ANTOLOGIA

IOLANDA MIREA
FLOARE DE IRIS
– o antologie de texte literare –
Coperta și tehnoredactarea: ing. Tiberiu Grigoriu
Floare de iris: o antologie de texte literare

(ediţie tipărită, 2022)
Autor: Mirea Iolanda
ISBN: 978-973-0-36440-8.
IOLANDA MIREA
FLOARE DE IRIS
– o antologie de texte literare –
Târgu Jiu
2022
O antologie de texte literare
PREFAȚĂ
Prezenta Antologie cuprinde texte literare sem-
nate de următorii autori: Aurel Antonie, Iolanda
Mirea, Adrian Frățilă, Ion Trancău, Petre Don,
Șerban Mărgineanu, Ana Văcărașu și Alexandru
Berceanu.
Aurel Antonie prezintă un fragment din roma-
nele Cenușa și Castelul, Iolanda Mirea prezintă
fragmente din Lecția de nisip – poezie și romane-
le Soare în decembrie și Tangoul se dansează
în doi.
Adrian Frățilă participă cu poezii antologate de
autor și Ion Trancău cu fragmente critice din cartea
Un compendiu critic, editată la CJCPCT Gorj,
2012.
Primii patru autori sunt membri ai cenaclului
Columna din Tg. Jiu și s-au format între anii 1970-
2000, când gruparea literară era condusă de pro-
fesorul Titu Rădoi.
Scriitorul Petre Don din Arad participă cu frag-
mente de proză și un grupaj de poezie, Șerban
Mărgineanu din București prezintă fragmente din
romanele sale Beduinul atomic și Legende ur-
bane și Ana Văcărașu din Iași, traducătoare de
limba spaniolă, ne prezintă texte din romanele Re-
beca și Desenele copilului monstru.
5
FLOARE DE IRIS
Alexandru Berceanu din Oradea ne prezintă un

grupaj de poezie cu ultimele apariții, nepublicate,
inedite, adevărate bijuterii literare.
Antologia, în întregul ei, cuprinde genuri literare
importante, poezie, proză și critică literară, inclu-
zând autori profesioniști, membri ai USR, dar și
autori mai tineri care pășesc pe calea afirmării.
Autorul
6
AUREL
ANTONIE
S-a născut la 20 octombrie
1947 în comuna Castranova,
județul Dolj.
Este absolvent la Academiei
de Studii Economice din București.
Locuiește în Tg-Jiu.
Cărți publicate: Mozaicul (proză scurtă), 1983;
Scrisoare către animalele mici (roman); 1986,
Cenușa (roman), 2006; Castelul (roman), 2019.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Referințe critice: „Mozaicul e o culegere de
schițe și povestiri de factură fantastică și realism
magic nu o dată călit la temperatura parabolei”.
(Laurențiu Ulici, Româ-
nia literară, 1983)
Motto:
Eu scriu doar cărțile
pe care mi-ar fi plăcut
să le citesc.
Aurel Antonie
Primele referiri la
Carte le găsim în tăbli-
țele de piatră desco-
perite de Churchward
în 1868 într-un vechi
7
FLOARE DE IRIS
templu budist din India. Stând mai mulți ani în zonă

se împrietenește bine cu preotul templului. Acesta
îi dezvăluie că tăblițele au fost scrise în urmă cu
peste 25.000 de ani în Țara Mu, de unde au ajuns
în Birmania și apoi în templul în care se găseau
acum, și unde au fost păzite vreme de cincispre-
zece milenii. Tot după sfatul preotului, care îi arată
cum trebuiesc interpretate semnele misterioase
de pe tăblițe, Churchward reușește să le descifre-
ze. Printre altele, textul lor incomplet pomenește
și de o Carte minunată pe care o avea regele Țării
Mu, și din care citea zilnic. Așa cum au fost salva-
te tăblițele de piatră, probabil că a scăpat și Car-
tea, fiind adusă în Birmania de unul dintre puținii
supraviețuitori ai dezastrului ce a scufundat într-o
noapte, în urmă ce 16.000 de ani, continentul Mu
sub valurile Pacificului.
Referindu-se la aceeași perioadă, manuscrisul
maya Codex troanus, descifrat de Brasser de
Bourbourg, ne relevă că Ra-Mu, regele celor zece
popoare ce locuiau pe continentul Mu, mergea o
dată pe an în fiecare din cele șapte orașe ale țării
și citea mulțimii din Carte.
Tot în această perioadă de început, Cartea este
pomenită în Listele Regale de la Larsa și Nippur,
ca aparținând lui Enmenluanna, regele din Badtaibir,
cel care a trăit 43.000 de ani.
Omul își făcuse un obicei. În fiecare după-amia-

ză își lua scaunul cu spătar înalt și ieșea pe culoar.
Ajuns aici, se așeza cu spatele la ușa pe care o
8
închidea cu mare grijă, și privea gânditor palierul.

Nu erau prea multe de văzut: ușile celorlalte apar-
tamente, scara care urca la etajul următor și cele
două plante (să fi fost leandri?) puse în butoiașe
micuțe de lemn prinse în cercuri de fier și vopsi-
te în verde. Cel care le așezase acolo voise să
sugereze un colț de natură, dar trebuia să depui
un mare efort imaginativ pentru a te sugestiona că
butoiașele acelea verzi, de pe care vopseaua în-
cepuse să se cojească, și cele două plante ofilite
și pipernicite, ar avea ceva comun cu natura. Dar
pe el nu-l preocupau plantele pe care, de altfel,
nici nu le observa. El medita în liniște și faptul că
știa ușa din spate bine închisă îi dădea un sen-
timent inegalabil de siguranță și echilibru. Lăsată
deschisă, ar fi avut tot timpul senzația că este privit
din spațiul gol al încăperii din spatele lui. Este ade-
vărat că privirile obsesive ale camerei ar fi trebuit
să treacă, înainte de a ajunge la el, prin holul de la
intrare, dar aceasta nu le scădea cu nimic din in-
tensitate. Ba chiar le mărea presiunea, ca și cum,
trecând prin hol, ar străbate tunelul de fugă al unui
accelerator de particule. Or, ce poate fi mai apăsă-
tor pentru un om care stă pe scaun încercând să
fie impasibil și obiectiv, decât o privire obsedantă
care-l scormonește în ceafă.
Ușa dură și inflexibilă din spatele lui se opunea
privirilor încăperii, nu atât pentru a-l proteja pe el,
ale cărui sentimente în fața ușii aveau prea puțină
importanță, ci doar din orgoliu profesional, întrucât
ea înțelegea să-și facă datoria așa cum se cuvine.
9
FLOARE DE IRIS
Or, menirea ei era să nu se lase pătrunsă de priviri,

indiferent dacă acestea proveneau de la un om in-
discret sau de la o cameră agasantă în curiozitatea
ei nestăpânită. Imparțialitatea ușii îi crea omului un
cald sentiment de recunoștință. Ce bine ar fi dacă
toate lucrurile ar fi la fel de conștiincioase!
Un alt motiv, cel puțin la fel de puternic, care-l
făcea să stea cu spatele la ușă, era atitudinea pe
care înțelegea s-o aibă față de cameră și anume
una de indiferență voită sau chiar de frondă. Pen-
tru cineva care l-ar fi cunoscut bine, felul lui de a
se purta în după-amiezele când stătea pe palier,
era o reacție firească la atitudinea pe care o avea
camera față de el. Dar cine putea pretinde că-l cu-
noaște cu adevărat? În camera pe care o disprețu-
ia, se afla, desigur, și cartea, pe care nu ar fi dorit
să o jignească. Dar el spera că aceasta, închisă
între copertele ei, preocupată să-și modifice textul,
nu-i va sesiza răceala.
Treceau vecinii și-l salutau. Le răspundea distrat.
– Ați ieșit să luați aer? îl întrebau ei politicoși.
– Nu! Am ieșit pentru a fi mai în afară.
Oamenii aveau un moment de perplexitate, apoi
răspundeau evaziv:
– Da, desigur…
– Înțelegeți? În felul acesta pot să fiu mai obiec-
tiv, mai liber și mai independent. Față de cameră!
mai adăuga văzându-le figurile nedumerite.
– Da, desigur… repetau vecinii și plecau salu-
tând scurt. Unii pe trepte în sus, alții pe trepte în
jos. Circulau oamenii. Numai el rămânea impasi-
10
bil pe scaun în fața ușii. Deosebit de independent,

obiectiv, liber și, ar fi spus camera, inutil.
Stătea pe culoar răspunzând la saluturile vecini-
lor până se însera. Atunci când răcoarea palierului
devenea frig, renunța la libertate, obiectivitate, in-
dependență și toate celelalte și intra înapoi. După
ce își rezolva micile treburi de rutină, se băga în
pat și lua cartea de pe noptieră. O deschidea la
întâmplare și citea până când adormea.
Cartea și-o procurase cu totul și cu totul întâm-
plător, într-o după-amiază, în drumul lui spre casă.
Se oprise în fața unei librării și privea prin vitrină
picioarele unei femei care răsfoia cărțile. Ar fi vrut
ca femeia să aibă nevoie de o carte de pe un raft
ceva mai de sus și să apeleze la scărița care era
rezemată alături, dar n-a fost să fie așa. Librarul,
care îl observase cu câtă convingere privește, a
ieșit în ușă și l-a invitat înăuntru spunându-i că are
cărți noi, cărți rare, ediții de lux, manuscrise vechi
și că, dacă era să-l crezi, avea în prăvălioara lui
orice ți-ai fi dorit.
A intrat neconvins, și nu atât din imboldul de a
cumpăra ceva, cât din dorința de a vedea mai de
aproape femeia. Pe lângă asta, mai era și un sen-
timent nedefinit de jenă față de vânzător, pe care
nu putea să-l refuze. Nu reușea niciodată să rezis-
te la insistențele negustorilor, așa că, de regulă,
ocolea orice magazin. Era adeptul unei vieți cum-
pătate și sobre, în care să dispui de cât mai puține
obiecte, altfel existența se complică mult și inutil.
Considera lucrurile ca pe un balast în calea omului
11
FLOARE DE IRIS
spre fericire, și, mai ales, spre libertate. Ele îți în-
greunează mișcările, legându-te de un anumit loc,
îngustându-ți spațiul vital, necesitând reparații și
îngrijiri, obligându-te să-ți schimbi modul de viață,
gestica, modelându-te după forma și funcționalita-
tea lor, așa încât, pe nesimțite, se transformă din
servitori în stăpâni tiranici și neiertători.
Înăuntru a început să-și plimbe privirile peste raf-
turile înțesate cu cărți, trăgând cu coada ochiului
spre femeie. Dar oricum s-ar fi sucit nu reușea să-i
vadă fața. Deși nu voia nimic de la ea, faptul că nu
putea să-i vadă chipul îi producea o ușoară iritare. În
sfârșit, s-a apropiat decis de ea, dar femeia, parcă
simțindu-l, a lăsat pe măsuță cartea pe care o răs-
foia și a părăsit librăria. Primul gând a fost să se ia
după ea, dar bunul simț l-a împiedicat să o facă. N-ar
fi vrut ca librarul să rămână cu impresia că a intrat
doar pentru femeie. A ridicat volumul abandonat de
necunoscută și s-a îndreptat spre vânzător.
– Văd că vă pricepeți! spuse acesta uitându-se
la carte.
Probabil că celălalt era amabil, sau poate ironic,
întrucât o luase la întâmplare. De regulă, nu citea,
considerând că este mult mai important să medite-
ze singur la toate, decât să-și piardă vremea cu citi-
tul. Prin meditație putea ajunge la înțelegerea unor
lucruri pe care cărțile nu i le vor dezvălui niciodată.
Și asta pentru că cei care scriu nu au timp să me-
diteze, iar dacă au timp, nu mai simt nevoia să co-
munice și celorlalți cele aflate. În fond, chiar dorința
de a discuta nu dovedește decât necunoaștere sau,
12
în cel mai bun caz, o nesiguranță ce te îndeamnă

