popescu
vede iubirea demitizată, ea nu mai este un obiect frumos, ci în de-
gradare permanentă, ca și cântecul „spurcat” din lira poetului.
Ironia și îndoiala sunt două metode des folosite pentru a sugera
o stare de fapt: „Iubita mea-i cea mai frumoasă fată / Și are și un
nume sfânt: Maria… / Păcat că-i plac și lucruri trecătoare, / Căci,
dacă ar iubi doar veșnicia, / Ar fi într-adevăr, cea mai frumoasă,/ Și
s-ar chema, într-adevăr, Maria”.
Poetul Spiridon Popescu are ceva din nebunia cea mai bună,
atât de necesară artistului, și este înzestrat cu talentul deosebit de
a depăși banalul. Grija lui față de cuvântul scris este precum grija
râului care-și lustruiește pietrele, pentru că, nu-i așa? – nu se poate
prezenta în fața mării cu pietre imperfecte.
(În: „Luceafărul”, 9 iunie 1999 și
în „Convorbiri literare”, ianuarie 2001)

EMILIA DABU
Eseu despre glorie
A părută la Editura ALCOR din București, cu o traducere în

limba franceză de Paula Romanescu și cu ilustrațiile și coperta
executate de Adina Romanescu, acest nou volum de poezie al lui
Spiridon Popescu este de excepție. Pentru că poetul vine din țara
iui Brâncuși. Pentru că, în această carte, poezia țâșnește precum
coloana infinită a spiritului românesc. Te îmbrățișează năvalnic, cu
dragoste și dor, furtunos, luminos. Te fascinează și apoi te lasă dator
ție însuți. Acest înger printre scaieți, iubit, adorat, contestat, înăl-
țat, strivit, dar mereu respectat pentru măreția scrierii există. Citin-
du-l, veți merge alături de acest luptător înfășurat doar în versul său
până în inima cuvântului. Căci el, Poetul, vă crede frumoși și puri
și îndrăgostiți foc de poezie. Dar „sunt foarte trist și nimeni nu-i
pe-aproape să-nfigă-o lance în tristețea mea” – mărturisește poetul
când „Privește, Doamne, păsările pleacă, / Iubirile, mai toate, se
destramă, / Copacii parcă sunt niște țigani / Ce duc în cârcă mari
căldări de-aramă.” Spiridon Popescu are un dar rar, acela de a scoate
lumea din minți. Pe unii cu talentul, pe alții cu bunătatea, cu ome-
nia ce-l caracterizează. Nu i se iartă că este prea mult poet și prea
puțin pământean. Că are verticalitate brâncușiană. Pasărea măiastră
a poeziei Domniei sale nu va fi însă niciodată oprită din zbor. Căci
ea a apucat să se nască, să fie, să existe. Rugămintea poetului este

pe deplin justificatoare: „O, dragii mei prieteni, vă implor, / Nu-mi
ridicați statuie pân’ nu mor. / Mă știu prea bine: zău, n-aș rezista /
Să nu mă sinucid când aș vedea / Cum urinează javrele pe ea”.
Marele simț al umorului face din cărțile de poezie, din tabletele
și pamfletele autorului, o minte de temut. Poate de aceea unii latră,
dar cel care gândește își vede mereu de drumul său. Niciodată nu
vor muri caii când vor câinii și mereu se va spune despre lumea ar-
tiștilor că este o lume a lui Dumnezeu, a inspirației, a fantasticului
coborât pe pământ, atinsă de o nebunie frumoasă greu de înțeles de
profesori. Poetul va fi mereu când rege încoronat cu laurii poeme-
lor, când dus la groapa comună de cei care au capete doar ca să știe
drumul spre nicăieri. „M-am înhăitat cu zeii ca să mă pot răzbi, /
Mi se părea că singur nu m-aș putea învinge, / Prea se dusese vestea
că cel ce s-ar atinge, / Fie și-n gând de mine, cu viața va plăti. //
Erau povești, desigur. Abia luptând, m-am prins / Că nu sunt chiar
atâta de zmeu, cum se vorbea, / Că, de-mi ieșeam în cale, stăpân pe
steaua mea, / Cu mare ușurință și singur m-aș fi-nvins.” Spiridon
Popescu se războiește cu Dumnezeu, cu viața, cu zeii, cu denigra-
torii, cu tristețea, cu bucuria de cât a oferit și cât ar fi putut oferi.
Pentru că, iată, unii semeni nu au înțeles nici până azi că Poetul nu
se poate umili, că a trecut vremea când era chemat la curtea regală
și i se dădeau teme, tematici și porunci. Poetul e liber ca Dumne-
zeu. Poetul crede doar în zborul său și în iubirea cititorilor. E greu
să înțelegi un poet atunci când nu ai nimic poetic în firea ta. De
aceea, artiștii, poeții sunt deseori singuri, neînțeleși, triști, disperați,
inspirați și demni. Lumina poeziei, lumina artei îi ocrotește. Ci-
tind acest „Eseu despre glorie”, veți descoperi un eseu despre viața
noastră, a tuturor, transformată in vers, în poezie. O poezie cântată,
recitată, iubită, prețuită pretutindeni. Voi încheia cu acest tulbu-
rător poem: „Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum te lauzi la toți
sfinții, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții.
// Doamne, dacă mi-ești prieten, / N-asculta de toți zurliii, / Dă-i
în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu copiii. // Doamne, dacă
mi- ești prieten, / Nu-mi mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă

morții / Să-mi ia calul, nu iubita. // Doamne, dacă mi-ești prieten, /
Cum susții în gura mare, / Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de
culcare // Dă-i în scris poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul,
/ Să-l înfigă-n mine, Doamne, / Și să lase-n viață calul.”
Mereu de veghe în țara poeziei, ajutându-și prietenii și neprie-
tenii, Spiridon Popescu speră că, într-o zi, omenirea își va găsi dru-
mul spre adevăr, că această rătăcire continuă va lua sfârșit curând.
Citiți și recitiți cărțile preferate. Vă ajută să treceți mai ușor peste
tristețile, durerile, sfâșierile cotidiene și să vă mai întâlniți, din când
în când, cu dumneavoastră.
(În: „Șansa culturii”, 13 octombrie 1999)

ION POPESCU-BRĂDICENI
Poetul care se scrie pe sine
Poezia lui Spiridon Popescu este, evident, poezia unui inge-

nuu. Dar ingenuitatea aceasta a fost condusă cu inteligență în
plin program estetic. Ea își asumă (cu o nonșalanță de invidiat)
canonul, metoda, regula de aur. Regăsim în universul acestei lirici
a regăsirii de sine mituri, teme, motive, toposuri deja consacrate
de școlile de literatură anterioare: Școala de la Albatros, Școala de
la Sibiu, Școala de la Steaua, Școala de la Echinox, Școala de la
Cenaclul de Luni, Școala de la Târgoviște și – de ce nu? – Școala
de la Târgu-Jiu.
Impasul ontologic pe care orice act creator trebuie să-l depășeas-
că își află saltul valoric în registrul cu totul special al expresivității și
literaturității textului, înseamnă aceasta că funcția versului purcede
simultan dintr-o orizontalizare a faptului artistic și din verticaliza-
rea lui. Stilistica scriiturii lui Spiridon Popescu a mizat în propria
ei copilărie pe rezerva incontestabilă de simboluri, de imagini, de
muzici, de parfumuri, ale străvechilor straturi ale tradiției europene
și românești.
A urmat, firesc, gestul descoperitor, eminamente postmodern, al
epicii, al poantei, al ironiei și al voluptății transcendenței textuale.
Cuiva, nu știm asta precis dar bănuim, i se va fi părând afirmația
noastră copleșitoare. Nu-i deloc așa: textele lui Spiridon Popescu au
veritabile incursiuni hermeneutice, concurând în materie de dez-

voltare literară cu cele mai bune creații ce ne parvin din când în
când, din păcate fără o strategie explicită, dinspre Europa și Lume.
Stricto sensu, atunci când scrie poezie, Spiridon Popescu se scrie
întâi și întâi pe sine. O dată scris, acest sine devine Eu. Care Eu –
zice undeva Ștefan Augustin Doinaș – devine cuprindere a ființei.
Iar ființa se lasă semnificată de Cuvânt. Suntem într-o dicotomie
din care poetul se salvează (evitând înghețarea în antinomie) având
știința spontaneității și totuși, pe un bun traseu inițiatic, știința ela-
borării operei literare.
De fapt, cea care asigură autoritatea auctorială a poetului este
opera însăși. În ea poetul adună tot ceea ce a strâns de la cunoaștere,
de la înțelegere, de la zei. Iar Spiridon Popescu și-a încărcat discur-
sul liric cu polenuri inefabile, cu transparențe de cleștar, dar și cu
grelele amărăciuni ale frustrării de imortalitate, de infinitudine, de
absolut. Orice metonimie, orice alegorie, orice metaforă, în ultimă
instanță orice simbol și orice semn, stau sub semnul dublu al realu-
lui și al imaginarului, al profanului și al sacrului.
Și-atunci la ce recurge, El, Poetul? La desfășurarea pe dimensi-
uni intrinsece a dreptului său la dicțiune și la ficțiune: rezultatul –
fascinantul, fastuosul, fabulosul arhitext. Ne putem raporta astfel,
numai astfel, la Homer, la Eminescu, la Shakespeare sau la Nichita
Stănescu. Și obligatoriu la Rimbaud și Marin Sorescu. Versul, rima,
prozodia, forma, toate acestea au ajuns să se reprezinte din ce în ce
mai aproape de sâmburele originar. Au ajuns să reducă arbitrariul
lingvistic, să tranșeze raportul dintre retorică și calofilie, deloc para-
doxal, în poeticitatea cea mai pură. Iar aceasta, răsturnând concep-
ția arhicunoscută, se purifică cu cât reușește analogia suverană. Dar
și analogia pare de la un moment dat caducă. Și atunci Spiridon
Popescu se revoltă, sparge specia sau genul în căutarea propriei sale
rostiri. Rostirea lui Spiridon Popescu are o naturalețe artificială și
o artificialitate naturală. Eu cred că va supraviețui modurilor Lirei
și modelor, curentelor literare. Dând-o puțin pe șarjă umoristică –
ceea ce îl caracterizează și pe scriitorul despre care redactăm elogiul
de față, mai căpătându-ne câțiva adversari – Spiridon Popescu tra-

versează Literatura Română ca un haiduc bacovian, însoțit totuși de
Vergilius, pe calea sa de la infern spre paradis.
Concluziile nu pot fi decât acestea: poezia înnobilează ființa,
transfigurează datul, transportându-l în bucuria înfrățirii cu Orfeu.
Și știm foarte bine, după Orfeu, au urmat ciobanul din Miorița,
meșterul Manole, Luceafărul, Zburătorul ș.a.m.d. S-a consolidat
astfel trunchiul (adevărat Axis Mundi) unei noi literaturi, ale cărei
resurse se arată, iată, inepuizabile, devreme ce un Spiridon Popescu
a reușit să-și afle propria sa structură lirică și propria sa identitate
scriitoricească.
(În: „Serile la Brădiceni”, septembrie, 2000)

FLORIN ȚENE
Supliment de existență
Poezia lui Spiridon Popescu din volumul Supliment de exis-

tență, Editura „Punct”, Târgu-Jiu (cu o mini-prefață de Gheorghe
Grigurcu) are o forță puțin obișnuită și o frazare impecabilă a dis-
cursului, poetul fiind sedus de himera clasicității.
Poezia cu o substanță a viziunii excelează în incantația cizelată,
aproape narcisiacă. Viziunea personală, stârnită de pulsiuni tumul-
toase și directe, este indiscutabilă și ea poate fi sesizată în felul de
a se raporta la realitate: „Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o
ascuți pumnalul,/ Să-l înfigă-n mine, Doamne,/ Și să lase-n viață
calul”. Un filon folcloric cu iz bacovian străbate până la noi, din
declarația sa patetic-orgolioasă, în care resemnarea virilă se desface
ca un mugure de april, fiind produsul unei viziuni primare și al im-
pulsului frenetic de a sălta ființa în metafizici. Într-un poem excep-
țional, ce amintește de lecțiile sarcastice ale lui Ted Hughes, dar și
de vibrațiile unui lirism ascetic al lui Eliot, Spiridon Popescu se de-
nunță prin perversitatea conștiinței și a realului său, într-o expresie
rafinată până la perfecțiunea calofilă: „Dacă mă-ntrebi ce fac (n-am
nici o vină/ Că nu mă crezi), o să-ți răspund curat:/ Mă ploconesc,
de-o viață, la lumină,/ Să treacă și prin geamul afumat”.
O voluptate irepresibilă a rostirii și o dicție impecabilă împing
poezia lui Spiridon Popescu către discursul muzical în care par a
se fi strâns cele mai incitante ritmuri, inclusiv cei specific baladei.

Clasicismul prozodic al versurilor e, însă, mai degrabă, o formă de
îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism: „Când zeii,
plini de îngâmfare –/ Uitând și preoți, și altare,/ În bezna lor – în-
trec măsura/ Și-i taie timpului căldura,/ De undeva, din depărtare,/
Pe-un armăsar roșcat apare/ Al toamnei prinț fără prihană/ Cu ful-
gere încins la rană”.
Fizionomia acestei poezii e smulsă din registrul liricii lui Radu
Stanca. Aceeași înclinație spre melancolia tragică, spre imageria am-
biguă, deopotrivă suavă și fantastă, aceeași sensibilitate bolnăvicioa-
să (Bacovia), dar și optimistă. Nu este aici simplă bufonadă, ci un
sentiment tragic al vieții, al decăderii ei în mascarada metafizică:
„Sunt mai puțin cu-n vers decât zăpada,/ Altminteri tot la fel de alb
ca ea,/ Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama/ De stau în preajma
iernii, sau a mea” sau „M-am aruncat în mine îmbrăcat,/ Fără să
știu ce lac adânc e-n mine –/ Puteam fi tras la fund și înecat/ De
nu-notam, probabil, foarte bine”.
Expresia barocă ascunde în spatele virtuozității o percepție
abisală. Fiorul, misterul, aerul medieval, imprevizibilul thanatic
sunt câteva din trăsăturile acestei poezii care stilizează existența,
o adulează, o îmblânzește: „M-am înhăitat cu zeii ca să mă pot
răzbi –/ Mi se părea că singur nu m-aș putea învinge,/ Prea se
dusese vestea că cel ce s-ar atinge,/ Fie și-n gând, de mine, cu
viața va plăti”.
Capacitatea de a da carnație ironiei fine ce este împinsă până la
tragism, a obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate și eclatate
se consumă în virtuozitate: „Poate, de-o fi mult de lucru, mă va
apuca-nnoptarea,/ Mă va apuca desfrâul greierilor pe ogor – / Tu,
de vezi că-n asfințitul soarelui nu sunt acasă,/ Trimite-un zeu, din
argații ce-i ai, să-mi dea ajutor”.
Folosind o recuzită din folclor, caracteristică strigăturilor, e pro-
clamată vocația poetului pentru esențial, pentru cauza primă, ca un
paradoxism senzorial. Ecorșeul e o imagine a exploziei numenale:
„Foaie verde de trifoi/ Sau, mai nou, de sălcioară,/ Stă poetul prin-
tre voi/ Ca un bob de grâu în moară”, sau „Iubitei mele îi miroase

gura,/ Dac-o sărut mi-e rău o săptămână,/ De-aceea poate-o las
mereu să plece/ Fără să-i spun c-aș vrea să mai rămână”.
Spiridon Popescu trage poezia înspre experiența intimă, fiindcă
în Supliment de existență freamătă sensibilitatea unui poet admira-
bil, conștient „Că-n turn mai e montat și-un ceas al morții”.
(În: „Convorbiri literare”, februarie 2001)

VALENTIN TAȘCU
În spațiul poetic al Republicii Gorj
Fără a fi arghezian, Spiridon Popescu se încântă de meșteșugul

poeticii, semănând, cel puțin formal, cu gorjeanul Arghezi. Fără a fi
brâncușian, Spiridon Popescu se încumetă la „infinituri“ și, deseori,
la „săruturi”, doar „tăcerea” alungând-o din amploarea triunghiu-
lară a marelui gorjean rătăcit în Montparnasse. Nu se lasă asimilat
nici de vecinul de Oltenie, Marin Sorescu, deși îndrăgește poanta
poetică precum și limbuția graiului de pe ambele maluri ale Jiului.
Atunci ce e Spiridon Popescu? În primul rând este „poet al orașu-
lui”, nu neapărat cel mai interesant, ci, sigur, cel mai popular, cam
ceea ce a fost, pentru Cluj, regretatul Negoiță Irimie. Îl iubesc fot-
baliștii și polițiștii, politicienii și minerii, piețarii și dascălii, elevii
și fetele frumoase, toată suflarea locului deci, pentru că, peste toate
calitățile, deține și un umor de-a dreptul contaminant. Aceasta e
partea socială a succesului local al poetului. Partea estetică (cea care
ar trebui să-l transporte spre național și, dacă se poate, vorba lui
Blaga, spre universal) vine din ceva greu de descoperit, și-mi iau
îngăduința să cred că am făcut-o eu, un negorjean. Poate tocmai
pentru că n-am trăit o viață în ambientul cu pricina, nefiind deci
obișnuit cu el până la banalizare, i-am descoperit ceva taine, prin
comparare cu alte fluxuri vitale. Poezia lui Spiridon Popescu „se
trage” dinspre tonusul melodiei populare, dar și din sensurile ei
cvasi filozofice, cu alte cuvinte din „specificul regional” cu valoare

națională. Pare surprinzător ce zic, dar voi demonstra. Ascultând
des muzică oltenesc-gorjenească la radio, urmărind nu numai șirul
melodic, ci și epicul lor, am observat că rapsodul popular evită sis-
tematic tragismul. Nu există nici un moment al vieții, fie el cât de
nenorocit, care să-l întristeze: nici infidelitatea iubitului (cel mai
adesea interpretarea este femeiască, rar bărbătească), nici sărăcia (de
ea se face chiar haz), nici calamitățile, nici chiar moartea (aici este,
desigur, o rămășiță dacică). Totul e luat așadar în ușor, săltăreț, încât
negura este totuna cu lumina, bucuria cu necazul etc. Exact astfel
este poezia lui Spiridon Popescu. Ea conține baze serioase de ciudă
și insatisfacție, de durere profundă și spaime, dar invariabil, când e
să „cadă” în ele, se eschivează abil și trece totul în registrul veseliei
vorbărețe. Cum reușește această fandare? Simplu, dar aproape inob-
servabil: îl convoacă frecvent ca martor și judecător dispus să-l achi-
te pe însuși Dumnezeu. S-a mai făcut constatarea că poetul îl aduce
pe Domnul în stradă, în fața casei sale (profitând și de întâmplarea
că locuiește imediat sub cer, la etajul zece – cum se confesează într-o
ingenioasă poezie, pe care o și dau ca prim argument: „Stau la etajul
zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral, / Dar nu, nu mă in-
vidiați fraților: / Am nimerit între doi locatari / Care-mi fac numai
zile negre – / Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis
/ Și-mi inundă tristețea / Care se umflă, precum parchetul. / Cel de
jos (Diavolul) este și mai ciudat:/ Îmi bate-n calorifer din fieșce /
De nu mai îndrăznesc să intru nici în «Istoria literară» / De teamă
să nu scârțâie ușa cumva / Și să-l deranjeze pe Nichi(percea).”) Să
lăsăm pe dracu’ în pace, el nici nu mai apare, în schimb Dumne-
zeu este omniprezent, chiar în această ipostază de vecin comod sau
incomod. Nu-l mai caută, nu-l mai cere, ca vecinul său, Arghezi,
pentru că este peste tot unde calcă poetul. Mai împrumută de la el
ceva usturoi sau ceapă, un pic de ulei, ba, chiar și ceva moarte (na,
că am și scris un poem care seamănă cu ale lui Spiridon Popescu!).
Cartea Diavol cu coarne de melc (na, că mai apare dracu’ și chiar
pe copertă), tipărită de editura clujeană Dacia, în Seria „Poeții Târ-
gu-Jiului”, este o antologie reușită și organizată pe capitole distinc-

te, nefiind așadar o simplă culegere. Chiar dacă nu sunt delimitate
aceste capitole, ele se aliniază clar la câte o idee. Prima secvență
are în vedere Poezia și Poetul ca personaje. De pe fața nevăzută a
versului s-ar citi că poetul este o catastrofă ecologică, un neavenit,
iar poezia – un blestem, o nenorocire. Băgându-i, însă această vină
lui Dumnezeu și neputând emite o blasfemie, aruncă o vorbă de re-
proș, șăgalnic: „O, Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea, / Un’ te
gândeai atunci când ne-ai creat?” Mai liric ceva este când, în această
chestie, expediază niște „scrisori” către Baudelaire, Bacovia, Emi-
nescu sau Nichita Stănescu, deseori în manieră „argheziană”. Fără
îndoială, asemenea înscrisuri sunt tot atâtea arte poetice”. Poemul
Eminescu, de pildă, este un portret spiritual superb, rivalizând cu
Marin Sorescu: „El s-a născut din dorința noastră de-a fi, / Din or-
goliul cuvintelor noastre – / Nu-n pântec de femeie a mișcat / Ci-n
pântecele cerului, albastre! / (…) Prințul acesta, căci era un prinț, /
Putea să-nvețe-orice pe dinafară, / Un singur lucru n-a putut nici-
când: / Să-nvețe de la oameni cum să moară.”
Un alt capitol relevă relațiile dintre Eu și lume, eul fiind perma-
nent maltratat și pus în dialog inferior cu ceilalți oameni, cu iubita
sau cu, bineînțeles, Dumnezeu. Aici umorul poetului ar putea fi
„negru” dar, evident, nu e, ci doar emite spume umbrite, negroide.
Și aceste poeme sunt „arte poetice”, la baza cărora stă un cinism
frivol și indulgent, totuși: „Nu sunt normal, iubito: / Deși cunosc
prea bine / Ce riscuri presupune/ Sportul acesta dur, / Tot nu mă
pot abține / Și, – uimind pe cei din jur – / Mă urc în Dumnezeu /
Și sar în mine.” (poemul se cheamă chiar Artă poetică).
Speciali sunt psalmii lui Spiridon Popescu. Invers decât la Ar-
ghezi, poetul vorbește, reluăm, cu Dumnezeu „peste gard”, drept
pentru care „psalmii” devin firesc „balade” (oltenești?) sau „disti-
huri” (adică vorbe repezi și percutante). Iată câteva mostre, care gră-
iesc de la sine: „Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum te lauzi la toți
sfinții, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții.”,
„Doamne, dacă nu ești chiar atât de senil, / Cum se spune, / Dă-te
câțiva pași înapoi / Și privește-Ți lucrarea – / Vei vedea / Cât de
strâmbe-i sunt zidurile / Și, poate, / După următorul potop, / Vei
folosi (în sfârșit!) bolobocul.”, „Doamne, ți-am mai spus cândva:
/ Ori eu, Doamne, ori Mata, / Amândoi nu vom putea. / Cum să
stea pe-același tron / Dumnezeu și Spiridon, / Când știi bine cum
ne sare / Țandăra la fiecare?” – și așa mai departe.
Un ciclu aparte îl reprezintă „anotimpurile”, o serie de incantații,
dar tot cu subțire umor, despre primăvară, puțină vară, preponde-
rent toamnă și iarnă. Poetul își dovedește sieși că este esențialmen-
te liric, deși se fardează mai totdeauna cu culori epice, anecdotice
chiar. Ajunge astfel la finețea „poemului într-un vers”, care n-are
nimic comun cu Haiku-ul, deși îl concurează: „E toamnă-n Dum-
nezeu: cad frunze-n mine”. Deriva este scurtă, pentru că poetul re-
vine la găselniță și poantă chiar și pe seama pastelului: „ - Ce faci,
frumoaso? întrebă, soarele, / Într-o zi mai călduroasă, zăpada. / -
Mă topesc de dragul tău, îi răspunse aceasta. //… Și vremea începu
să se răcească din nou…”
Peste toată poezia lui Spiridon Popescu plutește, inevitabil, iu-
birea, una încărcată de paradoxuri: sensibilă și grobiană, pură și pi-
cantă, reală și imaginară, în nota sa specifică. Iată o sclipire: „E-atâta
cer, iubito, / În lacrimile mele… / Să locuiască, oare, / Vreun Dum-
nezeu în ele?”
Poezia lui Spiridon Popescu ar dori să nu se supună aprecierii
altora, îi este suficientă părerea sa, ceva mai drastică decât a criti-
cilor de profesie, care ar fi dispuși să-i acorde un loc de seamă. Nu
primește, își încheie cartea cu o proprie și fals modestă În loc de
«postfață»: „Acum, când, iată, am ajuns / Cu chiu, cu vai, la cap
de drum, / Când nu mi-a mai rămas decât / Un amărât de punct să
pun / Vă rog, din suflet: mă iertați / Dac-am mai fost și desuet – /
Eu nu-s poetul propriu-zis, / Sunt robul domnului poet.”
(În: „Luceafărul”, 21 ianuarie 2004)

PAUL ARETZU
Un diavol bine dispus
Volumul antologic Diavol cu coarne de melc (Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2003) definește cu destulă fidelitate personalitatea lui
Spiridon Popescu, ilustrând aspecte diverse ale creației sale.
Privită în ansamblu, poezia sa apare ca rezultat al spontaneității,
creată de un impetuos ironic, de un lucid frizând uneori cinismul,
având un grad mai redus de prelucrare dar focalizând o mare inten-
sitate. Poezie a unui imaginar ingenios, speculând intuitivul, nati-
vul, se bazează pe numeroase subtilități, mai ales de natură ludică.
Poetul își pretinde drepturile cu nonșalanță, fără nici o inhibiție,
într-o lirică nu de puține ori imperativă, voluntară, amendând re-
alitatea: „M-ai sluțit, Poezie, / Mi-ai ascuțit fălcile ca lui Bacovia, /
Ș-asemenea lui / Nu mi-ai adus nici o satisfacție în timpul vieții. /
[…] / Dacă azi, cât trăiesc, sunt considerat un gunoi, / Ce-mi pasă
mie că după moarte-o să intru în manuale, / O să devin subiect
obligatoriu la admiterea-n facultate / Și toate editurile mă vor tipări
în ediții de lux?” (Tristețe).
Poemele sunt reduse ca întindere dar ferm conturate, cu anu-
me acuratețe semantică, uneori inseminate cu un patetism grațios.
Teme preferate, puține, sunt cea a poetului și a muncii sale, relația
cu divinitatea, cu moartea, trecerea.
Autorul sacralizează profanul sau laicizează sacrul, dând soluții
năstrușnice: poetul este un greier în iarbă, iubita sa incendiază cu

sentimentele sale biblioteca din Alexandria, poetul este o insectă
care polenizează îngerii. Dumnezeu și Satan îi sunt vecini de bloc
etc.
Prin toate caracteristicile sale această poezie se conturează ca po-
pulară, dominată de sagacitate, cu o simbolistică simplă dar preg-
nantă. Poetul își sublimează revolta, insatisfacțiile în umor, prin pi-
ruete grațioase, alteori burlești. Creator al unui carnaval de imagini,
aduce miraculosul, insolitul în cotidian, făcându-le familiare: „Stau
la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral, / Dar nu, nu
mă invidiați fraților: / Am nimerit între doi locatari / Care-mi fac
numai zile negre – / Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul
deschis / Și-mi inundă tristețea / Care se umflă precum parchetul,
/ Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat: / Îmi bate-n calorifer din
fieșce / De nu mai îndrăznesc să intru nici în «Istoria literară» / De
teamă să nu scârțâie ușa cumva / Și să-l deranjeze pe Nichi(percea)”
(Fragment de autobiografie).
Poetul pare un Prévert mai abrupt, a cărui ironie se bazează pe
un fals retorism, sub care se simte o gingășie, o afectivitate reală, au-
tentică: „Oameni buni, / Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!…
/ Dacă dispar / Echilibrul ecologic se surpă, / Ei sunt / Singurele in-
secte din lume / Care se pricep să facă polenizarea îngerilor” (Apelul
bătrânului naturalist).
De regulă, lirica este construită pe terenul unei simplități de-
concertante. Poemele înseși au o manifestare fulgurantă, evoluând
într-un regim al firescului până la un moment când o ranversare
neașteptată de situație schimbă complet imaginea, îmbogățind se-
mantica textului, deschizând noi perspective: „Se făcea / că eram o
gură de canal / fără capac / și Dumnezeu, / care se plimba pe trotu-
ar, / cu capu-n nori, / a căzut în mine” (Vis). Ca la Marin Sorescu,
finalul, ingenios, contrazice previzibilul, pentru că poetul corelează
neașteptat, asociază incompatibilități. Uneori folosește umorul sec
sau absurd, ca Daniil Harms, dezvăluind, pentru o clipă, fața amară
a existenței: „Din cauza semaforului care se blocase pe roșu / Mi-am
petrecut cea mai importantă parte din viață / Pe un trotuar care n-a
văzut niciodată lumina. // Dar acesta / Nu este singurul meu motiv
de tristețe” (Semafor).
Deși, în general, poetul are un temperament impetuos, poemele
fiind irupții de stări, de idei de o mare limpiditate, ale unui imagi-
nar neostoit, ironia, bine dozată, este delicată, are o tandrețe funci-
ară: „Prea semănăm cu Dumnezeu – / Să nu se mai iște confuzii, /
Prietenii mi-au mâzgălit sufletul, / Cu vopsea neagră” (Autoportret).
De altfel, un egocentrism persiflant figurează adesea, producând
felurite complexe. Poetul este obsedat de ideea dedublării, dar și a
pierderii identității: „M-am arătat atât de rar la mine, / Încât atunci
când îmi bătui în geam / Habar nu avusei că nu eram / Și mă trezii
strigând: «Ce vrei, străine?»” (Pierderea sinelui). Într-un ritual ludic
și autoironic, el este îngrijorat de propria-i amenințare: „Domnilor
cu puști în spate, / Rogu-vă pre voi frumos, / Apărați-mă de mine
– / Sunt un ins periculos” (Rugăminte).
Poetul crede în poezia constructivă, finită, orgolioasă, în subli-
mitatea ei și în putința de a o atinge: „Deși cunosc prea bine / Ce
riscuri presupune / Sportul acesta dur, / Tot nu mă pot abține /
Și,-uimind pe cei din jur, / Mă urc în Dumnezeu / Și sar în mine”
(Artă poetică).
Umorul exorcizează tragicul din poezie, dând o seninătate jovială
textului. Autorul pregătește mici înscenări cu tâlc, face haz de necaz,
amplifică faptul banal. În tendința de a esențializa, textul are adesea de-
liciul, vioiciunea, oralitatea, sfârșitul surprinzător, cu poantă, al epigra-
mei. Mai folosește alegoria mică, disimularea, eufemismul. Poetul co-
mite, cu un umor senin, mici și repetate sacrilegii împotriva propriului
eu, a ordinii universale, a divinității. O falsă inocență mărește gravitatea
unor idei, dramatizând cu dezinvoltură. De sub textul tuturor poeme-
lor, își face apariția poza (felurită, tenace) a poetului. Nu este neglijabil
nici caracterul fabulistic al poeziei, țintind o morală imponderabilă.
Inventivitatea prodigioasă, o febrilitate a soluțiilor, caracterul aproape
în întregime abstract, afectat, dau o caracteristică manieristă textelor.
Seria de psalmi oferă prilejuri aproape copilărești de a avea o
relație familiară cu divinitatea, de a inversa ludic rolurile: „Apro-
pie-te, Doamne, și tu de zeul tău, / De ce tot fugi de mine, nu vezi
că-ți șade rău? / Nu vezi că toată lumea din cer te crede-ateu? // …
Sau te-nspăimântă raiul și purgatoriul meu?” (Psalmi – p. 50). De
altfel, poetul glumește senin în legătură cu subiecte tabu: Dumne-
zeu, moartea. El impietează cu savoare, atribuindu-și calități supra-
demiurgice, rezervându-și un gest de complicitate subînțeleasă cu
cititorul.
Caracterul anecdotic persistă, plăsmuind chiar o filosofie sui-ge-
neris, paradoxală a existenței: „– Doamne, ți-am mai spus cândva: /
Ori eu, Doamne, ori Mata, / Amândoi nu vom putea. / Cum să stea
pe-același tron / Dumnezeu și Spiridon, / Când știi bine cum ne
sare / Țandăra la fiecare? // Ca să n-ajungem la sfadă / Trebuie, pân’
la zăpadă, / Unul, din noi doi, să cadă. / – Și cum vrei să procedăm
/ Ca să știm care cădem? / – Îl luăm martor pe Iisus / Și-aruncăm
cu banu-n sus” (Dialog peste gard).
Imaginea toamnei, a crepusculului descoperă un Spiridon Po-
pescu nostalgic, al elegiei: „Privește, Doamne, doar un pic mai este
/ Și însuți tu, cel mai puternic sfânt, / Vei rugini precum o simplă
frunză / Și vei cădea din ceruri pe pământ” (Toamna).
Cu aceeași lipsă de respect este tratată și moartea: „Rog, anunțați
ministrul de resort: / Prin fața vieții mele se tot învârte-un mort; /
Să ia măsuri urgente să dispară / Pân’ nu apucă (scârba ordinară!) /
Să îi arate vieții cum să moară” (Telegramă).
Este o poezie simplă, folosind puține figuri, mai ales ale ironiei,
simularea, persiflarea, aprecierea negativă, eufemismul, dar și crudi-
tăți, imprecația, stilul oral. Se recunoaște, neîndoielnic, un anume
balcanism.
Poezia lui Spiridon Popescu nu este nici sentimentală, nici com-
plicat filosofică; ea are prospețimea ingeniozității, imprevizibilitatea
istețimii, impetuozitatea nativității.
(În: „Ramuri”, februarie – martie 2004)

ION PACHIA TATOMIRESCU
Spiridono ludens
V olumul „Diavol cu coarne de melc” de Spiridon Popescu în-

miresmează priveliștea Logosului cu o lirică de „jucăuș” leu arămiu,
în „mișcări viclene” – cum ar zice autorul Necuvintelor –, în che-
ie baladesc-villonescă veridică, dar și cu știința rafinată a marcării
unui inconfundabil „teritoriu poetic”, desigur, „la jumătatea dis-
tanțelor”, mai exact spus, la intersecția diagonalelor pătratului cu
unghiurile în „Everesturi” ale poeziei noastre naționale / universale:
Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu și Marin Sorescu. De dincolo
de sintagma spiridono ludens, inspirată de un Diavol cu coame
de melc ce ne-a trimis și la o celebră lucrare a lui Johan Huizinga
(Homo ludens), sintagmă ce vrea să sugereze – la Spiridon Popescu
– nu numai irepresibila sete de joc lirico-semantic, ci și „jocul se-
cund”, ori învârtejirile ens-ului înspre autenticitatea priveliștii fiin-
ței, aserțiunea noastră este susținută chiar de poet printr-o serie de
inspirate ode: Eminescu («El s-a născut din dorința noastră de-a fi,
/ … // Prințul acesta, căci era un prinț, / Putea să-nvețe-orice pe
dinafară, / Un singur lucru n-a putut nicicând: / Să-nvețe de la oa-
meni cum să moară.»), Argheziană («…încearcă, ispitit de apogeu,
/ Să-l pipăie c-un braț pe Dumnezeu…»), Vis cu Nichita Stănescu
(«Cum să te dai morții la cincizeci de ani, / Când e cea mai dulce
viață și, se știe, / Necuvântul „moarte” nu face doi bani, // … // „…
Doar îmi știi povestea: mi-am pierdut în luptă / Ochiul drept și-n
locu-i port acum un zeu”») etc. Comentatorii poeziei cultivate de
Spiridon Popescu au remarcat, pe lângă „startul din autenticitate”,
și un anume «sentiment năvalnic», o «cruditate existențială», ori
«expresia fără ocol», «naturalețea tăioasă», „oglindirea-i” în «acea
nebunie solemnă a vântului, a ploii, a furtunii» (Gh. Grigurcu),
surprinderea receptorului prin calitatea spațiului oniric, «autorul
fiind nu numai visător, tandru, ci și inventiv» (Alex Ștefănescu),
cât și «arta compoziției pe spații scurte, arta de a resuscita banalul
din degradarea sa semantică» (Geo Vasile), fapt care se observă și în
„întregul” acestui «Autoportret»: Prea semănăm cu Dumnezeu – /
Să nu se mai iște confuzii, / Prietenii mi-au mâzgălit sufletul / Cu
vopsea neagră.
Principalele reliefuri lirice din volumul Diavol cu coarne de melc
de Spiridon Popescu, relevate, bineînțeles, în continuarea celor din
volumele Oglinda dintre noi (1991), 21 de grame de suflet (1996),
Eseu despre glorie (1998) etc., ori, de aflat, mai mult ca sigur, și în
viitoarele-i cărți de poeme, printr-o sporire a procesului de cristalizare
în adâncime, sunt: baladescul „În cratere” de sugestie villonescă, unde
un eu-pandur se învolburează până la Dumnezeu («Doamne, mi-ai
înveselit / Pasărea chiar sub cuțit. / Și, deși muream de foame, / N-am
putut s-o mai tai, Doamne, / Căci ar trebui să fii / Dus cu sufletu-n
pustii / Să retezi viața cuiva / Tocmai când i-e drag de ea. – Baladă,
p. 60-, «Doamne, mult mi-ar mai plăcea / Să fac dragoste c-o stea, /
Steaua să rămână grea / Și să nască altă stea, / Iar eu, ca un tată bun, /
Pe copilă să mi-o-ndrum / Să nu fie căzătoare / Nici la nunta cea mai
mare!…» – Baladă, p. 61); o „depresiune-Spiridon-Popescu” foarte
accesibilă „turismului liric”, obținută prin „tăierea trenelor” arghezia-
nismului, bacovianismului, stănescianismului, sorescianismului etc.,
apoi prin „răsucirea” / „stivuirea” acestora într-un soi de „diguri sigu-
re”, „nemuritoare” («Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne, / Feme-
ile m-ar fi iubit mai mult, / Aș fi avut în jurul meu prieteni / Și câte,
Doamne, n-aș mai fi avut!…» – Mi-ar fi plăcut să fiu o brută…; «Sunt
mai bacovian ca tine, Doamne, / Tristețea-n mine umple-un vas mai
mare, / Femeia care-mi cântă-i mai barbară / Decât femeia ta, și-n

felinare / Lumina mi-e așa de slabă-ncât / Nu pot să scriu „Lacustră”,
de urât.» – Scrisoare către George Bacovia; «Nu fi rea, că n-ai temei,
/ Dă-mi mai bine doi pe trei / Din frumoșii ochi ai tăi. // Dacă vei
încuviința / O să-ți dau și eu ceva: / Trei pe cinci din viața mea.» –
Cântec; «Poeții, soldați neinstruiți, confundând / Gurile tunurilor cu
niște găuri de șobolani / Umplură câmpul de luptă cu pisici negre. /
Acestea, / Simțind probabil cât sunt de naivi, / Tocmai când se pre-
găteau de asalt, / Le tăiară calea. // Și, astfel, / Poeții, soldați neinstru-
iți, / Pierdură Victoria.» – Poeții, soldați neinstruiți etc.); „laicizarea”
psalmului, a rugăciunii etc. prin plămădeli paradoxiste („substituirea”
Demiurgului cu Omul) pentru spațiul virgin al utopiei («Nu mai
ninge, Doamne – / Nu vezi că nu te-ascultă nimeni, / Îți răcești nin-
soarea degeaba.» – Psalm; «Va veni vremea când noi vom locui cerul
și dumnezeu pământul, când noi vom fi atotputernici, și, Dumnezeu
va ridica biserici și se va închina la icoanele noastre. Atunci femeile
noastre se vor sfinți, rămânând fecioare, în timp ce Maria – Preacu-
rata Maria !!! – se va destrăbăla precum ultima târfă. Din înălțimea
cerului, îl vom auzi pe Dumnezeu înjurând-o: „Oamenii mă-tii, de
târâtură!” / Și vom gândi: ne trebuie un iad pentru sufletele acestea.
// P. S. / Mulțumesc lui Dumnezeu că a dispărut Inchiziția / Altfel, /
Pentru poemul acesta aș fi fost ars pe rug.» – Utopie), „delta” autoper-
siflării / autoflagelării eului, sinelui, până la „autoepigramă” («Sunt
un neisprăvit, vecine, / Nu merit stimă și iubire: / Cerui să mă-ntâl-
nesc cu mine, / Dar nu venii la întâlnire. // Sunt un nemernic, dom-
nișoară: / Deși m-am anunțat și-n scris / Că merg să mă conduc, la
gară / Plecai tot singur. Ăsta mi-s !» – Fragment de autobiografie; «Am
luat ochii lui Homer și i-am ascuns sub zăpadă / Să nu mă mai vadă.
/ Fiindcă lumina lor mă deochea / Și mă făcea să am dureri de stea.
– Poem; «Nu sunt normal, iubito: deși cunosc prea bine / Ce riscuri
presupune sportul acesta dur, / Tot nu mă pot abține și,-uimind pe
cei din jur, / Mă urc în Dumnezeu și sar în mine.» – Artă poetică) etc.
Și prin volumul Diavol cu coame de melc, Spiridon Popescu
dovedește că este un autentic poet al întâmpinării ludic-ironice /
autoironice a banalului cosmos, chiar și cu puterea unui „zâmbet
prezidențial” (cf. Tristețe), desigur, dublat de un alchimist ce stăruie
de-o viață în rugăciunea către lumină spre a trece prin geamul afu-
mat (cf. Dacă mă-ntrebi), prefăcându-se a uita să apeleze la sfatul
armăsarului în a cărui ureche privighetoarea și-a ascuns înrăzăritul
cântec, fără a fi deranjată de realul în ebuliție, ori de ușurința cu
care „al rapsodului rob” oferă lumii veritabila poezie.
(În: „Rostirea românească”, ianuarie – februarie – martie 2004)
* Spiridon Popescu, Diavol cu coarne de melc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

ADRIAN DINU RACHIERU
Masca ludismului
În câteva (vechi) Opinii despre poezie, readuse în atenție prin

gestul inspirat al celor care scot revista „Poezia”, Al. Dima nota că
„noi trăim fenomenul poetic nu numai cu prilejul poeziei”. Vom
observa imediat că, păgubos, prin invazia și hărnicia „confecțione-
rilor”, producând pe bandă texte poietice există riscul ca și „prilejul
poeziei” să fie ratat. E adevărat că, transpus în material verbal, fiorul
poetic cristalizează în poezie; dar după secetoasa „ofensivă a textu-
lui”, victimizând cohorte de literați, sunt semne că redescoperim
orfismul. Adică, altfel spus, printre atâția producători (industrioși)
de texte anemice ne reîntoarcem la izvoarele poeziei. Furia experi-
mentalistă și agitația sexualizantă, încurajând pulsiunea textuală au
acutizat pericolul desensibilizării. Poezia, s-a spus, părea a fi „ieșit”
din inimile noastre într-o epocă deromantizată, fiorul estetic fiind
ucis de hiperintelectualism. Iar practica scripturală, făcând din tex-
tualizare chiar scopul, conduce și la o regretabilă confuzie a vocilor,
instaurând o ciudată permutare, implicit nivelarea peisajului liric,
aruncând în ceață axiologică vârfurile (câte vor fi fiind). Nu putem
ignora, desigur, clasamentele mincinoase, întocmite în pripă, la ca-
fenea, pe solidarizări generaționiste ori, și mai rău, de gașcă. Încât,
firesc, ne putem întreba ce se întâmplă cu cei nealiniați, imuni la
canon și străini de febrila regie a culiselor, incapabili sau nedoritori
de a-și forța vizibilitatea literară.

Un astfel de poet este Spiridon Popescu. La aproape trei decenii de
la debut (1974, Ramuri), el tipărește la Editura Dacia, în colecția Poeții
urbei, un op reprezentativ*, deloc sensibil la „sigla canonică” a genera-
ției. Se și spune că poeții adevărați își trădează generația. Chiar dacă nu
de o trădare ar fi vorba, refuzând „uniforma lirică” a echipei, Spiridon
Popescu și-a construit și apărat identitatea. Cu naturalețe și cu prețul
de a rămâne un autor excentric. Uitat, așadar, în posibilele inventare ale
generației „la putere”, întocmind – sub presiunea și tutela clipei – to-
puri „de azi pe mâine”. Cum miza generaționistă nu-l seduce, în pofida
referințelor (oferite și de nume grele precum Gh. Grigurcu sau Alex.
Ștefănescu), autorul din Tg.-Jiu rămâne ocolit de circuitele în vogă.
Asceza culturală pe care și-o oferă un „marginal născut” (ne gândim,
bineînțeles, la Gheorghe Grigurcu), cel care își trăiește în Amarul Târg
„marginea de esență” și își convertește timiditatea (deficitul existențial),
sub flamura revizuirilor, în campanii agresive (pendulând între severita-
te și generozitate) nu se potrivește nicidecum cu temperamentul robust
(bănuim) al lui Spiridon Popescu. Dar poezia sa e pe gustul criticu-
lui, semnalată fiind „cruditatea existențială”. Ori visătoria unui poet
inventiv și paradoxal (cum l-a citit Alex Ștefănescu), iubind lirismul
fulgurant, jucăuș, de „esență volatilă”. Să nu uităm apoi histrionismul,
„denunțat” de Geo Vasile, un alt exeget temeinic. Și care, credem noi,
e cel mai aproape de adevăr de vreme ce volumul ultim al poetului e
altceva decât „devoțiunea bacoviană” pe care Spiridon Popescu o invo-
că implorându-ne să îl credem. Autorul se vrea „mai bacovian” decât
însuși maestrul. Dar Spiridon Popescu, cultivând la tot pasul o gra-
vitate jucăușă râvnește dedublarea, „dubla cetățenie” a îngerului. Sub
masca ludismului (colecționând, pe alocuri, oltenisme) ghicim sâmbu-
rele grav, el cercetează viața postumă a scriitorului, „oceanul de gri” în
care navighează suferitor, însoțit de roiul cuvintelor „inflamabile”. Sau
cochetează cu nemurirea, ascunzând ochii lui Homer, pregătindu-și
„orbirea”. Baladesc, uneori, oferind savuroase Dialoguri peste gard el își
maschează fiorul tragic printr-o visătorie jucăușă. Dar știe că doar sufe-
rința îl salvează ca poet: „Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo
versuri bune nu-s” (v. Aproape sonet). „Împărțindu-se” între Dumnezeu

și Diavol, poetul cheamă nopțile care izvodesc Cântecul: se vrea „plin
de îngerime”, caută cuvântul „atomic” și recunoaște că și-a pierdut Si-
nele: „Tot timpul m-am temut cumplit de mine” (v. Spaima), frisonat
de dedublarea de care pomeneam. Alcătuit din „materie cerească”, con-
siderându-se „mare și nemuritor”, dobândind „rang de stea”, poetul,
contemplându-și măreția, stă la taclale, peste uluci, deloc anxios, cu
moartea. Dincolo de izul folcloric, iradiind o seninătate mioritică, des-
coperim iute, cam peste tot, autoironia, exploatată cu naturalețe; egal
„îndumnezeit” și „împuțit”, egoul încearcă niscaiva corecturi la „șpaltul
vieții”; se vede cocoțat pe soclu de vreme ce „blestemata aia de nemuri-
re îl târcolește”, îngaimă, hârjonindu-se, psalmi și constată că „i s-a fu-
rat tristețea”. Coboară în sine, cercetându-și sufletul: „Sufletul meu? –/
O modestă cameră de hotel/ În care e cazat Dumnezeu/ Când nu mai
sunt locuri în cer”. Mimând umilința și tăvălind, meșteșugit-agreabil,
versul în acidul ironiei, poetul se întreabă: „Cum să stea pe-același tron/
Dumnezeu și Spiridon?”
Mereu surprinzător, delicios, desfășurând jucăuș un polemism tan-
dru, ispitit de dedublări, captând adierile thanaticului, Spiridon Po-
pescu e îndreptățit să noteze: „E toamnă-n Dumnezeu; cad frunze-n
mine” (v. Poem într-un vers). EI invocă, frecvent, Privighetoarea, Zăpa-
da, Toamna. Freatic, motivul extincției e de aflat, insidios, în toate tex-
tele: și „cel mai puternic sfânt” ruginește și „cade” pe pământ iar poetul
își regizează, cu fast, propria-i decapitare: „înainte de a i se împodobi
fruntea cu lauri,/ Poetul este urcat pe eșafod/ Să poată vedea mai bine
măreția evenimentului” (v. Eseu despre glorie).
Versurile par a fi așternute fără caznă. Citit, în consecință, fără
opinteli, volumul lui Spiridon Popescu adeverește un talent care,
sub masca ludismului, înstrunează cu naturalețe o coardă gravă.
Nici bacovian, nici ludic pur (răsfățându-se în artificioase jocuri
lingvistice), Spiridon Popescu merită urmărit cu atenție.
(În: „Convorbiri literare”, octombrie 2004)

ANDREI PETRUȘ
Spiridon Popescu – „Înger între scaieți”

(Editura „Ager”, 2004)
P rimesc, prin bunăvoința domnului director al Editurii „Sfera”

din Bârlad, charismaticul enigmist Serghei Coloșenco, două cărți
ale unor autori noi, pentru mine; este vorba despre poetul Spiridon
Popescu și cronicarul modern Dumitru Sârghie. „Înger între sca-
ieți” captează atenția și captivează cititorul electrocutându-l, nu cu
șocuri electrice, Doamne ferește!, ci cu înalta tensiune a umorului
și intensitatea ironiei și sarcasmului. Între parafrază și parodie, între
litanie și blestem, între satiră și scurt pamflet, dar și cu o undă de
duioșie și tristețe, creația lirică a acestui poet transformă cititorul
blazat într-unul pasionat. Prin mottoul din fruntea volumului, au-
torul, aducând în actualitate pe Bolintineanu, câștigă de partea sa
atât adevărul, cât și receptorul:
„Guvernanți nemernici țara noastră are/ Și-i prevăz prin secoli tot
întunecare”. Este, în scepticismul și sarcasmul poetului adus în pra-
gul disperării, un umor negru, un realism înspăimântător, o obiec-
tivitate și o luciditate pe care încă nu o au analiștii noștri politici.
Forma și fondul „Text-ament”-ului sunt argheziene. Ideea moșteni-
rii culturale îi aparține marelui poet; stilul confratelui său este desprins
din graiul oltenesc, grai contestat de lingviști dar acceptat, „bă, nenică”,
de literați. Volumul conține două feluri de lacrimi: „cu crocodili” și
„de crocodil”. Prima parte debutează cu un „Raport” adresat domnului

ministru, „general de armată” în care autorul cere pedepsirea poeților,
singurii „vinovați” de răul mers al tuturor lucrurilor în țara noastră: „Ei
încurcă treburile-n țară,/ Ei ni-i pun în cap pe-nfometați/ Dumnezeii
mamii lor! – De-o vară/ Tot vă spun că trebuie legați”.
De aceea, și de multe altele, poetul Spiridon Popescu este cu-
prins de „Tristețe”; și cum să nu fie, dacă în țara asta sunt „prea
multe semafoare”, „Cum înverzește unul puțintel/ Se și-nroșește
altul lângă el” (p.10).
Când mai aude câte-o „Rugăciune”, Dumnezeu rămâne insensi-
bil. Asemeni lui Prometeu, autorul liric se ridică împotriva divinită-
ții pentru că: „Trandafirii ni-i lăsați cu spini” și „Grâul cu-ntuneric
de neghină”. Departe de a fi un „biet intrus” între poeți, Spiridon
Popescu mânuiește aristocratic sonetul „Femeile mă-nșeală pe as-
cuns” („Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne!”, p.46).
Creației „Mi-e viața un ocean în gri” îi mai trebuia un vers, al
13-lea, și era rondel, că încolo are de toate și toate la un loc îi dau
frumusețe: pe un ton șăgalnic, poetul abordează o temă (și o teamă)
profundă, moartea văzută ca aspirație și presentiment; Bacovia își
anunța iubita că „Sunt câțiva morți în oraș”; Spiridon Popescu se
plânge de „Perceptorii aceștia, iubito,/ Au inimi mai de piatră ca a
ta –/ Pentru că n-am putut să-mi plătesc întunericul/ Au venit și
mi-au pus sechestru pe stea”. Cuprins de o „Tristețe” iremediabilă,
poetul face un bilanț al operei și un rechizitoriu contemporanilor
și posterității:
„Nu mi-ai adus nici o satisfacție în timpul vieții”, îi reproșează
poetul poeziei; nici posteritatea la noi nu se conduce după criteri-
ile valabile în țările civilizate. Nu intrăm în manuale și chiar când
intrăm, au alții grijă să ne scoată, cei care fac regulile jocului și ale
norocului.
Un înger, fie și între scaieți, are curajul de a discuta familiar până
și cu Dumnezeu: „Ce ai, Doamne, nu ți-e bine?”.
În partea a doua ne întâlnim cu altfel de lacrimi, „Lacrimi cu
crocodili”.

Un „Cântec post-revoluționar” începe cu un blestem: „Găsi-v-ar
boala rea de politruci”; și iată de ce: pentru că „Ați pus această țară
pe butuci!”. Aferim!
Un „Discurs în Piața Universității” este un îndemn ferm pentru
ca mămăliga să mai facă explozie încă o dată; și-ncă o dată: „Nu mai
fi, tată-așa de mămăligă/ Ridică pumnii înspre cer și strigă”.
O ironie ucigătoare la adresa minerului, nu a aceluia care dă
cărbune, ci a celuilalt care dă cu bâta: „Tovarășe miner, să ne tră-
iești/ Dar nu pentru că-i dai cărbune țării/ Ci pentru c-ai venit la
București/ Și ne-ai muiat puțin șira spinării”. Temele și motivele
liricii sale sunt numeroase, dar singurătății (sau însingurării) poetul
Spiridon Popescu îi dedică cele mai multe poeme.
Cartea se închide, de altfel, redând poetul singurătății sale.
„Îngere între scaieți”, mi-a făcut plăcere să te însoțesc o bucată
de drum. Fii înger mereu și demon numai câteodată!
(În: „Oglinda literară”, septembrie 2005)

VALERIA MANTA-TĂICUȚU
Din nou de-a râsu’-plânsu’
Exuberanța ludico-orfică a poemelor din volumul Diavol cu

coarne de melc nu este definitorie pentru Spiridon Popescu, ci ar
trebui considerată mai degrabă una din posibilele sale ipostaze li-
rice. Există într-adevăr o evidentă plăcere a jocului și o privire din
perspectiva spectacolului comic și gratuit a marilor teme ale poeziei
(viață, moarte, dragoste, divinitate etc.), cumva în stilul inconfun-
dabil al lui Marin Sorescu: „…și află, bunul nostru prieten, / că
altfel era pe vremea lui Manole. / Astăzi dacă ți-ai îngropa iubita în
zid / ai lua, ca popa, douăzeci de ani de pușcărie / pentru crimă cu
premeditare. // Să ne mai mire faptul / că mănăstirile noastre sunt
fără turle?” (Fragment dintr-o scrisoare pierdută).
Dincolo de ușurința și limpezimea ironică și săltăreață a poeme-
lor (unele ultrascurte, reduse la un singur vers), ai, ca cititor, un per-
manent sentiment că Spiridon Popescu nu e numai ce vezi, că ți se
ascunde cu premeditare ceva, că între esență și aparență e o stare de
tensiune opusă vehement tendinței tale de a expedia rapid volumul,
după inevitabila „etichetare” și îndosariere cuminte și meticuloasă.
Neliniștitor ar fi, în primul rând, câmpul semantic al cântecului.
Suntem foarte departe de poezia văzută simplist-tradițional drept
cântec, cu poetul – neapărat – cântăreț al neamului; Spiridon Po-
pescu creează un triptic poezie-rugăciune-cântec, preluând o viziu-
ne antropomorfică asupra elementelor minerale și vegetale, precum

și asupra viețuitoarelor, transferul semantic și gestica sacerdotală
venind dintr-acolo spre om, iar cântecul intrând în osmoză cu di-
vinitatea: „În fiecare seară / Pasărea își pleacă genunchii/ Și se roagă
la Cântec / Pentru ocrotirea cuibului său. // Obiceiul acesta a fost
preluat și de oameni / Numai că ei, / Nemaiavând cântec, au trebuit
/ Să-l ridice la rang de cântec pe dumnezeu” (Poem).
Într-o Scrisoare către Charles Baudelaire apare sintagma „cântec
spurcat”, atitudinea penitentă, asumarea greșelilor proprii și ale lu-
mii înconjurătoare presupunând mortificare spirituală, degenera-
tă în imprecație. Poetul în ipostază orfică nu mai este capabil să
îmblânzească fiarele și tenebrele, harul lui zeiesc fiind maculat de
lumea în care trăiește, plină de „atâtea hoituri, / Atâtea lucruri care
put”. Asumarea tragică a mizeriei umane presupune intrarea defi-
nitivă în câmpul semantic al morții, însoțită de ireverențiosul apel
la Dumnezeu, ca martor și principal vinovat creaționist: „Dar iată,
ea mai mult mă întristează, / Parcă-mi surâde: «Nu-i nimic curat,
/ Zadarnic vrei să te-amăgești, poete, / Chiar cântecul din lira ta-i
spurcat». // O, Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea, / Un’ te
gândeai atunci când ne-ai creat?” (p. 17).
Poezia văzută ca pasăre suferă un proces de metamorfozare în
sens cristic, crucificarea prin artă și furtuna amintind de versetele
biblice: „Să nu mi-o poată smulge vântul – / Oricât de mare-ar fi
furtuna – / Pe crucea mea s-a așezat / O pasăre, mai grea ca luna”
(Alarmă de gradul zero). Prin resemantizare, duhul poeziei devine
pasăre, iar pasărea – metaforă a esenței spirituale fragile, printr-o
maieutică subtilă, în ciuda inocenței mimate parșiv: „Se-nghesuise
pasărea în mine, / Dar nu îndrăzneam s-o încălzesc, de teamă /
Că, de îndată ce o să-și poată iar / Mișca puțin aripile,-o să zboare”
(Abia târziu). Discursul liric, structurat ca o confesiune naivă în
fața unui cititor complice nu numai la actul creației, ci și la rezulta-
tele acestuia, folosește metafora mai veche a creației artistice drept
ardere lăuntrică, dar o îmbogățește cu semnificația cathartică și,
printr-o conexiune neașteptată în context, îi extrapolează câmpul
semantic înspre un eros pigmentat cu sentimentul eșecului: „Abia
târziu, când mă rugă iubita / Mă-nduplecai s-aprind în mine focul,
/ Însă atunci mă ostenii degeaba / Că pasărea își părăsise locul”.
Situat între Orfeu și Sisif, poetul naște în imaginar mitologi-
ce aglutinări de gușteri-păsări, ca într-un bestiar unde elementele
astrale și cele terestre se îmbină pentru a forma un hibrid fabulos:
„Fusese osândit să ridice un bolovan pe un munte / Dar, de câte ori
ridica bolovanul, / O droaie de gușteri țâșneau de sub el. / Omul
îi lua în palmele lui bătucite / Le punea câte o pereche de aripi, /
Apoi îi așeza în fața oglinzii / Să se minuneze cât de bine le stă, /
Și să zboare. / În curând văzduhul se umplu de păsări, / Iar zeii, /
Care nu mai văzuseră în viața lor atâta frumusețe, / Începură să se
certe-ntre ei / Lăudându-se fiecare / Că lui îi venise ideea să-l osân-
dească pe om” (Sisif și pasărea măiastră).
Neliniștitoare ar mai fi și scindarea personalității, nu în sens
schizoid-patologic, ci cu implicații filosofice și mistice, poetul pri-
vindu-se pe sine ca pe un altul, detașându-se de egoul său, într-o
reluare obsesivă a motivului, dublului. Reflectarea sinelui în oglin-
dă devine o modalitate gravă de relevare a angoasei existențiale, din-
colo de stilul „bășcălios” ghicindu-se sentimentul tragic al eșecului,
al inutilității oricărui efort de (auto)cunoaștere: „Ruine, peste tot
ruine: / Priviți ce de moloz e-n mine!… / Priviți cum eu (cel din
oglindă) / Mă prăbușesc precum o grindă / Și-l prind, făcându-l
zob, sub mine / Pe cel ce-mi fu, o viață, Sine” (Ruine).
Ipostaza dual-romantică a ființei umane văzute ca înger și demon
deopotrivă este înlocuită cu un hibrid umano-vegetal asemănător
cu viziunea rural-arhaică a omului-pom, dar diferențiată semantic
prin mutarea aglutinării exclusiv în planul actului de creație: „Mai
locuiam cu cineva în mine / Și tare greu era, distinsă Doamnă – /
Eu mă zbăteam să-mi țin curat frunzișul, / El, neglijent, mi-l tot
păta cu toamnă (…) / Acum privește: eu plătesc chirie, / Iar el în
mine, singur, se desfată – / Ferice de cel orb, distinsă Doamnă, / Că
nu-și zărește frunza niciodată” (Ferice de cel orb). Orbirea, care intră
în câmpul semantic al întunericului și al morții, poate semnifica și
ignoranța binecuvântată, sărăcia întru duh, cea care-ți asigură liber

acces în paradis, prin lepădarea de lumea lucrurilor, scutindu-te tot-
odată de neliniști metafizice.
Râsu’-plânsu’ nichitastănescian este vizibil în poeme amuzante
la suprafață, ușor de expediat sub eticheta de poante burlești, nu-
mai că, așa cum se întâmplă de obicei, sub masca lui povero pagli-
accio se ascunde plânsul deznădăjduit al celui care se vede pe sine
prăbușit și învins și nu poate face nimic pentru a se reorganiza
spiritual: „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău: / Voiam să mor.
Nu cred c-am reușit: / Deși mi-au scotocit întregul Eu / Cadavrul
încă nu mi-a fost găsit. // Deci, nu există probe c-am murit, /
Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău. (Lipsa de probe). Chiar
și Rugămintea, de un umor cuceritor prin inocență, ascunde la-
crima: „Domnilor cu puști în spate, / Rogu-vă pre voi frumos, /
Apărați-mă de mine – / Sunt un ins periculos. // Pot oricând să
sparg oglinda / Să-mi împrăștii pe podea / Sinele în mii de cioburi
/ Și s-ajung o haimana”.
O altă temă neliniștitoare a poemelor lui Spiridon Popescu este
divinitatea. La prima vedere, avem de-a face cu o demitizare, cu
luarea în răspăr a celor sfinte, numai că aici atitudinea este cam
ca a puiului de țăran, congenital șiret, care intuiește că, și dacă ar
face barbă și mustăți cu creionul chimic pe icoanele cu „Doam-
ne-Doamne”, tot n-ar fi pedepsit, fiindcă ceea ce face este un joc,
iar conotația jocului este una paradisiacă, imposibil de sancționat:
„Se subțiase Dumnezeu în mine / Încât puteam s-ascut cu el cre-
ioane – / L-aș fi salvat: îl răstigneam, dar cine / Să-mi împrumute
două-trei piroane? // Lumea era săracă rău, vecine – / Vânduse tot,
să-și cumpere obloane” (Poem cu titlul «Fără titlu»).
De fapt, spațiul în care se mișcă poetul este unul sacralizat, este o
matrice arhetipală și nu presupune coborârea lui Dumnezeu, dobo-
rârea lui argheziană din Ceruri, ci urcarea acestui spațiu până la El,
prin esențializarea elementelor: „Mi-am zidit o cas-albastră / Și-am
pus ochii lui Homer / Fereastră / Iară eu m-am pus perdea / Și cum
stam la geam, așa / M-am trezit – ce-o să vă mire! – / Vindecat pe
veci de-orbire”. (Poveste)

Dumnezeu nu este văzut ca instanță autoritar-punitivă ci cono-
tat ca iubire și iertare, într-o viziune care-l laicizează în gestică
(„Dacă nu taci am să te pălmuiesc, mi-a răspuns Demiurgul” – Or-
birea poetului), dar îi păstrează neștirbită esența sacră. Convins că
este o parte infimă și fragilă din trupul cosmic al divinității, poetul
are libertatea părții în întreg, revolta împotriva necuprinsului reîn-
torcându-se asupra sa, de unde atitudinea duală: vervă diavolească
și sensibilitate retractilă de melc.
Poate că Spiridon Popescu este într-adevăr un François Villon al
nostru, adică o haimana inteligentă și bântuită de har, care înjură
cu candoare exact ceea ce iubește mai mult: „Sunt un François Vi-
llon, născut din flori, / În jurul meu roiesc spânzurători…” (Sunt
un François Villon).
(În: „Luceafărul”, 15 martie 2006)

LAZĂR POPESCU
Haiducul arghezian
D acă municipiul Tg.-Jiu nu l-ar fi avut pe Spiridon Popescu,

atunci – probabil – ar fi trebuit să-l inventeze. Poetul acesta – ori-
ginal în comportamentul său – poate fi adesea întâlnit pe străzile
orașului. Și atunci, cunoscându-te, te va opri să-ți recite amical din
producțiunile sale.
O primă caracteristică a poeziei lui Spiridon Popescu este, cred,
teatralitatea. Autorul e un abil realizator de scenarii (aici parcă apare
o „urmă” Minulescu, Sorescu sau Topârceanu, una ca atitudine, nu
neapărat ca formă, text); scenarii în parte simulate, în parte serioa-
se. Un soi de joc de-a „râsu-plânsu”: „M-ai sluțit, Poezie, / Mi-ai
ascuțit fălcile ca lui Bacovia, / Ș-asemeni lui / Nu mi-ai adus nici o
satisfacție în timpul vieții”. Spre a continua într-o notă grandiloc-
ventă: „Îmi spui mereu / Să mai am puțintică răbdare / Că moartea
mea o să fie declarată Doliu național / Și însuși Președintele țării /
O să-mi depună la mormânt o coroană de flori”. Sintagma „puțin-
tică răbdare” se pare că e aici un soi de… intertextualitate involun-
tară! Cât despre poet, el nu este nici slut, nici fălcile nu le are așa
de ascuțite. A se vedea și fotografia de pe coperta cărții: „Diavol cu
coarne de melc” (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003).
Un anumit Nichita Stănescu pare a iradia uneori în versurile
autorului nostru: „Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre, / însă
copacii mi s-au părut atât de înalți, / încât m-am temut că sora mea,
iarba, / n-o să-mi audă cântecul niciodată”. În alte situații, îi este
caracteristică poetului prezentarea unei divinități care se comportă
asemenea omului: „Astăzi Dumnezeu își dă cu pumnii în cap: /
«Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba, / Am crezut că,
dacă te salvez, vei rescrie biblioteca din Alexandria»”. Altminteri,
toate bune… Poetul locuiește la etajul zece și nu încetează a ni se
plânge adesea de problemele care apar cu vecinii… în intervalul său
imaginar – (imaginal?) – ontologic: „Am nimerit între doi locatari /
Care-mi fac numai zile negre – / Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu
robinetul deschis / Și-mi inundă tristețea / Care se umflă precum
parchetul, / Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat – / Îmi bate-n
calorifer din fieșce / De nu mai îndrăznesc să intru nici în «Istoria
literară» / De teamă să nu scârțâie ușa cumva / Și să-l deranjeze
pe Nichi(percea)”. Hotărât lucru, nu-i deloc ușor să fii Spiridon
Popescu!
Însă cea mai mare parte a acestor scenarii poetice sunt constru-
ite – ca și la Arghezi – pe baza a ceea ce René Girard numea, în
antropologia sa, impuls de rivalitate sau conflict al dublurilor. Sem-
natorul acestei modeste cronici literare a urmărit și analizat aceste
mecanisme într-o carte a sa apărută în anul 2004, la editura Ager.
Iată-l așadar pe autor constatând într-un scurt poem: „Sunt mai
sărac cu mult ca Dumnezeu – / N-am nici măcar un șarpe-n raiul
meu”. într-un autoportret întâlnim același impuls de rivalitate, ace-
eași notă jucată abil a trufiei parcă nelimitate: „Prea semănăm cu
Dumnezeu – / Să nu se mai iște confuzii / Prietenii mi-au mâzgălit
sufletul / Cu vopsea neagră”. Or, iată ceva mai încolo, protagonis-
tul liric e atât de prins în aceste mecanisme mimetice (în sensul pe
care i-am arătat, cel al lui René Girard), încât, chiar și atunci când
se vrea bacovian și scrie Scrisoare către George Bacovia, rămâne
tot înlăuntrul lor. Ca și Arghezi într-o bună parte a poeziei sale:
„Sunt mai bacovian ca tine, Doamne, / Tristețea-n mine umple-un
vas mai mare, / Femeia care-mi cântă-i mai barbară / Decât femeia
ta, și-n felinare / Lumina mi-e așa de slabă-ncât / Nu pot să scriu
«Lacustră», de urât”. Acuma, vedem, e greu de înțeles de ce e Dum-

nezeu bacovian… Probabil poetul celebrează aici un soi de mister
(personal cumva) al poeziei! Sau e aceasta o parțială definiție… ca-
tafatico-poetică. Ori un alogism, ca să mă exprim în termenii lui
Hugo Friedrich! Alogismul e – altfel – prezent și în titlu; căci, deși
îi scrie lui Bacovia, poetul se adresează divinității, animat de același
impuls de rivalitate.
Abil realizator de scenarii – cum am mai spus – Spiridon Po-
pescu reușește adesea să ne convingă și să ne surprindă prin versuri
de o tensiune existențială autentică. E cazul unei poezii intitulată
Alarmă de gradul zero. Se anunță o furtună, un soi de uragan Katri-
na (probabil la Bălănești sau la Tg.-Jiu!), însă – ales imaginar al
zeilor, poetul se simte cumva protejat. Dar cum? Post-mortem: „Să
nu mi-o poată smulge vântul – / Oricât de mare-ar fi furtuna – / Pe
crucea mea s-a așezat / O pasăre, mai grea ca luna”. Mult prea im-
pregnate de un anumit Nichita Stănescu îmi apar însă versuri pre-
cum acestea: „Tu, voi veghea să fii tăvălugit, mi-a spus demiurgul, /
Mult mai bine decât drumurile pregătite pentru asfalt”. O altă sur-
priză plăcută, cu modulații și inflexiuni cumva baudelairiene, apare
în versurile următoare: „Mă furișam spre tine cu gând viclean și rău,
/ Voiam să-ți fur tristețea și să devin bogat, / Dar când să-ți intru-n
suflet, tiptil, neobservat, / Din el țâșni deodată un fioros dulău”.
Mai puțin cred că trebuie luat în serios atunci când, cu o anu-
mită dorință de „poseur” se dedă la unele blasfemii; însă constatăm
și aici același impuls de rivalitate și aceleași mecanisme mimetice
despre care am vorbit mai înainte. însă el devine imediat credibil
schimbând tonul și mergând spre o notă elegiacă: „Cum nu vor
fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie / Din trupul ei să muște, din
buza ei să soarbă / Lumina din adâncuri va fi de-a pururi vie, / Așa
cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă”. Foarte frumos de altfel
îmi apare și acest îndemn: „Nu frecventa cantinele terestre, / C-aici
bucătăresele de humă / Gătesc acum în loc de rouă, brumă / Și pun
afișe false în ferestre”.
Titlul Inscripție pe-o ușă ne amintește iarăși de un anumit Ar-
ghezi. Iar la câteva pagini mai încolo, poetul „nichitează” cu non-

șalanță: „Am luat orbii lui Homer și i-am ascuns sub zăpadă / Să
nu mă mai vadă. / Fiindcă lumina lor mă deochea / Și mă făcea
să am dureri de stea”. La fel, dialogul cu plopul îmi amintește de
plopul Gică al lui Nichita… De altfel cred că modelele cele mai
pregnante care îl domină pe poetul Spiridon Popescu sunt: Arghezi
(în privința mecanismelor mimetice) și Nichita (în privința unor
extravaganțe ludice). Șansa poeziei lui Spiridon Popescu ar trebui
să stea în puterea poetului de a se elibera de ele. Cred că el ar trebui
să se certe mai puțin (păgân-arghezian!) cu divinitatea și mai mult
cu modelele, cu zeii tutelari. Altminteri, versurile din Rugăciune
de seară, poezie pe care o redau aici integral pentru frumusețea ei,
sunt absolut convingătoare: „«Doamne, te implorăm, în iarna asta
/ Dă-ne frumosul alb cu țârâita, / Că, dac-o să ni-l dai pe tot odată,
/ Or să se frângă pomii și Nichita». // Așa-L rugau pe Dumnezeu
poeții, / Dar Dumnezeu, păgân sau fără minte, / S-a prefăcut că
nu mai înțelege / Graiul acesta, plin de necuvinte.”. De observat
schimbarea bruscă de ton, de la delicatețea primei strofe, la țepo-
șenia arghezian-revoltată, „haiducească” a celei de-a doua. Și ca un
argument în plus, pe care ni-l oferă poetul însuși, la câteva pagini
mai încolo găsim șapte texte poetice, unul după altul, purtând ti-
tlul identic: Psalm. În majoritatea dintre ele, poetul ne apare țepos
și bățos, adică tocmai bun de haiduc arghezian! Întâlnim totuși și
o surpriză. Primul Psalm este de tonalitate și expresie nichitistă:
„Doamne, dacă m-ai născut din iubire, / De ce nu mi-ai dat soarta
mielului? – / Pe miel îl mănâncă lupul odată, și gata! – / De ce mi-ai
dat soarta omului, / Să mă mănânce câinii toată viața?”
Ciudat îmi apare poemul Eseu despre glorie care, deși mai păstrează
puțin niște urme și mărci ale lui Nichita Stănescu, ne vorbește – în
limba sa, evident, tocmai despre mecanismele girardiene ale țapului
ispășitor, iar în rol de pharma-Kos cine să fie, dacă nu poetul însuși?
Iată, așadar: „Înainte de a i se împodobi fruntea cu lauri, / Poetul este
urcat pe eșafod / Să poată vedea mai bine măreția evenimentului. /
Apoi, / După ce festivitatea de împodobire a luat sfârșit, / E coborât
/ Și condus, cu mii de aplauze, / Spre groapa comună”.