să te verifici confruntându-te cu ceilalți. Dar acum
nu mai era nimic de făcut. Gestul de a lua cartea
fusese săvârșit, și acesta îl aruncase în mecanis-
mul implacabil al vânzării-cumpărării din care nu
mai exista scăpare. Singurul gând care-l mai con-
sola era că la primul coș de pe stradă va scăpa de
această inutilă povară. Cum librarul nu mai spunea
nimic și-l privea de parcă l-ar fi văzut pentru ultima
oară, omul întoarse cartea pe toate fețele pentru a
vedea cât îl costă gestul lui nesăbuit. Cum nu avea
prețul tipărit, se văzu nevoit să întrebe cât costă.
– Cât costă? repetă librarul întrebarea de parcă
nu reușea să se dumirească cum poate un om să
fie atât de ignorant. Cartea aceasta este inestima-
bilă! Costă atât de mult încât nu vă pot cere nimic
pe ea. V-o dăruiesc. Orice preț aș cere ar fi o jignire!
Omul n-a prea înțeles pentru cine ar fi fost o jig-
nire, așa că l-a lăsat pe celălalt să mediteze asupra
prețului anumitor cărți inestimabile, și cu un simplu
„mulțumesc” a ieșit. Vânzătorul l-a condus până la
ușă și i-a urat să fie fericit. Puțin încurcat de tur-
nura afectivă pe care o luase întreaga afacere, i-a
promis că va mai trece pe acolo, dar librarul avea
serioase îndoieli în această privință, pentru ca, în
final, să declare cu convingere că omul nu-l va mai
vizita niciodată. A plecat cu volumul sub braț. Ce
putea să mai facă. Multă vreme l-a simțit pe vân-
zător cum stă în ușa prăvăliei și privește după el.
Modul destul de neobișnuit în care și-a procu-
rat-o l-a împiedicat să o arunce în primul coș. Apoi
13
FLOARE DE IRIS
era curios să vadă ce cărți o interesau pe femeia

aceea. Ajuns acasă, a răsfoit-o în timp ce-și încăl-
zea mâncarea. Surprins, constată că aceasta nu
avea titlu, autor sau vreo altă însemnare care să-i
indice cât de cât conținutul. În rest era o carte fru-
moasă, învelită în coperte de piele fină. Pe hârtia
albă și lucioasă, tiparul era imprimat clar, iar carac-
terul literelor, precum și așezarea în pagină, erau
alese cu bun gust. Totul era făcut pentru o lectură
agreabilă. A început să citească o povestire, dar
n-a reușit s-o termine întrucât mâncarea fumega și
a lăsat-o pentru mai târziu. Seara, în pat, a căutat
povestirea, dar n-a mai găsit-o, așa că a început o
alta. După câteva pagini îl prinse somnul. A doua
zi își propuse ca seara să revină asupra povestirii,
întrucât i se păruse interesantă. A revenit, dar nu-
mai asupra cărții, întrucât povestirea n-a mai gă-
sit-o. I se părea deja ciudat ca în trei-patru sute de
pagini să nu mai regăsească o povestire, dar cu
timpul s-a obișnuit.
Primul, și de fapt singurul, conflict pe care l-a
avut cu cartea a survenit cam la o săptămână de la
prima lor întâlnire. Inițial se împrieteniseră repede,
s-ar putea spune suspect de repede. Ea îi poves-
tea o mulțime de întâmplări și istorioare la care el
nu gândise în nici una din meditațiile lui. Se lăsa
furat de cele citite ca de o dulce beție necunos-
cută până atunci. Singurul inconvenient era că nu
reușea să termine nici o povestire, dar descoperi
chiar o plăcere în acest fel de a citi. Ceea ce nu
afla din lectură, completa el. Imagina fel de fel de
14
finaluri: unele plauzibile, altele fanteziste sau de-a

dreptul imposibile.
Dacă în primele zile privise cartea cu detașare
și superioară înțelegere, ajunsese să se obișnu-
iască atât de mult cu ea încât, datorită reflexelor
formate, nu mai reușea să adoarmă fără să citeas-
că câteva pagini. De fiecare dată când ceda ispitei
de a o deschide, își spunea că va avea timp de
meditație mai târziu, când se va plictisi de ea, în-
trucât era sigur că odată și odată se va plictisi, o
va abandona și nu va mai cumpăra o alta. Dar tot
amânând mereu timpul pentru meditație își pierdu
vechile deprinderi și lectura deveni indispensabilă.
Cartea se instaurase cu drepturi depline în viața
lui și își lua tainul de timp cu un firesc dezarmant.
În rarele momente de luciditate, când nu-l subjuga
pe deplin, o bănuia de intenții ascunse. Ea încerca
să-l întoarcă de la meditațiile lui solitare, în care
căuta esența fenomenelor, spre lucruri mai ome-
nești, mai directe, spre povești simple despre rela-
țiile dintre oameni.
Sesizând pericolul care-l pândea, avu câteva
încercări de revoltă și fu gata să o arunce în cre-
matoriu, dar renunță. Era în situația fumătorului
care vrea să se lase de fumat nu aruncând țigările,
ci purtându-le mereu asupra lui. Voia ca victoria
asupra cărții, și chiar asupra lui însuși, să fie de-
plină și conștientă, nu generată de împrejurări. O
închidea binișor și, în loc să o arunce, așa cum îi
dicta primul impuls, o punea alături pe noptieră,
apoi încerca să adoarmă. Evident că nu mai reu-
15
FLOARE DE IRIS
șea. Nici de meditat nu mai era chip. Se gândea

nepermis de mult la povestirea pe care tocmai o
citise și, tot chinuindu-se să adoarmă, îl prindeau
zorile privind în sus.
Cam în această perioadă s-a agravat și conflic-
tul lui cu încăperea. Tot stând cu ochii în tavan,
încercând să nu citească, număra pereții și pipăia
cu privirea toate colțurile, petele, parchetul, cana-
tul ferestrei mari și a celei mici și pânditoare, și
toate celelalte amănunte pe care până atunci nu
le luase în seamă. El considerase că trăiește în-
tr-o cameră normală, făcută pentru a locui în ea.
Abia în lungile nopți de nesomn observase că și
aceasta avea o viață proprie, cu totul independen-
tă de a lui, paralelă și chiar ostilă. Da, ostilă! Era
un fapt pe care-l descoperea cu surprindere și cu
oarecare teamă. Cum să nu-ți fie teamă când afli
atât de târziu în ce condiții ai locuit până acum.
În locul unui sentiment ocrotitor și reconfortant de
siguranță pe care trebuia să i-l sugereze interiorul,
iată că se pomenea între patru pereți indiferenți și
reci care, dacă nu luaseră încă nici o atitudine îm-
potriva lui, o făcuseră numai și numai din dispreț.
Un dispreț suveran pe care camera nu încerca nici
măcar să-l ascundă. Poate că nu aștepta decât un
gest necugetat din partea lui pentru a trece la atac.
Omul își rememoră toate acțiunile în care era im-
plicată camera și constată că intuiția îl împiedicase
să săvârșească ceva care ar fi putut să-i rănească
acesteia orgoliul. Existau, probabil, și încăperi mai
blajine, dar el nu putea garanta. Putea, cel mult,
16
presupune. Dacă până acum nu-și făcuse astfel

de probleme, ci trecuse cu o ușurință condamnabi-
lă pe lângă ele, de acum, gata! S-a terminat cu in-
conștiența! Va trebui să-și reconsidere punctul de
vedere asupra lor. Despre camerele în care locui-
se înainte de a se muta aici, nu putea afirma dacă
au fost binevoitoare sau nu. Și nu putea întrucât,
neacordându-le atenție atunci, acum era greu ca,
bazându-se numai pe memoria lui care, în paran-
teză fie spus, nu era dintre cele mai bune, să-și
dea seama de atitudinea acestora.
Ba, uneori, avea senzația stranie că nu el și-ar
fi ales această locuință, ci că încăperea l-a ales pe
el. În perfidia ei, s-a interesat de felul lui de a fi de
la celelalte locuințe pe unde mai trecuse și, aflând
cât de naiv și de îngăduitor era, a uneltit să-l atra-
gă aici și să-l aibă ca locatar. Cât de târziu ajungea
să înțeleagă că tot timpul nu făcuse decât jocul
încăperii care-l manevrase după bunul ei plac. Și,
în loc să ia atitudine, să întreprindă ceva concret
pentru a repune lucrurile în ordinea lor firească, el
dezertează împreună cu scaunul pe culoar, unde
te trage curentul și trec vecinii.
De acolo, de pe scaun, judeca încăperea cu
foarte multă obiectivitate. O judeca și o găsea vi-
novată pentru că era închisă, nereceptivă la pro-
blemele existenței lui. Nu participa la dorința lui de
a fi liber, independent și obiectiv. Era prea legată
de celelalte camere din bloc, participând la viața și
zgomotele lor secrete și de neînțeles, interesân-
du-se prea puțin de el, care era personajul central.
17
FLOARE DE IRIS
1 2
Aurel Antonie (1) împreună cu Gheorghe Grigurcu (2) – Foto Vasi Pleșea
Mai ales când stătea pe culoar. Era absentul de