Vizitat uneori de spiritul baladesc, reușind să mai scape în felul
acesta de tirania modelelor autoimpuse, autorul reușește să devină
convingător: „M-a rugat ieri Dumnezeu: / «Fii bun, stai în locul
meu, / Vreau să mă hodin și eu». / «Și ce fac, l-am întrebat, / De-o
să cadă în păcat / Eva, cât tu ești plecat»? / «Ia-o, ca pe-o frunză-n
vânt, / Și alung-o pe Pământ / Dacă, însă, peste ani, / Într-un grajd
cu mulți juncani, / Trupul ei cel păcătos / O să nască un Hristos, /
Răstignește-i lăcomia, / Schimbă-i numele-n Maria, / Veșnicește-o
ca fecioară / Și primește-o-n ceruri iară»”.
Caracteristica poeziei lui Spiridon Popescu e dată de faptul că
ea operează mai puțin la nivelul universului imaginar și mai mult
la cel al scenariului (scenariilor) bine regizat(e) sau al mecanismelor
scripturale ținând tocmai de acesta. Oricum, Spiridon Popescu e
un modern. Iar mecanismele poeziei sale – pe care cred că am reușit
să le dezvălui în aceste rânduri – sper că justifică titlul pe care l-am
ales.
(În: „Rostirea românească”, ianuarie – februarie – martie, 2006)

ION TRANCĂU
Poezia tranzitivității bântuite de har
Spiridon Popescu, poetul gorjean și român, de ieri, de azi și

de mâine, nu prozatorul poporanist, tezist și uitat, de la începutul
secolului XX, a venit pe lume, singur și nesilit decât de soroc, în
ziua și luna nașterii lui George Bacovia, adică în 4 septembrie, dar
în anul 1952. El avea doar cinci ani când se stingea din viață cel care
debutase, în 1916, cu volumul de sfârșit continuu (Ion Caraion),
intitulat simbolistic cu substantivul nehotărât Plumb.
La 60 de ani, Spiridon Popescu ar putea fi un poet definitiv, serios
și pudic, mai ales prin apartenența sa la zodia Fecioarei. Vârsta și ex-
periența nu-i permit tentații lirice vulgare sau obscene, nici banalități
autobiografic-cotidiene, optzeciste sau post-moderniste. Independent
și voluntar în toate, Spiridon Popescu se ancorează permanent în actu-
alitatea literară. E o performanță! Prezența lui pare a se caracteriza prin
dinamism și ubicuitate. Nu este decât rareori și sporadic optzecist și-i
sfidează, temperat și ancorat în actualitate, pe nouăzeciști, douămiiști,
fracturiști sau milenariști. Nu procedează totdeauna bine, cu obiectivi-
tate, blamându-i laolaltă, deoarece mai sunt printre generațiile tinere,
afirmate între secole și milenii destule nume înzestrate cu talent: Marius
Ianuș, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Robert Șerban și alții.
Spiridon Popescu tinde, cu rezultate deja notabile, ca dintr-un
poeta faber și un poeta ludens, ca descendent arghezian, să devină,
prin sinteză originală, un autentic poeta aestheticus.

Cu descendență rurală, originar din satul Ohaba, comuna Bălă-
nești, județul Gorj, vlăstar de podgorean cu alte cuvinte, Spiridon
Popescu se manifestă cu vivacitate, fără excese bahice, ca îndepăr-
tat urmaș, prin reticență, nu prin abstinență, al orientalului Omar
Khayyam și al occidentalului François Villon. Orgolios, cu ultimul,
se identifică într-o poezie. Se poate afirma, fără o marjă prea mare
de eroare, că Spiridon Popescu a confirmat vocația de poet, atât pu-
blicistic, de la debutul în revista craioveană Ramuri, din anul 1974,
cât și editorial, începând din tranziție, cu volumul Oglinda dintre
noi, editat la Spicon, din Târgu-Jiu, în anul 1991. A colaborat la
reviste cunoscute, de prestigiu: România literară, Tribuna, Convor-
biri literare, Tomis, Astra, Vatra, Brâncuși, Oglinda literară, Scrisul
românesc etc., în prezent fiind autorul câtorva volume de versuri
întâmpinate cu referințe critice favorabile de Gheorghe Grigurcu,
Alex Ștefănescu, Romulus Vulpescu, Geo Vasile, Adrian Dinu Ra-
chieru, Paul Aretzu, Valeria Manta-Tăicuțu, Mircea Moisa, Darie
Novăceanu, Nicolae Dragoș, Ion Hirghiduș, Lazăr Popescu și alții,
critici și poeți remarcabili, prin competența și probitatea lor profe-
sională. Din octombrie 1999 este membru al USR, înscriindu-se
astfel în grupul meșterilor mari ai scrisului literar din Gorj.
Din câmpul lexical-semantic al referințelor critice atrag atenția,
prin sugestivitate exegetică, numeroase cuvinte și sintagme-cheie,
menite să ne faciliteze accesul în universul poeziei lui Spiridon Po-
pescu, să ne aproprie de mesajul ideatic și stilistic al creației sale.
Gheorghe Grigurcu evidențiază cu entuziasm critic impulsul te-
merar, sentimentul năvalnic, cruditatea existențială, expresia fără
ocol și fără excesul de artificiu, manifestarea aproape stihială a aces-
tui poet. Într-un articol publicat în Contemporanul din 7 august
1997, infatigabilul și redutabilul critic l-a considerat pe Spiridon
Popescu drept un haiduc bacovian.
Alex Ștefănescu mizează pe adjectivele visător, tandru, inventiv,
paradoxal, într-un Zig-zag din 1993. În Luceafărul din 16 septem-
brie 1998, Geo Vasile semna articolul „Lauri pe eșafod”, apelând
și el la expresivitatea critică a adjectivelor fragil, puternic, polemic,

histrionic, tandru, dar niciodată melodramatic. Poetul și criticul
Ion Hirghiduș subliniază o tonalitate orală rar întâlnită în creația
poetului haiduc.
Paul Aretzu recurge la o comparație măgulitoare, dar nu hazar-
dată, cu un Prévert mai frust.
Adrian Dinu Rachieru vede în poet un spirit creator mereu sur-
prinzător, delicios, desfășurând jucăuș un polemism tandru, ispitit
de dedublări. Același exeget mai observă o dimensiune, probabil
esențială, a poetului, în articolul Masca ludismului, apărut în revis-
ta Convorbiri literare din octombrie 2004.
Valeria Manta-Tăicuțu crede că Spiridon Popescu este un
François Villon al nostru, adică o haimana inteligentă și bântuită
de har, care înjură cu candoare exact ceea ce iubește mai mult (Lu-
ceafărul, din 15 martie 2006).
În sfârșit, Lazăr Popescu, tot Popescu, dar din altă dinastie, vede
în colegul lui de la USR un haiduc arghezian. Această definiție em-
blematică nu mi se pare disjunctă, ci complementară celei lansate
de Gheorghe Grigurcu. Haiduc bacovian și haiduc arghezian nu
sunt formule superbe și nefuncționale, dacă e să utilizez inspirata
expresie a teoreticianului și criticului literar Eugen Negrici, lansată
într-o Introducere în poezia contemporană.
Cu reminiscențe matematice aproximative, aș afirma și eu, în
acest final, despre poetul haiduc: Spiridon Popescu = haiduc (ba-
covian + arghezian), unde haiduc este factor comun iar bacovian
și arghezian sunt epitete complementare. Mai observ că Spiridon
Popescu, în ultima vreme, extinde haiducia, din domeniul poeziei,
în acela, mai puțin familiar, al criticii literare.
(În: „Caietele Columna”, nr. 4, 2008)

MARIN I. ARCUȘ
O antologie lirică sui generis
D upă o activitate literar-artistică de peste trei decenii de la

debut (Ramuri, 1974), la o vârstă rotundă, din operele publicate,
privighetoarea de Bălănești realizează o antologie lirică cu un titlu
simbolic „Diavol cu coarne de melc”, Editura Timpul, Iași, 2017.
O antologie lirică sui generis, întrucât cele peste 130 de poeme
reprezentative pentru creația și arta sa apar în ediție multilingvă: ro-
mână, franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și greacă, ceea
ce, până acum, n-am întâlnit la vreun poet român.
Cosmoidul spiridonpopescian (opera rotundă, T. Vianu) începe,
pe verso la prima copertă, cu poemul „Priviți această ghilotină” și
o poză din romantica tinerețe, pentru ca pe interiorul de la coperta
a doua să apară poemul „Pagini de jurnal” cu o poză din perioada
maturității așezate.
În interior, o celebră de-acum prefață „Spiridon Popescu sau
Despre poezie” semnată de scriitorul Ion Cepoi, poemele în cele
șapte limbi, un interesant interviu realizat de Adina Andrițoiu și
Mihai Tudor, urmat de Date biografice și vasta sa activitate literară
(colaborări, cărți publicate, referințe..., p. 300-307), apoi Referințe
critice relevante ale unor scriitori și critici literari români (22 pozi-
ții, p.308-316) și la final, nu se putea altfel, de trei ori mulțumiri
aceluiași Viorel David, managerul general al S. C. ARTEGO S. A.
Gorj, generosul sponsor al acestui minunat proiect literar.
Citind și recitind poemele lui Spiridon Popescu poți constata că
ai a face cu un mare sufletist, o inepuizabilă sursă lirică inimitabilă,
o voce de aur în concertul veritabililor poeți contemporani. Îl re-
găsim printre zeii din Olimp, în dialog perpetuu cu cel mai mare
dintre ei, cu moartea lirică sau cu sine însuși, îl regăsim printre
clasici, romantici și moderni torturat de marile drame existenția-
le, îl observăm trist, sărac, luând în răspăr poezia leneșă și realități
incomode, oferind mereu prin discursul liric plăceri estetice și un
fericit prilej de meditație și încântare pentru lector.
Cuvintele-cheie sau simbolurile-leitmotive din universul său li-
ric, cu sensuri și semnificații în noi ipostaze, sunt cele fundamenta-
le: pasăre, Dumnezeu, diavol, stea, zăpadă, frunze, trandafiri, spini,
lumină, beznă, iubită, moarte, toamnă, zei, tristețe, dragoste, ne-
murire ș. a.
Pasărea măiastră este omniprezentă, dar și ascunsă. Ea „Străbate
ruta Tg.-Jiu – Zenit” sau stă undeva „între sărut și piatră” și... „Cu
ochi de fontă soarbe infinitul”.
Unele poeme surprind în câteva note caracteristice profiluri de
scriitori români și străini precum: Arghezi, Bacovia, Eminescu, N.
Stănescu, M. Dinescu, Baudelaire, Homer, François Villon în ver-
suri de-a dreptul memorabile. Doar două fragmente:
„Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,
Tristețea-n mine umple-un vas mai mare
Femeia care-mi cântă-i mai barbară
Decât femeia ta și-n felinare
Lumina mi-e așa de slabă-încât
Nu pot să scriu «Lacustră», de urât”.
(Scrisoare către Bacovia)
Și/sau
„Sunt un François Villon, născut din flori
Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare”.
(Sunt un François Villon)

Umorul său jovial din multe poeme îl arată ca pe un poet ludic,
un poeta civitatis care mângâie cu flori sau înțeapă cu spini. În vo-
lumul „Înger între scaeți”( Poeme în vers gri) se dovedește un verita-
bil critic al vremurilor moderne. Prin distihul-diatribă „Guvernanți
nemernici țara noastră are/ Și-i prevăz prin secoli tot întunecare”
aruncă mănușa drept pretext sau temă pentru un travaliu în cele
peste 35 de filipice de mână și de tipar care conțin vocabule, sintag-
me, propoziții sau fraze ce oferă un vast poem avangardist de secol
XXI, un peisaj cubisto-expresionist Pablo Picasso și Edvard Mün-
ch sau imagini muzicale create de părintele atonalismului Arnold
Schömberg și emulii acestuia în care stridențele și dizarmoniile evi-
dențiază urâtul, scabrosul, trivialul ori spasmele societății omenești
nedrepte din primele decenii ale secolului trecut, aspecte care sunt
mereu actuale. Dar, pentru a se descotorosi de ciulini și griul vieții
cotidiene, poetul se retrage cu arme și bagaje în tumul său de fildeș,
departe de vrajbă, impostură, fărădelegi și mediocritate și, în final,
ca o codă a unei reexpoziții muzicale stă mărturie un catren de un
suveran umor și o francă dezinvoltură:
„Aș fi vrut, desigur, să mai stau
Dar, văzând că sunteți neamuri proaste,
Mă retrag în tumul meu de fildeș
Și vă bag în aia mamii voaste”.
Multe poeme ar putea face parte din mari antologii mundane,
dar poemele „Doamne, dacă-mi ești prieten” și „Eminescu”, capo-
dopere ale genului, au o valoare emoțional-estetică cu totul deose-
bită. Poemul „Doamne, dacă-mi ești prieten” este cântat de mene-
strelul Tudor Gheorghe, Victor Socaciu o are pe un CD, o recită
actorii Florin Piersic, Eusebiu Ștefănescu, Adriana Trandafir, Ho-
rațiu Mălăele; în iulie 2011 a apărut pe frontispiciul revistei „Vatra
veche”, redactor șef Nicolae Băciuț.
Aprecierile critice la adresa operei lui Spiridon Popescu sunt de-a
dreptul impresionante prin farmecul teluric și celest al acestora.
Pentru Gheorghe Grigurcu, criticul stabilit în „Amarul Târg” de
pe Jiul de Sus, aedul de Bălănești este „haiducul bacovian” care lu-
crează „cu sârguință la instrumentul folcloric până îi smulge sunete
modeme (...) O delicioasă țărănie se distilează în textele sale până
la rafinament, iar rafinamentul se întoarce, neliniștit, la obârșii (...)
Ferindu-se de instinct, de excesul de artificiu, scrie stihuri de-o no-
blețe tăioasă, așa cum ai șuiera, ori ai chiui, ori ai plânge. Cele mai
multe dintre ele sugerează acea nebunie solemnă a vântului, a ploii,
a furtunii în care, ne place a ne oglindi ca-n forme fantaste ale su-
fletului nostru”.
Ion Hirghiduș notează expresis verbis: „Spiridon Popescu este
un poet aparte, cu o tonalitate rar întâlnită. Pentru cine nu-l cu-
noaște în carne și oase, prin lirismul său firesc reușește să estompeze
orice moment prozaic al vieții. Viața lui este, de altfel, un poem
unic, o trăire în interiorul acestuia până la extazul pe care-l poate
crea poezia ca drog. Grija lui față de cuvântul scris este precum grija
râului care-și lustruiește pietrele pentru că – nu-i așa? – nu se poate
prezenta în fața mării cu pietrile imperfecte”.
Spiridon Popescu este o maree lirică sui generis. Fragmentele de
maree iscate sunt diamante lustruite cu migală de fin bijutier pe
toate fețele (...) Un joc secund inimitabil, poezia lui Spiridon Po-
pescu este o autentică desfătare, o taină anume între tainele spiritu-
lui care cântă și încântă. .
(În: „Miracol de Brădiceni”, nr. 1, 2017
și în volumul „Ipostaze”, Editura Scrisul Românesc, 2008)

ALENSIS DE NOBILIS
Spiridon Popescu,
haiducul care „scrie” cu șișul
Născut din întâlnirea Parângului cu cerul și zbaterea Gilortului

de stâncă, confluență a spiritului libertății brâncușiene cu neînfrica-
rea lui Tudor Vladimirescu, s-a întrupat Spiridon Popescu, poetul
care sfidează canoane și intră în literatura română cu revolverele în
cingătoare, la vedere.
Poetul este prin sine o contradicție a inteligenței native a țăranu-
lui român convertită în rafinamentul poeților francezi Baudelaire și
Villon, reverberând în ecouri titanice de predestinare a Eului crea-
tor față în față cu Dumnezeu.
Spiridon Popescu nu-și scrie poezia, el o culege din straturi inti-
me ale clivajelor de sute de ani ale rocilor vulcanice și transformate
în seva care urcă în lumină ca să dea viață, o culege din tradiția
miilor de ani de existență a locuitorilor acestor pământuri, urmași
ai dacilor închinători lui Zamolxe.
Venit parcă din straturi embrionare ale acestei nașteri și perpetue
„faceri” ale poporului român, autorul culege necontenit versuri din
tristețea și bucuriile miilor de ani ale acestui popor bun dar nefericit
în contradicțiile sale istorice cu valențe existențiale de baci mioritic.
Având ceva din nebunia ploii și solemnitatea vântului, cum se
exprima Gheorghe Grigurcu într-o prefață la un volum de versuri
al poetului, Spiridon Popescu inventează ritmuri tăioase în versuri
clasice sau moderne atinse de o melancolie frustă, nu bacoviană,
bolnăvicioasă, ci cu accente furioase de haiduc care scrie cu șișul în
piatră. Instinctiv, poetul se ferește de patetism, de lamentație, nu e
pentru el autovictimizarea ci strigătul spre cer, clamând nemulțu-
mirea ființei care nu a cerut să se nască, ci i s-a dat viață în virtutea
unei voințe exterioare, nemulțumirea ființei condamnată existențial
de a fi atinsă de răul lumii, de a trăi, pe lângă scurtele bucurii ale
vieții, mizeriile propriei existențe născută din păcatul originar. In-
tuind cu talent sursa propriului izvor de nemărginită inspirație po-
etică, Spiridon Popescu extirpă candoarea feciorelnică a virginității
nemărginirilor cosmice întrupate în stele, flori și ape, gâze, plante și
minuni ale lumii. Armonia universală nu este pentru acest „tâlhar”
de veșnicie care uneori vrea să răstoarne ordinea cosmică însă se lasă
copleșit de convingerea că toate sunt trecătoare pe această lume în
care există toamnă: „/ Privește, Doamne, păsările pleacă, / Iubirile,
mai toate, se destramă, / Copacii parcă sunt niște țigani / Ce duc
în cârcă mari căldări de-aramă. // Privește, Doamne, doar un pic
mai este / Și însuți Tu, cel mai puternic sfânt, / Vei rugini precum o
simplă frunză / Și vei cădea din ceruri pe pământ” (Toamna).
Poetul dispune de o capacitate inovativă impresionantă. Atunci
când poezia nu curge firesc, nu vine ca fulgerul ca să trăsnească
foaia albă de hârtie prin pana poetului, acesta inventează noi și noi
stihuri, poeme scrise cu finaluri care sunt, fiecare dintre ele, scurte
meditații cu aură de maxime: „E ora zero făr-un sfert de veac. / Ah,
cum îmi intră zilele în sac!…” (Distih); „Prietene, nu mai ciupi lău-
ta / Vreau să îmi beau în liniște cucuta” (Distih 2); „Sunt mai sărac
cu mult ca Dumnezeu / N-am nici măcar un șarpe-n raiul meu
(Poem); „S-a boierit Iisus, i se aduce / De-o vreme-ncoace cina lân-
gă cruce” (Poem); „Doamne, cât de scumpe-s toate / Pentru punga
mea săracă!… / Să-mi pot achita tristețea / M-am împrumutat în
bancă” (Odă bucuriei – poem în vers negru).
Din când în când, poetul este cuprins de o revoltă revărsată în
accese de cruzime contra lui Dumnezeu, îngerilor, oamenilor și a
vieții: „Doamne,-o să te dăm la crocodili, / Să te sfâșie ca pe-o jivină

– / Trandafirii ni-i lăsași cu spini, / Grâul cu-ntuneric de neghină.
// Nu mai tăvăli și bieții crini / Cu genunchi plecați întru iertare – /
În zadar spui rugi și te închini / Nu te poți salva: păcatu-i mare”
(Doamne,-o să te dăm la crocodili).
Dincolo de această armură plină cu gheață de războinic nordic
cuprins de alienare existențială se află Poetul, creatorul sensibil care
nu mai poate disimula la nesfârșit stările emoționale și se lasă purtat
de melancolii firești izvorâte din amintirea locurilor natale, părinți,
sentimente omenești mai bune și mai calde decât împotrivirea la da-
tul existențial. Toate acestea inundă ființa poetului cu o sensibilitate
rară, abia reținută de firea pătimașă și combativă a acestuia și încântă
cititorul prin efluvii sentimentale bine rezonate cu ideea de înstră-
inare a scriitorului român. „Dacă mă-ntrebi când m-am născut, de
teamă / Să nu-ți răspund greșit, mai bine tac – / Cine mai știe astăzi
cum îl cheamă / Și-n ce zi s-a născut, și-n care veac?” // (…) Dacă
mă-ntrebi de-mi mai trăiesc părinții, / Ca din adâncul unui somn
tresar: / Încă mai ară și-și respectă sfinții, / Deși citesc mai greu în
calendar. // Dacă mă-ntrebi (o, nu mă rușina!…) / De-i mai ajut
când văd că-s nevoiași, / Mă bâlbâi și mă scuz: nu pot scăpa, / Am
foarte multă treabă la oraș. // Dacă mă-ntrebi ce fac (n-am nicio vină
/ Că nu mă crezi), o să-ți răspund curat: / Mă ploconesc, de-o via-
ță, la lumină, / Să treacă și prin geamul afumat (Dacă mă-ntrebi).
Sau acest poem-veritabil, exemplu al dorinței poetului, dincolo de
încrâncenarea împotriva vieții și nefericirilor prezente inerent în ea,
de purificare, de iluminare divină prin bucuriile zăpezii (chiar dacă
poetul înregistrează accidental această bucurie, se întristează datorită
firii sale pesimiste, instinctual, prin intuirea lupilor în zăpezile până
la ceruri): „Aflai de la zăpezi că nemurirea / Vine de undeva, din albul
lor / Și-mi ridicai atunci o casă-n munte / Să-mi ningă, mai tot anul,
în pridvor. // Privind prin geam cum cresc în jur nămeții / Mă și ve-
deam ajuns nemuritor. / Dar mă-nșelai: din ce-i mai ’nalt omătul / Și
lupul flămânzește mai ușor” (Aflai de la zăpezi).
La Spiridon Popescu bucuriile cosmice, originile metafizice ale
poeziei nu se regăsesc în inspirațiile revelațiilor sale poetice. Este

incapabil de bucurie, iluminare, armonie existențială și descoperi-
rea adevărului prin comuniunea ființială cu Absolutul. Filosofiile
orientale îi sunt străine, poetul este un orfan al acestor pământuri,
fire aspră și neînduplecată care este obișnuită în codru, bând vin
din urcior și mâncând din strachina de lut, dănțuind ca un faun pe
ritmurile când săltărețe, când îndurerate, de fluier. De aceea poetul
se înfurie când vede mătăsuri și cristale, muzică rafinată de flaut sau
harpă, vorbe șoptite și poeme eterice. Pentru că Spiridon Popescu
este un dac ce ară cu hărnicie pământul negru ca și sufletul lui de
atâta amărăciune și sărăcie, chiuind și hohotind sălbatic, înjurând
de sfinți și urlând singurătatea spre cer. Iar în răstimpuri își scrie
poemele cu șișul în piatra Parângului, neînvins încă de apele Jiului
care îl izbesc de două mii de ani. Iar acestea vor rămâne, cu Parân-
gul și cu Jiul, generațiilor următoare.
[În: „Timpul” (de Gorj), 2-8 aprilie, 2010]

AURELIU GOCI
Metafizica familiarității și discursul colocvial
În Diavol cu coarne de melc, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca,

2003, ca și în ciclul personal înger cu dublă cetățenie, din volumul
Îmbrățișarea poeților (împreună cu Valentin Tașcu și Nina Voicu-
lescu, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2009), pentru Spiri-
don Popescu, poezia a devenit chiar un mod de existență, formulă
de prezență în Cetate și singura formă de comunicare într-un uni-
vers globalizant sufocant ce-și include, deopotrivă, oamenii, ficțiu-
nile, natura, cultura și chiar pe Dumnezeu (referință familiară obse-
dantă). Autorul însuși vorbește exagerat de mult chiar din interiorul
poeziei, fără să se simtă claustrat, dar simțind și eliminând tentațiile
malefice venite de la Cel Rău.
Identitatea poetică se decide mai ales de forța emoțională de a
reacționa consecvent și benefic în fața solicitărilor diverse care vin
de la oameni și lucruri, de la văzute și nevăzute, de la bune și rele,
de la zâmbetul tragic și durerea optimistă. Poate în aceste stări alter-
native, în modificarea tonusului existențial de la o clipă la alta, în
formule hibride și percepțiile oximoronice constă „gorjenismul” lui
Spiridon Popescu, o stare de spirit pozitivă, amestecată cu încercări
de survolare a condiției poetice. Oricum, o confesiune tragică și
poetul nostru animat de un fel de teribilism insurgent.
Criticul Gheorghe Grigurcu asociază reacțiile poetice ale lui
Spiridon Popescu de exprimările candide și frustre ale elementelor
naturale în care ne place să identificăm exprimările fantastice ale su-
fletului. în fine, să adăugăm o anume structurare baladescă a poezi-
ei, prezența unui nucleu epic care evoluează spre o sentință morală
ori o exprimare sapiențială, ca în „Doamne, dacă-mi ești prieten”.
Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i
în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții. // Doamne, da-
că-mi ești prieten, / N-asculta de toți zurliii, / Dă-i în scris poruncă
morții / Să-mi calul, nu copiii. // Doamne, dacă-mi ești prieten, /
Nu-mi mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia
calul, nu iubita. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum susții în
gura mare, / Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i
în scris poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul, / Să-l înfigă-n
mine, Doamne, / Și să lase-n viață calul.”
Sigur, o bună parte a textelor conturează o poezie a condiției
poetului într-o lume în care nu are de ce să fie înțeles, pentru că fi-
ința sa rămâne perfect inteligibilă în cele mai omenești confruntări.
Poetul lui Spiridon Popescu, ca și soldatul lui Nichita, nu are viață
personală: „Poeții, soldați neinstruiți, confundând / Gurile tunuri-
lor cu niște găuri de șobolani / Umplură câmpul de luptă cu pisici
negre. / Acestea, / Simțind probabil cât sunt de naivi, / Tocmai
când se pregăteau de asalt, / Le tăiară calea. // Și, astfel, / Poeții,
soldați neinstruiți, / Pierdură Victoria.”
(În: „Portal Măiastra”, nr. 1-2, 2012)

MIRCEA BÂRSILĂ
Între verva ludică și starea de grație
D
„ iavol cu coame de melc” este titlul antologiei din lirica lui
Spiridon Popescu, pe care autorul a publicat-o în 2003, la editura
„Dacia” din Cluj-Napoca. Titlul este frumos și, pe de altă parte,
ilustrează atât dualitatea mesajului poetic, cât și pe aceea a atitudinii
auctoriale. În principiu, Spiridon Popescu râde cu un ochi și plânge
cu celălalt, logodește starea de grație cu îndrăzneala unor gânduri
„piperate”, se joacă, inocent, cu lucrurile grave sau, dimpotrivă, în-
cearcă, ironic, să înalțe la rangul seriozității lirice aspecte incapabile
de o asemenea valorizare.
Volumul începe cu un text în care ironia vizează amara condiție
a poetului, un text în care „naturalețea tăioasă a stihurilor” (Ghe-
orghe Grigurcu) se împletește cu o resemnare ale cărei coarne de
melc sunt expresia unei îndreptățite revolte mocnite: „M-ai sluțit,
Poezie,/ Mi-ai ascuțit fălcile ca lui Bacovia,/ Și-asemeni lui/ Nu mi-
ai adus nici o satisfacție în timpul vieții./ Îmi spui mereu/ Să mai
am puțintică răbdare/ Că moartea mea o să fie declarată doliu na-
țional/ Și însuși Președintele țării/ O să-mi depună la mormânt o
coroană de flori.// Află, toanto,/ Că nu mă încălzesc cu nimic toate
acestea…/ Dacă azi, cât trăiesc, sunt considerat un gunoi,/ Ce-mi
pasă mie că după moarte o să intru în manuale,/ O să devin subiect
obligatoriu la admiterea-n facultate/ Și toate editurile mă vor tipări
în ediții de lux!” („Tristețe”).

Deliciile histrionice („Sunt un Francois Villon”, p. 55) și perma-
nenta inventivitate – cu valențe polemice sau de o tandrețe surprin-
zătoare – lasă impresia că unicul scop al autorului ar fi acela de a-l
delecta pe cititor, oferindu-i posibilitatea de a vedea dintr-un unghi
nou și spectaculos banalul, de a-l ajuta să se bucure, prin interme-
diul glumei – uneori „nevinovate”, alteori, malițioase –, de ofertele
unui alt gen de gândire, pe cât de relaxantă, pe atât de tulburătoare
în subtextul ei: „Ieri, pe la ora zero și ceva,/ A fost spitalizat un fulg
de nea./ Căzuse din văzduh și-și fracturase,/ Lovindu-se de pomi,
mai multe oase”, („Raport”, p. 30); „Eul meu, bată-l norocul,/ Nu-
mai rele mi-a făcut:/ Mi-a pierdut la pocher moartea,/ Și tristețea
la barbut;/ M-a lăsat, fir-ar să fie,/ Într-o cruntă sărăcie.// Vedea-
l-aș pe năsălie!…”; „Mai locuiam cu cineva în mine/ Și tare greu
era, distinsă Doamnă./ Eu mă zbăteam să-mi țin curat frunzișul,/
El, neglijent, mi-l tot păta cu toamnă” (p. 27); „Și, cum mergeam
așa, pe dibuite,/ Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare,/ Deodată-am
auzit o bufnitură:/ Căzusem, pentr-un secol, în uitare” („Și cum
mergeam așa”); „Se făcea/ Că eram o gură de canal/ Fără capac/ Și
Dumnezeu/ Care se plimba pe trotuar/ Cu capul în nori/ A căzut
în mine” („Vis”); „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să
mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cada-
vrul încă nu mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am murit,/
Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău…” (p. 22); „Stau la etajul
zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral,/ Dar nu, nu mă in-
vidiați, fraților:/ Am nimerit între doi locatari/ Care-mi fac numai
zile negre –/ Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis/
Și-mi inundă tristețea/ Care se umflă precum parchetul,/ Cel de jos
(Diavolul) este și mai ciudat:/ Îmi bate-n calorifer din fieșce/ De
nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară’/ De teamă să nu
scârțâie ușa cumva/ Și să-l deranjez pe Nichi(percea)” („Fragment
de autobiografie”).
În cel din urmă fragment, aluzia din final, realizată în spirit epi-
gramistic, stârnește și zâmbetul, și admirația în fața abilei „întor-
sături de condei” prin care mesajul este deviat într-o altă direcție

decât aceea la care se aștepta cititorul. Cu aceeași iscusință sunt
formulate și următoarele versuri: „Se subțiase Dumnezeu în mine/
Încât puteam s-ascut cu el creioane” (p. 27).
Multe dintre stihurile realizate în stil popular se desfășoară sub
semnul lirismului elegiac: „Nu știu, Doamne, ce-oi avea,/ Mi s-a-n-
negurat moartea./ Am spoit-o și cu var,/ Însă toate-s în zadar –/
Moartea mea, fir-ar să fie,/ A rămas tot tuciurie/ [...]/ Fă-mi-o iarăși
cum era/ La-nceputuri – fulg de nea –,/ S-o confund cu maică-mea/
Și să plec de drag cu ea” („Baladă”). O elegie, în vers alb de aceas-
tă dată, este și „Toamna”: „Toamna este anotimpul care ne aduce
aminte că toate lucrurile din lume au o limită. Adică o moarte.
Oricât de uituci am fi, nu putem uita, totuși, cu câtă semeție și
ignoranță ne privea de la înălțimea ei, doar cu câteva luni în urmă,
frunza de plop. Și iată: astăzi călcăm cu picioarele pe ea”. Poezia se
încheie, frumos, cu aceste versuri: „Nu știu de ce, dar, toamna, mi
se par muritori până și majestățile lor, poeții”.
Ceea ce unește amalgamul de texte realizate în felurite chei sti-
listice – și inegale valoric – este, în primul rând, permanenta dis-
poziție ludică, ce amintește de Topârceanu, de Arghezi, de Marin
Sorescu și, respectiv, de lecția folclorică în acest orizont. Spiridon
Popescu este un foarte bun meșteșugar, fapt ce se vede chiar și în
textele „ratate”, adică în acele texte în care miza pe anecdotă vizează
tipurile de gândire specifice autorilor satirici – între care și epigra-
miștii. În astfel de texte, ironia și poanta – oricât de surprinzătoare
și de spumoase – plasează textul într-un registru lipsit de tangență
cu lirismul propriu-zis. Un singur exemplu: „Am aflat de la îngerul
Gabriel/ Că Dumnezeu n-are acte pe cer/ Că, orișicând, s-ar putea/
Să vină și să-l revendice cineva:/ Vreun individ/ Slinos și insipid/
Și șui – / Pretins moștenitor al nu știu cui – / Care, îndată/ Ce o
să-și vadă ștampilată/ Hârtia de proprietar,/ O să se comporte ca
un măgar/ Adică, vreau să spun,/ O să-l arunce-n drum/ Ca pe-o
măsea stricată pe Dumnezeu.// Doamne,/ Sper să nu fiu moșteni-
torul ăsta chiar eu!…” În pofida precauțiilor ironice și care denotă o
foarte bună dexteritate în mânuirea lexicului (în final, este preferat

cuvântul „moștenitorul” și nu, cum era firesc, cuvântul „măgarul”!)
și în organizarea discursului, simpatica „poveste” se circumscrie,
totuși, glumei ușoare. La fel stau lucrurile și în unele texte în care
poetul dialoghează cu Dumnezeu, într-o manieră vetustă, sau în
monologurile în care este invocată Divinitatea. În acele texte – care
ar fi putut să nu figureze în antologie – iscusința poetică decade
la iscusința de versificator, iar ingeniozitatea, cum se întâmplă în
„balada” de mai jos, este, prin zelul ei parodic, lipsită de cuvenita
pioșenie: „M-a rugat ieri Dumnezeu/ «Fii bun, stai în locul meu,/
Vreau să mă hodin și eu»./ „Și ce fac, l-am întrebat,/ De-o să cadă
în păcat/ Eva, cât tu ești plecat!”/ „Ia-o, ca pe-o frunză-n vânt,/ Și
alung-o pe pământ./ Dacă, însă, peste ani,/ Într-un grajd cu mulți
juncani,/ Trupul ei cel păcătos/ O să nască un Hristos,/ Răstigneș-
te-i lăcomia,/ Schimbă-i numele-n Maria,/ Veșnicește-o ca fecioară/
Și primește-o-n ceruri iară” („Baladă”, p. 67).
Cele mai izbutite poezii sunt, din punctul nostru de vedere, cele
de factură elegiacă, acele poezii în care și tandrețea, și ironia pon-
derată sau, adesea, chiar înjucată, slujesc, împreună, prospețimea
imaginilor și autentica înfiorare lirică: „Privește, Doamne, păsările
pleacă,/ Iubirile, mai toate, se destramă,/ Copacii parcă sunt niște
țigani/ Ce duc în cârcă mari căldări de-aramă.// Privește, Doam-
ne, doar un pic mai este/ Și însuți tu, cel mai puternic sfânt,/ Vei
rugini precum o simplă frunză/ Și vei cădea din ceruri pe pământ”
(„Toamnă”); „Domnilor cu puști în spate,/ Rogu-vă pre voi fru-
mos./ Apărați-mă de mine –/ Sunt un ins periculos:// Pot oricând să
sparg oglinda,/ Să-mi împrăștii pe podea/ Sinele în mii de cioburi/
Și s-ajung o haimana.// Vă plătesc regește paza./ Însă nu întârziați
–/ Am nevoie chiar din clipa/ Asta, să mă apărați” („Rugăminte”).
În alte elegii, cum este și aceasta, acuratețea discursului și concre-
tețea de factură „retro” a imaginilor fac dovada unei rafinate gândiri
poetice: „Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne,/ Femeile m-ar fi
iubit mai mult,/ Aș fi avut în jurul meu prieteni/ Și câte, Doamne,
n-aș mai fi avut!…// Nu m-ar plimba acum Singurătatea/ Pe străzi
întortocheate și murdare/ Și n-aș vedea pe cer, în loc de stele,/ Doar
niște afumate felinare.// M-aș bucura și eu de viața asta –/ Pe care
n-o pricep – ca toți roboții,/ Uitând mereu, de-atâta fericire,/ Că-n
turn mai e montat și-un ceas al morții.// Dar Tu m-ai sfătuit să fiu
sensibil/ Și, iată, Doamne, unde am ajuns:/ Bărbații mă disprețu-
iesc în față/ Femeile mă-nșeală pe ascuns” (p. 65).
Fără îndoială, capodopera lui Spiridon Popescu este „rugăciu-
nea” intitulată „Doamne, dacă-mi ești prieten”, o rugăciune impre-
sionantă prin „logica” orânduirii celor patru dorințe și prin fireasca
abisalitate a sentimentului. Mesajul evoluează în spirală, iar repeta-
rea unor versuri, menită să fortifice efectul de oralitate, participă, în
același timp, la sporirea graduală a intensității acestei excepționale
rugăciuni: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți
sfinții,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu părinții.//
Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți zurliii,/ Dă-i în
scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi
ești prieten,/ Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă mor-
ții/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum
susții în gura mare,/ Moaie-ți tocul în cerneală/ Și-nainte de culca-
re// Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l
înfigă-n mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul”.
Cine citește cartea Diavol cu coarne de melc, în întregime, con-
stată că surpriza din finalul „compozițiilor” este, totuși, o metodă
utilizată în exces, o manieră care-l determină pe cititor să parcurgă
textele interesat în special de calitatea poantei și de competiția cu
sine a autorului în ceea ce privește autentica sa vervă ludică și is-
cusința de a inventa scenarii a căror substanță este hrana unui tâlc
imprevizibil sau a unei „încheieri” ce echivalează cu o „înflorire”, în
respectiva secvență, a textului.
(În: „Argeș”, iulie 2012)

MIHAI DUȚESCU
Supliment de existență
Anul acesta, editura Măiastra din Târgu-Jiu a publicat o car-

te de poezie ingenios construită, semnată de cunoscutul și talen-
tatul poet Spiridon Popescu. Este vorba despre o ediție bilingvă,
româno-italiană, traducerea aparținând Mirelei Tingire, iar grafica
Adinei Romanescu.
Spiridon Popescu a avut întotdeauna în suflet un geamăt înfă-
șurat într-o petală de floare: „Sunt un François Villon, născut din
flori,/ În jurul meu roiesc spânzurători/ Cu frânghii, putrezind de
nerăbdare/ Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare,/ Să nu le dai
putere-asupra mea,/ Tu mă ridici prin vers la rang de stea...”
Autorul își evaluează destinul poetic ca pe o minune dumneze-
iască, el păcătosul e ti rubo perfido il santo spirito.
O atmosferă ca din Fellini cuprinde lumea: „Ruine, peste tot ru-
ine:/ Priviți ce de moloz e-n mine!.../ Priviți cum eu (cel din oglin-
dă)/ Mă prăbușesc precum o ghindă/ Și-l prind făcându-l zob, sub
mine/ Pe cel ce-mi fu o viață, Sine.// Ruine, peste tot ruine!
Profetic e glasul poetului: „Ferește-te să cazi din tine –/ E înălți-
mea de la care/ Cel ce alunecă, iubito,/ Aproape totdeauna moare.”
Ritmând cu rezonanțe de doină, obține efecte remarcabile: „Zise
moartea către mine: «Mă, când crezi c-ar fi mai bine/ Să te iau,
acum ori mâine?»/ O rugai: «Fii omenoasă,/ Moarte, măcar mă mai
lasă/ Să-mi fac iubita mireasă!»/ «Bine, mă te voi lăsa,/ Dar să știi la

nunta ta,/ Voi veni și voi juca.// Să mă ierți de s-o-ntâmpla,/ Beată,
să dobor o stea».”
Alteori, poetul badinează în stil japonez: „E-atâta cer/ iubito,/
în lacrimile mele.../ Să locuiască/ oare,/ vreun Dumnezeu/ în ele?”
Vechea teză Dumnezeu e mort e reluată într-o viziune proprie:
„Nimeni nu știe ce s-a întâmplat./ Cert e că Dumnezeu s-a sinucis
–/ A fost găsit de Petru, agățat/ De creanga mărului din Paradis// Se
șușotește pe acolo, pe Sus,/ (Și s-ar putea să fie adevărat) Că necre-
dința noastră l-a adus/ În pragu-n care nervii i-au cedat.”
Dar poetul este uneori inegal prin ce publică: „Mă părăsise
Muza/ Exact în vreme- aceea/ în care divorțase/ De mine și Feme-
ia...// Singurătatea asta/ Fu grea, da-mi prinsă bine –/ Îmi grațiai
egoul/ Și-l rechemai în mine.”
O selecție mai riguroasă ne-ar releva poezii scrise frumos și care
se țin minte: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți
Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toții zurliii,/ Dă-i în
ții/ Să-mi ia calul, nu iubita...”
Spiridon Popescu este un reprezentant de seamă al Gorjului poetic.
(În: „Scrisul Românesc”, nr. 8 (132), august 2014)

VIRGIL DUMITRESCU
O „voce” adaos sau Spiridon Popescu –

„Supliment de existență”
O antologie de ultimă oră a celor mai frumoase poezii din li-

teratura română nu l-ar ocoli, cred, pe Spiridon Popescu, din Gorj,
autorul unui poem de pe altă lume, pe care îl memorezi fără să
vrei, nici măcar întrebându-te cum și de ce. Într-atât de contami-
nant este poemul prin încărcătura sa ideatică, prozodie și coerența
discursului. Niciun fir de praf, nicio dâră de fum. Foc sacru! Mai
apoi, după ce te vei fi trezit captiv al unei spațialități foșnind printre
plantațiile de lauri, începi să cercetezi lacrima frunzei. Iată poemul,
intitulat „Doamne, dacă-mi ești prieten”, recitat de mari actori, pus
pe muzică de Tudor Gheorghe, ceea ce, și într-un caz, și în altul,
echivalează cu un aconto pentru postumitate: „Doamne, dacă-mi
ești prieten, / Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i în scris poruncă
morții / Să-mi ia calul, nu părinții. // Doamne, dacă-mi ești pri-
eten, / N-asculta de toți zurliii, / Dă-i în scris poruncă morții /
Să-mi ia calul, nu copiii. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Nu-mi
mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu
iubita. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum susții în gura mare,
/ Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i în scris
poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l înfigă-n mine,
Doamne, / Și să lase-n viață calul”. A fi prieten cu Dumnezeu sau
a fi Dumnezeu prieten cu tine, după apelative implacabile, reci și
distante în cuvioșenia lor, care au traversat vremile, iată o născocire
de copil teribil trebăluind ludic în ființa unui matur gândind la
crepusculul vieții. Întru același colocvialism bipolar, Spiridon Po-
pescu mai vine cu o invenție îmblânzitoare, de dresor, altundeva
marginală, aici perfect compatibilă: „N-asculta de toți zurliii” (s.n.).
De altminteri, întregul volum, care include acest remarcabil poem
și îl definește ca atare pe autor, „Supliment de existență” (Editura
Măiastra, 2014, Târgu-Jiu), bilingv, tradus în italiană, este unul al
pendulărilor semantice, al jocului combinativ dintre real și imagi-
nar, simplu, dar abil întrețesut. O eflorescență metaforistică, bogată
stilistic (lingvistic, estetic, genetic etc.), întâlnim la tot pasul, confi-
gurând și recalibrând – ironic, autoironic, persiflant, insidios: „Feri-
ce de cel orb, distinsă Doamnă, / Că nu-și zărește frunza niciodată”;
„La dorința Poetului / de a traversa grădina, / petalele trandafirilor
roșii / înverzesc”; „Singurătatea asta / Fu grea, da-mi prinse bine – /
Îmi grațiai ego-ul / Și-l rechemai în mine”. Avem în „Scrisoare către
Charles Baudelaire” o răsfrângere meditativă, ingenios orchestrată,
de altundeva urcă ecouri filtrate cu tâlc din pildele biblice, din Ho-
mer, din François Villon, din preavânturata artă poetică, procesate
cu har într-o filosofie despre viață și moarte. Spiridon Popescu face
parte din rândul acelora care nu așteaptă cu anii rodnicia toamnelor
poetice, este un intrepid gâlgâind generos la orice rotație fluidă de
astru. Nu cred că scoate aburi cizelând pe versuri încinse ca fierul la
foale. Dimpotrivă, el desființează, in nuce, uzitata rețetă edisoniană
a succesului, poetic, în cazul de față, „99 la sută transpirație și 1 la
sută inspirație”. Fiindcă, fără talent – pare a ne da de înțeles printre
rânduri gorjeanul nostru, poți să transpiri, ciocănește, până mori și
degeaba. Autorul „Suplimentului de existență” etalează un clasicism
resurecțional, în cheie trecută printr-o baie de logos, fără a se lăsa
intimidat de foiala post și neomodernistă. În fond, fiecare anotimp
e la fel, dar la fiecare venire a lui ne pare scos din cutie.
(În: „Noul Literator”, decembrie 2015)

LUCIAN GRUIA
Spiridon Popescu – Supliment de existență
Motto:
„Mă urc în Dumnezeu
Și sar în mine.”
(Spiridon Popescu – Artă poetică)
Spiridon Popescu s-a născut la 04. 09. 1952, în satul Ohaba,

comuna Bălănești, județul Gorj. A publicat până în prezent mai
multe volume de versuri și este membru al Uniunii Scriitorilor din
România. Comentăm, în continuare, volumul bilingv Supliment de
existență / Supplemento di esistenza (Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2014),
traducerea în limba italiană de Mirela Tingire.
Spiridon Popescu este un flâneur în sensul de boem hoinar care
se simte pretutindeni acasă. Termenul a fost utilizat de Frantz Hes-
sce în caracterizarea personajului principal al unei cărți de Walter
Benjamin.
În cazul flâneur-ului, diferența dintre interior (locuință) și ex-
terior (lume) dispare. În cazul lui Spiridon Popescu, interiorul și
exteriorul reprezintă unul și același lucru, adică poezia.
Ne propunem să-i vizităm casa, respectiv lumea sa specifică, li-
rismul.
Viața, pentru Spiridon Popescu reprezintă un joc de tip arghezi-
an: „Așa e jocul / arză-l-ar focul!” Ludicul la care ne referim poate
fi de mai multe feluri: de limbaj, imaginar și ideatic. La autorul
nostru jocul este existențial. Temele principale ale poeziei sale sunt:
creația, viața și moartea. Gravitatea existenței devine suportabilă
prin umorul și teribilismul juvenile: „Se făcea / că eram o gură de
canal / fără capac / și Dumnezeu, / care se plimba pe trotuar / cu
capu-n nori, / a căzut în mine.” (Vis) Poezia atestă credința în in-
spirația divină.
Autorul, care respiră poezie, nu poate rămâne indiferent la pro-
blema creației. El își situează trăirile între Diavol și Dumnezeu, dar
până la ei te mănâncă sfinții: „Stau la etajul zece, într-un bloc ul-
tramodern și ultracentral. / Dar nu, nu mă invidiați fraților: / Am
nimerit între doi locatari / Care-mi fac numai zile negre – / Cel de
sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis / Și-mi inundă triste-
țea / Care se umflă precum parchetul, / Cel de jos (Diavolul) este și
mai ciudat: / Îmi bate-n calorifer din fieșce / De nu mai îndrăznesc
să intru nici în Istoria literară / De teamă să nu scârțâie ușa cumva
/ Și să-l deranjeze pe Nichi (percea). (Fragment de autobiografie – 1)
Locuind în Târgu-Jiu, orașul Ansamblului monumental brân-
cușian, poetul nu putea să nu descrie fascinația zborului Păsărilor
sculptorului: „Să-i spun pasăre? Nu prea / Seamănă cu pasărea. //
Să-i spun flutur? Nicidecum / Fluturi nu mai sunt acum. // Să-i
spun înger? Mă abțin / Căci m-ar pune să mă-nchin. // Doamne, fie
ce-o să fie, / Îi spun puf de păpădie.” (Cum aș putea denumi zborul
acesta)
Ca și Brâncuși, Spiridon Popescu se simte în apropierea lui
Dumnezeu. Rezonează prin spiritul demiurgic: „Prea semănam cu
Dumnezeu – / Să nu se mai iște confuzii, / Prietenii mi-au mâzgălit
sufletul / Cu vopsea neagră.” (Autoportret) Focul inspirației pârjo-
lește versurile autorului. Pentru Leucip și Democrit, atomii focu-
lui erau sferici ca ai sufletului: „Doamne, / Uneori îmi ești atât de
aproape, încât / Mă tem că s-ar putea să iau foc de la nimbul tău /
Și să mă mistui precum Biblioteca din Alexandria.” (Psalm – 1)
Ca și Eminescu, poetul simte tristețea demiurgului: „E / toamnă-n
/ Dumnezeu – / cad / frunze-n / mine / (Pastel – 2)
Talentul de excepție izbucnește în sintagme neașteptate, de sen-
sibilitate neoromantică și viziune monumentală. Iată condiția sa
poetică: „Să nu mi-o poată smulge vântul / Oricât de mare-ar fi
furtuna – / Pe crucea mea s-a așezat / O pasăre, mai grea ca luna.”
(Alarmă de gradul zero)
Poezia Doamne, dacă-mi ești prieten l-a făcut celebru, fiind reci-
tată de Florin Piersic și de alți actori. O cităm în întregime: „Doam-
ne, dacă-mi ești prieten, / Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i în scris
poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții. // Doamne, dacă-mi
ești prieten, / N-asculta de toți zurliii, / Dă-i în scris poruncă morții
/ Să-mi ia calul, nu copiii. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Nu-
mi mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul,
nu iubita. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum susții în gura
mare, / Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i în
scris poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul, / Să-l înfigă-n
mine, Doamne, / Și să lase-n viață calul.”
În Introducere, poetul Ion Cepoi notează: „Rar mi-a fost dat
să aud un strigăt mai cutremurător decât în cuvintele cărților lui.
Non-conformistul, teribilul, ironicul, mereu juvenilul poet este, de
fapt, cea mai complexă structură tragică din câte am cunoscut. Și
o astfel de structură nu o au decât cei care intuiesc originea lumii.
Pentru că ei înșiși sunt origini. Adică Poeți. Adică Spiridon Po-
pescu.”
Spiridon Popescu elogiază poeții pentru că resacralizează lumea,
purificând-o: „Oameni buni, / Să facem ceva pentru ocrotirea po-
eților!… / Dacă dispar / Echilibrul ecologic se surpă, / Ei sunt /
Singurele insecte din lume / Care se pricep să facă polenizarea înge-
rilor.” (Apelul bătrânului naturalist)
Chiar moartea se află în încurcătură, în preajma poeților: „Mai
dă-o dracului de trufie! – / Zise moartea. / Și căzu la picioarele po-
etului, / Implorându-l să renunțe la nemurire.” (***)
Dar poetul nu a renunțat!
(În: „Ex Ponto”, aprilie – iunie 2015)

LAZĂR POPESCU
O revenire spectaculoasă
Se întâmplă ceva în ultimele poeme ale lui Spiridon Popescu.

Schimbări vizibile de tonalitate dar, într-o măsură anumită, și de
viziune. Modern, ludic, cu interogații și scenarii argheziene, dialo-
gând adesea în contradictoriu cu divinitatea, țepos, ba chiar haiduc
oarecum, unul nu doar autohton ci și cu reflexe și inflexiuni villo-
nești, baladești, Spiridon Popescu cel actual, noul Spiridon Popescu
sau – putem spune – ultimul Spiridon Popescu își descoperă o față
gravă, o voce autumnală venind pe foarte bune coordonate, într-o
poziție de foarte bună factură din simbolismul francez. Și nu e de
mirare. În orașul lui Brâncuși, simboliștii au fost întotdeauna ținuți
la maximă onoare și totală apreciere.
Iată-l așadar pe mai noul Spiridon într-un poem dedicat con-
județeanului nostru Mircea Bârsilă și intitulat Toamnă: „Toamna
este anotimpul care ne aduce aminte că toate lucrurile din lume
au o limită. Adică o moarte. Oricât de uituci am fi, nu putem uita,
totuși, cu câtă semeție și ignoranță ne privea de la înălțimea ei,
doar cu câteva luni în urmă, frunza de plop. Și iată, azi călcăm cu
picioarele pe ea.
Există o legendă care spune că, odată, demult, niște zei plictisiți
de atâta ședere-n Olimp, s-au gândit să coboare puțin pe Pământ.
O întâmplare nefericită a făcut ca această coborâre să aibă loc
tocmai când pe aici, pe la noi, se așezase de-a binelea toamna.

Priveliștea care li s-a înfățișat le-a vârât în suflet atâta tristețe că,
de atunci înainte, nici preoții și nici altarele n-au mai reușit să-i
convingă vreodată că sunt nemuritori”.
El are totuși puterea de a glumi chiar și confruntat cu situa-
ția-limită sau cu cea mai gravă dintre violențe, cum ar fi spus René
Girard, adică tocmai cu moartea ca ultimă experiență:
„Dacă veți vedea într-o zi
Că mă îmbrac mai frumos ca de obicei
Și, cu pieptul înmiresmat de flori,
Intru într-un mormânt,
Să nu vă speriați: nu mi s-a întâmplat nimic grav –
Am fost invitat să beau o cafea cu Dumnezeu,
Iar în cer
Nu se poate ajunge decât cu metroul,
Adică pe sub pământ” (Elegie)
E și multă amărăciune aici, veșnic hâtrul și spiritualul Spiridon
Popescu îngână acum acorduri thanatice:
„Iubito,
Nu cred că-ți poți imagina nici în vis
Câtă lumină am în sicriu
De când Dumnezeu mi-a promis
Că, în curând, o să-L trimită pe Fiu
Să te ajute (sper să-Și țină cuvântul!)
Să devii una din frunzele gardului viu
Care îmi împrejmuiește mormântul” (Scrisoare de dincolo).
Toamna nu mai este un anotimp al bilanțului, al recoltelor culese,
poetul percepe anotimpul numai și numai sub spectrul disoluției:
„Privește, Doamne, păsările pleacă,
Iubirile, mai toate, se destramă,
Copacii parcă sunt niște țigani
Ce aduc în cârcă mari căldări de-aramă
Privește, Doamne, câtă moarte vine!...

Azi nici poeții nu mai au putere
Să mintă că există nemurire –
Am fost lipsiți de orice mângâiere”.
Apocaliptic, Spiridon Popescu crede, ajunge să creadă că s-ar pu-
tea prăbuși chiar și ceea ce este imuabil. Se înșeală, desigur:
„Privește, Doamne, doar un pic mai este
Și însuți tu, cel mai puternic sfânt,
Vei rugini precum o simplă frunză
Și vei cădea, din ceruri, pe pământ.”
Poetul se știe însă puternic, rezervele sale interioare îl fac să se
arate în continuare optimist, în ciuda numeroaselor precarități de
care este înconjurată ființa lui:
„Dar m-am căznit, iubito,
Să nu le fac pe plac –
M-am rezemat de mine
Ca via de arac.” (Scrisoare către Cristina)
Există însă și situații în care artistul își conștientizează inclusiv
precaritatea, aducând-o în prim-plan:
„Sunt un copac firav,
cu crengi puține –
nu mă mai face, Doamne,
de rușine:
nu mai trimite-atâtea ciori
spre mine
că nu le pot
(oricât aș vrea)
susține!
Sunt un copac firav

cu crengi puține...” (Autoportret)
Umorul însă nu-l părăsește pe poet, chiar și în situațiile în care

apare, generalizat, un alt aspect al precarității, și anume sărăcia
aproape generalizată din țara noastră:

„Cum mai poți fi, iubito, atât de abătută,
Chiar n-ai aflat că, iată, de patru dimineți
S-au ieftinit scaieții cu nouăzeci la sută,
Iar moartea se dă gratis, până și la poeți?
Chiar n-ai aflat că-n țara aceasta (în sfârșit!)

Soarele sărăciei s-a dus spre asfințit?” (Cântec de viață nouă)
Titlul însuși conține și ascunde o ironie necruțătoare... Și bine
face... De altfel, în textul următor, lucrurile sunt spuse direct, fără
menajamente:
„Doamne,
Nici n-au apucat să înflorească bine
Perii (de la subsuorile veșnic transpirate
Ale bravilor noștri politruci),
Că ziariștii s-au și grăbit
Să anunțe cu surle și trâmbițe
Că, iată,
Și-n țărișoara asta blestemată
Multașteptata primăvară a sosit!” (Vestitorii primăverii)
Dulcele stil clasic, vorba lui Nichita, sau versul tradițional în
tonalități sau cu inflexiuni labișiene parcă, pe alocuri, pare a-l atrage
pe Spiridon Popescu ca un magnet:
„Dar să privim lumina-n oceane scufundată,
Prin ochii de nisip ai peștilor de humă,
Cum n-ar putea ajunge acolo niciodată
S-o tulbure copitele de brumă”.
Întâlnim acum și aici versuri de o frumusețe delicată și suavă,
demne să stea în orice antologie de poezie în limba română, o dova-
dă că poezia lui Spiridon Popescu a atins noi înălțimi:
„Cum nu vor fi nici ierburi, nici păsări n-or să fie
Din trupul ei să muște, din buza ei să soarbă –
Lumina din adâncuri va fi de-a pururi vie,
Așa cum cea din stele va fi de-a pururi oarbă” (Dar să privim).
Oarecum mai aproape de Arghezi ne apare poezia Rugăminte.

„Apropiați-mă de mine –
De la distanță nu văd bine,
Nu-mi pot da seama nicidecum
De zburd sau stau Ia pândă-n drum
Și trebuie, până la prânz,
Să aflu clar: sunt lup sau mânz?”
Acest fapt însă nu-l împiedică pe Spiridon Popescu să se mani-
feste și în marginea unei arhitextualități de tip indubitabil bacovian:
„În noaptea asta stelele-s cretine:
Nu vor, în ruptul capului, să iasă,
În noaptea asta voi rămâne-n mine –
E prea-ntuneric să mai plec spre casă”.
Catrenele lui Spiridon Popescu sunt pline cu tot felul de inte-
rogații, de anunțuri ori concluzii. Mai întâi interogațiile: tristețea
păsării e așa de grea, ea anulează zborul, aducând, bacovian parcă,
un plus de gravitație:
„Se pun mereu tot felul de-ntrebări,
Dar nimeni nu se-ntreabă: de ce oare
Tristețea Păsării e-atât de grea,
Că nu mai poate pasărea să zboare?” (Catrene I)
O altă interogație este pusă în legătură directă cu condiția umană:
„Doamne, oare eu, cu mintea mea lentă,
Voi reuși vreodată să știu
De ce, dacă m-ai adus pe lume învelit în placentă,
Mă obligi să plec din ea în sicriu?” (Catrene II)
Un anunț important pare să vină, nu de la oricine, ci chiar de la
cititorul în stele, probabil astrologul:
„Ai să vezi, mi-a pus cititorul în stele,
în curând vor veni niște vremuri foarte ciudate,
Când anotimpurile vor fi atât de ocupate
Încât nu vor mai avea timp nici măcar să se schimbe-ntre ele”
(Catrene II).
Atunci, asemenea lui Bacovia, odinioară, el adresează îndemnuri
semenilor:

„Stingeți lumina, domnilor, de vreți
Să-mi vedeți pleata ca pe-a voastră: ninsă –
E-așa de pudic trupul meu, încât
Nu-mbătrânește cu lumin-aprinsă” (Catrene I).
Prin poemele publicate în presă în ultima vreme, și care am înțe-
les că vor face parte din noul său volum, Spiridon Popescu demon-
strează că este, încă, într-o formă poetică de invidiat.
(În: „Convorbiri literare”, nr. 2, februarie, 2017)

VALERIA MITU
Spiridon Popescu – Diavol cu coarne de melc
P reocupat de a desluși condiția poetului, Spiridon Popescu se

remarcă prin spiritul său ludic și prin suscitarea modernismului în
versurile sale. Un soi de amestec inedit de Bacovia și Blaga, presă-
rând pe alocuri Nichita și trucuri postmoderniste, textele sale mus-
tesc de un puternic simț al superiorității, moștenit, poate, de la ro-
mantici. Poetul are simțul dumnezeirii, fiind conștient de propriul
statut („Tristețe”) și se aseamănă pe sine cu Bacovia, simțindu-se
prins între nadir și zenit, între Dumnezeu și diavol, punte între rai
și iad.
Poezia nu este o vocație ușoară: „M-ai sluțit, Poezie,/ Mi-ai as-
cuțit fălcile ca lui Bacovia,/ Și-asemeni lui/ Nu mi-ai adus nicio
satisfacție în timpul vieții.” („Tristețe”), nu aduce satisfacție pe mo-
ment, ci post-mortem, iar rostul poetului pe lume, soldat neinițiat,
este să rescrie biblioteca din Alexandria, înzestrat, deci, cu un tip de
cunoaștere globală, poetul nu se integrează în societatea robotiza-
tă, fără de simțire, amenințătoare, drept pentru care se izolează în
turnul său de fildeș, pătruns de un dor de altă viață și de lumină:
„Scot sania și plec spre altă viață.” („Iarna pe uliță”), „Mi-am petre-
cut cea mai însemnată parte din viață/ Pe un trotuar care n-a văzut
niciodată lumina.” („Semafor”). Blagian prin acest dor nemărginit
de lumină, de adevăr absolut, bardul poartă în sine toată tristețea
lumii: „Și, cum lăuntrul meu era mai jos/ Decât lăuntrurile-nveci-
nate,/ în el s-au adunat, vijelios,/ Toate pâraiele învolburate.” („Și
cum lăuntrul meu”). Lumina se află, totuși, în interior, dar nu este
o lumină solară, ci de stea, căci poetul și stelele sunt plămădiți din
aceeași materie. Metaforele poet-stea, precum și poet-Dumnezeu
sau poet-zăpadă revin obsesiv de-a lungul volumului, subliniind na-
tura superioară a aceluia care se dedică poeziei. Echilibrul întregii
vieți este susținut pe umerii unui poet, drept pentru care acesta
trebuie protejat asemeni unei păsări rare:
APELUL BĂTRÂNULUI NATURALIST
Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!...
Dacă dispar,
Echilibrul ecologic se surpă –
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.
Sub presiunea lumii exterioare nesatisfăcătoare, apare sentimen-

tul înstrăinării, al absurdului în sensul camusian, vocea lirică ne-
recunoscându-se pe sine: „M-am arătat atât de rar la mine,/ Încât
atunci când îmi bătui în geam/ Habar n-avusei că eu eram/ Și mă
trezii strigând: «Ce vrei, străine?»” („Pierderea sinelui”). Eul poetic
este scindat, iar inspirația de natură divină devine un soi de contract
faustic: „Primesc în gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de
Dumnezeu” („Anunț”). Lupta cu sine este acerbă și se simte cel
mai singur om din lume, drept pentru care se răzvrătește împotriva
lui Dumnezeu: „Doamne,-o să te dăm la crocodili,/ Să te sfâșie
ca pe-o jivină-/ Trandafirii ni-i lăsași cu spini,/ Grâul cu-ntuneric
de neghină.” („Doamne,-o să te dăm la crocodili”). Scriitorul se
măsoară cu Dumnezeu, dar cel mai adesea nu în putere, ci în su-
ferință, iar mustrările argheziene aduse divinității sunt, totuși, pse-
udo-mustrări, întrucât nu face decât să aducă argumente propriei
supremații. Victoria sa are sens negativ, căci îl întrece pe zeu în
durere. Psalmii lui sunt, predominant, de hulă, nitzscheeni, și ating
apogeul prin proclamarea morții lui Dumnezeu:
ÎNCERCARE DE MITUIRE
Doamne, ai de la mine o bere

Și un ceai foarte bun pentru fiere
(Că știu că te doare),
Dacă-mi răspunzi cinstit la-ntrebare:
Bărbosu’ ăla din sicriu
Sunt eu cel mort, sau Tu cel viu?
Că nu mi se alege prea bine
Și n-aș vrea să mă fac de rușine
Mâine, când voi fi întrebat
Care din noi a fost îngropat.
De moarte nu se teme, ci îi este poftă, o caută, fiind șansa elibe-

rării sale, dar și o experiență care l-ar întregi, singura care-i mai lip-
sește. De altfel, poezia este luntrea lui Acheron și poartă dialoguri
atât cu Dumnezeu, cât și cu moartea, căci e sătul de-această lume, e
„Plictisit de lume și de viață”.
Ciclul psalmilor este completat de cel al baladelor, prin care
eul liric își reafirmă natura divină („Să fi ajuns înger?”), identifi-
cându-se cu însuși lisus. Cuvântul poetului este dătător de viață
(„O să scriu despre zăpadă/ Pân’ o s-o conving să cadă”) și admi-
te că nu pot exista doi dumnezei: „– Doamne, ți-am mai spus
cândva:/ Ori eu, Doamne, ori Mata,/ Amândoi nu vom putea./
Cum să stea pe-același tron/ Dumnezeu și Spiridon (...)?”. Moti-
vele recurente ale păsării, stelei, lupilor, al toamnei și-al zăpezii,
precum și al semaforului sunt metonimii ale condiției poetului ca
demiurg ce zace în tristețe.
Poeziile sale, adesea scurte, dar acide, (concentrate, căci la ce bun
polilocvia?) descriu soarta poetului în ipostaza de bard izolat în tur-
nul său de fildeș (iarăși o reminiscență a romantismului) și condiția
poeziei: tristețea ca materie primă a acesteia.
APROAPE SONET
Ajunsă-n pragul morții, tristețea mea mi-a spus:

„De vrei să-ți meargă bine-n poezie,
Ferește-te cât poți de bucurie,
Căci pe acolo versuri bune nu-s”.
Am încercat să o privesc de „sus”

Și să ignor povața ei târzie,
Dar, când văzui că slova mi-i lălâie,
Și-ntre poeți sunt doar un biet intrus
Mă mâniai. Și-n marea mea trufie

Mă răzbunai cumplit pe bucurie,
Trăgând cu pușca-n ea ca-ntr-un fazan.
Nu cred c-o răpuneam (fir-ar să fie!)

De nu mă ajuta cu dibăcie
Și ea: tristețea unui prunc orfan.
Discursul liric se construiește prin categorii negative: moartea,

toamna, întunericul, sicriul, ploaia, suspinele, clopotele, ceea ce-l
apropie de simbolism, dar vorbim, mai degrabă, de un Bacovia
în răspăr. Versurile sale îmbină tehnici moderniste și postmoder-
niste-intertextualitate, pastișă, transformând limbajul colocvial în
material literar („În casa mea”). Cu alte cuvinte, simbolismul este
reinterpretat din punct de vedere posmodernist.

O CĂLĂTORIE ÎN ZORI
Vom poposi în altă viață

Cu sângele întors pe dos,
Când trenul, șuierând nervos,
Va cere,-n loc de abur, gheață.
Vor bate clopote perfide

În turle pline de păcate
Noi, în morminte profanate,
Ne vom visa sub piramide.
Tehnici moderniste regăsite în poeme sunt raportul dintre sim-

plitatea expresiei și complexitatea exprimatului (texte scurte, dar cu
mare densitate semantică) și asumarea condiției de poet (instanța li-
rică este conștientă de actul creației, pe care îl și consemnează liric).
Ceea ce-l apropie de Blaga este trăirea dionisiacă, exacerbarea trăirii:
ALARMĂ DE GRADUL ZERO
Se-anunță o furtună mare –

Ba, chiar mai mult: o pustiire –
Nu va rămâne în picioare
Nici un copac, nici o clădire.
Cu toate astea, mi s-a spus

Că eu nu fi-voi afectat,
Că zeii vor lua măsuri –
Și,-ntr-adevăr, au și luat:
Să nu mi-o poată smulge vântul –

Oricât de mare-ar fi furtuna –
Pe crucea mea s-a așezat
O pasăre, mai grea ca luna.