care încăperea avea nevoie pentru a fi, la rândul
ei, liberă, independentă și obiectivă.
Încercase un timp să facă abstracție de came-
ră și de problemele pe care aceasta i le ridica și
să adoarmă numărând pereții, muchiile, colțurile,
dar nu reușise. I se părea straniu să constate că
la numărătoare îi ieșeau cinci pereți când, în rea-
litate, nu erau decât patru. Făcuse chiar și o schi-
ță la scară a încăperii și pereții erau patru. Numai
când îi număra stând întins pe pat și încercând
să adoarmă, îi ieșeau cinci. Când a chemat un
meșter să-i zugrăvească, i s-a plâns de această
incertitudine și l-a întrebat câți pereți crede el că
are încăperea.
– Șase! a răspuns zugravul fără să clipească.
Omul a rămas și mai derutat. N-a mai continuat
discuția, deși ar fi vrut să-i spună celuilalt toate ne-
cazurile pe care i le cășuna lui încăperea. Oricum,
18
el, ca om umblat, prin specificul meseriei, printr-o

mulțime de locuințe, a avut posibilitatea să le cu-
noască și să le înțeleagă mai bine. Eventual, îi pu-
tea da și lui o mulțime de sfaturi folositoare despre
felul în care poate fi domolită o cameră, ținută în
frâu și silită să se comporte civilizat. Dar a rezis-
tat tentației. Camera și-ar fi dat seama cât este de
slab, de vreme ce are nevoie de ajutor din afară și
ar fi trecut la măsuri represive mai târziu când ar
fi rămas numai ei doi. Față de cameră nici un mo-
ment de slăbiciune! Acum îi părea rău că vorbise
în prezența ei despre numărul pereților.
Stătea încruntat și-l privea pe meseriaș cum
lucrează. Zugravul i se părea a fi un adevărat de-
miurg al încăperii. Nonșalanța cu care lovea zidu-
rile cu bidineaua dovedea că nu-i este defel tea-
mă de pereți și de încăperi, pe care le domina și le
supunea. I-ar fi plăcut să aibă detașarea meșteru-
lui, dar asta nu era cu putință. Nefiind zugrav, nu
avea de unde să se inițieze în tainele pereților. El
nu era decât funcționat la stat, cu salariu fix și ca-
meră cu chirie. Probabil că meseriașul și-o fi dat
seama cu cine are de-a face întrucât, la sfârșit, nu
voise să-i ia nici un ban. Cu toate insistențele, se
ținuse tare. Că n-are acum nevoie de bani, că vine
el mai târziu după ei, că nici n-a făcut mare lucru,
că un prieten e mai valoros decât niște amărâți de
bani, că va mai trece el pe aici dacă nu deranjea-
ză…
– Puteți veni oricând considerați că aveți nevoie
de…
19
FLOARE DE IRIS
– Am să vin! Cu siguranță că am să vin. Eu vă

mulțumesc că mi-ați oferit prilejul să vă cunosc. La
revedere și să auzim de bine.
După plecarea zugravului, omul și-a primit pe-
deapsa. Noaptea, când refuza să citească și nu-
măra pereții îi ieșeau când șase, când trei, ba o
dată i-au ieșit chiar șapte. Numai patru nu i-au mai
ieșit niciodată. Or, un asemenea paradox este su-
ficient pentru a te ține treaz până în zori. În nopțile
de insomnie începuse să-l bănuiască și pe zugrav,
că i-ar fi dereglat ceva pe la pereți în cârdășie evi-
dentă cu încăperea.
Când simțea că nu mai poate suporta pereții,
revenea la carte. Și aceasta îl fura cu poveștile ei
și somnul venea repede. Cu timpul începuse să nu
mai dorească să lupte împotriva ei. Ba avea chiar
momente în care o considera ca pe un adevărat
dar ceresc, ca pe un aliat credincios împotriva sur-
dei rezistențe pe care o opunea camera. Ajunse-
se într-o dependență absolută față de citit. Uitase
aproape cu desăvârșire de zilele fericite în care
stătea și medita. În fond, fiecare om își are viciile
sale de care nu se poate dezbăra întreaga viață.
El de ce n-ar avea viciul cititului, care este destul
de acceptabil, ba chiar recomandabil.
20
Prima zi
În dormitorul Exce-
lenței Sale, telefonul
sună prelung. Contele
întinse mâna, bâjbâind
prin întuneric, și ridică
receptorul. La telefon
era un șef de birou de
la Cancelaria Centrală
care, după ce își ceru
îndelung scuze pentru
faptul că își permite să o
deranjeze pe Excelența
Sa la o oră atât de nepotrivită, îi spuse că arpento-
rul, căruia Schwarzer îi ceruse permisul care să-i
îngăduie să doarmă peste noapte pe domeniile
Castelului...
— Care Schwarzer? îl întrerupse Contele.
— Excelența Voastră, Schwarzer este fiul subad-
ministratorului care are în grijă podurile Castelului.
— Nu-l știu.
— Excelență, Schwarzer este tânărul acela
care îi face curte domnișoarei Gisa, învățătoarea
din sat.
— O știu, da, îmi aduc aminte de ea! spuse
Contele, aprinzând veioza și ridicându-se în capul
oaselor. Parcă avea și o pisică. Nu știți, mai are
pisica aceea?
— N-aș putea să vă spun, Excelență.
21
FLOARE DE IRIS
— Nu-i nimic. Să revenim la Gisa. Ce-i cu ea?

— Nu-i nimic cu ea, Excelență, răspunse func-
ționarul ușor stânjenit, vă spuneam că Schwarzer
i-a cerut arpentorului, care dormea în sala de mese
de la Hanul Podului, autorizația de a poposi peste
noapte pe domenii.
— Care arpentor?
— Nu-l cunosc, Excelență. Dar Schwarzer i-a
cerut autorizația, și el n-o avea.
— Și trebuie să ai o autorizație pentru a dormi
în hanul acela?
— Nu pentru localnici, dar pentru un străin care
poposește acolo este necesară, Excelență, întrucât
Hanul Podului este situat pe Domeniile Senioriale.
— Și ce-i cu asta? nu se dumiri Contele.
— Autorizația respectivă trebuie să fie semnată
de Excelența Voastră.
— Este pentru prima dată când aud despre așa
ceva. Și, oricum ar fi, mi se pare inadmisibil să fiu
trezit din somn pentru a semna cine știe ce autori-
zație pentru mai știu eu ce arpentor.
— Vă rog încă o dată să mă iertați, Excelență,
dar Schwarzer face uz de o hotărâre mai veche, lu-
ată de părintele Excelenței Voastre, Dumnezeu să-l
odihnească în pace! După cum spune Schwarzer,
arpentorul afirmă că a fost chemat din ordinul Exce-
lenței Voastre și, pentru a nu se face vreo greșeală,
mi-am permis să vă deranjez. Eu, personal, nu știu
nimic despre o astfel de chemare.
— Uite ce e, dacă nu l-am chemat noi, nu ne in-
teresează nici problemele lui legate de cazare. Eu
22
nu pot fi deranjat pentru fiecare nou-venit pe do-

menii. Probabil că pe vremea tatălui meu veneau
puțini oameni străini.
Închise telefonul, ușor enervat. Se vârî sub aș-
ternut și încercă să adoarmă la loc, dar gândul că
acest arpentor este un străin și nu se cade ca, ple-
când de aici, să spună că a fost rău primit, nu-l
lăsă să doarmă. Se ridică într-un cot, aprinse ve-
ioza și-l sună pe șeful de birou, căruia îi spuse că
s-ar putea totuși ca cineva de pe aici să-l fi chemat
pe străinul acela, și nu e cazul să-l alungăm până
ce nu știm exact ce e cu el. Să fie considerat, până
la lămurirea cazului, ca fiind, așa cum pretinde,
chemat de Castel.
Contele închise telefonul și începu să mediteze
asupra cuvântului „arpentor”. Acest cuvânt nu-i spu-
nea nimic și era sigur că nu-l mai auzise niciodată.
Vru să coboare din pat și să meargă în bibliotecă
să consulte un dicționar, dar renunță. Mai bine să-l
sune pe Klamm, șeful Cancelariei Numărul Zece,
care era cel mai în măsură să-i dea informații des-
pre străinii care intră pe domeniile senioriale. Ba
chiar mai mult, Klamm era obligat să știe totul des-
pre acest arpentor. Telefonul sună îndelung, dar nu
răspunse nimeni. Era, de altfel, foarte târziu, așa că
renunță. Acum trebuia să se odihnească pentru a
fi în formă la vânătoarea de mâine, întrucât avea o
memorie care nu-i făcea tocmai cinste, iar uneori îi
juca adevărate feste, deschise agenda de pe nopti-
eră și notă: „Arpentorul! De vorbit cu Klamm!”. Apoi
stinse lumina și se culcă.
23
FLOARE DE IRIS
Ziua a doua
Cu două minute înainte de ora șapte, Oswald

intră în biroul micuț în care se făcea de serviciu la
telefon. Fritz, pe care trebuia să-l înlocuiască, stă-
tea aplecat deasupra registrului în care se notau
convorbirile telefonice și scria concentrat. Nota,
probabil, procesul-verbal prin care preda servi-
ciul, sau poate raportul către Cancelaria Numărul
Zece. Era atât de absorbit, încât abia îi răspunse
la salut. Oswald își scoase paltonul și-l atârnă în
cuiul din perete, peste cel al lui Fritz. Tot cu ochii
pe paltonul care amenința mereu să cadă, scoase
peria micuță din buzunarul vestei și începu să-și
perie cu grijă favoriții și mustața, ușor zbârlite de
gerul de afară. Când termină își scoase căciula,
pe care o puse cu grijă peste cea a lui Fritz și în-
cepu să se pieptene în oglinjoara de lângă cuier.
Paltoanele îi acopereau o bună parte din oglindă,
obligându-l să se pieptene mai întâi pe jumătatea
capului pe care o vedea, apoi pe cealaltă. întot-
deauna îl iritase această excesivă organizare a
lucrurilor. I se părea anormal ca în birou să nu
existe decât un singur cui pentru palton, un singur
suport pentru căciulă, o singură masă, un singur
scaun, un singur registru, o singură călimară și un
singur toc.
Mai demult, când abia începuse să facă de ser-
viciu la telefoane, îl rugase pe subadministratorul
care avea în grijă această aripă a Castelului să
dea dispoziție să se monteze încă un cui în perete
24
și să se mai aducă un scaun, că poate mai vine