Recunoaștem pustiul bacovian, dar și apropierea de „Urletul”
lui Munch. Cu toate acestea, poetul se simte protejat de zei, creația
este de inspirație divină, locul scriitorului fiind în Pantheon, însă
plata este foarte grea: „Pe crucea mea s-a așezat/ O pasăre, mai grea
ca luna”. Sisif și Atlas la un loc, poetul este egalul lui Dumnezeu,
se-ntrece cu el, este un „hoț de Duh Sfânt”, iar abordarea în răspăr
a temei religioase îl apropie de tăgada lui Arghezi:
SUNT UN FRANÇOIS VILLON
Sunt un François Villon, născut din flori,

Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare.
Să nu le dai putere-asupra mea,
Tu mă ridici prin vers la rang de stea,
Dar vai: în loc să-ți port recunoștință
Și să mă-nchin spre ceruri cu credință,
Eu-ți ies pe-ascuns în drum – lichea mai sânt! –
Te tâlhăresc și-ți fur chiar duhul sfânt.
Bardul aproape că-și întrece Creatorul, fiind un Lucifer infatuat:
RUGĂCIUNE
Doamne, te rog, veghează-i tu pe îngeri

Până-mi cioplesc eu-n piatră epitaful,
Să nu cumva să fâlfâie din aripi
Că fac curent și se ridică praful;
Iar, dac-ajunge praful până Sus,
Se-mbolnăvește de plămâni Iisus.
Pastișarea postmodernistă a poemelor „Decembre” și „A venit

toamna” în poezia „Teamă”, precum și formula argotică de adresare
către Dumnezeu (Dumnezeu este un vecin de cartier sau prieten
vechi), reinterpretarea miturilor, simțul mesianic (poetul este un
nou Homer), precum și versurile de factură orală fac din volumul
lui Spiridon Popescu un deliciu de lectură, mai ales că sunt incluse
și traducerile versurilor sale în 6 limbi (franceză, engleză, germană,
italiană, spaniolă și greacă).
(În: „Argeș”, nr. 10, octombrie 2017)

DANIELA MICU
Moartea și Dumnezeul
Diavolului cu coarne de melc
Aflată deja la o a doua ediție, antologia de poeme traduse în șase

limbi (franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și greacă) ne adu-
ce laolaltă și face accesibilă poezia lui Spiridon Popescu, poetul din
Târgu-Jiu, al cărui spirit creator și sentiment de pătrundere a muzei,
în sensul cel mai clasic cu putință, l-au făcut deja celebru, cântat și
recitat pe scene. Când îl citești sau îl asculți recitat, te încearcă un sen-
timent al complexului. Ludic peste măsură, în formă, dar tragic, în
esență, este unul dintre ultimii care scrie când simte că este, asemeni
lui Nichita, „vizitat de înger”. Și, deși îngerul său ia numeroase forme
– ba tandru, ba crud, ba curajos, ba fragil –, poetul strunește încre-
zător hățurile poeziei sale. Nu ai niciodată sentimentul că aceasta îl
conduce pe el. Este ca o încăierare din care el iese mereu învingător,
deși, nu o dată, se declară un simplu instrument prin care harul po-
etic lucrează. Niciodată n-am întâlnit teme mari, atât de înspăimân-
tătoare stilistic, precum moartea, iubirea și, în primul rând, Dum-
nezeu, care să nu-mi ofere sentimentul caducității. Senin în formă și
expresie, poetul triumfă peste toate reușind să păstreze în același timp
atitudinea omului cumsecade. Chiar dacă uneori tratează divinitatea
ca de la egal la egal, alteori chiar se plasează deasupra ei, ai sentimen-
tul unei prietenii vechi, în care se simte încrezător să se necăjească în
glumă, fără răutate, și să se contrarieze în lucruri mărunte.
Dincolo de importanța lor semantică, Moartea și Dumnezeu
sunt uneori doar niște mijlocitori tehnici pentru crearea unui uni-
vers liric specific. Ele sunt o a doua persoană, cu care poetul intră
în dialog și de care are nevoie pentru a-și juca acest moment poetic.
Conținutul poeziei sale ajunge, astfel, mai puternic și mai sigur la
cititor, sunetele sunt mai clare și mai pătrunzătoare: „Doamne, ți-
am mai spus cândva:/ Ori eu, Doamne, ori Mata,/ Amândoi nu
vom putea./ Cum să stea pe-același tron/ Dumnezeu și Spiridon,/
Când știi bine cum ne sare/ Țandăra la fiecare?// Ca să n-ajungem la
sfadă/ Trebuie, pân’ la zăpadă,/ Unul dintre noi să cadă./ – Și cum
vrei să procedăm/ Ca să știm care cădem?/ – ÎI luăm martor pe Isus/
Și-aruncăm cu banu-n sus”. (Dialog peste gard). Alteori, ele par să fie
doar cuvinte cu un rol ornamental, golite de orice sens, aproape ca o
„foaie verde”: „Doamne, sunt atât de trist,/ încât tare frică mi-i/ C-o
să pun punctul pe i/ Și-o să uit să mai exist.” (Tristețe 3). Prin aceasta
declară din nou, cu aroganță asumată, suveranitatea poetului față
de forțele pe care oamenii obișnuiți nu le pot controla. Pentru Spi-
ridon Popescu, poetul este un „zeu”. Vanitos în convingerea sa că
acesta completează împreuna cu Moartea și Dumnezeu un triunghi
ce stă la baza facerii lumii, poetul nu-mi lasă nicio clipă sentimentul
inadecvării sau al exagerării. Naturalețea limbajului său, ritmul care
curge fără să pară îndelung căutat, alăturările uneori memorabile
de cuvinte, mă conving că el este într-adevăr un poet care se bucură
de misiunea sa. Poezia lui nu este o sforțare de a convinge, este o
împărtășire firească a harului poetic.
Toate acestea vin însă cu un preț. El plătește prețul singurătății
și al tristeții. Tristețea și singurătatea asumată, tânguită, încurajează
o aruncare în sine ca o jertfa făcută propriului ego. Este o autofla-
gelare, în fond. Alegerea unui terorist, care își detonează zi după zi
universul interior pentru a oferi celorlalți experiența poeziei. Nu-
mai rima încrucișată mai deturnează formal de la copleșitoarea stare
a condamnatului la o existență gri, între viață și moarte: „Deci,
nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai
rău!...” (Lipsa de probe). Este previzibil și mult prea simplu să-l eti-
chetezi ca aflat în încercarea de a se regăsi pe sine, când, de cele
mai multe ori, fuge ca nebunul de o atare perspectivă: „Tot timpul
m-am temut cumplit de mine” (Spaimă). Aflat în permanență între
„Să-mi fugăresc tristețea ca pe un hoț de cai” (Câtă deosebire) și
pământul fertil al spleen-ului, „De vrei să-ți meargă bine-n poezie/
Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune nu-s”
(Aproape sonet), poetul înfățișează oglindiri multiple ale unui inte-
rior zbuciumat metafizic.
Spiridon Popescu este unul dintre puținii poeți contemporani
care nu trebuie să-și facă griji cu privire la identificarea nișei po-
trivite. Versurile sale intră pe sub pielea multora. Ar fi un câștig
pentru popularizarea acestui gen literar, dacă el ar fi promovat mai
mult. Din punctul de vedere al notorietății, având în vedere condi-
ția actuală a poeziei, am putea spune că acest autor este unul dintre
răsfățații genului. Merită, însă, mai mult.
(În: „Ramuri”, nr. 2, februarie, 2018)

MIHAELA MERAVEI
O tiroliană de cuvinte și idei
Cine nu a auzit de poemul „Doamne, dacă-mi ești prieten”,

al poetului Spiridon Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Craiova, pe care revista Ramuri îl publică pentru
prima dată în 1982? În același an, artistul Tudor Gheorghe pune
poezia pe muzică, Victor Socaciu transformând versurile într-un
adevărat șlagăr. De-a lungul timpului, actori precum Florin Piersic,
Eusebiu Ștefănescu, Horațiu Mălăele și Adriana Trandafir l-au reci-
tat în diverse spectacole și emisiuni televizate.
Întâlnire a spiritului libertății brâncușiene cu neînfricarea lui
Tudor Vladimirescu, spiritul poetic a lui Spiridon Popescu sfidează
canoanele și vine în peisajul liric al literaturii române Cu o poezie
imperisabilă, autentică și spirituală, liberă și proaspătă, îndrăzneață
și cuprinzătoare, oricare ar fi tema pe care o abordează. Dovadă este
și volumul antologic de versuri, aflat la a doua ediție, cu poeme
traduse în șase limbi: franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă,
greacă, intitulat ludic: „Diavol cu coarne de melc”, apărut la Editu-
ra Timpul din lași, în 2017.
Criticul Valentin Tașcu, în Luceafărul din 21 ianuarie 2004, nota
în articolul „În spațiu poetic al Republicii Gorj”, despre autor: „Fără
a fi arghezian, Spiridon Popescu se încântă de meșteșugul poeticii, se-
mănând, cel puțin formal, cu gorjeanul Arghezi. Fără a fi brâncușian,
Spiridon Popescu se încumetă la infinituri și deseori sărutări.
Doar tăcerea alungând-o din amploarea triunghiulară a marelui
gorjean, rătăcit in Montparnasse. Nu se lasă asimilat nici de vecinul
de Oltenie, Marin Sorescu, deși îndrăgește poanta poetică, precum
și limbajul graiului de pe ambele maluri ale Jiului”. Și dacă toa-
te acestea nu poate fi, atunci cine este Spiridon Popescu? Ei bine,
antologia „Diavol cu coame de melc”, poate aduce un răspuns în
acest sens prin complexitatea tematicii, a modului de elaborare, a
congruenței dintre spiritul ludic și o tristețe ce-ți intră în oase, a se-
manticii poemelor, când sarcastice prin frivolitatea cu care tratează
moartea, când elegiace în fața naturii, a problematicii eului poetic
sau a unei eventuale despărțiri de cei dragi. În orice mod l-am privi,
poetul Spiridon Popescu este un paradox al istețimii înnăscute a
țăranului român catehizată în subtilitatea poeților francezi Baude-
laire și Villon, repercutând în ecouri ample de predestinare a Eului
creator față în față cu Dumnezeu. „Sunt un François Villon, născut
din flori, / În jurul meu roiesc spânzurători, / Cu frânghii putrezind
de nerăbdare / Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare. / Să nu le
dai putere-asupra mea, / Tu mă ridici din vers la rang de stea, / Dar
vai: în loc să-ți port recunoștință / Și să mă-nchin spre ceruri cu
credință, / Eu-ți ies pe ascuns în drum – lichea mai sânt! / Te tâlhă-
resc și-ți fur chiar duhul sfânt” (pag 51, „Sunt un François Villon”).
Dialogul permanent cu Dumnezeu, pe care poetul îl coboară
la rang pământean, când: „Astăzi, Dumnezeu Își dă cu pumnii în
cap” și „(Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis” sau „Miroase-n
mine-a hoit de Dumnezeu”, pentru că „Doamne, Tu ești regizor, eu
actor”, duce la crearea unui univers liric specific, în care Moartea
devine obiectul comicăriei, în spatele căreia cititorul va resimți un
tragism atroce: „Doamne, iartă-mă că Te ispitesc: de ce oare / Toc-
mai acum, când există atâtea stofe în lume, / Unele mai neșifonate
decât altele, Moartea / Își confecționează hainele din pământ?” (pag
88, „Dialog peste gard – 2”). În acest univers multicolor, eul poetic
devine eu creator, autorul își simte valoarea, simte puterea cu care a
fost înzestrat: Doamne, ți-am mai spus cândva: / Ori eu, Doamne,
ori Mata, / Amândoi nu vom putea. / Cum să stea pe-același tron

/ Dumnezeu și Spiridon / Când știi bine cum ne sare / Țandăra la
fiecare? // Ca să n-ajungem la sfadă / Trebuie, pân’ la zăpadă, / Unul
dintre noi să cadă. / - Și Cum vrei să procedăm / Ca să știm care
cădem? / - Îl luăm martor pe Isus / Și-aruncăm cu banu-n sus”. (pag
63, „Dialog peste gard – 1”).
Poetul Spiridon Popescu ne oferă, în volumul „Diavol cu coarne
de melc”, o adevărată maree lirică, din care cititorul va abstrage
metafore simbolice care au puterea să prindă sensuri și semnificații
inedite. Spre exemplu pasărea este matca în care se va constitui eul
poetic: „Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre” (pag 8), este
simbolul curățeniei interioare a poetului: „În fiecare seară / Pasărea
Își pleacă genunchii / Și se roagă la cântec / Pentru ocrotirea cuibu-
lui său” (pag 11) sau simbolul bunătății: „Se-nghesuise pasărea În
mine, / dar nu-ndrăzneam s-o încălzesc, de teamă / Că, de îndată
ce-o să-și poată iar / Mișca puțin aripile, – o să zboare”. (pag 34).
Zăpada devine materie vie, simbol al purității interioare: „Ninge – /
Mi s-au albit globulele din sânge” (pag 16). Poetul ajunge parte din
această materie: „Sunt de zăpadă, oamenii mă pot / Topi în clipa
lor de înnoptare” (pag 16). El militează vehement pentru păstrarea
acestui dar, curățenia sufletească: „Vom introduce zăpezile în ateli-
ere mecanice / Și le vom poliza toate părțile pline de ger / Apoi le
vom încredința strungarilor cu înaltă calificare / Să confecționeze
din ele ghiocei”. (pag 29). Îngerii, intermediari între Dumnezeu
și lume, ei anunță și duc la îndeplinire voința divină. În poemele
volumului în discuție, ei sunt atipici devenind când tandri, fragili,
când curajoși sau cruzi, funcție de trăirile poetului și de modul cum
acesta dorește să strunească mesajul liric.
Poemele se supun voinței autorului fiind când ludice, ironice
sau tandre, empatice. lată câteva exemple edificatoare: „Domnule
înger, / Nu te uita / Că-mi este haina / Ca vai de ea” (pag 20, „Ru-
găciune”), „Primesc în gazdă-un înger disperat, / Un înger izgonit
de Dumnezeu, / l-asigur tot confortul: masă, pat / Și nu îi cer chi-
rie nici un leu // Atât doar îi pretind: când e-ntrebat / Să spună la
vecini că-i Eu-l meu” (pag 24, „Anunț”), „Am aflat de la îngerul

Gabriel / Că Dumnezeu n-are acte pe cer / Că, orișicând, s-ar putea
/ Să vină și să-l revendice cineva” (pag 32, „Fapt divers 1”).
Poetul Spiridon Popescu se bucură din plin de misiunea sa. Pen-
tru el poezia este felul de a fi, de a-și comunica interiorul și spun
asta bazându-mă pe bucuria, chiar și cu lacrimi în ochi, pe care o
are scriind. Poezia curge într-un ritm natural, limbajul este lejer,
nu se împiedică de canoane și convenții, ritmul este firesc, fără a fi
căutat înadins, cuvintele se alătură în metafore de-a dreptul memo-
rabile. Însă, prețul pentru această tiroliană de cuvinte și idei, este
singurătatea și tristețea, pe care poetul și-o asumă întocmai unui
condamnat care știe că altfel nici nu Se poate și care acceptă sacri-
ficiul suprem, în acest caz fiind aruncarea în sine prin sacrificiul
propriului eu. „M-am aruncat în mine îmbrăcat, / Fără să știu ce lac
adânc e-n mine – / Puteam fi tras la fund și înnecat / De nu-notam,
probabil, foarte bine” (pag 21, „Și cum lăuntrul meu”). Sinceritatea
cu care ni se dezvăluie poetul este tulburătoare. Poetul își pune fi-
ecare cameră a sufletului la dispoziția cititorului fără teama că va fi
descoperit până în cea mai adâncă încăpere, ci cu siguranța că doar
așa se va putea face înțeles: „Sufletul meu? – / O modestă cameră de
hotel / În care e cazat Dumnezeu / Când nu mai sunt locuri în cer”
(pag 81, „Definiție”).
Lumea în care trăiește autorul, deloc liniștită și bucolică, îl va
conduce la înstrăinare. Eul poetic se fracționează, părți din el prin-
zând forme faustiene, autorul ajungând la o luptă interioară care îl
va arunca în mrejele singurătății: „Doamne, dacă m-ai născut din
iubire, / De ce nu mi-ai dat soarta mielului? – / Pe miel îl mănâncă
lupul o dată, și gata! – / De ce mi-ai dat soarta omului, / Să mă
mănânce câinii toată viața?” (pag 47, „Psalm 3”).
Conștient de rolul poetului în viața cotidiană, autorul și-l asumă
încercând să dezvăluie cititorului prin cheile simbolice, care este
acest rol și cât de benefici sunt acești creatori care trăiesc între două
lumi, fiind capabili să transforme viața prin spiritul lor creator și de
care omenirea ar trebui să se îngrijească: „Oameni buni, / Să facem
ceva pentru ocrotirea poeților!... / Dacă dispar / Echilibrul ecologic

se surpă, / Ei sunt / Singurele insecte din lume / Care se pricep să
facă polenizarea îngerilor.” (pag 11, „Apelul bătrânului naturalist”).
Însă, aceeași lume a creației îl face pe autor să se simtă introvertit,
neînțeles ori inadaptabil: „Ajunsă-n pragul morții, tristețea mea
mi-a spus: / „De vrei să-ți meargă bine-n poezie/ Ferește-te cât poți
de bucurie, / Căci pe acolo versuri bune nu-s” // Am încercat să
o privesc de „sus” / Și să ignor povața ei târzie, / Dar, când văzui
că slova mi-i lălâie, / Și-ntre poeți sunt doar un biet intrus // Mă
mâniai. Și-n marea mea trufie / Mă răzbunai cumplit pe bucurie, /
Trăgând cu pușca-n ea ca-ntr-un fazan.” (pag 35, „Aproape sonet”).
De la „balade”, la „cântece”, „psalmi”, „pasteluri”, „catrene”, po-
emele din „Diavol cu coame de melc” sunt construite inteligent,
bazate pe tehnici moderniste, simplitatea ideii este expusă însă
complex, poemele fiind metaforice, comparațiile și inversiunile ne-
lipsind din context. Unele poezii sunt scurte însă vibrante, mesajul
fiind răscolitor. Influențe blagiene fiind prezente mai ales prin trăi-
rea dionisiacă: „Se-anunță o furtună mare – / Ba, chiar mai mult: o
pustiire – / Nu va rămâne în picioare / Nici un copac, nici o clădire.
// Cu toate astea, mi s-a spus / Că eu nu fi-voi afectat, / Că zeii vor
lua măsuri – / Și,-ntr-adevăr, au și luat: // Să nu mi-o poată smulge
vântul – / Oricât de mare-ar fi furtuna – / Pe crucea mea s-a așezat
/ O pasăre, mai grea ca luna.” (pag 18, „Alarmă de gradul zero”).
Imposibil să nu te atașezi de poezia din volumul „Diavol Cu
coarne de melc”. Poetul Spiridon Popescu, asemenea unui mene-
strel al poeziei îmblânzește cuvântul până când acesta rezonează cu
starea sa de spirit, îl acordează la un diapazon al sufletului, până
când acesta devine cantabil, îl modelează cu puterea talentului
transformându-l în emoții, îl amestecă în inimă colorându-l uneori
cu tristețe într-o singurătate bacoviană, apoi îl rânduiește în poeme
de o sensibilitate uluitoare și toate acestea cu o ușurință providen-
țială, fiind sigur că „Poetul este singurul pieton care nu poate fi
obligat să țină cont de culorile semaforului. El poate traversa când
îl taie capul, pe orice culoare. Agenții de circulație au primit ordin
să nu-l fluiere, iar mașinile au fost dotate cu niște aparate speciale,

programate să le frâneze brusc atunci când se apropie la o distanță
amenințătoare de el.
Dacă vreun agent mai orgolios se încăpățânează și vrea să-l tra-
teze ca pe toți ceilalți, intervine imediat opinia publică: „Lasă-l,
domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet?” De aceea, poetul este insul
cel mai punctual: ajunge întotdeauna la întâlnirea cu moartea, fără
să aibă întârziere nici măcar un minut”.
(În: „Convorbiri literare”, nr 9 / 2018 și
în vol. „Confesiuni din universul cărților”,
Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2019

ȘTEFAN VLĂDUȚESCU
Poetul și pălăria poeziei
Admirabila antologie de autor „Diavol cu coarne de melc” (Iași,

Editura Timpul, 2017) este reprezentativă pentru remarcabilul poet
care este Spiridon Popescu; ea poartă titlul unui volum al său din
2003. Cartea de față se constituie ca o parte care ia puterea întregu-
lui, este adică holomerică: poeziile selectate definesc poetul și lirica
acestuia. Antologia conservă și prezervă atât liniile tematice de for-
ță (tristețea, iubirea, moartea, relația cu divinitatea), figurile lirice
nucleare (Eul, Poetul, Dumnezeu), cele două atitudini lirice bazale
(gravitatea și ironia/autoironia), cât și respectul pentru personali-
tățile poetice intertextual-tutelare (F. Villon, Mihai Eminescu, Ch.
Baudelaire, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nicolae Labiș, Nichita
Stănescu).
Spiridon Popescu scrie o poezie de inspirație. Acest lucru face ca
sentimentele în general și sentimentele negative în special să accea-
dă direct la vers, face ca emoțiile să fie nu rareori nemijlocite și ca
pasiunile puse în joc să aibă uneori o duritate de neocolit. Am zice
că Spiridon Popescu scrie din suflet și cu sufletul. Discursul liric
apare astfel ca un strigăt de disperare. Preprogramat, inspirația an-
trenează în mod direct versul: în interviul dinspre finalul volumului
curent, pe care poetul îl dă Adinei Andrițoiu și lui Mihai Tudor,
acesta mărturisește că modul său de producție este „numai și numai
inspirația” (p. 295).
Sentimentul astral și tema ce dau coerență liricii lui Spiridon
Popescu se arată a fi tristețea. Volumul se deschide cu poemul „Tris-
tețe”, alte trei poeme se intitulează marcat „Tristețe”(1), (2), (3), iar
o poezie de la pagina 121 este tot „Tristețe”; o alta are titlul „Sunt
foarte trist”, iar vreo trei sunt „Elegie”. Pierderea tristeții este pier-
derea esenței: „Sunt foarte trist: mi s-a furat tristețea” („Distihuri”);
„Viața este plină de tristețe” („Balada celui necunoscut”); „Mi-am
petrecut cea mai însemnată parte din viață/ Pe un trotuar care n-a
văzut niciodată lumina/ Dar acesta/ Nu este singurul meu motiv
de tristețe” („Semafor (1)”); „Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,/
Tristețea-n mine umple-un vas mai mare” („Scrisoare către George
Bacovia”). Absolutul tristeții se atinge în singurătate: „nu există un
om mai singur ca mine” („Viață de câine”). Eul liric ar dori să-și
fugărească „tristețea/ ca pe-un hoț de cai” („Câtă deosebire”). N-ai
ce face: „vine tristețea peste tine” („Discurs în Piața Universității”).
Tristețea înaintează spre moarte cu un secret liric: „Ajunsă-n pra-
gul morții, tristețea mea mi-a spus:/ De vrei să-ți meargă bine-n
poezie,/ Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune
nu-s” („Aproape sonet”). Și moartea este „îndrăgostită foc de po-
ezie” („Se-avântă-n rău”). Pe această a doua temă, moartea, se ar-
ticulează cea mai bună poezie a volumului, care de altfel ar trebui
să intre între cele mai bune 20 de poezii ale ultimilor 20 de ani
(dacă o așa taxonomie s-ar face): „Doamne, dacă-mi ești prieten”.
Mecanismul de generare al poeziei este acesta: „Doamne, dacă-mi
ești prieten,/ (...)/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu
părinții (S.N.)”; apoi, în a doua și a treia strofă, „nu copiii” și „nu
iubita”; finalmente: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ (...)/ Dă-i în
scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l înfigă-n
mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul”. A treia dintre liniile tema-
tice ale liricii lui Spiridon Popescu o alcătuiește iubirea, iar poemul
erotic cel mai valoros al volumului este „Eseu despre incendiul din
Alexandria”.
Figurile lirice nucleare ale liricii lui Spiridon Popescu sunt Ego-ul,
Poetul și Dumnezeu; în ultimă instanță rămân Poetul și Dumne-

zeu: „Privește, Doamne, câtă moarte vine” („Privește, Doamne”).
Poetul este materia și ființa poeziei. Ego-ul are figură și conduită
de poet; se identifică plenar cu Poetul. Acesta este „singurul pieton
care nu poate fi obligat să țină cont de culorile semaforului/ (...)/
Lasă-l, domnule, ce-ai cu el? Nu vezi că-i poet” („Poetul”). Eul liric
este un pericol pentru sine însuși: „Apărați-mă de mine/ Sunt un
ins periculos” („Rugăminte(1)”). El este dedublat: „Stau în afara
mea și nu-ndrăznesc să intru” („Stau în afara mea”). Dumnezeul
acestei lirici este în mare parte uman: „Dumnezeul meu e muri-
tor” („Poem cu titlul negăsit (1)”), este „senil” („Psalm (7)”), nu-l
„ascultă nimeni” („Psalm (5)”). Dumnezeu este criticabil și cumva
condamnabil: „Doamne,-o să te dăm la crocodili” („Doamne, o să
te dăm la crocodili”), „Te fac pilaf cât ești de Dumnezeu” („Discurs
în Piața Universității”).
Spiridon Popescu este un scriitor adevărat; poartă cu cinste pă-
lăria poeziei bune. Ce va face istoria cu meritele lui nici eu și nici el
nu știm: „M-ai sluțit, Poezie,/ (...)/ Nu mi-ai adus nici o satisfacție
în timpul vieții” („Tristețe”).
(În: „Mozaicul”, nr. 6, 2019)

ADRIAN ALUI GHEORGHE
CARTEA ZILEI:
„Diavol cu coarne de melc”, de Spiridon Popescu
Spiridon Popescu este un poet atipic, care excede orice modă,

normă, în fond „un învechit” și asta pentru că scrie numai din ta-
lent. Nici nu cred că știe să scrie altfel, ar putea fi provocat, la o
adică, să scrie împotriva lui însuși, ca să poată fi prins, surprins pe
picior greșit. Dar ar fi păcat...! O poezie de-a sa, „Doamne, dacă-mi
ești prieten”, a ajuns în folclor deja, acesta fiind, pentru un poet,
un fel de vot popular înainte de canonizare. Ca la sfinți...! Dar iată
poemul cu pricina, care se regăsește și în volumul antologic „Diavol
cu coarne de melc” (Editura Timpul, lași, 2017, cu variante în mai
multe limbi): „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți
Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți zurliii,/ Dă-i în
ții/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum
susții în gura mare,/ Moaie-ți tocul în cerneală/ Și-nainte de culca-
re// Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l
înfigă-n mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul” (p. 54). Folcloriza-
rea sau nutrirea din folclor este un procedeu propriu poetului, care
spune în „Baladă”, mai pe scurt și la fel de expresiv, cam ce spunea
și povestașul popular care ne-a susurat la ureche „Miorița”: „Zise
moartea către mine:/ „Mă, când crezi c-ar fi mai bine/ Să te iau,
acum ori mâine?// O rugai: Fii omenoasă,/ Moarte, măcar mă mai
lasă/ Să-mi fac iubita mireasă.// „Bine, mă, te voi lăsa,/ Dar să știi,
la nunta ta/ Voi veni și voi juca./ Să mă ierți de s-o-ntâmpla,/ Beată,
să dobor vreo stea”, (p. 60) Problema stelei drept miză este reluată și
în altă poemă, „Focar de îngeri”, la fel de tonică, la fel de proaspătă
în vers și deturnată spre concupiscență: „Iubita mea e un focar de
îngeri,/ Dac-o sărut fără tifon la gură/ Mă-mbolnăvesc rapid: simt
cum, deodată,/ Mi-apar pe creștet semne de aură.// Cu disperare-n
glas și teamă-n oase/ Te-ntreb, domnule doctor: n-ai cumva,/ Prin-
tre atâtea seruri fabuloase,/ Vreun vaccin și pentru boala mea?// Fii
înțelept, de vrei să tragi foloase –/ Răspunde-mi Nu și-ți dau bacșiș
o stea.” Poet al „crudității existențiale”, după cum spune Gheor-
ghe Grigurcu, Spiridon Popescu pare să se bucure scriind poezie
precum fluturii care încearcă beția cu lumină încurcându-și aripile
printre razele fragede ale soarelui primăvăratic. Ferice de limba care
permite așa „dezlegări” poetice!
16 iulie 2019
(În: „Argeș”, nr. 7, iulie 2019)

ALEXANDRU SFÂRLEA
„Tot timpul m-am temut cumplit de mine/
Mi se părea că sunt un lup flămând”
Spiridon Popescu,
Diavol cu coarne de melc,
Editura Timpul, Iași, 2017
A vem de-a face, în volumul cu acest titlu retractil-oximoronic –

și definitoriu în același timp pentru cadrul funciar-tipologic în care
se înscrie poezia lui Spiridon Popescu – cu o ediție a doua, revăzută
și, desigur, adăugită, laconicele sale sprințar-ludice (dar și dens meta-
fizicizate pe-alocuri) poeme fiind, parte din ele, cvintuplingve, ca să
zic așa, adică transpuse în limbile franceză, engleză, germană, italiană,
spaniolă și greacă. Acest poet, conlocu(i)tor în „amarul târg” cu auto-
rul acestei sintagme… clasicizate, nu ezită să-și spună, deloc în surdi-
nă, ci de-a dreptul imprudent – dar lipsit de fadoarea oricărei osten-
tații – „Sunt un François Villon, născut din flori, / În jurul meu roiesc
spânzurători / Cu frânghii, putrezind de nerăbdare (...)” Dar își mai
recunoaște asemănări, oarecum mai temperate în onticitatea lor – sau
i le identifică unii comentatori ai „spiridonismelor” – cu Bacovia, Ar-
ghezi și Dimitrie Stelaru, în registre mai mult sau mai puțin esențiali-
zate de recrudescențele post-asimilării. Că adevărul „paște iarba-nsin-
gurării și ceva roșu sticlește printre fire”, este oarecum riscant să pui
la îndoială, dar aerul, de la un timp, obosește de câte respirații îl pun
la încercare. Astfel că traiectoriile lirismului ne arată un văzduh pe
alocuri rarefiat, dar nevăduvit de irizări, ipostazieri și vibrații, într-un
relief poeticesc survolat perpetuu de (uneori) epatante personificări:
„Vom introduce zăpezile în ateliere mecanice / Și le vom poliza toate
părțile pline de ger, / Apoi le vom încredința strungarilor cu înaltă ca-
lificare / Să confecționeze din ele ghiocei”(Angajament). Nu de puți-
ne ori, poetul își supune imaginarul la adevărate munci sisifice, de nu
chiar herculeene, „vitaminizându-l” cu un soi de apetență apofteg-
matică spre desacralizare și chiar... dat pe la nas cu „pămătuful” unor
cuvinte fecund profanizante, cum ar veni: „Doamne, sunt flămând
de moarte / Ca Adam de mere coapte. / Dacă ai de gând să-mi dai
/ Cu picioru-n fund din rai, / Iată, Doamne, s-a ivit / Prilej tocmai
potrivit: / Pune-mi moartea-n pom oprit.”(Baladă-3). Ba își permite
(psalmistic vorbind, totuși) să se… stropșească la Doamne-Doamne,
îndemnându-L să facă un gest echivalent cu abandonul de sine într-o
ieșire spre „altceva”, spre un „niciunde” (ne)izbăvitor, dar, în același
timp, paradoxal întrucâtva, calchiind cu vehemență disimula(n)tă
(impre)vizibilul: „Doamne, / Stinge lumina aia odată! – /Trupul meu
încă nu a ajuns / La un stadiu de destrăbălare atât de avansat / Încât
să se lase în brațele morții / Cu lumina aprinsă.” (Psalm-11).
În majoritatea (mini)poemelor sale, poetul Spiridon Popescu
polemizează, cum se vede – aducând în prim-plan un fel de su-
avitate… ofensivă – cu însuși Cel de Sus, (sau Ideea de C. d. S.)
permițându-și anumite ocultări „cu voie de la stăpânire” ale coer-
civităților divinatorii, sau, mizând pe „efectul Coandă” al vehicu-
lului poeticesc, transgresând cu serenitate teritoriile inexpugnabile,
aparent, ale cosmicității, spre contingențele uzuale ale (post)expierii
pământene: „Sufletul meu/s-a cocoțat în Măru’ lui Dumnezeu/ și
de acolo/ de unde se vede ca-n palmă tot universul/ privește amu-
zat/ cum se opintește brancardierul/ să-mi transporte cadavru’ la
morgă.” (Sufletul meu). Asistăm, în alt loc – acceptând cu nonșa-
lanță masochistică „Apocalipsa (de) după Nietzsche” – dar însoțind
perplecsitatea cu un curaj apotropaic ce forțează detabuizarea mi(s)
tică, suntem martorii unui… atentat la suprimarea eterni(ci)tății,
a inepuizabilului și infinității sanctificate: „Nimeni nu știe ce s-a
întâmplat. / Cert e că Dumnezeu s-a sinucis – / A fost găsit de Petru
agățat / De creanga mărului din Paradis.// Se șușotește pe-acolo,
pe Sus / (Și s-ar putea să fie-adevărat) / Că necredința noastră L-a
adus / În pragu-n care nervii i-au cedat.” (Tragedie în cer (varian-
tă) – 2). Dar, ca într-un fel de contrapondere a transcendentalității
destructurate, poetul dă frâu, ca să zic așa, onirismului proteguitor
și dătător – în plan poeticesc – de intruvabile și halucinate speranțe:
„În fiecare noapte, adus la trap de-un cal, / Sosește-n visul meu un
mareșal, / Care-mi ordonă (parc-aș fi ostaș): /«Spre nemurire, înain-
teee, marș!»” (pag. 134). Neîndoielnic, autorul volumului Diavol cu
coarne de melc este un poet inubliabil, pentru că el nu scrie pentru
așa-zișii inițiați, ahtiați după piruetări și gesticulații (fals) novatoare.
Și chiar dacă e lipsit de orice tentație spre experimentalism și per-
plecsizare a cititorului cu orice preț, acesta, cititorul, empatizează și
rezonează, de cele mai multe ori, cu poemele sale, ce-i drept „mici
la stat, dar… mari la sfat.”
(În: „Familia”, august, 2019)