cineva pe la el și nu-i poate oferi un loc unde să
se așeze. Subadministratorul, extrem de binevo-
itor, îi explicase că el, în virtutea funcției pe care
o deținea, nu putea decide în această problemă.
Dar dacă Oswald face un referat, și referatul este
aprobat de cei în drept, el îl va servi cu plăcere.
Și Oswald făcuse referatul. Ce a urmat a fost atât
de neplăcut încât nici acum, după atâția ani, nu-i
ieșise din minte. Fusese chemat de însuși șeful de
cancelarie care, cu un calm aparent, îl întrebase
dacă are de gând să transforme încăpe-rea ser-
viciului telefonic în salon de primire. Apoi începu-
se brusc să urle că dacă el, Oswald, se plictisește
la birou, ar face mai bine să-și caute de lucru în
altă parte sau, dacă are de gând ca din cele două
scaune să-și facă un pat pentru a dormi în timpul
serviciului, să se ducă sa doarmă unde o ști, că
el nu admite ca funcționarii din subordinea sa să
doarmă, și multe altele. Până la urmă îl dăduse
afară din birou spunându-i că la prima cerere de
acest fel pe care o va mai face va fi concediat.
Referatul, prin care solicitase scaunul, îl primi-
se a doua zi cu rezoluția șefului de cancelarie. In
termeni cât se poate de politicoși i se aducea la
cunoștință că, întrucât în acea încăpere nu făcea
de serviciu decât un singur om, nu este nevoie de-
cât de un singur scaun. In continuare i se spunea
că dacă munca la telefon i se pare grea și consi-
deră că prezența unui ajutor ar fi indispensabilă,
să facă un referat în acest sens. Odată cu venirea
25
FLOARE DE IRIS
unui ajutor va fi adus, cu siguranță, încă un scaun.

Oswald nu dorea niciun ajutor și, în general, nu
mai dorea nimic. îi ajungeau cele auzite în biroul
șefului. Mai târziu, când aflase că sunt cancelarii
unde funcționarii veneau la serviciu cu o oră înain-
te de începerea programului pentru a prinde un loc
pe scaun, începuse să se considere fericit că își
găsește locul întotdeauna liber. Cu unele excepții,
cum ar fi în dimineața aceasta când Fritz nu mai
termina de scris. Dar nu-i nimic, până la urmă va
trebui să plece se odihnească.
Fritz se ridică și se întinse. Noaptea petrecută
pe scaun amorțise de tot.
— Domnule Oswald, vă rog să aveți dumnea-
voastră grijă pe aici. Merg să duc raportul domnu-
lui Erlanger.
— Mergeți, mergeți fără grijă! răspunse Oswald
privindu-se preocupat în oglindă. Apoi întrebă
dacă sunt ceva noutăți.
— A venit un arpentor, spuse Fritz și ieși din bi-
rou.
26
IOLANDA
MIREA
S-a născut la 15 decembrie 1965
la Timișoara, județul Timiș.
Este absolventă a Facultății de
Jurnalism din Craiova. Locuiește
în Tg.-Jiu. A debutat cu o poezie în luna iunie 1982, în
ziarul Scânteia Tineretului. A publicat articole și poezii
în ziare și reviste: Tribuna, Flacăra, Gorjeanul, Polemi-
ka, Mesagerul de Gorj etc. A debutat în anul 2010, cu
volumul de versuri Lecția de nisip. Alte volume scrise:
Fabule cu tentacule, 2011; La lezione di sabbia, poe-
zii, 2014; Catrene, 2018; Soare în decembrie, roman,
2020 și Tangoul se dansează în doi, roman, 2021.
Sunt ca un rege de nisip
Sunt ca un rege de nisip

Zise poetul într-un timp
Și am atâtea vise de nisip.
Am o mulțime de castele
Ce strălucesc în soarele perfid,
Supușii mei sunt firele de iarbă
Și florile și gâzele ce-ntreabă,
Am mări albastre, stele care ning
Și sunt atât de fericit
Încât îmi vine uneori să strig
Bogaților și lumii de aiurea
27
FLOARE DE IRIS
Ce risipesc necontenit iubirea.

Pe jilțul meu atît de translucid
Privesc luminile cum curg
Și cum e sting,
Ca niște râuri de nisip
Și sunt bogat deși nu am nimic.
Eu sunt acolo
Eu sunt acolo unde m-ați lăsat,

Uitat și necitit,
în paginile coperților răstignit,
În raftul bibliotecii pironit,
Sunt în vârful cerului
Culegând mere pădurețe
Și raze ultraviolete,
Eu și luna suntem doi singuratici,
Nu e bine să ne-ntâlnim,
Eu și steaua suntem doi visători,
Nu e bine să ne privim,
Eu și timpul suntem doi călători,
Nu e bine să ne iubim.
Eu sunt acolo,
Pe tronul înflorit al cuvântului
Si mă aude cum grăiesc deșertul Sahara
Și muntele Midoriyama...
Interviu la o margine de stradă
28
Scriu și rescriu,
Mă scriu cu mintea trează
Ca pe un simbol sau o parafrază,
Undeva, pe o stradă,
Mă așteaptă judecătorul de paradă
Și mă întreabă:
— De ce mergi cu noaptea în față?
Apoi privesc cățeaua cum latră
Ca o apucată,
Parcă s-a trezit câinele pământului
Din morți libidinoși,
Din feți frumoși răpciugoși:
— Cine ești și de ce trăiești?
— Eu sunt un sonet, un fir de baladă
Și cățeaua pleacă fluturând din coadă
Ca un reporter fericit
Că a pus o întrebare genială
Și a primit un răspuns aiurit.
Cântec pentru elefanți
Cânt pentru greieri giganți și elefanți

Ce-și înfig colții de fildeș în lună,
Pentru circari neînsemnați
Și pescarii blazați
Pentru mirese trăsnite de luceferi,
Pentru căutătorul de tinerețe fără bătrânețe
Și exploratorul de tristețe,
Pentru copiii zombie născuți din egrete
Și îngerul care a trecut zâmbitor prin infern
29
FLOARE DE IRIS
Și m-am născut eu.
Cireșul din mijlocul lumii
Într-o zi am plecat singur în lume

Și am crescut ca un cireș uriaș,
Acum sunt cireșul din mijlocul lumii,
Răsărit printre cei vii,
Saltimbanci ori copii,
E imposibil să-nțelegi
Că mi-au crescut aripi și crengi,
Vin păsări din țări necuprinse
Să-mi cânte despre stele și vise
Și nu sunt singur niciodată
Își aduce aminte de mine
Cuvântul și vântul,
Ninsoarea colorată.
E imposibil să-nțelegi
Cum dintr-un fulg venii pe lume
Ninsoare de argint
Din locuri fără nume.
Cântec trist
E o minune că am trăit, gândule,

Rândule, cuvântule,
Scriam poeme sângerii
Și te-așteptam ca să revii.
De ce nu vii? De ce să-mi vii?
30
Visez că mă plimb pe Champs-Elysées

Cu imaginea ta ștearsă de rege,
O broască râioasă cântă-n rusește,
Un cântec trist spânzurat în peluză,
Florile de cais au înnegrit la ferestre,
E iarnă și viața mi se irosește,
Copacul cu portocali
Răstignit între doi tâlhari
Nu înflorește, nu mă adumbrește...
În pas de danț
Într-o zi m-am născut sâmbure,

A doua zi am trăit fluture,
A treia zi am înviat
Și am pornit către Bizanț,
În pas de sol, în pas de danț,
Precum cel care este viu
Poartă pe umeri pe neviu,
Duceam în ochi geniu pustiu,
Căram în spate propria-mi moarte
Și îngerul travestit într-o carte.
Zori de zi
Bună dimineața, drum spre nicăieri,

Tu ești o minune, eu sunt doar păreri,
Imortale umbre, linii întrerupte,
Par niște secunde cerurile-abrupte,
31
FLOARE DE IRIS
Zorile de rouă iar se înfiripă

Și încep să plouă fără de risipă,
Sfâșie un vultur cu-o secure-n gheare,
Razele de lună, crinii din izvoare.
Învățăm democrația
Plouă mărunt, îndesat,

Învățăm democrația scriind pe asfalt,
Libertatea dansează în jocuri macabre
Fluturând pe străzi ale sale stindarde,
În piață tristețea ciocnește pahare
Iar cerul gol se mișcă agale,
Prin gări circulă emigranți, pașapoarte,
Bogați și săraci și femei colorate,
Totu-i făcut din schele infinite
De-un arhitect cu gânduri insolite,
Nimeni nu poate coborî sau urca
Și niciodată nu ajungi la stea...
Cineva îmi face raport în piața publică
Și mă condamnă la degradare civică,
Cineva îmi spionează sufletul,
Otrăvindu-mi până și cântecul,
Ca un înger uriaș căzut în lumină,
Fără de păcat și fără nici o vină,
În parfumate flori de zi,
El muri singur în pădurea gri.
32
Iolanda Mirea împreună cu Marin Sorescu – foto Vasi Pleșea (1982)
33
FLOARE DE IRIS
Soare în decembrie
(fragment)
În ultimul timp guver-

natorul era din ce în ce
mai trist. Nu-l mai înve-
selea nimic, nici viața,
nici gloria, așa încât su-
pușii au hotărât să-l ser-
beze. Toată cetatea s-a
îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu costume în
culori aprinse și măști de ocazie și au fost arborate
steaguri pe toate străzile. Toboșarii au vestit până
în cel mai întunecat colț al cetății că la Palat este
o mare sărbătoare și au venit invitați din toate col-
țurile pământului.
Acum ședea pe un jilț înalt, avea pe cap un coif
de fier cu două coarne și se sprijinea de un bas-
ton cu cap de argint. Purta un costum turcoaz din
două piese, cusut pe margine cu fir de argint iar
butonii hainei imitau bănuți de aur și de bogăție.
Avea pe umeri o pelerină din piele de leu, pe care
supușii credeau că l-a doborât singur. Soția lui,
doamna Crisalida, avea pe cap o coroană bătută
cu pietre de diamant și purta un costum trandafiriu
din mai multe piese din mătase chinezească, da-
ruri pe care le aduceau marinarii din călătoriile în
jurul lumii. Avea o atitudine gravă și impunătoare și
34
stătea în dreapta lui, înconjurați de un aghiotant și

miniștri de încredere, Bombonel și Balconeti. Pă-
rea că o mulțime de entități imateriale vegheau în
jurul tronului său, cu săbii și paloșe, cu scopul de
a-l apăra de vreun atac iminent sau de vreo răz-
bunare.
La un semn, dirijorul orchestrei a dat tonul pe-
trecerii și a început să cânte muzica iar acum tris-
tețea nu mai are nici o șansă.
La picioarele guvernatorului Mafalda a început
să danseze Kaila, un dans oriental, vechi, ară-
besc. O acompania o suită de dansatoare, care
zâmbeau ca să-l desfete. În sunetul tobelor, cor-
pul dansatoarei era un instrument de scris o po-
veste. Kaila juca și dansa în culori și lumină ca
și când începea nașterea universului și a lumii.
Purta un costum roșu aprins și podoabe de aur la
gât. Mafalda privea vrăjit noua apariție a dansa-
toarei pe care nu o mai văzuse pe la curte. Apoi
a intrat în scenă trupa de circ, unde iluzionistul
făcea scamatorii cu iepurași, piticii făceau tum-
be și plecăciuni adânci, defilau luptătorii cu arcul
și sabia și toboșarii, aliniați pe margine, băteau
ritmul necontenit, doar odată era sărbătoarea ce-
tății. Soția lui, Crisalida, stătea pe un scaun de
pluș și privea pierdută fundalul și își făcea vânt cu
evantaiul chinezesc cu desene colorate. Specta-
colul a fost apreciat și aplaudat cum se cuvine de
către auditoriu.
După ce s-au oferit florile, darurile și felicitările,
m-am gândit că este prilejul numai bun să mă în-
35
fățișez la curte.
Guvernatorul dete plictisit din mâini că specta-
colul s-a încheiat și actorii, unul câte unul, începu-
ră să se retragă din scenă. Ministrul Bombonel îi
zise că artistul David Alcibiade vrea să-i ofere un
dar. M-am apropiat respectuos, m-am înclinat și
i-am dat sculptura „Sclavul liber”, pe care o făcu-
sem recent și am recitat un poem:
— Iată opera mea. Priviți și înțelegeți cu sufletul
și mintea, cu inima...
— Împărate Mafalde, dă-i al Cezarului ce-i al Ce-
zarului, dă-i pietrarului ce-i al pietrei, dă-i cântecului
ce-i al cântecului, dacă vrei să trăiești, să-mpără-
țești iar mie dă-mi libertatea și lasă-mă să plec din
cetate, să străbat mările neumblate, să te poves-
tesc ca pe o poveste, cum n-a mai fost și nu mai
este.
Atunci am văzut cum lumina pierea de pe fața
lui. Zise:
— Ai darul vorbirii… frumos… și meșteșugul
vorbelor…
— Ești talentat iar noi avem nevoie de oameni
ca tine.
— Acesta e timpul meu, viața mea, am zis eu,
apăsând cuvintele.
— Avem noi artiștii noștri și avem loc și pentru
artă...
— Nu te vom lăsa să pleci. Avem de construit
cetăți și orașe. Trebuie să realizăm opere de artă...
Noi avem alte planuri pentru tine...
— Orice încercare de a fi altceva e o risipă a
persoanei care sunt.

— Această operă n-are nimic în comun cu cul-
tura noastră, cu tradiția. Este necorespunzătoare,
zise Pagalopol.
— Este o operă infamă și provocatoare, cu inten-
ții vădite la destabilizarea cetății și a bunelor moravuri.
Scandalizează și produce daune celor care o privesc.
— Adevărata artă trebuie să fie cu tendință. Să
exprime realizările noastre, munca și progresul.
În sală rumoarea atinsese cote maxime. Paga-
lopol zise:
— Onorat auditoriu, mă întreb, spre ce ne îndreptăm?
Aceasta este arta adevărată care ne reprezintă?
— Ca să înțeleagă cineva arta mea, trebuie să
avem aceleași afinități elective.
În acest moment audiența intră în colaps. Guverna-
torul nu era convins cu una cu două iar argumentele
pe care i le aduceam nu făceau decât să mă condamn
singur. Mă duceam singur la ghilotină, la moarte. Am
simțit cum molarii i se transformă în canini și mușcă din
carnea mea și din opera mea atunci când mă critică.
Mă privea consternat și a-nceput să tremure, cu
rânjetul de leu care-și prinde prada și lovea nervos
bastonul cu cap de argint. Pe mine m-au ridicat
pe sus gărzile și m-au dus noaptea legat la ochi și
m-au închis în turn:
— E mai rău fără rău, zise Balconeti, cu senti-
mentul datoriei împlinite. Acum s-au schimbat tim-
purile. Elementele care nu se adaptează trebuie
educate, reeducate.
Stau închis într-o cameră de câteva zile, de câ-
37
FLOARE DE IRIS
teva nopți, nici nu mai am noțiunea timpului. Sufe-

rința nu înseamnă nimic în comparație cu arta de
a suferi. Am visat, am sperat să locuiesc în împă-
răția artei și m-am ales cu niște cârje de lemn și
patru ziduri. Un șoarece timid scoate nasul dintr-o
gaură a zidului. Se uită speriat în jur, ca și când ar
analiza situația. Zic:
— Pleacă, mă, de aici că mori de foame!
Orice act de cultură e supus unei critici într-un
sistem de valori bine definit. În această lume ne-
prietenoasă, izolată, străină și bolnavă, frica e un
sentiment omenesc. La mine frica e ascunsă în
mine iar la Mafalda puterea este prezentă în exte-
riorul lui. Concepția lui despre lume și viață nu are
nici un suport axiologic al valorii. El își arogă pu-
terea de a da unui lucru noțiunea de valoare. Dar
nu este valoarea absolută ci o valoare efemeră. El
pare un filosof, un vizionar al lumii noi, într-o lume
statică.
Limba mea s-a lipit de cerul gurii mele. Trăiesc
teama ca pe o stare de paroxism, pe care o simte
prada atunci când e încolăcită de șarpe. Privesc
în cele patru colțuri și caut sfere, imagini și culori
pentru a mă liniști. Trăiesc într-o lume confuză,
alambicată și misterioasă, unde trebuie să des-
copăr în fiecare zi lucruri esențiale pentru o ființă
umană: apa, aerul, cuvântul, gândul etc. Am trăit
niște ani zdrențuroși și secunde mânjite într-o țară
aflată la marginea universului. Cetatea aceasta nu
e o lume pentru artiști. Nu are nimic de oferit iar eu
nu am nici un fel de așteptări.
38
Tangoul se danseză
în doi (fragment)
De câteva luni Hans

și Gilda locuiesc la Köln,
un oraș în vestul Ger-
maniei, curat și ordonat
cum nu găsești prin mul-
te locuri, plin de parcuri
și zone de relaxare, cu
turiști și mașini de lux,
grădini botanice și libră-
rii nenumărate. Este un loc unde nu te plictisești
niciodată.
Köln este un oraș vibrant, care are o mulțime
de bijuterii arhitecturale. Cea mai impunătoare
construcție este catedrala, amplasată chiar în
inima orașului. Din vârful clădirii se desfășoară
o panoramă impresionantă a orașului. Imensul
parc care se întinde de-a lungul Rinului, ascun-
de o floră diversificată și rară. O plimbare cu
barca pe apele liniștite ale râului te va face să
te relaxezi privind reflexiile ce se formează pe
suprafața apei. Pentru cei gurmanzi Muzeul cio-
colatei este un loc favorit care-ți încântă papilele
gustative și vederea. Bomboanele asortate as-
cund cele mai trăznite combinații dar trebuie să
le deguști măcar o dată în viață. Îți îmbogățește
imaginația și creația culinară. Printre obiective-
39
FLOARE DE IRIS
le turistice mai sunt grădina zoologică, grădina

botanică, Muzeul Ludwig și cele douăsprezece
biserici romane. Cartierul Belgian este foarte
căutat de femei pentru shopping. Nu numai la
Paris poți să închizi un lacăt al iubirii veșnice,
poți să-ți pui un lacăt și pe podul Hohenzollern
împreună cu iubitul sau iubita ta. Hans cu Gilda
și-au pus și ei un lăcățel și au aruncat cheia pen-
tru totdeauna în apele Rinului.
Atmosfera relaxantă, cluburile și obiectivele tu-
ristice fac orașul iubit și plăcut pentru ochiul orică-
rui turist aflat chiar și în trecere.
Pe străzi umblă și străini care sunt vocali, vizi-
bili, și care atrag privirile, de naționalități diferite,
auzi limbi diferite ca-ntr-o adevărată metropolă.
Emigrația e o calamitate naturală, ca atunci când
erupe vulcanul sau iese din matcă fluviul, înseam-
nă că lucrurile mici, mai devreme sau mai târziu
ies la suprafață.
Haralambie Stănescu, Hans pentru prieteni, H
în mediul academic, unde nici nu avea ce căuta, e
un bărbat în vârstă de patruzeci și trei de ani, încă
tânăr și atrăgător, de statură mijlocie, cu un corp
acoperit cu mușchi bine antrenați, semn că a făcut
ceva sport în tinerețe. E șef de depozit, respon-
sabil, la un mare lanț de magazine de câtva timp
și se străduiește să facă față noii sale meserii. E
obsedat de ordine și curățenie, de perfecțiune, de
aceea a și fost ales în această funcție.
Hans are un Peugeot negru, cu vopseaua co-
jită, cu care pleacă dimineața la serviciu dar și la
40
cumpărături în weekend. Când pornește mașina

aprinde radioul destul de tare, ascultă muzică rock
sau câte o manea care mai e la modă, puțină mu-
zică în zgomotul lumii. Astăzi venise de la serviciu
ca de obicei la ora cinci.
─ Hallo!, zise el grăbit și se pierdu în camera
de baie unde căuta ceva cu înverșunare, răscolind
sticluțe și trântind uși.
─ Unde e aparatul de ras?
─ În dulap, zise femeia cu voce lină.
─ Nu este unde l-am pus... L-am găsit, era pe raf-
tul de sus. Ți-am spus să nu-mi mai umbli în lucruri.
─ Ești chițibușar, zise femeia (dar nu pentru
mult timp) și avea în minte scena cu inelul pe care
i-l va lăsa pe masă, alături de biletul cu patru litere,
ADIO.
Aparatul de ras făcuse pași de la etajul unu la
etajul doi, mutat de femeie când curățase etajera.
Astea sunt fleacuri, mofturi, chițibușuri ale căsăto-
riei, ale vieții în doi, unii nici nu le bagă în seamă.
Nu înseamnă că vine mașina salvării, înseamnă
că doi oameni locuiesc împreună, fiecare cu baga-
jul lui în spate și secretul nedivulgat nici pe patul
de moarte.
─ Un copil ar fi acum exact ce îți trebuie. Ți-ar
schimba ordinea gândurilor și a vieții, zise ea.
După câteva minute Hans intră în bucătărie și
se năpustește pe farfuria cu paste cu ton și ardeiul
iute pus de Gilda din toamnă apoi fumează liniș-
tit. Bea băuturi amestecate, bere cu lămâie, suc cu
votcă, și cafea cu rom apoi își verifică atent agenda
41
FLOARE DE IRIS
de telefon, poate mai are de făcut vreo livrare. Deși