ADRIAN DINU RACHIERU
Joc de doi
Cu ceva vreme în urmă, semnalând o antologie a poeților go-

rjeni, stăruiam asupra liricii lui Spiridon Popescu. Recent, reluând
titlul unui volum din 2003, poetul, mânat „numai și numai de
inspirație”, ne propune o admirabilă antologie de autor (Diavol cu
coarne de melc, Editura Timpul, 2017), în care, paradoxal, preapli-
nul său sufletesc se revarsă colocvial-economicos, pendulând între
disperare și exuberanță. Este, de fapt, un afectiv, de o sensibilitate
retractilă, vădind prospețime într-un discurs în răspăr, distinct, de-
licios, strecurând, cvasifilosofic, sub poza inocenței, poanta poetică.
E vorba de o inventivitate controlată și de o visătorie tandră, cati-
felând versurile într-o poezie emoțională, dorind „să-ți meargă la
suflet”. Dacă „inima poetului este exact ca un copil”, cum ne asigu-
ră, iată o posibilă Definiție;. „Sufletul meu? –/ O modestă cameră
de hotel/ în care e cazat Dumnezeu/ Când nu mai sunt locuri în
cer.” „Înhăitându-se” cu zeii, popularul poet și-a „renovat” tristețea
și înțelege poezia ca „supliment de existență”, provocând dialoguri
nocturne: „Ce faci, stimate domn,/ De ce ești treaz?/ (Mă-ntreabă-n
câte-o noapte/ Câte-o stea)// „Scriu poezii.../ (De fapt, bat niște
cuie –/ Nu-n palma lui lisus/ Ci-n palma mea)”.
Slalomând între frivolitate și gravitate, șarjând anecdotic, culti-
vând autoironia, Spiridon Popescu se încearcă în toate registrele. Se
vrea un Villon „născut din flori” și ne invită, orgolios, la „o plim-
bare pe Golgota”. Mereu surprinzător, desfășurând jucăuș un po-
lemism tandru, ispitit de dedublări, captând adierile thanaticului,
ar fi – probabil – îndreptățit să noteze: „E toamnă-n Dumnezeu;
cad frunze-n mine” (v. Poem într-un vers). Freatic, motivul extincți-
ei e de aflat, insidios, în multe texte: și „cel mai puternic sfânt” ru-
ginește și „cade” pe pământ iar poetul își regizează, cu fast, propria-i
decapitare: „înainte de a i se împodobi fruntea cu lauri,/ Poetul
este urcat pe eșafod/ Să poată vedea mai bine măreția evenimen-
tului” (v. Eseu despre glorie). Versurile par a fi așternute fără caznă.
Citit, în consecință, fără opinteli, Spiridon Popescu adeverește un
talent care, sub masca ludismului, înstrunează cu naturalețe (o „na-
turalețe tăioasă”, constatase Gh. Grigurcu, numindu-l un „haiduc
bacovian”) o coardă gravă. Nici bacovian, nici ludic pur (răsfațân-
du- se în artificioase jocuri lingvistice), el merită urmărit cu atenție.
Cum miza generaționistă nu-l seduce, în pofida referințelor oferi-
te de nume grele, autorul din Târgu-Jiu rămâne, constatăm, ocolit
de circuitele/listele în vogă. Asceza culturală pe care și-o oferă un
„marginal născut” (ne gândim, bineînțeles, la Gheorghe Grigurcu),
cel care își trăiește în Amarul Târg „marginea de esență” și își con-
vertește timiditatea (deficitul existențial), sub flamura revizuirilor,
în campanii agresive nu se potrivește nicidecum cu temperamentul
robust (bănuim) al lui Spiridon Popescu, întristat că „i s-a furat
tristețea”. Dar poezia sa e pe gustul criticului, aplaudată fiind „cru-
ditatea existențială”; ori visătoria unui poet inventiv și paradoxal
(cum l-a citit Alex Ștefănescu), iubind lirismul fulgurant, de „esență
volatilă”. Să nu uităm apoi histrionismul, „denunțat” de Geo Vasile,
un alt temeinic exeget.
Antologia, reunind și traduceri în franceză (Paula Romanescu),
italiană (Mirela Tingire), engleză (Dorina Cioplea), germană (Mir-
cea M. Pop), spaniolă (Carmen Bulzan) și în grecește conservă „ati-
tudinile bazale” (gravitate vs ironie/ autoironie) pe știutele ispite
tematice, aducând la rampă „figurile nucleare”, cum nota Ștefan
Vlăduțescu; adică un Dumnezeu „muritor”, Poetul (aflat în dia-
log lumesc cu Divinitatea) și Ego-ul (în travesti) gâlcevitor, teri-

bilist-confesiv, mascând „o complicată structură tragică”, sesizase
Ion Cepoi. Însăși rețeta e divulgată: „De vrei să-ți meargă bine-n
poezie,/ Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune
nu-s” (v. Aproape sonet). Încât axul magnetic al acestei lirici rămâne
tristețea: „În urma unui gest (cam deplasat),/ Pe care l-am făcut far’
să gândesc,/ Tristețea mea, deodată, s-a-ntristat/ Și, bănuind că nu
o mai iubesc,/ M-a părăsit.// De-atunci sunt veșnic trist/ Și, doar cu
mari eforturi, mai exist.” (v. Poem cu titlul negăsit, 2). Poetul, cople-
șit de dezamăgiri, se confruntă și cu lipsa de probe. Iată depoziția
sa: „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred
c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu
mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai
trăiesc. Cum e mai rău”. Umilind moartea, cea care, „îndrăgostită
foc de poezie”, căzută la picioarele poetului, îl imploră „să renunțe
la nemurire”, Spiridon Popescu, debutat în Ramuri (iunie 1974)
ia distanță și față de optzeciști, precum în Diferența dintre mine și
voi: „În timp ce voi,/ ca niște bieți asini,/ cărați spre cer/ mirosul
greu de crini,/ eu, ca un armăsar/ cu coama-n vânt,/ transport fulgi
de zăpadă/ pe pământ”.
O poezie laconică, vom zice concluziv, citită cu plăcere, angajând
râsu-plânsu tradițional din care, firește, nu putea lipsi erosul, iubita
fiind „un focar de îngeri”.
(În: „Convorbiri literare”, septembrie 2019)

ANA DOBRE
Diavolul cu coarne de melc se îmbracă în metafore...
După debutul din 1991 cu Oglinda dintre noi, fiecare volum

publicat de Spiridon Popescu – 21 de grame de suflet (1996), anto-
logia Supliment de existență (1997), Eseu despre glorie (1998), Diavol
cu coarne de melc (2003), Înger între scaieți (2004), i-a conturat ima-
ginarul artistic, fixând drumurile principale ale universului poetic
în care el, poetul, diavol cu coarne de melc, se poate instala ca unic
proprietar.
Volumul publicat în 2017, Diavol cu coarne de melc reia, la 14
ani distanță, volumul cu același titlu, pentru ca, în oglinda timpu-
lui, poetul să se poată revedea, dar și pentru a întoarce, cu munifi-
cență, această oglindă către virtualul cititor, oferindu-și posibilita-
tea contemplării și autocontemplării.
Într-o altă secțiune, poetul propune alte oglinzi între el și cititor
prin traduceri în șase limbi – franceză, engleză, germană, italiană,
spaniolă și neogreacă, înmulțind reflexiile, dirijând refracțiile în so-
nurile altor idiomuri apte să-i primească roadele inspirației.
Sub semnul unei tristeți metafizice, Spiridon Popescu deschide
volumul cu un monolog liric confesiv, un solilocviu imaginar, adre-
sat Poeziei, căreia îi reproșează statutul precar al poetului, așezat sub
semnul nenorocului, al provizoratului, al nerecunoașterii publice,
obligat, ipso facto, la anonimat și nefericire: „M-ai sluțit, Poezie,
(...)/ Nu mi-ai adus nicio satisfacție în timpul vieții./ Îmi spui me-
reu/ Să mai am puțintică răbdare/ Că moartea mea o să fie decla-
rată Doliu național/ Și însuși Președintele țării/ O să-mi depună la
mormânt o coroană de flori.// Află, toanto,/ Că nu mă încălzesc cu
nimic toate acestea...”
Din acest punct, călătoria în labirintul poetului Spiridon Po-
pescu își urmează propriul traseu, cu reperele și temele lui obsedan-
te, cu popasurile, obstacolele și miracolele sale. E un drum luminat
de inteligența poetică, de locvacitate și vervă lirică, o călătorie care
oferă mari bucurii, întrucât izvorul din care se adapă poetul nu pare
să sece niciodată.
O temă obsedantă este cea a definirii eului în relația cu sine și
cu propria creație, o alta cea care revelează poezia în procesul de
materializare de la intuiție la cuvântul menit să creeze metafora și
să exprime ideea. Poezia este universul spre care aspiră, universul pe
care-l construiește imagine cu imagine, conotație lângă conotație.
Reperele fundamentale în această construcție lirică sunt Homer,
Charles Baudelaire, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Baco-
via, Nichita Stănescu, Mircea Dinescu, introduși în ecuația poetică
personală, nu pentru a-i mima, ci pentru a se descoperi pe sine
prin celălalt. Autoportret (1, 2, 3), Scrisoare către Charles Baudelaire,
Scrisoare către George Bacovia, Artă poetică, Poetul, Orbirea poetului,
Ochii lui Homer, Eminescu, Arghezi, Nichita, Dinescu, Poeții, soldați
neinstruiți, Poem cu titlul negăsit (1, 2), Sunt un François Villon, Fe-
reastra poetului, Diferența dintre mine și voi, Fragment de autobiogra-
fie (1, 2), Sisif și Pasărea măiastră dau expresie neliniștilor, aspirații-
lor, visurilor poetului care, ca un vânător pe muntele inspirației, își
hăituiește metaforele, pentru a fixa în cuvântul revelator, fantasmele
care-l cutreieră și care cer drept de existență artistică.
Într-un vis, poetul are revelația identității, a consubstanțialității
în plămada uman-divin: „Se făcea/ că eram o gaură de canal/ fără
capac/ și Dumnezeu,/ care se plimba pe trotuar/ cu capu-n nori,/ a
căzut în mine”... Șansa creației echivalează cu intuiția acestei iden-
tități, de unde răsare arta poetică: „...Mă urc în Dumnezeu/ Și sar
în mine”. Dintr-o poveste, se deduce visul poetic ca modalitate de
întoarcere a privirii către sine, către labirintul interior, acolo unde
se află calea tainică: „Mi-am zidit o cas-albastră/ Și-am pus ochii
lui Homer/ Fereastră”. Homer este arhetipul, matricea originară,
întoarcerea la el este autorevelație, conducând la cunoașterea și în-
tâlnirea sinelui cu sine: „Am luat ochii lui Homer și i-am ascuns sub
zăpadă/ Să nu mă mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Și mă
făcea să am dureri de stea”.
Și cum lăuntrul eului este singurul univers pe care-l conține și
care-l poartă în lume, poetul poate recunoaște cu sinceritate: „M-
am aruncat în mine îmbrăcat/ Fără să știu ce lac adânc e-n mine
(...)// Și, cum lăuntrul meu era mai jos/ Decât lăuntrurile-nvecina-
te/ În el s-au adunat, vijelios,/ Toate pâraiele învolburate”. Ca sim-
bol al omului în umanitatea lui fragilă și tragică, Sisif este, pentru
Spiridon Popescu, prototipul omului/creatorului care transformă
suferința în frumusețe.
O altă dominantă tematică este cea a revelației lui Dumnezeu, a
meditației asupra raportului cu dumnezeirea, a singurătății neliniș-
titoare într-o lume dominată de profan. Spiridon Popescu spune o
poveste lirică, a cărei neliniște are ceva din frământarea argheziană
a eului scindat între a recunoaște și a respinge sacrul din vălurile
profanului. Urmărim această confesiune liric-reflexivă în 16 Balade,
într-o serie de Psalmi (1-7), într-o altă serie de Dialog-uri peste gard
(1-3), Teamă, Mister. Se simte apăsător o temere, o aprehensiune,
un freamăt al ființei copleșite de teama de a nu avea acces la mister,
la taina identității dintre viață și moarte, dintre ființă și neființă,
dintre existență și postexistență: „Mi-au împlântat cuțitul în ini-
mă,/ Voiau să mă ucidă dar, vai,/ Din rană/ În loc să curgă sângele
meu/ A început să curgă sângele lui Iisus”...
Dialogul cu Dumnezeu, cald, apropiat, are ceva din firescul
arghezian, în smerenia lui, omul adresându-I-se ca unui părinte
empatic și comprehensiv: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum
te lauzi la toți sfinții,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia ca-
lul, nu părinții.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți
zurliii,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu copiii.//
Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în
scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi
ești prieten,/ Cum susții în gura mare,/ Moaie-ți tocul în cerneală/
Și-nainte ce culcare// Dă-i în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți
pumnalul/ Să-l înfigă-n mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul”...
Bogăția spirituală este, fără-ndoială, comoara poetului pe care
o afirmă nu atât orgolios, cât, mai ales, sincer: „Fără-ndoială,/ Cel
mai bogat om din lume/ Este poetul Spiridon Popescu.// Am aflat/
Că are câte un turn de fildeș/ În fiecare colț de elefant”.
Poezia lui Spiridon Popescu este idealul și orgoliul său, este aven-
tura sa de cunoaștere, în explorarea căreia pune un spirit temerar
și ludic, naivitate și ingeniozitate stilistică, o solemnitate afectivă, o
dulce tandrețe, contrarii în care se răsfrâng înțelegerea naturii uma-
ne, acceptarea ei. De pe aceste înălțimi, Spiridon Popescu se poate
descoperi pe sine în fragilitatea condiției umane, dar și în superbia
lui de diavol cu coarne de melc...
(În: „Luceafărul de dimineață”, nr. 10, octombrie, 2019)

ION ROȘIORU
Un poet inconfundabil
Cartea cu acest titlu paradoxal, Diavol cu coarne de melc, a apă-

rut la Editura Timpul din Iași în 2017 și-l are ca lector pe universi-
tarul Vasile Spiridon, iar ca prefațator pe Ion Cepoi. Prima parte a
volumului cuprinde texte românești, cea secundă incluzând poeme
traduse în diverse limbi de largă circulație: franceză, italiană, spa-
niolă, engleză, greacă și germană ca și un bogat aparat de referințe
critice.
Autoironic și persiflant, poetul spulberă ponciful că omul de lite-
re se bucură de recunoștință integrală și de toate onorurile posibile
abia după ce a trecut în neființă. El își vrea gloria, atâta cât există,
hic et nunc (Tristețe). Din păcate, autorului nici măcar nu-i este dat
să-și aleagă destinul și mereu și-l regretă pe cel care i s-a propus din
oficiu de către zeii capricioși și arbitrari. Nici mitul alesului, adică al
poetului care-l poate concura pe Dumnezeu, nu-l satisface pe deplin.
Poetul este veșnic inepuizabil și nu știe niciodată ce-i este scris pe
drumul devenirii sale. Sfâșiat baudelairean între Dumnezeu și Satan,
poetul își trăiește disconfortul din ambele părți și nu-și poate afla
în niciun fel nici mântuirea nici damnarea. El străbate o vreme în
care miturile, fundamentale sau nu, și-au restrâns aria de influență
consacrată de tradiția culturală a lumii. Așa că nu-i rămâne decât să-i
facă elogiul și să-i ia cu fermitate apărarea hulitului poet dintotdeau-
na: „Oameni buni,/ Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!.../ Dacă
dispar/ Echilibrul ecologic se surpă,/ Ei sunt/ Singurele insecte din
lume/ Care se pricep să facă polenizarea îngerilor” (Apelul bătrânu-
lui naturalist). Condiția poetului care nu acceptă să treacă de partea
puterii este sugerată printr-o parabolă: „Pasărea își ieșise din minți,/
cânta cântece interzise de pădurar.// Iată de ce/ copacul în care se afla
cuibul ei/ a fost vândut, pe vin, unui tâmplar” (Iată de ce). Dictatu-
rile s-au temut dintotdeauna de cuvântul și de imaginația poeților
nonconformiști de pretutindeni (Nedumerire). Iar despre poet, acest
„pieton care nu poate fi obligat să țină cont de culorile semaforului”,
Spiridon Popescu scrie mult și bine. În viziunea lui, „poetul este insul
cel mai punctual: ajunge întotdeauna la întâlnirea cu moartea, fără
să aibă întârziere nici măcar un minut” (Poetul). Poetul său are ca și
Homer, văz lăuntric (Orbirea poetului, Poveste, Ochii lui Homer etc.).
Laudele aduse mentorilor săi în ale poeziei nu-s nici ele deloc puține,
titlurile fiind emblematice prin ele însele: Eminescu, Arghezi, Nichi-
ta, Dinescu, Sunt un François Villon, Eminesciană, Vis cu Nichita Stă-
nescu. Izvoditorul de poeme, soldat neinstruit și, deci, netemător de
moarte și de Acheron, este o ființă cu totul aparte: „Poetul, însă, om
ciudat din fire,/ Nu-i ia în seamă roua din privire,/ Ci, ispitit de malul
celălalt,/ Se-avântă-n râu și-l trece dintr-un salt” (Se-avântă-n râu).
Uneori își spulberă până și mitul poetic al propriei extincții conștient
că istoria nu se mai repetă, deși ar fi vrut să se identifice cu Nicolae
Labiș (Baladă (1)).
Există în poezia lui Spiridon Popescu un foarte frecvent motiv al
tristeții poetului. Aceasta este una funciară și rămâne incurabilă pe
întregul traseu existențial al celui ales de muze să dea glas sentimen-
telor omenești: „Am fost ursit de-o ursitoare rea/ Să-mi port o viață
pașii prin hârtoape… / Sunt foarte trist și nimeni nu-i aproape/
Să-nfigă-o lance în tristețea mea” (Sunt foarte trist). Sau: „Ajunsă-n
pragul morții, tristețea mea mi-a spus: / „De vrei să-ți meargă bi-
ne-n poezie/ Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci pe acolo versuri
bune nu-s” (Aproape sonet). Tristețea este o stare propice creației.
Creatorul trăiește într-o lume urâtă și nu se sfiește s-o demaște ori
de câte ori are prilejul și să-l învinuiască pe Dumnezeu că a creat-o

astfel (Scrisoare către Charles Baudelaire, Scrisoare către Bacovia).
La loc de cinste se află în lirica lui Spiridon Popescu și motivul, de
sorginte barocă, al dublului: „Mai locuiam cu cineva în mine/ Și
tare greu era, distinsă Doamnă – / Eu mă zbăteam să-mi țin curat
frunzișul/ El, neglijent, mi-l tot păta cu toamnă” (Ferice de cel orb).
Sinele este unul odios. Și nu scapă niciun prilej să se plângă de aces-
ta, care numai greutăți îi face. Ecuațiile în care poetul se pune cu
sinele său sunt dintre cele mai diverse (Anunț, Spaimă, Stau în afara
mea, Erau povești, desigur, Viață de câine etc.).
Aluziile străvezii la realitățile politice și sociale postdecembriste
nu lipsesc nici ele din temele poetului. Tranziția care nu se mai is-
prăvește îi inspiră, în același ton badin, versuri de amară atitudine
civică (Discurs, Semafor(2), Democrație, Discurs în Piața Universi-
tății).
Există și un motiv al Psalmilor. Pe urmele Regelui David, poetul
intră, ca și Arghezi, în dialog cu divinitatea și, smerit sau revoltat, își
consideră propria nemurire ca un blestem pe care l-ar purta întrea-
ga eternitate în cazul în care moartea, prin cunoscutu-i exces de zel
la cosit, ar muri și ea: „Ce ne vom face, Doamne, atunci/ Noi, cei
rămași necosiți?/ Cine o să ne mai scape pre noi/ De blestemata aia
de nemurire?” (Psalm (4)). În elanul său desacralizant, nici măcar pe
Dumnezeu nu-l vrea muritor: „Nu-mi place să se afle în popor/ Că
Dumnezeul meu e muritor (p. 49). Și Dumnezeul său se comportă
ca un ins ordinar: este găsit în patul nevestei lui Sfântul Petru sau se
spânzură de un pom în Paradis.
Spiritul baladesc al poetului îl poartă pe cititor cu gândul la Radu
Stanca sau la George Țărnea. Un poem precum Doamne, dacă-mi
ești prieten a devenit deja viral în mentalul comun al iubitorilor de
poezie cu tâlc și final neașteptat: „Doamne, dacă-mi ești prieten, /
Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi
ia calul, nu părinții. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / N-asculta
de toți zurliii, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu
copiii: // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Nu-mi mai otrăvi ursita, /
Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu iubita: // Doamne,

dacă-mi ești prieten, / Cum susții în gura mare, / Moaie-ți tocul
în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i în scris poruncă morții,
/ Când și-o ascuți pumnalul, / Să-l înfigă-n mine, Doamne, / Și să
lase-n viață calul”. De regulă, poetul scrie scurt, ca și Dimitrie Ste-
laru sau Bacovia, adică dintr-un singur jet liric, cum s-a spus despre
părintele Scânteilor galbene. În pornirea sa de a se amesteca, aido-
ma lui Rimbaud în ordinea firească a lumii create de Dumnezeu, el
vrea să deturneze de la cădere steaua de la nunta mioritică (Baladă
(7), Baladă (8)). Tot într-o secvență baladescă, poetul este muncit
de regretul că nu i-a fost scris să calce apăsat pe urmele părinților
ce au trăit la țară, în cea mai deplină puritate și echilibru moral
(Baladă (14)).
Pastelurile lui Spiridon Popescu sunt puternic încărcate de lirism
și personalizate, o preferință specială nutrind-o pentru anotimpul
autumnal: „Privește, Doamne, păsările pleacă,/ Iubirile, mai toate,
se destramă,/ Copacii parcă sunt niște țigani/ Ce duc în cârcă mari
căldări de-aramă” (Privește, Doamne). Sau acest pastel care ar face
cinste oricărui manual de literatură pentru copii: «Ieri, pe la ora
zero și ceva, / A fost spitalizat un fulg de nea./ Căzuse din văzduh
și-și fracturase, / Lovindu-se de pomi, mai multe oase. / Avea dureri
cumplite căci albise – / Parcă tot sângele i se golise. / L-a operat
un medic foarte mare, / Dar fără nicio șansă de salvare: / În nicio
farmacie de sub cer / Nu se găsea medicamentul „Ger”» (Raport).
Aceeași inventivitate și ingeniozitate este lesne vizibilă și în poemele
de dragoste, mereu și mereu salvate de sentimentalism și desuetu-
dine: „Ea nu îi spune niciodată „te iubesc”, / Nu-l mângâie și nu-l
sărută niciodată, / Dragostea ei față de el reiese din faptul / Că,
atunci când el se află la masa de scris, / Ea aruncă zăpadă pe penița
stiloului / Care devine incandescentă” (Iubita poetului). Poemele
etichetabile ca erotice ale cărții sunt tot atâtea pledoarii pentru tră-
irea pătimașă a clipei, dat fiind că totul este efemer, prin definiție,
pe această lume (Scrisoare de dragoste (1)).
Spiridon Popescu, fericită combinație de vates și artiphex, este
întru totul un poet inconfundabil. Nu ne rămâne decât să sub-

scriem la concluzia la care prefațatorul Ion Cepoi ajunge pe bună
dreptate: „...Rar mi-a fost dat să aud un strigăt mai cutremurător
decât în cuvintele cărților lui. Nonconformistul, teribilul, ironicul,
mereu juvenilul poet este, de fapt, cea mai complicată structură tra-
gică din câte am cunoscut. Și o astfel de structură nu o au decât cei
care intuiesc originea lumii. Pentru că ei înșiși sunt origini. Adică
Poeți. Adică Spiridon Popescu”.
(În: „Bucureștiul literar și artistic”,
nr. 10-11 octombrie-noiembrie, 2019)

DANIEL MARIȘ
Dimensiunea emoției
O „semnătură poetică” greu de confundat de pe coperta con-

sistentului său volum, „Diavol cu coarne de melc” (Ed. Timpul,
2017) este cea a lui Spiridon Popescu. Acumulările sale poetice se
revarsă tumultuoase într-o explorare în profunzime a năucitoare-
lor căi de formare și destrămare a eului din lumea descrisă cu ver-
vă și umor comico-sardonic, ca un fel de compensație temporară
în fața unui spațiu deschis tuturor întâmplărilor și incertitudini-
lor. O adevărată evadare din închisoarea propriului eu, o recom-
punere ce nu se face decât pentru a lăsa loc unei alte imagini, vie
și colorată, topită ingenuu în contactul fertil cu alte experiențe:
„M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred că
n-am reușit:/ Deși mi-am scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu
a fost găsit/ Deci, nu există probe c-am murit. / Dar nici că mai
trăiesc. Cum e mai rău.” (Lipsa de probe). Iată cum știe poetul să
se lase cu naturalețe fermecat, într-o manieră poematică și meta-
forică, de vitalitatea debordantă a trăirii autentice căreia îi conferă
aparențele unei ceremonii festive, cu zvâcnete tăioase și reflexive:
„Dă-mi, Doamne, – o moarte tânără, frumoasă,/ Să-mi fie drag
să ies la braț cu ea/ Și să mă plimb prin parcuri subterane/ Ca un
poet nebun cu muza sa.// Dă-mi, Doamne,-o moarte cu mulți
draci în sânge,/ Să-i placă și paharul, și amorul,/ Și îți promit: în
toată veșnicia/ Nu o să-i duc o clipă vieții dorul” (Rugăciune) ori
„E-atâta cer,/ iubito,/ în lacrimile/ mele.../ să locuiască,/ oare,/
vreun dumnezeu/ în ele?” (E-atâta cer).
O lume prea grăbită, cu tendințe de dezmărginire, expusă pe un
soclu al contrastelor dă naștere, în contact cu o conștiință „lirică”,
unei geografii insolite, unei metafizici îmbibată de esențe poetice,
încarnând acele multe ființe din poet: „Îmi privesc sângele/ într-o
oglindă de frizerie/ și strig:/ Nu, nu se poate/ nu-mi aparține –/ Pe
câmpul de luptă/ parcă avea/ altă culoare” (Sângele). Nimic nu e
pierdut însă. Cu limpezime și siguranță, poemele erup înlăuntrul
canoanelor, fisurând falsele adevăruri absolute. E una din calitățile
acestei poetici, faptul că analiza condiției umane nu se oprește la
un punct fix. este în continuă mișcare și imprevizibilitate, relevând
asocieri și sensuri deloc bănuite. Ironică și amuzantă incursiune, ce
conduce însă la o developare a etichetei, a imaginilor sub care ne
este acreditată: „Înainte de a i se împodobi fruntea cu lauri/ Poetul
este urcat pe eșafod/ Să poată vedea mai bine măreția evenimen-
tului/ Apoi,/ După ce festivitatea de împodobire a luat sfârșit,/ E
coborât/ Și condus, cu mii de aplauze/ Spre groapa comună” (Eseu
despre glorie).
„Diavol cu coame de melc” devine în acest sens o reacție spon-
tană ce lasă să scape ecouri ostentative și emotive împotriva expan-
siunii formelor rituale ale mediocrității, travestind-o mereu cu un
fond de ironie și sarcasm într-o încercare temerară de a „reabilita”
păcatul adamic al fragilității lăuntrice, dintr-o enclavă existențială,
unde omul nu-și mai găsește locul decât fugar, prin spasme de vi-
talitate.
Naturalețea, ludicul, exuberanța, rotindu-se în jurul unui ax fra-
gil, sunt câteva dintre semnele lucidității de un pitoresc esențial ce
fac parte din arsenalul poetului, gata să smulgă poeziei tot ceea ce
veșnicia îi refuză: „Fusese osândit să ridice un bolovan pe un mun-
te,/ Dar, de câte ori ridica bolovanul,/ O droaie de gușteri țâșneau
de sub el./ Omul îi lua în palmele lui bătucite,/ Le punea câte o pe-
reche de aripi,/ Apoi îi așeza în fața oglinzii/ Să se minuneze cât de
bine le stă,/ Și să zboare./ În curând văzduhul se umplu de păsări,/
Iar zeii,/ Care nu mai văzuseră în viața lor atâta frumusețe,/ Începu-
ră să se certe-ntre ei/ Lăudându-se fiecare/ Că lui îi venise ideea să-l
osândească pe om.// Profitând de haosul ăsta,/ O pasăre se strecură
în Olimp/ Și fură nemurirea.” (Sisif și pasărea măiastră)
Transcendența ironico-amară a unei trăiri „din interior” spre
una exterioară, însoțită de alegorii tandre, provoacă surprize foarte
frumoase cititorilor nepreveniți și nu numai, spre șansa reconfigu-
rării artistice, una ce pare un esențial pariu de supraviețuire. Fa-
buloasă pe alocuri, nelipsită de pusee de gravitate, explozivă, ca o
splendidă celebrare, poezia lui Spiridon Popescu beneficiază de un
simț remarcabil al filtrării râsului/plânsului, al „ruperii” cosmice a
timpului, distilând bine melancolia numai cât să facă loc aruncă-
rii măștilor artificialității: „Tu încerci să te-apropii ca un vânt de
toamnă de mine,/ obligându-mi frunzele de pe frunte să cadă,/ eu
încerc să-mi strecor zăpada în tine/ și să-ți flămânzesc lupii./ Într-o
zi, parcă văd, o să fim găsiți amândoi:/ eu – la o margine de pădure,
copac fără frunze,/ tu – în mijlocul unei păduri, devorată de lupi”.
(Devorată de lupi)
E o bucurie pentru cititor să descopere cu propriile mijloace ase-
menea poeme ce contribuie la fixarea imaginii poetului, cel puțin
la fel de mult ca și deja cunoscutul său poem „Doamne, dacă-mi
ești prieten”. Detașat de previzibil, cu o dezinvoltură remarcabilă a
rostirii, Spiridon Popescu e un poet ales, aflat într-o fanatică stare
de grație poetică, devenire și reasumare a sentimentelor.
(În: „Actualitatea literară”, nr. 98, ianuarie 2020)

OTTILIA ARDELEANU
Psalmi și balade
S piridon Popescu nu are nevoie de nicio prezentare. Oricine

știe că el este într-o relație specială cu Dumnezeu, de pe când avea
16 ani și a fost diagnosticat cu o „boală” necruțătoare: geniu cu me-
tastaze, după cum singur afirmă în autobiografia dumnealui.
Locuiește în Târgu-Jiu, etajul zece, lângă cer, așa cum mi se des-
tăinuie în dulcea dedicație pe care o scrie pe prima filă a volumului
de poezie multilingv Diavol cu coarne de melc, primit cu imensa
bucurie a celei care iubește poezia și sufletul ei, iar de o vreme caută
prin hățișul cuvintelor armonia lirică a literei.
Nu aveți cum să nu fi auzit rugăciunea acestui poet făcută către
Dumnezeu, ca un fiu legat de neam de țărani și de pământ, Doam-
ne, dacă-mi ești prieten, poezie recitată de renumitul actor Florin
Piersic.
Citindu-l pe Spiridon Popescu, rămân cu acel sentiment de ple-
nitudine poetică, fiindcă nu de puține ori mi s-a întâmplat, în itine-
rariul acesta în care am fost însoțită de diavolul cu coarne de melc,
să zâmbesc satisfăcută, dar în același timp să fiu întristată de versurile
aceluiași discurs liric. E cumva ca în Democrație, (p.30): „În Româ-
nia,/ Astăzi orice gând negru/ Poate fi exprimat/ În versuri albe.// Iată
că idealul/ Pentru care-au murit mii de tineri/ S-a împlinit”.
Abordarea poeziei, ca formă, în acest volum este una de scurtă
lungime, iar, ideatic, lucrată pe esențializare, pe concentrare și evi-

dențiere a subiectului. Poeziile par a fi anunțuri-fulger: „Primesc în
gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de Dumnezeu,/ I-asigur
tot confortul: masă, pat/ Și nu îi cer chirie niciun leu.// Atât doar îi
pretind: când e-ntrebat/ Să spună la vecini că-i Eu-l meu.” (Anunț,
p. 24), probe sau lipsa lor: „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./
Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul
Eu/ Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am
murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău.” (Lipsa de probe,
p. 22), imprecații: „Eul meu, bată-l norocul,/ Numai rele mi-a fă-
cut:/ M-a pierdut la pocher moartea,/ Și tristețea la barbut –/ M-a
lăsat, fir-ar să fie,/ Într-o cruntă sărăcie.// Vedea-l-aș pe năsălie!…”
[BLESTEM (1), p. 23], fapte diverse, regrete, sfaturi, scrisori, co-
municate etc.
Deși neîmpărțit pe teme ori capitole, volumul de față are im-
bricate titluri însoțite de numărul de ordine, ca o repetiție a ace-
leiași teme propuse cititorului dintr-un alt unghi poetic, astfel, se
întâlnesc AUTOPORTRET (1), (p.14), AUTOPORTRET (2),
(p.118), AUTOPORTRET (3), (p.128), și aici, aș vrea să mărtu-
risesc faptul că poetul se imaginează a fi altcineva ori altceva decât
este, un Autosufletesc – spun eu – demontat din stările emoționale
care îi străbat sinele, astfel încât se simte aproape Dumnezeu ori
nisipul fin al unei plaje ori un copac firav cu crengi puține; sau: RU-
GĂMINTE (1), (p.22), RUGĂMINTE (2), (p.36-37), RUGĂ-
MINTE (3), (p.107), RUGĂMINTE (4), (p.111-112). La fel cum
sunt semafoarele, utopiile, tragediile în cer, rugăciunile, poemele,
sfaturile, cântecele, dialogurile peste gard, pastelurile, toamnele,
elegiile, dialogurile, scrisorile, fără-ndoielile, catrenele, blestemele,
faptele diverse, tristețile… însă, între toate, aș remarca psalmii și
baladele.
Psalmii fac înțelegerea să ajungă la rang divin prin încercarea
anevoioasă a autorului de a ajunge aproape de Dumnezeu, atât de
aproape încât orice durere să se dizolve instantaneu. Baladele sunt
răspunsuri la întrebările, rugările și încercările de a depăși realul cu
neajunsurile lui, și chiar replici ale poetului către Dumnezeu, o mână

întinsă Acestuia, ca și când rolurile se pot inversa. Iată o exemplifi-
care: „A venit la mine și mi-a spus:/ «Lasă-mă să-ți zic Iisus»./ M-a
luat deoparte-apoi: «Ai fost tâmplar,/ Fă-mi până mâine-o cruce de
stejar»./ Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,/ Mieros, și-un pumn
de cuie cu-mprumut.// A doua zi, când era gata tot,/ Ca o femeie m-a
luat de cot,/ Șoptindu-mi candid: «Haidem, frățioare,/ Să facem pe
Golgota o plimbare…»”/ [BALADĂ (2), p. 54].
Interesantă mi se pare și acea „Nuntă în cer” personalizată în
BALADĂ (7), (p. 57): „Doamne, mult mi-ar mai plăcea/ Să fac
dragoste cu-o stea,/ Steaua să rămână grea/ Și să nască altă stea,/ Iar
eu, ca un tată bun,/ Pe copilă să mi-o-ndrum/ Să nu fie căzătoare/
Nici la nunta cea mai mare!…”
Desigur, poetul nu se-ndură să omită moartea ca personaj prin-
cipal în viață, de aceea, ni se confesează: „Moartea mea-i o mare
doamnă,/ Nu mă-mbeznă, ci mă-ntoamnă,/ Ca să poa’, la primăva-
ră,/ Frunzele să-mi deie iară.” [BALADĂ (18), p. 84].
Altminteri, poezia lui Spiridon Popescu este un alai de regrete,
tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maxim
aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre pe care îl
valorifică cu dexteritate în multe dintre creațiile sale, ca de exemplu:
VIAȚĂ DE CÂINE; PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ; ANGA-
JAMENT; DISCURS; DEMOCRAȚIE; DISCURS ÎN PIAȚA
UNIVERSITĂȚII; ÎMPROPRIETĂRIREA LUMINII; MI-AR FI
PLĂCUT SĂ FIU O BRUTĂ, DOAMNE; RAPORT.
Poetul poate părea un pic narcisist, în sensul că se vede frumos
interior, își conferă importanță și tot ce-l înconjoară se raportează la
sine. Însă, latura tristă a expunerilor sale înlătură această suspiciune
de autoidolatrizare. Aș evidenția în acest sens poezia MI-E DOR
DE MINE, (p.104): „Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De
dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/
C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a
lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a ple-
cat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu
căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…”

Un alt atribut al poeziei lui Spiridon Popescu este acela al oma-
gierii unor poeți și artiști de renume, ceea ce mă face să cred că po-
etul are niște modele, niște precursori pe care îi respectă dincolo
de murire și cărora simte nevoia să le plătească tribut. Tributul ce-
lor care le urmează, nu numai al său. Și aș începe cu OCHII LUI
HOMER, (p. 38-39): „Am luat ochii lui Homer și i-am ascuns
sub zăpadă/ Să nu mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/
Și mă făcea să am dureri de stea.” Despre EMINESCU, (p. 40),
spune că „S-a născut din dorința noastră de a fi,/ Din orgoliul
cuvintelor noastre –/ Nu-n pântec de femeie a mișcat/ Ci-n pân-
tecele cerului, albastre.” Pe ARGHEZI, (p. 40), îl consideră un
biet monah, retras într-o chilie, încercând să-l pipăie cu-n braț
pe Dumnezeu. De NICHITA, (p. 41), zice că: „Era un domn,/
nu sta să se tocmească:/ dădea bacșiș la flori/ să înflorească,/ le
mituia pe toamne/ să se facă,/ prin plopii lui,/ că au uitat să trea-
că.// Când bani de mituit/ n-a mai avut/ s-a dus în cer,/ să ia un
împrumut.” Și cum era să se lipsească de DINESCU, (p. 41-42)?
„Poetul ăsta/ e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu
fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care-apoi/ atâția îngeri pier,/
căzând ca bolovanii/ pe pământ.// Doamne, de mă iubești,/ fă-mă
ca el/ și-o să-Ți ridic biserici/ din Cuvânt!…”
Dar, n-aș putea să nu remarc în miezul poeziei lui Spiridon Po-
pescu acel duh bacovian, acele stări lacustre, acele lamentații de
tristețe, acel plumb sangvin, acea întunecare sufletească: „Sunt mai
bacovian ca tine, Doamne,/ Tristețea-n mine umple-un vas mai
mare,/ Femeia care-mi cântă-i mai barbară/ Decât femeia ta, și-n
felinare/ Lumina mi-e așa de slabă-ncât/ Nu pot să scriu «Lacustră»,
de urât.” (SCRISOARE CĂTRE GEORGE BACOVIA, p. 17).
Tot în ciclul scrisorilor se înscrie și poezia SCRISOARE CĂTRE
CHARLES BAUDELAIRE, (p. 17), în care, similar „florilor rău-
lui”, poetul amplifică stările de scârbă, spurcăciune, mirosurile grele
de hoit și de minciună!
Totuși, scrisoarea scrisorilor este cea adresată lui Dumnezeu, de-a
dreapta căruia creează, la masa poetică din Cer, toți acești redutabili

poeți universali: „Doamne, dacă vei observa că-ntr-o zi/ Gândul
spre Tine n-o să mă mai poarte,/ Să știi: nu-s supărat că m-ai făcut
muritor/ Ci, fiindcă nu mi-ai dat puteri să aud/ Cântecul Privighe-
torii și după moarte.” (SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU, p.
88). Aici, doar în aceste câteva cuvinte firești, remarc sensibilitatea
poetică și sufletească popesciană, dragostea de locul natal, iubirea
de țară, de semeni, de unicitatea, autenticul și fermecătorul ținut
lumesc așa cum a fost creat de Dumnezeu. O dragoste curgătoare!
În Cântecul Privighetorii se regăsește întreg sensul vieții!
Dragostea, la acest deosebit autor, este intuitivă, pare lăturalnică,
de fapt ea este considerată (și considerabilă!) prin sugestie, artistic,
așa cum în poezia sculptată brâncușian: „Nu depozitați inimi,/ in-
flamabile,/ în jurul Porții Sărutului –/ buzele îndrăgostiților/ sunt
atât de încinse,/ încât s-ar putea produce/ cel mai mare incendiu.”
(BRÂNCUȘIANĂ, p. 46).
Întreg volumul îmi pare o dedicație lui Dumnezeu, un transfer
între sinele autorului și divinitate, un vas comunicant cu Dumne-
zeu. Fie că e o constatare, fie că e o îndoială, un mister, o teamă, un
regret, o răbufnire etc., poetul se adresează necontenit lui Dumne-
zeu, încercând să-și abiliteze existența și stările sufletești. Consideră
că relația cu divinitatea trebuie să fie una directă, fără intermediari
și fără locașuri de cult, spovedania făcându-se prin cuvânt și în taina
din inimă. Vremurile prea zgomotoase, la propriu cât și la figurat,
nu sunt utile nici măcar lui Dumnezeu: „În ultima vreme,/ s-au
ridicat atât de multe biserici/ că Dumnezeu,/ ca să nu mai fie de-
ranjat toată ziua/ de clopotele lor zgomotoase,/ a fost nevoit să-Și
antifoneze Cerul.” [CONSTATARE (3), p. 104].
Poetul este sieși slujbaș. Obsesia scrisului și a poeziei îl urmărește
non-stop. Însă, are încredere în sine fiindcă este posedat de Dum-
nezeu, el, diavolul cu coarne de melc. Este bântuit de cuvânt și de
destinul poetic, de menirea lui în lume. Nu poate scăpa de același
mereu coșmar: „În fiecare noapte, adus la trap de-un cal,/ Sosește-n
visul meu un mareșal,/ Care-mi ordonă (parc-aș fi ostaș):/ «Spre
nemurire, înainteee, marș!»” (COȘMAR, p. 134).