e obosit, nu dă semne, parcă suferă de ADHD la
maturitate. Femeia gândește că are vreun simptom
din copilărie care a rămas netratat și abandonează
toate gândurile. Uneori anumite gânduri sunt doar
gânduri și nu merită să le dedice mult timp.
Desert mănâncă foarte rar dar acum dă gata o
jumătate de ruladă de căpșuni și nu stă prea bine
cu glicemia. Când femeia îi atrage atenția, el răs-
punde:
─ Ei și ce dacă?...
Anii care au trecut i-au adăugat câteva riduri,
accentuate de fumat, dar sportul practicat în tine-
rețe, lupte greco-romane, încă îi dă forță și putere
de a se afirma. Regretă că nu s-a făcut actor, chiar
și de duzină, s-ar fi scris despre el multe cronici
iar copiii l-ar fi arătat cu degetul pe stradă. Cel mai
bine l-ar fi prins un rol de acțiune, șeful unei bande
sau vreun anonim care terorizează orașul noaptea
și dorește puțină publicitate. Dar el ședea într-un
depozit toată ziulica și muta mărfurile de pe un raft
pe altul, dirijând oamenii ca într-o orchestră, cu
multe pauze de fumat, până la ora cinci când toată
lumea pleacă acasă.
Hans mai are un vis, să viziteze cascada de foc
din Islanda și să-și facă un grătar direct pe cărbunii
încinși, apoi cine știe unde îl vor purta pașii sau
imaginația. La Polul Nord n-a fost niciodată.
Se află într-o relație deschisă cu Gilda.
Hans aștepta femeia vieții lui de-o viață, așa
cum oceanul așteaptă întâlnirea cu oceanul, așa
42
cum se contopește cerul cu pământul în punctul

cel mai luminos și unde ai impresia că mergi pe
valuri de lumină sau zbori alături de fluturi.
Celestina Bengescu, sau Gilda cum îi spuneau
prietenii, este ceva mai tânără ca bărbatul și l-a
urmat docilă în această aventură. Până acum nu
a avut o viață roz și nici n-a câștigat la loterie, dar
are o putere mare de a se adapta oriunde și vrea
să cunoască lucruri noi.
Celestina era fiica unui boier mazilit de comu-
niști și a unei muncitoare de la Fabrica de Confec-
ții. Avusese o copilărie grea într-un sat din câmpia
de vest a Dunării albastre. La școală când a primit
cravata roșie de pionier, a găsit pe bancă trei bis-
cuiți și o păpușă confecționată din cârpe, dăruite
de-o fată de la gimnaziu, și a fost o zi importantă
pentru ea. Unii dintre copii care au fost cârcotași,
au primit cravata abia peste două luni, după ce au
fost suficient evaluați. Trebuiau să poarte crava-
ta cu cinste, mândrie și respect față de profesori
și conducătorii satului. Ceremonia de depunere a
jurământului a fost lungă și obositoare, s-a desfă-
șurat pe terenul de sport, iar mai înainte s-a înălțat
steagul tricolor deasupra școlii.
– Eu, Bengescu Celestina, mă angajez să învăț
cu drag și spor și să cinstesc cravata roșie cu tricolor!
Atunci s-a desprins din coloană parcă Vitea Ma-
leev, fluturând șnurul galben de la cămașă, semn
că el conducea detașamentul de elevi, și a zis plin
de entuziasm:
─ Și să fiți disciplinați, să nu ajungeți niște delic-
43
FLOARE DE IRIS
venți ai societății!
De unde știa un elev de-a patra ce este un de-
lincvent?
Nu asta gândea și când se urca în vârful cireșului,
micuța Gilda, lumea i se părea infinită, iar cireșele
erau mari, dulci și parfumate. Când ajungea sus, în
vârful lumii, doica îi striga speriată: Să te ții bine!
În vârful cireșului nu comanda nimeni, deocam-
dată.
Mai târziu, când s-a făcut fată de măritat, avea
doar niște cărți în lada de zestre și cam atât. O
rudă apropiată i-a spus:
─ Aici nu se caută așa ceva.
─ Dar ce se caută aici? a întrebat ea.
– Se caută oale, tigăi, țoale, pământ, acareturi,
vite, carpete, macate, a zis Georgeta care deținea
secretul măritișului, înșirând o mulțime de lucruri
cu care trebuia să fie înzestrată o fată de la țară.
Cel mai iubit dintre dascălii ei i-a spus:
─ Dacă urci prea sus te spânzură, dacă te apleci
prea jos te calcă în picioare. La mijloc sunt trădă-
torii, șarlatanii și vânzătorii care te vând la tarabă,
prietenii falși sau rudele ticăloase care vânează
bani și avere. Pe nimeni nu interesează problema
morală, fiecare trage jarul pe turta lui, fie că e răz-
boi sau pace, lume civilizată sau barbară, natura
omului rămâne neschimbată.
Pe Hans l-a cunoscut în fața sălii de spectacole a
orașului. Orice întâlnire e o regăsire. Atunci se juca
în premieră comedia provincială Omul care a văzut
moartea, de Victor Eftimiu și Gilda venise prea târziu
44
pentru a mai prinde un bilet. Hans cumpărase două

bilete. Când l-a văzut în ușă cu biletul fluturând în aer
a zis că are noroc. A intrat în sală și s-a așezat pe rân-
dul cinci, foarte aproape de scenă, chiar lângă Hans.
În timpul spectacolului Hans a început să râdă și să
gesticuleze, atrăgând atenția până și actorilor de pe
scenă. Teatrul bate filmul, nu-i așa? După spectacol
au schimbat numerele de telefon și au hotărât să se
vadă într-o duminică și așa a început totul. Peste două
luni au plecat la munte și acesta a fost primul revelion
din viața lor pe care nu-l vor uita curând.
Una din fericirile care îi sunt îngăduite omului
este taina căsătoriei. Fericirea e o floare de colț,
de cele mai multe ori nu e pentru nimeni deși o
culeg toți.
Cei care cunosc această taină trebuie să păs-
treze secretul până la moarte și să nu divulge nimic
din ceea ce se petrece înăuntru. Dacă procedează
altfel zeii se mânie pe oameni. E o lecție pe care
unii o învață destul de târziu după ce au pierdut o
mulțime de lucruri și bucurii ale vieții.
La început căsătoria e casa deliciilor dulci, apoi
cu timpul se transformă într-o sală de așteptare,
rece și pustie, cu geamuri sparte și pereți scorojiți.
Din când în când cineva informează călătorii că
trenul are întârziere iar oamenii sunt invitați în ca-
fenele. Poate de aceea s-a inventat cafeaua, be-
rea și vinul de calitate ca să-ți țină companie dar și
prietenii aproape.
O relație perfectă într-un cuplu este atunci când
ambii parteneri au aceleași nevoi de viață și ace-
45
FLOARE DE IRIS
leași idealuri iar diferența de vârstă nu e prea mare.

Orice relație trebuie să treacă proba timpului ca
orice medicament care este în faza de experiment.
Cei doi parteneri sunt încă tineri, naivi poate, și
fiecare mai are timp să învețe multe lecții pe care
i le predă viața, și pe care le încasează fiecare pe
cap de locuitor așa cum se calculează impozitul,
PIB-ul sau inhalantul toxic al străzii.
În instituția căsătoriei cei mai curajoși luptă în li-
nia întâi, iar victoria finală aparține doar unora care
trebuie să fie inteligenți peste măsură pentru a nu
dezerta, întocmai ca marele Socrate, dar cine-l ci-
tește?
În fiecare zi când Hans vine acasă, Gilda îl aș-
teaptă în prag, îi ia haina și servieta și le așează în
cuier. Hans are tabieturile și ticurile lui la care nu
renunță ușor.
─ Hallo, zice și se așează pe un scaun.
Ochii de acvilă văd niște fire de păr pe mocheta
portocalie din bucătărie și îi atrage femeii atenția,
parcă are vreun microscop montat pe retină.
─ A fost pe la noi Cati cu pechineza, zice feme-
ia și îi răspunde și în gând: Ție îți cad bretelele,
chițibușar cu diplomă, dar nu pentru mult timp. Un
copil ar fi acum exact ce-ți trebuie.
Chițibușurile lui Hans nu sunt tocmai bune pen-
tru un bărbat singur care vrea să-și consolideze
relația, parcă îi lipsește concentrarea pe termen
lung.
46
ADRIAN
FRĂȚILĂ
Adrian Frățilă s-a născut la
6 martie 1950 în satul Pocruia,
comuna Tismana, județul Gorj.
A debutat cu o poezie în zi-
arul Gazeta Gorjului în luna mai 1970.
A debutat editorial cu volumul Echinocțiul de
fiecare zi la Editura Scrisul Românesc în 1978.
Locuiește în Tg-Jiu și este membru al Uniunii
Scriitorilor din România din anul 1997.
A obținut numeroase premii literare: Premiul
Marin Sorescu (2011), Premiul special pentru poe-
zie în cadrul Atelierului Serile la Brădiceni (2013),
Premiul pentru excelență al USR pentru volumul
Dodikai în anul 2017.
A colaborat la ziare și reviste literare: Luceafă-
rul, Ramuri, Columna, Portal Măiastra, Flacăra,
Gorjeanul, Convorbiri literare etc.
Volume publicate: Vânător înzăpezit, 1983,
Carte pentru învățat alfabetul minunat, 1986, La
arat văzduhul, 1996, Șmecherici, 1996, Restan-
țier la primul meu mileniu, 2011, Scrisoare ge-
nerației următoare, 2013, Dodikai, 2017, Bala-
de, 2018 etc.
A fost tradus în limba germană de Dumitru Dănău
și în limba franceză de Paula Romanescu.
47
FLOARE DE IRIS
Ion Cepoi, Adrian Frățilă și Doru Strâmbulescu
ECHINOCȚIUL DE FIECARE ZI
Flaut amărui
N-am înălţat ca fumul alcătuiri ce pier

către orfanul licăr al stelei care moare
Încerc să nu apună zăpada-n căprioare
când se ascute haita pe semnele din Cer
De-atâta neclintire s-au năruit statui
Perfida cuirasă a Timpului mă strânge
Dacă pătrund în lucruri precum jungheru-n sânge
se surpă înlăuntru un flaut amărui
E limba despicată, e ochiul carnivor
şi regnurile urlă de câte se întâmplă
Trec gânditori nebunii cu degetul la tâmplă
iar înţelepţii palizi sărind într-un picior.
48
Mi-e frig de iarna următoare
Se face dintrodată prea târziu

Deja mi-e frig de iarna următoare
O clipă fiul nu îmi este fiu
ci teama dintre noi şi depărtare
Dacă eşti tânăr ori cărunt şi vrei
să deturnezi luceferii în sânge
rămâne doar arsura, domnii mei
şi uneori favoarea de a plânge
Nu ştiu mai mult decât mi-e dat să pot
Lumina e stocată-n diamante
în acest veac pragmatic şi bigot
cuprins între terţinele lui Dante.
Curtea cu prieteni
Lui Viorel Gârbaciu
Mi-au venit prietenii la Curte

Amânăm tristeţea după sărbători –
zilele-mpreună sunt aşa de scurte
Sfetnice, iluzii dă-le uneori
Cât eu bat şindrilă proaspătă pe casă
du-i să afle tihnă colo sub arţari
Spune-le că-n vremea asta fumegoasă
nu ne mai găseşte Moartea necesari
Spune-le că-s prinţul fericit al lumii
apoi adevărul că-i iubesc pre ei
Iată-i – lângă stâlpul răstignit al Mumii
49
FLOARE DE IRIS
ţin în palme licăr după obicei

Aş fi-ntins alaiuri către fiecare
aşterneam pe cale drumul aurit
dar captiv în spaţiul fără de hotare
avuţia-ntreagă mi s-a risipit
Dacă-i văd îmi pare vistieria plină
Fulgere se-ncheagă-n miezul scoicii pur
Şi oricât mă doare semnul de rugină
ce crestează anii – mai uşor îndur
Sfetnice, e ceasul să aştern merinde
Oare va fi prânzul searbăd şi puţin
Când îi simt alături sceptrul meu cuprinde
totul; şi potirul inimii le-nchin.
Balada ninsorii milenare
Oraşul zvârle-n noapte greieri morţi –

prin temelii se gudură tăcerea
Începi un vis pe care nu-l suporţi
Din când în când plesneşte-n sâmburi fierea
Străzile-s aripi strâmte de asfalt
schiţate pentru zbor – amăgitorul
Tot sare pe Tărâmul Celălalt
la câte-o intersecţie zăvorul
Cu dinamită-ţi vine să-nfloreşti
zăpezile pe căpriorii Lumii –
să ningă milenar ca în poveşti
Să crezi că-n Cer au explodat salcâmii...
50
VÂNĂTOR ÎNZĂPEZIT
Balada trofeelor de vânătoare
Înfăşuraţi în mantii de ceaţă argintie

mărşăluim pe-aceleaşi vechi dealuri şi prin văi
O rânduială sobră încoronează ochiul
ţintind rugina toamnei spre toţi cocorii săi
Începe vânătoarea şi intru în hăţişuri
să adâncesc cu puşca muţenia sub ploi
Când ne opreşte cornul, în raniţa subţire
noiembrie rămâne vânatul meu. Apoi
un nou inel se-nchide-n sigilii de răşină
şi-n mijlocul pădurii – pierduţi din rostul lor
ca nişte flăcări albe la marginea zăpezii –
se mai aud hăitaşii cei mulţi şi fără spor
Iar când ceremonia retragerii se stinge
ne pomenim deodată noi înşine sub Cer
trofee ostenite atinse de stindardul
răsunător şi veşnic al frunzelor ce pier.
Vânător înzăpezit
Magistrului Titu Rădoi
Plecasem de acasă la vânat

Ce călăreţ eram, ce cal de sânge
Dar am atins un mal nepământesc
şi-am învăţat cum inima se frânge
Stingeam o stea cu fiece cuvânt
pe gura întrebând mistuitoare
51
FLOARE DE IRIS
Erau acolo nişte pomi frumoşi

însă creştea în ei numai răcoare
Prin clipe multe veacuri au trecut
Părinţii veacuri multe m-aşteptară –
doi sfinţi în lemnul porţii strămutaţi
şi sufletele rătăcind afară
Ce vânător mai sunt – înzăpezit
în largul cornului de vânătoare
de unde bat în Cer c-un fel de ram
şi cade pe pământ numai ninsoare.
DODIKAI
(7)
Dacă de-a lungul cuvintelor întârzie zăpada

nu le primiţi ca pe nişte steme
de curând poleite
Nu sunt căderi în oglindă
ori înălţări bătătoare la ochi
Fără ţărmuri înserarea
g
l
o
r
i
f
i
c
ă
ultimul cart al navigatorilor.
52
Balada artistului
Actorului Florin Piersic
Sub ale lumii triste reflectoare

el proclama împărăţii solare
Când era ger lăsa uşor să cadă
o pulbere de aur pe zăpadă
Jura că sunt nisipuri cât sahara
şi iarna semăna atunci cu vara
Trăia mereu alt personaj fantastic
în trupul smuls din riduri şi elastic
Dar se zvonea că stelele îl muşcă
Prins de nesomn umbla ca fiara-n cuşcă
şi parcă-avea prin sânge nişte turle –
în vârful căror n-a-ncetat să urle.
LA ARAT VĂZDUHUL
Triumf
Stau cheile pe masă – închise-n strâmt inel

ca mările de gânduri ce fruntea le-nconjoară
până încep să ardă în largul lor un fel
de caravele smulse neliniştii de-afară
Se clatină o umbră ascunsă-n vistieríi
pe mâna temătoare acum să le ridice
când boabe de rugină dau arborii târzii
crescuţi într-o lumină care pocneşte bice
Triumfă doar cuvântul la ferecate porţi
53
FLOARE DE IRIS
iar amintiri cu gesturi profund zornăitoare

rămân printre cochilii, şi nu te mai suporţi
înfăşurat în aripi care-au uitat să zboare.
Înălţare
Înţelenit în fixe legi şi clipe

ochiul se pierde-n ceruri la arat
Oh stelele au început să ţipe
străpunse de brăzdarul lui sărat
Umerii grei deprinseră să zboare –
arípile-nlăuntru nu s-au frânt
Cu fiecare palmă de-nălţare
smulg prin văzduh mari brazde de pământ.
Fata morgana
Trec solomonarii gesturilor seci

Un brici face semn pe-o absentă fântână
şi iar ai luminii fierbinţi lilieci
alungă podarii şi ploile-amână
În zarea nomadă văd trupe de şoc
ducând sub escortă părelnice ape
Cu porii deschişi cât sahara invoc
şi toţi eschimoşii îmi urlă sub pleoape.
54
Arşiţă
Pentru însetaţi e apă

câtă-ntr-un fir de nisip
Sapă o fântână, sapă
în pământ, în Cer, pe chip
Sfârâind pe solzi de peşte
apele sunt ochi ce dor
Pentru însetaţi sleieşte
sfântul sângelui izvor
Arşiţa încinge spada
Plouă-n gânduri, ninge-n vis
O, trimite-le zăpada
slovei care nu s-a scris.
Fuga
Ce singur trec şi cât de mic

Un ochi ar plânge, râde unul
Cum pot c-un ţipăt să despic
nisipul veşnic şi simunul?
Aud păianjenul tiptil
în trupul meu cum se strecoară
şi ţese-n taină un fitil
pentru golgotele de ceară
Naşte-Te, Doamne, dintr-un nor
sau dintr-un mugur primăvara
şi mă opreşte să măsor
această fugă spre Samarra!
55
FLOARE DE IRIS
Răcoare
De-a pururi câte unul se desprinde –

pentru o clipă-n lume-i mai răcoare
Alt chip în loc imaginea îşi vinde
mercurului din bălţile fugare
Ilustră amăgire, crudă fază
a lucrurilor ce-n final nimicu-s
O, Beethoven în taină luminează
interiorul frunzelor de ficus.
Vas
De câte ori s-o fi umplut

sorbindu-i stelele nectarul
Pământul – ca un vas de lut
ce l-a pierdut în Cer olarul
Nici morţii n-au aflat, nici viii
c-un ochi în somn şi unul treaz
Doar uneori în vis copiii
născuţi cu lacrimi pe obraz.
Locul
De-a-naltul urmelor caprine

crestează roca pumnii calzi –
în munţii cu vibrări marine
visând o clipă că te scalzi
Un râu prin Univers pătrunde
56
şerpuitor ca un fitil
şi-aprinde pietrele rotunde
cum e călcâiul de copil
Vegheaţi de un mănunchi de raze
cultivatori de umbre-n lut
furăm acestei ipostaze
loc pentru cântec şi durut.
Palma
Palma-şi deschide cele cinci catarge –

acest desiş perfect de oase vii
cu care muntele se poate sparge
în care pot să doarmă ciocârlii
Brăzdând pe câte-o pagină pustie
cu lacrima sărat alunecuş
a Bolţii de nestins pulberărie
ca un izvor îi tremură-n căuş.
Pur
Cerul e ca urciorul ce conţine

ameţitoare raţia de vin –
până în zori paharele stau pline
cu întrebări şi stele în declin
Într-un vulcan pe cale să erupă
mi-am îngropat dorinţele târzii
real şi pur ca un copil de trupă
care visează noaptea jucării.
57
FLOARE DE IRIS
Dor
Pentru această goană sunt ecou

până-mi agăţ o rădăcină-n Soare
Dar semaforul scoate ghimpi din nou
şi-aprinde ipostaza căzătoare
S-a rătăcit în mine un actor
pictând cu sânge jumătăţi de mască
În fiecare parte îmi e dor
de-o fiinţă – ce nu poate să se nască.
RESTANȚIER LA PRIMUL MEU MILENIU
Balada marelui spectacol
Noi suntem anonimii acrobaţi