Spiridon Popescu susține ideea că destinul și munca poetului
sunt procese (de conștiință) de talia răstignirii lui Iisus! Ceva care
va rezista vremurilor. Ceva tulburător, aproape incredibil, dar vin-
decător, renăscător, mântuitor: „«Ce faci, stimate domn,/ De ce ești
treaz?»/ (Mă-ntreabă-n câte-o noapte/ Câte-o stea)// «Scriu poe-
zii…/ (De fapt, bat niște cuie –/ Nu-n palma lui Iisus/ Ci-n palma
mea)»”./ (DIALOG NOCTURN, p. 94).
Poezia este mântuire, afirm și eu după lectura înălțătoare în care
m-a ademenit acest Diavol cu coarne de melc!
(În: „Plumb”, nr. 156-157, 2020, și
în volumul „Reflecții poetice (2)”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2020)

MONICA GROSU
Diavolul cu coarne de melc de la etajul zece
Spiridon Popescu și-a cucerit de-a lungul timpului calea de co-

municare directă cu Dumnezeu, devenit un martor fratern al zba-
terilor sale (poetice), cu care, din când în când, se mai ia la harță,
mai mult în joacă decât în serios. Poet original și pe alocuri genial
(de mic fiind diagnosticat cu această boală necruțătoare: „geniu cu
metastaze”, cum însuși mărturisește), Spiridon Popescu (se) comu-
nică prin poezie, mai mult dând răspunsuri decât căutând, mai
mult luându-și Sinele în răspăr, (auto)ironizând sau făcând haz de
necaz, dar la modul hâtru, englezesc, sec, cu bătaie lungă. Aflăm
astfel, citindu-i poemele, că diavolul din spatele lor nu e unul chiar
așa de împielițat, ci ușor îmblânzit, umanizat, cu coarne moi, de
melc răbdător, cu priviri lucioase, de râs și plâns la un loc. Numai
o undă de melancolie și resemnare străbate de la un capăt la altul
volumul unui îndrăgostit de poezie, de frumusețea cerului din noi,
de creatorii pe care îi prețuiește și îi cheamă la dialog: Eminescu,
Bacovia, Nichita Stănescu, Arghezi, Marin Sorescu, dar și Baudela-
ire, François Villon ș.a.
De la debutul din revista „Ramuri”, produs în 1974, activitatea
literară a scriitorului Spiridon Popescu înregistrează colaborări fruc-
tuoase, semne ale recunoașterii publice, premii și, mai ales, apariția
unor volume de versuri, plasate, după cum vom vedea, în perioada
postdecembristă, fapt ce nu constituie deloc o mirare pentru cât de

austere au fost vremurile: Oglinda dintre noi (1991), 21 de grame
de suflet (1996), Supliment de existență (1997), Eseu despre glorie/
Essai sur la gloire (1998), Diavol cu coarne de melc (2003), Înger
între scaieți (2004), Supliment de existență/ Supplemento di esistenza
(2014). Destinul poetic al acestor volume beneficiază, ab initio, de
atuul unui discurs al naturaleții, profund marcat de oralitate, spirit
ludic și ironie. Pe acest fundal vine și mai recentul volum antologic,
Diavol cu coarne de melc (Iași, Editura Timpul, 2017), o ediție mul-
tilingvă, conținând grupaje de poeme traduse în franceză, engleză,
germană, italiană, spaniolă, greacă și însoțite de Prefața semnată de
Ion Cepoi.
Un sentimental mascat, cu limbă ascuțită și nebunia rostirii teri-
biliste, cu îndrăzneala acrobatului ce-și riscă viața sărind în gol, fără
a se asigura în prealabil, așa este Spiridon Popescu și așa procedea-
ză el, revoltându-se împotriva condiției sale de muritor, fantazând
scenarii, dialoguri și întâlniri „la nivel înalt”, cu un Creator ce nu-i
răspunde, tocmai fiindcă nu-i lasă cale (timp) de răspuns. Discursul
său e prea plin de vervă, coroziv adesea și incomod, inclusiv pentru
formele limbajului standardizat, tradițional. Poetul nu lasă loc arti-
ficiului, alegând cu preponderență poemul scurt, concis, lapidar în
manifestarea sa, tăios ca lama cuțitului, jubilând și manifestându-se
fără ezitare. Rezultă o poezie foarte mobilă, impregnată de oralitate
și ritmul limbajului cotidian cu imprecații și semafoare mereu în
schimbare de culori, un adevărat malaxor urban, zgomotos și neli-
niștit ca viața de zi cu zi într-un bloc ultramodern și ultracentral, cu
o panoramă de la etajul zece.
Pe această axă a verticalității se profilează destinul poetului, în
urcuș continuu pe scara întâlnirilor de taină, dar ispitit și de privi-
rea amețitoare spre ceea ce rămâne dedesubt. Ironia vine ca o com-
pletare firească a unei viziuni cât se poate de lucide și detașate: „Stau
la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral,/ Dar nu, nu
mă invidiați fraților:/ Am nimerit între doi locatari/ Care-mi fac
numai zile negre – / Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul
deschis/ Și-mi inundă tristețea/ Care se umflă precum parchetul,/

Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat:/ Îmi bate-n calorifer din
fieșce/ De nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară”/ De
teamă să nu scârțâie ușa cumva/ Și să-l deranjeze pe Nichi(percea).”
(Fragment de autobiografie 1)
Adeptul unor poezii-idee, fulgurante și autocritice, autorul nu se
sfiește să revină asupra unor zone de interes: raportul cu Divinita-
tea, condiția poetului, căutarea Sinelui și obsesia morții. Dumnezeu
este interlocutorul cel mai des frecventat, iar atitudinea adoptată
diferă de la poem la poem, dincolo de o persistentă mirare, nedu-
merire, cvasi-învinuire: „Știu, Doamne, că n-ai timp nici să respiri,/
Că ai pe cap mai multe ca oricine,/ Dar, dimineața când îți bei
cafeaua,/ Tot poți s-arunci un zâmbet și-nspre mine.// Indiferența
ta mă doare, Doamne,/ Și îmi pogoară-n suflet ierni cu ger – / De
nu te schimbi, să nu mă judeci dacă/ O să-ți răspund, cândva, și eu
la fel.” (Răbufnire)
De o referențialitate puternică, poeziile lui Spiridon Popescu au
adeseori ton de baladă, purtând cu ele povești arcuite de tensiuni și
gânduri sfredelitoare: „Doamne, nu-ți mai certa Fiul,/ nu-l mai face
să roșească,/ Jur că n-are nicio vină,/ dar nici una, Domnul Miel –/ A
ajuns târziu, fiindcă/ trenul ce-l ducea spre cer/ A staționat în mine/
ca-ntr-o gară românească.// Nu-i mai spune vorbe grele:/ vorba e pre-
cum cucuta,/ Aruncată cu mânie/ poate otrăvi, știi bine.../ Vina asta,
dacă este,/ este doar a ta, Divine – / Nu i-ai dat puteri să vadă/ cât
de păcătoasă-i ruta.” (Doamne, nu-ți mai certa Fiul). Jocul de cuvin-
te, nonșalanța, aroganța, combinate cu multă candoare și chiar cu o
fragilitate mascată histrionic se regăsesc și în confruntarea cu celălalt
personaj important al universului său, Moartea, intenționat minima-
lizată și pitită în ecuația Om-Dumnezeu: „Nu știu, Doamne, ce-oi
avea,/ Mi s-a-nnegurat moartea./ Am spoit-o și cu var,/ Însă toate-s
în zadar – / Moartea mea, fir-ar să fie,/ A rămas tot tuciurie./ Nu
mă tem de altceva,/ Ci, c-atunci când va suna/ Ceasul să mă duc cu
ea,/ Văzând-o balcâză-așa/ Poate mă voi speria/ Și-o s-ajung jos, sub
pământ,/ Tremurând ca frunza-n vânt/ De-o să fiu de râs la toți./ De-
aia, Doamne, dacă poți,/ În genunchi eu te-aș ruga:/ Fă-mi-o iarăși

cum era/ La-nceputuri – fulg de nea –,/ S-o confund cu maică-mea/
Și să plec, de drag, cu ea.” (Baladă 16)
În alte poezii, ironia hâtră (din spatele rostirii poetice), în genul
calamburului, atinge cote maxime: „Doamne, iar se face două,/ Iar
mă tem că n-o să plouă,/ Iar mă tem că moartea mea/ Mituită, gras,
de-o stea,/ N-o să vină să mă ia,/ De-o s-ajung – vai, ce rușine! – /
Să-mi fie milă de mine,/ Că-s de râsul tuturor:/ Mare și nemuritor.”
(Baladă 11 – cu ochii pe ceas)
Așa cum ne indică și titlul, volumul Diavol cu coarne de melc își
întâmpină cititorul cu poeme (priviri) alunecoase, ivite în pagină cu
umor și tandrețe, dincolo de zeflemea și autocritică. Angoasat (ba-
covian) de finalul iminent, melcul tot amușină calea, a văzut multe,
nu se grăbește, doar e melc, mai e și împovărat de livresc, fiindcă în
siajul său vâscos și (stră)lucitor îi scoate mereu din uitare pe dragii
lui poeți, iar diavolului i-au căzut coarnele tot încercând să ajungă
la Dumnezeu. Așa că „diavolul cu coarne de melc” din poemele lui
Spiridon Popescu nu e chiar așa de negru!
(În: „Viața românească”, nr. 10, octombrie, 2020)

IRINA LAZĂR
Diavol cu coarne de melc
„La fiecare cădere de stea, se pornește în mine un clopot”
E xemplarul acestei antologii, pe care am bucuria să îl dețin, poar-

tă cu sine un autograf al lui Spiridon Popescu. Motivul pentru care
am vrut neapărat să menționez acest amănunt este acela că scrisul de
mână al lui Spiridon Popescu este unul curat, ușor înflorit, având par-
că grijă să nu uite detalii, atent. în autograf, lângă denumirea orașului
unde locuiește, autorul are grijă să adauge un lucru esențial – etajul
10, „lângă cer”. Scrisul de mână este o expresie a autenticității și mi-a
plăcut să analizez această scurtă introducere, personală, spre poezie.
Cartea însăși este o atent migălită reeditare a unei prime apariții din
anul 2003 (Editura Dacia, colecția „Poeții urbei”, Cluj-Napoca). Re-
unește versuri, traduceri ale versurilor în limbile franceză, engleză,
italiană, spaniolă și chiar greacă, de parcă autorul ar fi vrut să-și ia
toate precauțiile că va fi citit, în oricare dintre limbile prezente. De
parcă versurile sale trebuie cumva înțelese de cineva sau ca și cum ar
fi vrut să se asigure că „sticla” pe care a aruncat-o în valurile oceanului
este bine echipată, astfel că pe orice mal ar ajunge într-o zi, purtată de
o briză sărată, vor exista ochi și posibilitatea de a o descifra. Din loc în
loc, în cuprinsul cărții, mai găsim și câte un desen al unui artist înfă-
țișându-l pe autor, alături de o poezie scrisă de mână în mod stilizat,
cu locul, data și ora!!! compunerii poemului.

Poezia lui Spiridon Popescu este expresia unei continue și apă-
sate căutări de sine, titlurile sunt scrise mare, cu majuscule, tonul
e de multe ori ca o sentință. POETUL se ia la întrecere cu DUM-
NEZEU, deși știe de la început că va pierde. Poemul Artă poetică
este evident, definitoriu în acest sens: „Nu sunt normal, iubito:/
Deși cunosc prea bine,/ Ce riscuri presupune,/ Sportul acesta dur,/
Tot nu mă pot abține,/ Și-uimind pe cei din jur,/ Mă urc în Dum-
nezeu și sar în mine” (p. 35). Pornind de la această „ars poetica”,
una dintre multele autodefiniri din carte, putem trasa câteva linii
prin care se poate analiza sau prin care ne putem oferi o perspec-
tivă asupra liricii lui Spiridon Popescu, poetul care scrie conștient,
asumat, mândru de acest rol, dar și de pierderile pe care le va su-
porta inevitabil. Înainte de toate, Spiridon Popescu este un adept
al clasicismului. Cele mai multe poezii sunt scrise în vers clasic,
autorul vădind un acut simț al ritmului și al rimei; chiar și cele mai
mărunte „improvizații” trezind delectare prin asocierile neobișnuite
de imagini și jocurile de cuvinte. Spiridon Popescu scrie pasteluri,
balade, cântece, distihuri, câteodată într-un mod glumeț, alteori
într-un registru grav, dar și psalmi – într-un continuu dialog cu
Dumnezeu. Mi s-a părut edificator un răspuns pe care Spiridon
Popescu l-a dat la un moment dat într-un interviu. La întrebarea
„Aș vrea să știu ce poezie vă place mai mult, cea rimată sau cea în
vers liber?”, Spiridon Popescu răspunde astfel: „Poezia bună. Poezia
poeților ale căror muze vin călare pe Pegas. Detest din tot sufletul
poezia poeților ale căror muze vin cu autobuzul. Mi se pare prea
prăfuită și cu prea multe semne de oboseală” (Interviul este realizat
de Adina Andrițoiu și Mihai Tudor și face parte din anexele anto-
logiei de față). Este aici și un fel de declarație estetică, prin care el
se desparte de non-conformismul reformator, de poezia cu caracter
preponderent narativ a optzeciștilor, în generația cărora a fost, dar
numai temporal vorbind, preferând să se raporteze la vechile mo-
dele ale literaturii. În același interviu, Spiridon Popescu mai declară
că versul de dragoste este „cea mai pustiitoare armă”. Departe de
a spune că muzele au un mijloc de transport preferat, (eu cred că

pot veni lejer și cu autobuzul, totuși, sau chiar cu metroul), este
clar pentru toată lumea că Spiridon Popescu este un adept al lumii
clasice și al valorilor sale, preferând să se raporteze continuu la un
etern, la o mitologie și la un panteon poetic pe care îl aflăm citind
poeziile sale, ca de pildă: Scrisoare către Charles Baudelaire, Scrisoare
către George Bacovia, Eminescu, Arghezi, Nichita, Dinescu. Citez din
poezia Dinescu (care apare aici ca „un clasic în viață”): „Poetul ăsta/
e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu fiecare carte/ face
gaură-n cer/ prin care apoi/ atâția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii
pe pământ.// Doamne, de mă iubești,/ fă-mă ca el/ și-o să-ți ridic
biserici/ din Cuvânt!...”.
Alte două coordonate ale poeziei lui Spiridon Popescu sunt tris-
tețea și autoironia. Tristețea, de sorginte bacoviană, grea, fără leac,
ca un plâns înăbușit, mustește în toate poeziile, altoindu-se pe un
spirit ludic și autoironie, cu influențe din lirica populară. Citez din
Aproape sonet: „ Ajunsă-n pragu morții, tristețea mea mi-a spus: «De
vrei să-ți meargă bine-n poezie/ Ferește-te cât poți de bucurie,/ Căci
pe acolo versuri bune nu-s»”, alteori tristețea doboară pur și simplu
orice opreliști, ajungând la crearea unor poeme minunate, cum ar fi
Dar să privim: „Dar să privim lumina-n oceane scufundată,/ Prin
ochii de nisip ai peștilor de humă,/ Cum n-or putea ajunge acolo ni-
ciodată/ S-o tulbure copitele de brumă.// Cum nu vor fi nici ierburi,
nici păsări n-or să fie/ Din trupul ei să muște, din buza ei să soarbă –/
Lumina din adâncuri va fi de-a pururi vie,/ Așa cum cea din stele va
fi de-a pururi oarbă” (p. 33). Asistăm aici la o amețitoare inversare a
planurilor, o re-creație a lumii, în care sunt implicate toate elementele
sale esențiale, o lucrare în care într-adevăr Spiridon Popescu își vădeș-
te cumva dorința sa de a fi concurent cu Dumnezeu.
Ca să ne întoarcem la versul de dragoste, „cea mai pustiitoare
armă”, cum spune însuși Spiridon Popescu, poetul se adresează și
iubitei, așa cum se adresează lui Dumnezeu în permanență. Citez
din Scrisoare de dragoste (1): „De ce nu mă iubești, frumoasă fată,/
De ce nu-mi cazi la piept ca o nebună?/ Ți-aș dărui o inimă cu
lună,/ Să nu mai știi ce-i bezna niciodată.// Ți-aș dărui o inimă
cu harpă,/ Să te înalțe-n sferele divine,/ Să uiți complet că pân’ la
urmă vine/ Și-o clipă care ne dă brânci sub iarbă” (p. 78). Pe această
temă a iubirii trăite la maximum se brodează astfel diverse nume ale
iubitelor: „Alexia, zăpada mă ninge înspre tine” sau „Iubita mea-i
cea mai frumoasă fată,/ Și are și un nume sfânt, Maria...” sau „Cris-
tina – nume divin, nume ceresc, nume cu Crist –/ Oare voi afla
vreodată/ Ce caută sângele tău optimist/ În inima mea disperată?”
Ca să nu mai spun că la un moment dat putem citi o Scrisoare
către Doamna X, ale cărei îmbrățișări pot avea drept consecință
stârnirea unei Apocalipse din partea unui Dumnezeu supărat. În
această tristețe amestecată cu teroare și bucurie își trăiește Spiridon
Popescu viața cea plină, condeiul său fiind alimentat de iubirea in-
candescentă pentru o iubită perpetuă. Dumnezeu îi mai suflă câte
un cuvânt, îi mai face câte un semn sau dimpotrivă îl ceartă. Cert
e că Dumnezeul lui Spiridon Popescu este mai degrabă asemănător
zeilor din mitologia greacă, fiindcă e părtinitor, răzbunător, câteo-
dată înduioșat, câteodată tandru, rar se lasă înduplecat de oameni.
Acest Dumnezeu poate fi perceput însă în modul cel mai palpabil,
în fiecare moment. Închei această dare de seamă despre Diavolul cu
coarne de melc cu un poem foarte popular, emoționant, puternic
pătruns de spiritul folcloric, o chintesență a liricii lui Spiridon Po-
pescu: „Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum te lauzi la toți sfinții,/
Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi ia calul, nu părinții.// Doamne,
dacă-mi ești prieten,/ N-asculta de toți zurliii,/ Dă-i în scris porun-
că morții/ Să-mi ia calul, nu copiii.// Doamne, dacă-mi ești prie-
ten,/ Nu-mi mai otrăvi ursita,/ Dă-i în scris poruncă morții/ Să-mi
ia calul, nu iubita.// Doamne, dacă-mi ești prieten,/ Cum susții în
gura mare,/ Moaie-ți tocul în cerneală/ Și-nainte de culcare// Dă-i
în scris poruncă morții,/ Când și-o ascuți pumnalul,/ Să-l înfigă în
mine, Doamne,/ Și să lase-n viață calul”.
(În: „Tribuna”, nr. 427, 16-30 iunie 2020)

MIOARA BAHNA
Spre și despre sine –

Spiridon Popescu: „Diavol cu coarne de melc”
Pus, de la început, prin titlu, sub semnul raportului dintre apa-

rență și esență, volumul lui Spiridon Popescu „Diavol cu coarne
de melc” – Iași, Editura Timpul, 2017 – , cuprinzând versiuni în
șase (dacă am numărat bine) limbi străine ale versurilor, debutează
cu o „Tristețe”, cu elemente de artă poetică, numeroase de-a lun-
gul cărții. Spre exemplu, din perspectiva „bătrânului naturalist” (în
„Apelul bătrânului naturalist”), poeții „sunt / Singurele insecte din
lume / Care se pricep să facă polenizarea îngerilor”. Poeziile care
urmează sunt materializări lirice ale unor stări de spirit, ale unor ob-
servații asupra sinelui, a vieții, a lumii…, proiecții ale unor ipostaze
existențiale pe care le imaginează cel ce se confesează: „Mi se făcuse
propunerea să mă nasc pasăre / (…) / și m-am născut greier…”
Spiridon Popescu pare a nu intenționa să reinventeze poezia, din
moment ce în versurile lui se regăsesc și imagini-topos, cu largă
circulație în poezie: „inima îmi era o flacără vie”; „cuvinte, spu-
se din suflet”… Este vorba însă de manifestarea, și în acest fel, a
unei nuanțe oximoronice, ludic-triste, prin care, aici, se reiterează
frământări, neliniști ale omului, în general, și ale artistului, cu pre-
cădere, venind din convingerea că ființa are aceleași spaime, același
patimi, aceleași nădejdi dintotdeauna, fiecare neputând să-și înfrâ-
neze pornirea de a reface, el însuși, drumul Golgotei, datorie, de
fapt, a condiției sale de muritor, conștient de acest statu-quo, de
imposibilitatea de schimbare…
În privința sa, cel ce ce-și mărturisește trăirile își știe locul, ra-
portat la ceilalți semeni („Ferice de tine, Omule / simplu!”), și, tot-
odată, se simte anturat de o aură a damnării asumate (el, „Poetul”,
fiind ori mai de grabă simțindu-se obligat să-și construiască „Tur-
nul de Fildeș”). Până una-alta, locuiește însă „la etajul zece, într-un
bloc ultramodern și ultracentral”, învecinându-se cu Dumnezeu,
care „uită mereu robinetul deschis / Și-mi inundă tristețea”, și cu
Diavolul (cu nume aluziv) care „Îmi bate-n calorifer din fieșce / de
nu mai îndrăznesc să intru nici în istoria literară / De teamă să nu
scârțâie ușa cumva / Și să-l deranjez pe Nichi(percea)”.
Deseori, maniera în care sunt aduse în versuri unele imagini
consacrate este ironic-fantezistă, amintind (și sub acest aspect) de
poezia soresciană, ca în „Fragment dintr-o scrisoare pierdută”, de
pildă, sau în „Vis”: „Se făcea / că eram o gură de canal / fără capac /
și Dumnezeu, / care se plimba pe trotuar / cu capu-n nori, / a căzut
în mine”; sau: „Nu depozitați inimi, / inflamabile, / în jurul Porții
Sărutului – / buzele îndrăgostiților / sunt atât de încinse, / încât s-ar
putea produce / cel mai mare incendiu” („Brâncușiană”).
De remarcat, de asemenea, că vocea lirică simulează adesea, ca și
în cazul altor poeți, tentativa de a demitiza o seamă de simboluri,
însă, de fapt, demersul său duce la accentuarea profunzimii lor, dar
într-o notă familiară, prezentă în toată cartea, unde, spre exemplu,
lumea biblică este adusă de foarte multe ori în prim-plan: „Sunt
mai sărac cu mult ca Dumnezeu – / N-am nici măcar un șarpe-n
raiul meu”; „S-a boierit Iisus: i se aduce / De la o vreme-ncoace cina
lângă cruce”…
Dar, în privința atitudinii față de scrisul altor creatori, explicit
sau implicit, Spiridon Popescu își mărturisește și alte afinități litera-
re, consacrând poezii lui Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Mircea
Dinescu… În plus, în unele scrieri ale lui, descinzând, spre exem-
plu, din creația psalmică argheziană, poetul contemporan reiterează
o nemărturisită (totuși) pendulare între „credință” și „tăgadă” („O,

Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea, / Un’ te gândeai atunci
când m-ai creat?”), preocupat să-și înțeleagă resorturile destinului,
„Din cauza semaforului care se blocase pe roșu”, care l-a făcut să
rămână „cea mai mare parte din viață / pe un trotuar care n-a văzut
niciodată lumina”, astfel că vocea textuală exprimă o adâncă și in-
curabilă tristețe existențială: „Mi-e viața un ocean de gri”; „Am fost
ursit de-o ursitoare rea / Să-mi port o viață pașii prin hârtoape”…
În același context, în „Eseu despre glorie”, de pildă, aduce o aborda-
re originală a condiției poetului: „Înainte de a i se împodobi fruntea
cu lauri / Poetul este urcat pe eșafod…”
Cu privire la relația sa cu poezia, eul creator face frecvente dezvă-
luiri, într-o tonalitate, de cele mai multe ori, ludic-amară, convins
fiind că poartă „sub haină /(…) / o lumină”, însă „Lume puțină /
Cunoaște asta!”, drept care crede că are de străbătut „un secol, în
uitare”. Este punctul de vedere al celui care crede în sine, în creația
sa și, de aceea, are răbdare, convins că, mai devreme sau mai târziu,
recunoașterea valorii va fi inevitabilă, încununare a unei damnări
depășite: „Tu, vei veghea să fii tăvălugit, mi-a zis demiurgul, / (…) /
… unul dintre îngeri, auzind convorbirea, / A și lăsat cerul greu ca
un tăvălug, / Peste mine”.
Asemenea receptare a propriei stări este posibilă din convingerea
deținerii unei dualități lăuntrice: „Mai locuiam cu cineva în mine”.
De altfel, sinele este unul dintre „locurile” pe care poetul le prospec-
tează aproape continuu: „M-am aruncat în mine îmbrăcat, / Fără
să știu ce lac adânc e-n mine”; „M-am aruncat în mine ca-ntr-un
hău”; „Cerui să mă-ntâlnesc cu mine, / Dar nu venii la întâlnire”…
Însă rezultatele observațiilor făcute nu sunt întotdeauna cele dori-
te, încât se ridică o problemă: „pierderea sinelui”. Pe de altă parte,
acesta este perceput (paradoxal) și ca adversar: „Tot timpul m-am
temut cumplit de mine. / Mi se părea că sunt un lup flămând”… și,
de aceea, „M-am înhăitat cu zeii ca să mă pot răzbi”.
Sub aspectul construcției, poeziile lui Spiridon Popescu sunt
monologuri confesive, care traduc o permanentă preocupare față de
locul avut în relație cu lumea, cu dumnezeirea (văzută în ipostaze

diverse: sprijin, potențial aliat sau obiect de studiu), dar și imagini
distopice: „Va veni vremea / Când noi vom locui cerul și Dumne-
zeu pământul”…
În plan prozodic, cartea lui Spiridon Popescu cuprinde atât ver-
suri libere (probabil și pentru că, „În România, / Astăzi orice gând
negru / Poate fi exprimat / În versuri albe”), dar și clasice, cu grija
ca, indiferent de forma aleasă pentru a (se) comunica, insul care ale-
ge această formă de manifestare existențială să rămână într-o zonă
greu de definit, inefabilă și, de aceea, îndeamnă-avertizează: „Fe-
rește-te să cazi din tine” și „Ferește-te să cazi în tine”, căderea fiind
percepută ca letală, indiferent de direcția în care s-ar produce, deși
„Poetul este singurul pieton care nu poate fi obligat să țină cont de
culorile semaforului.
El poate traversa când îl taie capul, pe orice culoare”.
Și, cum poezia și poetul constituie una dintre preocupările majore
ale autorului, din peisajul creației lui nu putea lipsi etalonul acestui
domeniu în spațiul românesc, glorificat într-un poem care-i poartă
numele: „Eminescu”: „El s-a născut din dorința noastră de-a fi, / Din
orgoliul cuvintelor noastre – / Nu-n pântec de femeie a mișcat / Ci-n
pântecele cerului, albastre. // În scutece-nfășat n-a fost văzut / Cum a
fost trupul meu sau al tău, / I se făcea baie într-un lac plin de nuferi
/ Și era înfășat doar în numele său. // Ursitori nu i-au pus: se știa di-
nainte / Că-i ursit să nu fie nimeni ca el, / Lăutarii n-au îndrăznit să-i
cânte la nuntă / De aceea n-a purtat pe deget inel. // De aceea n-a fost
ispitit niciodată / Să-și ridice în sat locuință, / Își împletise-un pat din
flori de tei / Și locuia în propria-i ființă. // Prințul acesta, căci era un
prinț, /Putea să-nvețe orice pe dinafară, / Un singur lucru n-a putut
nicicând: / Să-nvețe de la oameni cum să moară”.
O altă preocupare a poetului, evidentă pe tot parcursul volu-
mului de versuri, este relația cu dumnezeirea, prin aplecarea asupra
acesteia creează o posibilă imagine osmotică a iubirii umane și a
celei divine, sugerând caracterul lor vital.
Ecouri ale unor credințe populare românești, ale unor mituri
(spre exemplu, în ciclul baladelor) completează acțiunea poetului

de recuperare și remodelare, în vers modern, a zestrei folclorice, dar
și a unor aspecte de mentalitate.
Așadar, Spiridon Popescu, un poet contemporan autentic, este
creatorul unei poezii profunde, al cărei obiect și punct de plecare
principal este propria ființă a celui ce alege ca, încercând să se înțe-
leagă, să caute, în același timp, să înțeleagă, în ansamblu, condiția
umană, acțiune în care și-l ia ca martor (și nu numai) pe Dumnezeu
însuși, dar neliniștile continue le pune, de cele mai multe ori, însă
într-o formă ludic-ironică, în stare să le atenueze gravitatea.
(În: „Actualitatea literară”, nr. 102, iunie 2020)

ALEX ȘTEFĂNESCU
Doamne, dacă-mi ești prieten
Poezia Doamne, dacă-mi ești prieten, subintitulată Ruga țăra-

nului român, a devenit de mulți ani faimoasă. Este recitată de mari
actori, ca Florin Piersic sau Horațiu Mălăele, aplaudată cu entuzi-
asm de public, învățată pe de rost de iubitorii de poezie, distribuită
și redistribuită pe Internet, tradusă în diverse limbi. Autorul, Spiri-
don Popescu, este contemporan cu noi și trăiește la Târgu-Jiu. (El
nu trebuie confundat cu Spiridon Popescu, publicist și scriitor, care
a trăit între 1864-1933)
Spiridon Popescu contemporanul nostru se remarcă prin sen-
timentalism, umor și ingeniozitate. Îi place să se joace cu inimile
noastre, ale cititorilor, făcându-ne să râdem sau să plângem, să gân-
dim sau să visăm. Așa se explică și spectaculosul succes al poeziei
Doamne, dacă-mi ești prieten, care ne impresionează de fiecare dată
când o citim sau o ascultăm, până la lacrimi; aproape că a intrat în
folclor:
„Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum te lauzi la toți sfinții,
Să-mi ia calul, nu părinții.

N-asculta de toți zurliii,
Să-mi ia calul, nu copiii.

Nu-mi mai otrăvi ursita,
Să-mi ia calul, nu iubita.

Cum susții în gura mare,
Moaie-ți tocul în cerneală
Și-nainte de culcare
Dă-i în scris poruncă morții,

Când și-o ascuți pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Și să lase-n viață calul”
Nu avem de-a face doar cu un discurs melodramatic, ci și cu un

portret moral al țăranului român. El nu poate decide la care dintre
ființele dragi să renunțe și atunci se oferă morții pe sine. Surpriza este
că printre ființele dragi figurează și calul, de care îl leagă o prietenie fără
cuvinte, exprimată exclusiv prin sacrificiul făcut pentru salvarea lui. Ță-
ranii iubesc în felul lor animalele, chiar dacă nu pun fundițe câinilor și
nu își parfumează pisicile. Dragostea lor pentru animale e sobră.
Este momentul să ne gândim la ce au simțit țăranii români în
primii ani de după instaurarea comunismului când s-a luat hotă-
rârea ineptă de a omorî caii pentru face loc tractoarelor. Această
modernizare forțată și falsă a agriculturii a fost de fapt o barbarie,
care a lăsat răni adânci în sufletele oamenilor de la țară.
Spiridon Popescu ne oferă una dintre cele mai inspirate definiții
ale țăranului, o definiție glorificatoare, o statuie de cuvinte:

„Din umărul țăranului izvorăște atâta lumină,
încât, noaptea, târziu, când se-ndreaptă spre casă,
Ion vede să numere, cu stelele stinse,
Privighetorile așezate pe toporâștea de coasă.”
Și tot el a scris versuri tulburătoare despre – cine și-ar fi închipuit?

– soarta culturii de grâu, investiție anuală de muncă și speranță. Poe-
tul se gândește cu îngrijorare la grâul de toamnă, care peste iarnă nu
rezistă decât acoperit de un strat de zăpadă, și, cu fantezia lui inepu-
izabilă și jucăușă, găsește o soluție agrotehnică mai puțin obișnuită:
„Ajutați-mă să ning
peste grâul ăsta verde,
Care numai sub zăpadă
poate prinde strălucire,
Fulguiți-mă deasupra
miriștii, precum un fluier
Fulguiește lin o doină,
undeva, în nemurire.
Dacă vistieria iernii

uneori e mai săracă,
Dacă n-are câteodată
nici măcar un pic de nea,
Ajutați-mă pe mine
să ning miriștile țării
Cu zăpada mea din suflet –
fină pulbere de stea.”
În altă poezie, Spiridon Popescu îi numește pe țărani „proprieta-

rii de ciocârlii”. Această poezie, de o remarcabilă frumusețe literară,
ar trebui folosită în prezent și ca document juridic împotriva vână-
torilor din alte țări care vin să împuște anual sute de mii de ciocârlii
în România, cu aprobarea statului român. Este o barbarie întru to-

tul comparabilă cu uciderea cailor în timpul comunismului. Pentru
puțina carne din trupușorul lor delicat, ciocârliile care urcă vertical
în văzduh și care au devenit de multă vreme un simbol al spațiului
românesc, sunt ucise cu nerușinare.
Cuprins de o presimțire rea, Spiridon Popescu se întreabă dacă
țăranii, „proprietari de ciocârlii”, mai sunt ce au fost odată:
„Din când în când mă-ndrept cu-nostalgie

Spre voi, proprietari de ciocârlii,
Și vă întreb, c-un glas ce-nviorează
Macii crescuți din lutul prins de ii:
Mai sunteți, voi, țăranii de odată,

Ce nu uitau că sunt țărani nici morți?
Și nunțile mai au același farmec,
Sau nu mai bateți, azi, nici brad în porți?
Le mai pretindeți fetelor să fie

În asfințitul soarelui acasă?
Sau azi la orice oră pot să vină,
Căci vouă, tații lor, nu vă mai pasă?
Pe lângă oi mai nașteți Miorițe

Sau comandați folclor unor poeți?
Într-un cuvânt: vă mai mențineți faima
De oameni simpli, mândri și isteți?”
Țăranii de altădată sunt, azi, pe cale de dispariție. Spiridon

Popescu, unul dintre cei mai talentați poeți de azi, le salvează amin-
tirea, în versuri cu mare ecou în conștiința publică.
(În volumul: „Pagini despre satul românesc”,
Editura „Trinitas”, București, 2020)

AURELIAN ZISU
Un poet sartrian – Spiridon Popescu
I deea antologiilor antume, mai ales de autor, m-a înfiorat mul-

tă vreme. Pe de o parte, se răspândea în jur aerul înălțător al gloriei
paranoice, scriitorul devenea antologic, deși gloria se sprijinea flu-
turând oarbă pe umerii a două volumașe, subțiri ca niște pânze de
steaguri odihnite în luptă, dar importante în „concepția estetică” a
creatorului și a postfețelor, prefețelor, na, că le-am încurcat ordinea,
a reclamelor de pe coperta a IV-a, poze, tablouri ș.cl., pentru dez-
voltarea literaturii globale. Pe de altă parte, îmi plăcea să fiu umilit
la gândul că Eminescu, iar Eminescu, spre dezamăgirea celor care
sunt convinși, tot antologic, că l-au depășit, din motive de… escu
și de sistem, Eminescu ar fi vrut măcar să prindă o rază din Lumina
sa de lună, așa, de-a alandala. Metoda a fost însă folosită și în cazul
marilor poeți și ea a avut un scop bine definit: căutarea operei și a
cititorului. Am primit cu condescendență și curiozitate scăpată din
frâu, antologiile poeților interziși, cum au fost cei din generația
pierdută a războiului, reveniți, după detenția totalitară, în lumea
literară care-i uitase ori care îi ignora politic. Nemaifiind înfiorat și
astăzi, când ieșirea cărții la public este din ce în ce mai dificilă, une-
ori o utopie romantică, mă cufund cu plăcere în lectura antologii-
lor, încercând să mă apropii de figura sintetică a unui spirit creator
capabil să-și impună vocea poetică. Diavol cu coarne de melc (Ed.
Timpul, Iași, 2017), de Spiridon Popescu, este o carte incitantă.
Metafora din titlu, oximoronică suav, definește firea lui Spiridon
Popescu. Mai întâi, să ne explicăm simplu metafora din titlu, mai
ales că poetul o aplică spart, ca în modernismul sorescian sau, ca să
fim, vorba lui Doinaș, în ton cu moda poetică, în ton postmoder-
nist: diavolul, semn al răului, al mișcării, al dinamicii, al revoltei și
coarnele de melc, duioșie, reînviere. Cu alte cuvinte, un diavol
blând care, prin poezie, renaște lumea. Dar de ce firea? Spiridon
Popescu se regăsește în această metaforă cu toată ființa sa. L-am
cunoscut în anii adolescenței, eram prin clasa a IX-a sau a X-a, ve-
nisem, într-o zi geroasă de decembrie, cu niște poezii scrise de
mână, eu și pagini dactilografiate, când mi-am văzut primele hârtii
dactilografiate, o mică nuvelă de dragoste, am crezut că am debutat,
în fine, sărac și boem, copil de țară ținut la școli de un tată muncitor
și de o mamă țărancă, așteptam să intru în biroul redactorului de la
revista Ramuri. Revista se afla, pe atunci, într-o casă mare, ca un
palat, peste drum de Tribunalul Județean. Mă așezasem, încălzin-
du-mă naiv la o țigară Carpați, cu gândul la sobele dinăuntrul Ra-
murilor, unde „locuisem” câteva minute timide, mai degrabă mă
azvârlisem pustiu pe o bancă înghețată din curtea Tribunalului,
când veni spre mine un băiat subțire, îmbrăcat sumar, de parcă ră-
măsese întârziat în frunzele toamnei, cu plete încârlionțate la spate,
și el tremurând ca și mine în dimineața aceea de iarnă cu zăpadă
tare dar tremurând agitat, înjurând, lăudând, iar înjurând, probabil
persoane. Eu îl priveam timid, căci înjura și nume, dar bucuros că
văd un poet viu. Îmi ceru o țigară. Se-așeză lângă mine, fumarăm
amândoi într-o liniște puțină, căci, dintr-odată, începu să recite.
Mă uimi: își recita poeziile proprii, eu nu știam niciun vers al meu
pe dinafară, el își știa poeziile. L-am ascultat, parcă era un trubadur
pe care Evul Mediu mi-l trimisese, era cu câțiva ani mai mare decât
mine, să mă învețe că poezia e peste redacții și uși, că numai poezia
adevărată te face diavol cu coarne de melc și-n frigul iernii. I-am
citit și eu, cu mâinile înghețate, câteva versuri și ne-am rămas prie-
teni de decembrie. Poezia lui Spiridon Popescu e incomodă, scrisă
de un spirit sfâșiat de neliniștea celui care nu poate să aleagă între

Dumnezeu și Diavol. De aceea, poemele lui sunt scurte, ca niște
respirații strânse în ștreangul acestei dileme. Până la urmă, cu cât
neliniștea devine mai concretă, cu atât sufocă desfășurarea poemu-
lui pe spații largi. Spiridon Popescu este un poet grăbit, de parcă
timpul pentru el se măsoară doar în secunde care-i „zgârie fața”,
nicidecum în nopți romantice, risipite în meditații prelungi. Unele
poezii sunt intitulate chiar fragmente (de autobiografie, de scrisori
pierdute). Această poezie a fragmentariului îmi amintește de novi-
centi italieni, și ei grăbiți să prindă clipa de viață, nu ora. Ironia,
parodia, pastișa – formele de afiș ale postmodernismului – reinven-
tate de Marin Sorescu pe marginea unui avangardism târziu ori co-
borâte pe pământ, cu umor în dungă, dintr-un suprarealism eșuat,
ne fac cu ochiul și în poezia lui Spiridon Popescu, demitizând: „...și
află, bunul nostru prieten,/ că altfel era pe vremea lui Manole./
Astăzi dacă ți-ai îngropa iubita în zid/ ai lua ca popa, douăzeci de
ani de pușcărie/ pentru crimă cu premeditare.// Să ne mai mire
faptul/ că mănăstirile noastre sunt fără turle?” (Fragment dintr-o
scrisoare pierdută) Există, în conștiința lui creatoare, o permanentă
ricanare a divinității. Locuind în condiții providențiale, într-un
apartament „ultramodern și ultracentral”, la etajul 10, presupunem
că ultimul, unde nu te bate nimeni în cap, poetul simte însă dilema
fără ieșire a metafizicii, precum Sartre în Diavolul și bunul Dumne-
zeu. În timp ce Dumnezeu îi face „zile negre”, uitând „mereu robi-
netul deschis” și inundându-i „tristețea/ Care se umflă precum par-
chetul” (o splendidă imagine, parcă a unui Arghezi mai concret!),
Diavolul, aflat cu un etaj mai jos, îi bate în calorifer fără motiv, „din
fieșce” (un Diavol deprins cu vorba oltenească, se pare) agasându-l,
împiedicâdu-i astfel poetului intrarea în „istoria literară”. E o reflec-
ție neagră asupra cotidianului incomod în acest Fragment de auto-
biografie (1): „Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultra-
central./ Dar nu, nu mă invidiați fraților/ Am nimerit între doi
locatari/ Care-mi fac numai zile negre –/ Cel de sus (Dumnezeu)
uită mereu robinetul deschis/ Și-mi inundă tristețea/ Care se umflă
precum parchetul,/ Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat:/ Îmi

bate în calorifer din fieșce/ De nu mai îndrăznesc să intru nici în
„Istoria literară”/ De teamă să nu scârțîie ușa cumva/ Și să-l deran-
jeze pe Nichi(-percea).” De fapt, Dumnezeu a căzut în poet dintr-o
întâmplare banală, de cetățean cu capul în nori: „Se făcea/ că eram
o gură de canal/ fără capac/ și Dumnezeu/ care se plimba pe trotu-
ar/ cu capu-n nori/ a căzut în mine.” (Vis) Limbajul frust, stradal,
chiar argotic („primii o șpagă”) apără condiția poeților, „Singurele
insecte din lume/ Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.” (Ape-
lul bătrânului naturalist). Poezie de respirație rapidă, ca a unui ma-
ratonist care își taie drumul în felii de poteci, să-i pară mai scurt,
folosește și specii adecvate. Așa se ajunge la Distihuri, o formă fixă
refuzată de generațiile mai noi, din grandilocvență minoră, adică
din necunoștință de cauză, dar eternizată de Eminescu, de Coșbuc,
de Arghezi. Este o bucurie s-o regăsim și în poezia lui Spiridon Po-
pescu, un nonconformist care a știut să evite capcana insolenței
inexpresive din așa-zisă poezie română de azi. Iată Distihurile lui,
parcă niște respirații (reiau cuvântul) pe notele întunecate ale Noc-
turnelor lui Chopin, relevându-ne un Spiridon Popescu socratic,
gata să-și bea cucuta, dar amăgit creștin, uitat de Dumnezeu sau de
Iisus, neputincios prin sanctificare. Poezia poate fi citită și ca o artă
poetică a unui spirit rătăcit într-o viață meschină: „Sunt mai sărac
cu mult ca Dumnezeu –/ N-am nici măcar un șarpe-n raiul meu//
S-a boierit Iisus: i se aduce/ De-o vreme-ncoace cina lângă cruce.//
E ora zero făr-un sfert de veac/ Ah, cum îmi intră zilele în sac!...//
Prietene, nu mai ciupi lăuta –/ Vreau să îmi beau în liniște cucuta.//
Sunt foarte trist, mi s-a furat tristețea/ Și hoțul n-a fost prins nici
până azi.// În fine, două lucruri vii deodată –/ De-o parte tu, de alta
Marea Moartă.” Vrând să scrie catrene în „vers negru”, poetul, în-
zestrat, firește, cu spirit lumesc nestatornic și acid, se lasă atins de
plăcerea de blitz a epigramei. Satira de așchie a genului, bineînțeles
cu priză la public, este tot pe tema nemulțumirii că Dumnezeu l-a
aruncat într-o lume nefastă: „Doamne, cât de scumpe-s toate/ Pen-
tru punga mea săracă!.../ Să-mi pot achita tristețea/ M-am împru-
mutat în bancă.” (Odă bucuriei, poem în vers negru) Poet al realului
imediat, Spiridon Popescu suferă, amintindu-ne de baladismul vi-
llonesc al lui Mircea Dinescu, din cauza semaforului uitat pe roșu,
a gândului la un „necrolog frumos”, a gropilor pe care Dumnezeu
(tot el, săracul) refuză să le niveleze cu razele soarelui, a dezamăgirii
că e om de zăpadă și nu robot, fiindcă în acest fel oamenii nu l-ar
mai topi „în clipa lor de înnoptare”, a fricii de reacția criminală a
lucrurilor, care prind viață, precum „mobilele” lui Eugen Ionescu,
și-l amenință (vezi atacul fierului de călcat „la jugulară” – În casa
mea). Ca să respire, poetul trimite scrisori: lui Dumnezeu, două, lui
Baudelaire, lui Bacovia, ascunde „Ochii lui Homer” (bietul Petru
Romoșan a văzut și ascultat prin ei) „sub zăpadă/ Să nu mă mai
vadă/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Și mă făcea să am dureri de
stea.” Fără să se împiedice în hățișuri epice, fără, cu alte cuvinte, să-
și organizeze strict, clasic, poemele, Spiridon Popescu își lasă versu-
rile libere, chiar îngăduite de același titlu scurt, semnificând, prin
căderea lor intempestivă (sau nu) altfel decât dacă ar fi fost așezate
la rând ca într-un abecedar de pe vremuri. Să nu credeți că sunt
poeme mari, adică întinse, nu știu de ce poezia de azi ignoră, cu
câteva excepții (Ion Mureșan, Nichita Danilov, Mircea Cărtărescu),
principiul poetic al lui Edgar Allan Poe, cum că poemul adevărat
trebuie să aibă peste 100 de versuri. În fine, cine mai ține seama de
Poe, atâta timp cât și cuvântul corb e prea lung, adică vechi? A nu
se înțelege că suntem împotriva poeziei de tip flashback, care te
cucerește repede, ca un ochi de iubită în adolescență. Dimpotrivă,
să notăm că astfel de procedee stilistice, admirate și de unii critici
literari, în pas cu dezvoltarea literaturii române, seamănă cu lumi-
nile clipite ale unor licurici goniți prin pădure, agasându-te plăcut
precum poezia lui Juan Ramon Jimenez, Ungaretti și, fără ironie, la
noi, acum, Ionel Ciupureanu. Risipite în volum, poemele acestea
par niște obsesii: Fragment de autobiografie – 2, Poem – 2, Psalm –
10, Autoportret – 3 ș.a.m.d. Spirit (aparent) creștin, întrucât diavo-
lul e diavol, dușmanul lui Dumnezeu și fără el lumea ar fi mai săra-
că în frumoasele noastre păcate iar Dumnezeu nu și-ar putea
demonstra bunătatea, Spiridon Popescu îmblânzește răul absolut:
diavolul lui, poate el însuși, are coarne de melc. Diavolul lui nu iese,
prin descântec, din cochilia tristeții. Poetul încearcă o salvare prin
rugăciune. Rugăciunea (1) e cât se poate de familiară, poetul i se
adresează îngerului cu „domnule” și, dacă „domnul înger” nu co-
boară să-l scoată din sărăcie (Și mă păzește/ De cele rele/ Ca și
pe-aceia/ Cu blănuri grele), e semn că, după cum vorbesc „unii/
Naiba să-i ia...”, până și el, îngerul, are „capul pătrat și tare”. Neză-
găzuit, cu toate că unii l-au crezut bacovian, în turnuri de fildeș,
Spiridon Popescu e, de-a dreptul, un sartrian. Iată-l ținând un Dis-
curs în Piața Universității, avântat pe baricade, amintindu-ne și de
un Maiakovski vulcanic, așa cum îi stă bine unui diavol angajat în
act, stradal, gata să schimbe Universul, să-l dea pe Dumnezeu „la
crocodili”. Peste complexe, Spiridon Popescu își agață în muzeul
său antologic, modele sacre: Eminescu, Arghezi, Nichita, care devin
titluri de poezii, deci semnale pe care W. Kayser le considera funda-
mentale în analiza operei literare. Dar nu se definește în numele
niciunuia, căci, mai încolo, nelăsând îndoiala să se scurgă pe colțu-
rile gurii unui cititor înrăit, zice simplu, ca Iehova: Sunt un François
Villon. Și după această mărturisire fără cusur, urmează o suită de
balade, ca niște ocheade haiducești în goana cailor sau a ritmurilor
de sârbe oltenești, savuroase ca lumina de dimineață a Gorjului, din
palmele lui Brâncuși. Poetul stă la taină cu Dumnezeu, doar ca un
diavol cuminte cu coarne de melc la Masa tăcerii, un poet trist, în-
zestrat cu o întâlnire caldă într-un frig de decembrie, odată, de-
mult. Iată o poezie mare, deși e tot scurtă: „Ce ai, Doamne, nu ți-e
bine,/ Ce-ți freci îngerii de mine?/ Că-mi lăsară pe veșmânt/ Numai
scame de duh sfânt,/ De mă râde lumea-n sat/ Că-s de-un veac ne-
periat.// Dacă nu ai altă treabă/ Vinde mere la tarabă,/ Nu le ți-
ne-oprite-n pom/ Să-ți bați joc de bietul om!” Sfâșiat între Diavol
și bunul Dumnezeu, Spiridon Popescu este un poet sartrian, de
metafizică terestră.
(În: „Mozaicul”, nr. 1 (267), ianuarie 2021)

ILIE GORJAN
Un poet cu P mare
Pe talentatul poet gorjean Spiridon Popescu l-am cunoscut

la Târgu-Jiu, pe data de 5 aprilie 1984. De-atunci, i-am urmărit
parcursul literar de excepție, opera lui fiind prezentă în mai toate
publicațiile literare ce apar sub egida Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia, el însuși fiind membru de vază al acestei bresle scriitori-
cești. De curând am primit de la distinsul poet cărțile de poezie
„Înger între scaieți” (Editura „Ager”, Târgu-Jiu, 2004) și „Diavol
cu coarne de melc” (Editura „TIMPUL”, Iași, 2017), care m-au
făcut să simt, mai ales acum, în aceste vremuri de urgie, sublimul
poeziei adevărate aflată sub pana unui adevărat artist al cuvântului
ce oferă literaturii române veritabile nestemate literare. Dacă i se
pare cuiva că exagerez cu aprecierile, îl invit să parcurgă câteva cre-
ații din cartea „Diavol cu coarne de melc”: „E-atâta cer,/ iubito,/
în lacrimile/ mele…/să locuiască,/ oare,/ vreun Dumnezeu în ele?”
(E-ATÂTA CER, p.80); „Sunt mult mai respectat decât stăpânul,/
Și mult mai îndrăgit decât Stăpâna-/ De câte ori mă întâlnesc cu
Moartea,/ De-atâtea ori îmi spune: «Sărut mâna»” (CATRENE,
p.105); „Doamne, dacă vei observa că-ntr-o zi/ Gândul spre Tine
n-o să mă mai poarte,/ să știi: nu-s supărat că m-ai făcut muritor/
Ci, fiindcă nu mi-ai dat puteri să aud/ Cântecul Privighetorii și
după moarte.” (SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU, p.88); „…
Și, cum mergea spre casă,/ smuls din melancolie,/ Poetul se întoar-

se,/ deodată, spre soție:/ «Iubito, ține cheia/ și du-te înainte,/ Să nu
stea pe la ușă/ aducerile-aminte-/ Eu mă așez (luai leafa)/ la rândul
acesta, poate,/ Apuc și eu (de poftă) un kilogram de moarte».” (ȘI
CUM MERGEA SPRE CASĂ, P.86); „Nu m-aș mai sătura: trei
decenii/ Aș privi un cireș înflorit./ De aceea, primăvara săvârșesc
cel mai mare păcat-/ Mă rog din toată ființa mea, Doamne,/ Să Ți
se-ntâmple ceva, să-Ți pierzi memoria,/ Să uiți cireșii-nfloriți trei
decenii.” (NU M-AȘ MAI SĂTURA, p.65).
Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să selectez aceste poeme pen-
tru prezentare, și asta pentru că în poeziile lui Spiridon Popescu nu
există inegalități de valoare, toate poeziile sunt atât de bine mește-
șugite, încât citindu-le, sufletul îți zburdă pe paginile cărții la fel ca
atunci când asculți, înfiorat, un vals de Chopin în interpretarea unui
maestru al pianului! Citiți ce urmează și spuneți-mi dacă greșesc cu
ceva: „M-a rugat ieri Dumnezeu:/ «Fii bun, stai în locul meu,/ Vreau
să mă hodin și eu.»/ «Și ce fac, l-am întrebat,/ De-o să cadă în păcat/
Eva, cât Tu ești plecat?»/ «Ia-o, ca pe-o frunză-n vânt,/ Și alung-o
pe pământ./ Dacă, însă, peste ani,/ Într-un grajd cu mulți juncani,/
Trupul ei cel păcătos/ O să nască un Hristos,/ Răstignește-i lăco-
mia,/ Schimbă-i numele-n Maria,/ Veșnicește-o ca fecioară/ Și pri-
mește-o-n ceruri iară».” (BALADĂ, P.61). Și închei succintul meu
comentariu cu poemul care, fără nicio exagerare, a devenit o capo-
doperă a poeziei românești contemporane: DOAMNE, DACĂ-MI
EȘTI PRIETEN („Doamne, dacă mi-ești prieten, / Cum te lauzi la
toți sfinții, Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții.
// Doamne, dacă mi-ești prieten, / N-asculta de toți zurliii, / Dă-i
în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu copiii. // Doamne, dacă
mi-ești prieten, / Nu-mi mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă
morții / Să-mi ia calul, nu iubita. // Doamne, dacă mi-ești prieten, /
Cum susții în gura mare, / Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de
culcare // Dă-i în scris poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul,
/ Să-l înfigă-n mine, Doamne, / Și să lase-n viață calul.”)
Și dacă Alex Ștefănescu, unul dintre corifeii criticii noastre lite-
rare, a spus: „Poeziile lui Spiridon Popescu se citesc cu mare plăcere,
autorul fiind nu numai visător, tandru, ci și inventiv, paradoxal,
capabil să-l ia mereu prin surprindere pe cititor”, eu ce-aș mai avea
de spus?
(În: „Oltart”, nr. 35, mai 2021)

CUPRINS
ÎN LOC DE „PREFAȚĂ” ............................................................................... 5

FERICE DE CEL ORB ................................................................................. 6
ȘI CUM LĂUNTRUL MEU.......................................................................... 7
INUNDAȚII ................................................................................................. 8
SE-AVÂNTĂ-N RÂU ..................................................................................... 9
SUNT DE ZĂPADĂ ................................................................................... 10
SUNT FOARTE TRIST ............................................................................. 11
RUGĂCIUNE ............................................................................................. 12
RUINE ........................................................................................................ 13
SCRISOARE CĂTRE GEORGE BACOVIA .................................................. 14
ÎN CASA MEA ........................................................................................... 15
MI SE FĂCUSE PROPUNEREA ............................................................... 16
LIPSA DE PROBE ...................................................................................... 17
ESEU DESPRE INCENDIUL DIN ALEXANDRIA ................................ 18
FERICE DE TINE ...................................................................................... 19
FRAGMENT DE AUTOBIOGRAFIE (1) ................................................... 20
FRAGMENT DINTR-O SCRISOARE PIERDUTĂ ................................ 21
VIS .............................................................................................................. 22
VIS ÎMPLINIT ........................................................................................... 23
APELUL BĂTRÂNULUI NATURALIST .................................................. 24
POEM (1) ................................................................................................... 25
IATĂ DE CE ............................................................................................... 26
*** ................................................................................................................ 27
DEMAGOGIE ............................................................................................ 28
NEDUMERIRE .......................................................................................... 29
DISTIHURI PE VERTICALĂ ................................................................... 30
REVEDERE ................................................................................................ 32
DIN CAUZA PREA MULTOR LIPSURI ................................................. 33
MI-E VIAȚA UN OCEAN DE GRI .......................................................... 34

SCRISOARE CĂTRE CRISTIANA ........................................................... 35
IARNA PE ULIȚĂ ..................................................................................... 36
SCRISOARE CĂTRE CHARLES BAUDELAIRE .................................... 37
*** ................................................................................................................ 38
ALARMĂ DE GRADUL ZERO ................................................................ 39
VINE APOCALIPSA .................................................................................. 40
SCRISOARE CĂTRE DOAMNA X (1) ..................................................... 41
PERCEPTORII ACEȘTIA ......................................................................... 42
ȘI CUM MERGEAM AȘA ......................................................................... 43
RUGĂCIUNE (1) ....................................................................................... 44
GREU CA UN TĂVĂLUG ......................................................................... 45
LIPSA DE PROBE ...................................................................................... 46
RUGĂMINTE (1) ...................................................................................... 47
BLESTEM (1) ............................................................................................. 48
FRAGMENT DE AUTOBIOGRAFIE (2) ................................................... 49
CA SĂ EVIT SCANDALUL ....................................................................... 50
PIERDEREA SINELUI .............................................................................. 51
ANUNȚ ...................................................................................................... 52
STAU ÎN AFARA MEA .............................................................................. 53
SPAIMĂ ...................................................................................................... 54
VIAȚĂ DE CÂINE ..................................................................................... 55
SPOVEDANIA UNUI HOȚ ..................................................................... 56
RĂSPUNS LA O SCRISOARE (1) ............................................................. 57
POEM CU TITLUL „FĂRĂ TITLU” ........................................................ 58
PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ ........................................................... 59
UTOPIE ...................................................................................................... 60
SĂ NU ZICEȚI CĂ NU V-AM SPUS! ...................................................... 61
TRAGEDIE ÎN CER (1) ............................................................................ 62
DAR SĂ PRIVIM ........................................................................................ 63
DE CÂTE ORI ............................................................................................ 64
ABIA TÂRZIU ............................................................................................ 65
SFATURI ..................................................................................................... 66
ARTĂ POETICĂ ........................................................................................ 67
*** ................................................................................................................ 68
APROAPE SONET ..................................................................................... 69
NU MAI LĂSA POETUL SĂ ODIHNEASCĂ ......................................... 70
POETUL ..................................................................................................... 71
POVESTE ................................................................................................... 72
POVESTE DE-ADORMIT BUNICII ...................................................... 73
SEMAFOR (3) ............................................................................................ 74

SUNT NOPȚI ÎN CARE ........................................................................... 75
EMINESCU ................................................................................................ 76
ARGHEZI ................................................................................................... 78
NICHITA .................................................................................................... 79
DINESCU ................................................................................................... 80
DIALOG (1) ............................................................................................... 81
POEȚII, SOLDAȚI NEINSTRUIȚI ......................................................... 82
ÎN ULTIMA VREME ................................................................................. 83
VELEITARUL ............................................................................................. 84
UNOR DETRACTORI ............................................................................. 85
SISIF ȘI PASĂREA MĂIASTRĂ ................................................................ 86
BRÂNCUȘIANĂ ........................................................................................ 87
PSALM (1) .................................................................................................. 88
PSALM (2) .................................................................................................. 89
3 SPRE 4 SEPTEMBRIE 1952 ................................................................... 90
MI-AM SFĂTUIT MÂINILE ..................................................................... 91
SUNT UN FRANÇOIS VILLON ............................................................. 92
FOCAR DE ÎNGERI .................................................................................. 93
JEANA LU’ ION ......................................................................................... 94
BALADĂ (1) ............................................................................................... 95
BALADĂ (2) ............................................................................................... 96
DOAMNE, DACĂ-MI EȘTI PRIETEN .................................................... 97
ELEGIE ....................................................................................................... 99
DEVORATĂ DE LUPI ............................................................................. 100
SCRISOARE DE ADIO ........................................................................... 101
CONFUZIE .............................................................................................. 102
*** ............................................................................................................. 103
TOAMNA ................................................................................................. 104
AFLAI DE LA ZĂPEZI ............................................................................ 105
COMENTAREA UNEI SENTINȚE ....................................................... 106
SUNT MAI PUȚIN C-UN VERS ........................................................... 107
CÂNTEC (2) ............................................................................................ 108
RAPORT ................................................................................................... 109
E-ATÂTA ALB ........................................................................................... 110
PASTEL ..................................................................................................... 111
DIALOG ................................................................................................... 112
RĂSPUNS LA O SCRISOARE (2) ........................................................... 113
SCRISOARE DE DRAGOSTE ................................................................ 114
IUBITA POETULUI ................................................................................ 115
INCEST .................................................................................................... 116

O CĂLĂTORIE ÎN ZORI ........................................................................ 117
DIALOG (2) ............................................................................................. 118
BATĂ-L PUSTIA DE ARHITECT! ......................................................... 119
ȘI CUM MERGEA SPRE CASĂ .............................................................. 120
SOMN AGITAT ....................................................................................... 121
BALADĂ (3) ............................................................................................. 122
STAU ȘI MĂ-NTREB .............................................................................. 123
DACĂ MĂ-NTREBI ................................................................................ 124
DIALOG NOCTURN ............................................................................. 126
TEAMĂ ..................................................................................................... 127
MISTER .................................................................................................... 128
SECHESTRU ........................................................................................... 129
VRÂND SĂ DEVINĂ PEGAS ................................................................. 130
GHINION ................................................................................................ 131
PSALM (3) ................................................................................................ 132
DOAMNE, NU-ȚI MAI CERTA FIUL ................................................... 133
RĂTĂCIRE ................................................................................................ 134
RĂBUFNIRE ............................................................................................ 135
SFAT ............................................................................................................ 136
ÎNCERCARE DE MITUIRE ................................................................... 137
MI-E DOR DE MINE .............................................................................. 138
DESPĂRȚIRE FĂRĂ LACRIMI .............................................................. 139
CATRENE (I) ........................................................................................... 140
CATRENE (II) .......................................................................................... 141
CATRENE (III) ........................................................................................ 142
CATRENE (IV) ........................................................................................ 143
RUGĂMINTE (2) .................................................................................... 144
DISCURSUL ÎNGERULUI VESTITOR ................................................ 145
BALADĂ (4) ............................................................................................. 146
DIALOG IMAGINAR .............................................................................. 147
SCRISOARE CĂTRE DOAMNA X (2) ................................................... 148
CURTEA CU „PRIETENI” ..................................................................... 149
STAU PESTE DRUM DE MINE (1) ....................................................... 150
STAU PESTE DRUM DE MINE (2) ....................................................... 151
DIALOG PESTE GARD .......................................................................... 152
TRISTEȚE (1) .......................................................................................... 153
ÎNTÂLNIRE CU BUCLUC ..................................................................... 154
SFÂNTUL PETRU-I TARE CĂTRĂNIT ................................................ 156
REGRET (2) ............................................................................................. 157
TRAGEDIE ÎN CER (2) .......................................................................... 158

*** .............................................................................................................. 159
DISTIH PE VERTICALĂ ........................................................................ 160
CÂNTEC DE DRAGOSTE ..................................................................... 161
SUNT OSTENIT ..................................................................................... 162
PAGINĂ DE JURNAL ............................................................................. 163
TRISTEȚE (2) ........................................................................................... 164
SCRISOARE DE DINCOLO (1) ............................................................. 166
DESTĂINUIRE ......................................................................................... 168
SCRISOARE DE DINCOLO (2) ............................................................. 169
ÎN LOC DE „POSTFAȚĂ” ....................................................................... 170
COMENTARII CRITICE
ION CEPOI .............................................................................................. 173

NICOLAE GÎTAN ................................................................................... 175
ION POPESCU ........................................................................................ 177
CONSTANTIN DUMITRACHE ........................................................... 178
GHEORGHE GRIGURCU ..................................................................... 180
TOMA GRIGORIE .................................................................................. 181
GEO VASILE ............................................................................................ 184
NICOLAE DRAGOȘ ............................................................................... 187
ION HIRGHIDUȘ ................................................................................... 194
EMILIA DABU ......................................................................................... 197
ION POPESCU-BRĂDICENI ................................................................ 200
FLORIN ȚENE ........................................................................................ 203
VALENTIN TAȘCU ................................................................................. 206
PAUL ARETZU ........................................................................................ 210
ION PACHIA TATOMIRESCU .............................................................. 214
ADRIAN DINU RACHIERU .................................................................. 218
ANDREI PETRUȘ ................................................................................... 221
VALERIA MANTA-TĂICUȚU ................................................................ 224
LAZĂR POPESCU ................................................................................... 229
ION TRANCĂU ....................................................................................... 234
MARIN I. ARCUȘ .................................................................................... 237
ALENSIS DE NOBILIS ........................................................................... 241
AURELIU GOCI ...................................................................................... 245
MIRCEA BÂRSILĂ .................................................................................. 247
MIHAI DUȚESCU .................................................................................. 252
VIRGIL DUMITRESCU ......................................................................... 254
LUCIAN GRUIA ...................................................................................... 256

LAZĂR POPESCU ................................................................................... 259
VALERIA MITU ....................................................................................... 265
DANIELA MICU ..................................................................................... 272
MIHAELA MERAVEI .............................................................................. 275
ȘTEFAN VLĂDUȚESCU ........................................................................ 281
ADRIAN ALUI GHEORGHE ................................................................. 284
ALEXANDRU SFÂRLEA ......................................................................... 286
ADRIAN DINU RACHIERU .................................................................. 289
ANA DOBRE ........................................................................................... 292
ION ROȘIORU ........................................................................................ 296
DANIEL MARIȘ ...................................................................................... 301
OTTILIA ARDELEANU ......................................................................... 304
MONICA GROSU ................................................................................... 310
IRINA LAZĂR .......................................................................................... 314
MIOARA BAHNA .................................................................................... 318
ALEX ȘTEFĂNESCU ............................................................................... 323
AURELIAN ZISU ..................................................................................... 327
ILIE GORJEAN ........................................................................................ 333

SPONSOR:
S. C. „Cristiana Magherescu” S.R.L.


Carte Poezii Spiridon Popescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Poezii Spiridon Popescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SPIRIDON POPESCU

FERICE DE CEL ORB

Ferice de cel orb 1

Portretul autorului de pe coperta 1:

Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale

FERICE DE CEL ORB

Aflând că versul meu conține

Deci, dragă cititorule, să știi

Mai locuiam cu cineva în mine

N-am mai putut să-l sufăr pân’ la urmă

Acum privește: eu plătesc chirie,

M-am aruncat în mine îmbrăcat,

Lacul acesta îmi părea ciudat,

Și, cum lăuntrul meu era mai jos

Acheronul și-a ieșit din maluri

Cei care veniseră să-l treacă

- Doamne, ia aminte: nu cumva

Îndrăgostită, foc, de poezie –

Poetul, însă, om ciudat din fire,

Sunt de zăpadă, oamenii mă pot

El e făcut din fier; și fieru-i tare;

Am fost ursit de-o ursitoare rea

Doamne, te rog, cât un sobor de popi,

Doamne, te rog, veghează-i Tu pe îngeri

Ruine, peste tot ruine:

Ruine, peste tot ruine!...

Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,

Mi se făcuse propunerea să mă nasc pasăre,

Astăzi regret că n-am ascultat de propunerea zeilor

Poetul susținea cu tărie

Vai de nenorocitul stihuitor

Îi dădusem întâlnire în fața bibliotecii din Alexandria.

Astăzi, Dumnezeu își dă cu pumnii în cap:

Ferice de tine, Omule simplu! –

Pe când mie, Poetul,

Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral,

Să ne mai mire faptul

Azi sunt bogat: tocmai primii o șpagă

Azi pot să-mi cumpăr (în sfârșit!) o fragă.

Obiceiul acesta a fost preluat și de oameni

Pasărea își ieșise din minți –

Susținea peste tot

Sunt mai sărac

Ferice de cel orb 31

Îmi întâlnii tristețea

Din cauza prea multor lipsuri,

Mi-e viața un ocean de gri,

Nu-i o scofală a trăi,

Deci, hai să punem punct pe i:

Iubito, nu știu dacă știi:

Iubitei mele îi miroase gura,

Scârbit, credeam că lângă ea mai pot

Dar iată, ea mai mult mă întristează,

O, Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea,

Întors dintr-o bătălie mai lungă,

Se-anunță o furtună mare –

Cu toate astea, mi s-a spus

Să nu mi-o poată smulge vântul

Vine Apocalipsa, domnilor! Ascultați:

Crucea mamii lor, de atei!

Mă zbat să scap de moarte,

Se scuturase filamentul poeziei

Și, cum mergeam așa, pe dibuite,