pe sârma invizibilă şi rece
intens de reflectoare ignoraţi
în circul strict al clipei care trece
E-acelaşi risc în faţă şi-napoi
Topim în piept lingou pentru emblemă
Se-ntunecă-n ovaţii şi cad ploi
din loja zgomotoasă şi supremă
Prin Univers trec bulgări mari de foc
iar noi mărşăluim pe-un fir de gheaţă
Un singur ochi de plasă pune-n joc
sărmana recuzită pentru viaţă
Când taina echilibrului s-a frânt
şi fulgerul iluziei se-nchide
58
în lacrima lipită de pământ

s-au scufundat imense atlantide.
Balada stelei căzătoare
Să poţi intra într-un oraş străvechi

prin bariere-nalte de lumină
chiar dacă te întorci din depărtări
pe umeri cu o raniţă puţină
Să poţi umbla într-un oraş străvechi –
unde pătrarul ceasului se-aude
şi lângă porţi ce încă mai sunt porţi
castanii înfrunzesc trotuare ude
Să poţi găsi într-un oraş străvechi
zăpezile pierdute-n altă vreme
şi-n sfânta lui lăsare pe pământ
să fii iubit ca-n marile poeme
Să poţi afla într-un oraş străvechi
până când fumul trenului dispare
că un poet s-a prăbuşit în Cer
de dorul unei stele căzătoare.
Zeu desculţ
(capriciu)
Eram un tânăr zeu desculţ

peste câmpia necosită
În munţii-nnebuniţi de flori
erai cascada mea oprită
59
FLOARE DE IRIS
Cântau în ceruri greieri mici

prin alte forme de verdeaţă
Eram un tânăr zeu desculţ
Tu erai steaua mea de gheaţă.
Chei pentru ninsori
Deschidere a plantei către frunză –

iată lumina cât un adevăr
din dreptul cărui, fremătând, liane
răcoritoare mi-aprindeai în păr
cu mult prea albe degetele tale
de parcă erau chei pentru ninsori
Dacă-ai trecut cu ele-n altă lume
cum oare-mi umpli viaţa uneori?
Deşert
Te zăresc prin coridoare unde nu există poartă

cum pe straturi reci de aer urma buzelor îngaimă
Rătăceşti fără văpaie – ca-ntr-o piramidă spartă
jefuită-n noaptea lumii de odoare şi de taină
Ce întunecimi asudă când eşti trist şi când te doare
partea care altădată când durea dădea lumină
Încăpea-ntre două tâmple locul nostru de sub Soare
şi la umbra Veşniciei clipa invocam să vină
Ne-atingeam cu plante rare, ştiam vorba nerostită
Biruisem pretutindeni cu blazonul tău sub zale...
Azi mă lupt doar cu nisipul iar cămila-i ostenită
de amarul rătăcirii prin pustiurile tale.
60
Final Chaplin
Luminile oraşului tresar

când în amurgul neînfrânt
cade pe scena nemuririi
cortina simplă de pământ
Rămâne peste lume numai
amară umbra unui mim –
ca un ecou într-o oglindă
în care-adesea ne privim.
Înecul
Poetei Ileana Mălăncioiu
Rătăceau pâinile umflate pe apă

cu lumânările arzând foarte înalt –
ca nişte scrisori de dragoste
trimise spre Tărâmul Celălalt
Un cui geros mă străpungea, şi-n noapte
văzduhul se umpluse de femei
O clipă, între pâinile acelea
mi s-a părut că ard genunchii mei
Treceau peste clopotniţa lichidă
cei de pe plute înjurând de frig
Când răscoleau cu căngile sub valuri
simţeam parcă în mine cum se-nfig...
Luminile tot licăreau departe
de la un mal la altul tremurând
Până se-nnegurau în lume zorii
Până îmbătrâneau plutaşii-n gând.
61
FLOARE DE IRIS
ION
TRANCĂU
Ion Trancău s-a născut la
12 aprilie 1939 în satul Vlădu-
leni, județul Gorj.
Este absolvent al Universi-
tății București, Facultatea de Filologie, secția Teo-
rie, critică literară și folclor, în anul 1962.
A publicat mai multe cărți de critică literară.
A obținut premii importante de arghezologie la
Festivalul Internațional de literatură Tudor Arghezi.
A colaborat la mai multe reviste și ziare: Româ-
nia literară, Ramuri, Argeș, Tribuna, Caietele
Columna, Portal Măiastra, Confesiuni, Polemi-
ka, Gorjeanul, Mesagerul de Gorj, Bilete de pa-
pagal etc.
Autoprefață
Toamna se numără
bobocii este o consta-
tare rostită cu umor
ludic și ironie alegori-
că de autorul anonim
al acestei zicale. Dar
și cărțile autorilor în-
târziați, cărți care se
coc la senectute se
numără, tot toamna! A
62
doua carte mi se trage din aceeași publicistică,

mai precis din pagina a doua a revistei Caiete-
le Columna, pagină botezată de mine La prima
lectură și subintitulată cam explicit, didactic, De
la Antologia membrilor USR din Gorj, ia un com-
pendiu critic strict alfabetic. Antologia menționa-
tă a apărut în anul 2006 la Editura Scrisul Ro-
mânesc din Craiova, grație viziunii, preferințelor
artistice și spiritului critic cu care erau înzestrați
pe atunci cei nouă scriitori, meșteri mari, traves-
tiți în... calfe și zidari ai volumului de peste patru
sute de pagini. După cum sugerează parțial și
relativ titlul Antologiei, acești scriitori dețin ex-
periențe și apartenențe biobibliografice gorjene.
Cei nouă meșteri mari, membri ai USR se nu-
mesc: Aurel Antonie, Gelu Birău, Adrian Frățilă,
Alex Gregora, Gheorghe Grigurcu, Lazăr Po-
pescu, Spiridon Popescu, Florin Saioc și regre-
tatul Valentin Tașcu. Numărul lor a sporit cu cel
puțin trei membri, Zenovie Cârlugea, Ion Cepoi
și regretatul lon Pecie.
După unele criterii operante și inoperante, rea-
liste sau fanteziste, scriitorii, în general și în parti-
cular, pot fi clasificați ca rurali, urbani, municipali,
județeni, naționali și universali. Am avut în vedere
însă un criteriu serios, acela al sintagmei unor for-
mule superbe și nefuncționale, lansate de Eugen
Negrici, autorul unei cărți controversate, Iluziile li-
teraturii române. După acel criteriu, cartea mea ar
fi putut să ia la purtare un alt titlu, parțial plagiat,
Iluziile literaturii... gorjene. Iluziile pot fi ale scriito-
63
FLOARE DE IRIS
rilor expuși acestui comentariu din compendiul cri-

tic trancăuan, un determinativ cam bizar, semn de
epigonism lucapițuan! În acest caz, orgoliile pater-
ne rămân de partea autorului acestui titlu parodiat.
Eu nu cred în emancipări literare atât de spectacu-
loase, încât să devină tot mai estompate hotarele,
deloc iluzorii, care delimitează totuși spații literare,
adeseori frapante, ale identității locale, județene,
naționale și universale. De asemenea, nu cred că
o capodopera provincială se poate impune fără un
puternic ecou național. De aceea, valorile autenti-
ce pot să rămână iluzorii în provincie, dacă rever-
berațiile stârnite la impactul criticii literare cu cărți-
le nu ajung la... centru. Nimeni nu poate contesta
un anumit idilism, uneori triumfalism provincial cu
totul desuet, manifestat frecvent într-o atmosferă
de euforie cu ocazia lansărilor de carte. Câți ro-
mancieri provinciali și... naționali au citit cu fideli-
tate opiniile infidele ale lui Nicolae Manolescu, din
editorialul lui axat pe tema interogativă Cum se
scrie un roman, publicat în revista România lite-
rară, numărul 18, din 4 mai 2012? În mod cert, un
număr infim, deși la Colocviul de la Călimănești și
Alba Iulia, organizat de USR, au răspuns prezent,
venind cu tema scrisă, mai mulți romancieri, repre-
zentând toate generațiile. Editorialul manolescian
nu este deloc didacticist, nici măcar didactic! Este
o confesiune teoretică exemplară prin franchețe
și onestitate autobiografică: n-am scris romane și,
foarte probabil, nici nu voi scrie (...) n-am fost ispi-
tit să scriu romane... lipsindu-mi talentul. În eseul
64
De ce nu scriu roman, publicat în 1985, Nicolae

Manolescu răspundea cu inteligență nonșalantă
și dezarmantă: nu scrie romane deoarece imagi-
nează lumea ca pe o carte, nu așa cum și-o în-
chipuie mulți romancieri ca pe o lume, după cum
Borges vedea în paradis o bibliotecă, nu...(...) o
grădină. Mai mult, pentru Nicolae Manolescu, ro-
manul este un demers literar nesuferit (nu când îl
citesc, ci dacă l-aș scrie). Așa că în confesiunea
sa despre cum se scrie un roman se bazează pe
confesiunile unor maeștri ai genului care au avut
și cap teoretic: Henry James, Vladimir Nabokov,
Umberto Eco, Milan Kundera sau Orhan Pamuk.
În plan național, Dana Dumitriu intenționa să sin-
tetizeze și să comenteze într-o antologie opiniile
romanești interbelice. A fost nevoită să renunțe,
constatând mediocritatea teoretică, absența profe-
sionalismului, în fond a conștiinței artistice a mul-
tor romancieri interbelici, exceptându-i pe Camil
Petrescu și Mircea Eliade, concede Nicolae Ma-
nolescu, dar și pe G. Călinescu, consideră autorul
acestei autoprefețe. Se poate ajunge la concluzia
că în a scrie romane decisiv este talentul. Ca pre-
tutindeni, teoreticienii, criticii și istoricii literari știu
cum se scriu romanele, dar nu le scriu, unii de-
testându-le, ca autori de romane, iar romancierii
veritabili nici nu-și pun întrebarea cum se scrie un
roman, dar scriu romane, deoarece au talent. La
fel se prezintă situația și în celelalte genuri literare,
în poezie și în dramaturgie. în perioada interbeli-
că, doar G. Ibrăileanu, prin Adela, și G. Călinescu,
65
FLOARE DE IRIS
prin Enigma Otiliei, au izbutit să se impună ca re-

marcabili romancieri. În prezent, Gheorghe Grigur-
cu, strălucit critic literar, se impune totuși dificil ca
poet, iar Alexandru George, alt critic redutabil,
ca prozator, adică autor de romane. Este aproape
impardonabilă această digresiune, mai ales pen-
tru scriitorii care nu-și pun probleme de conștiință
artistică, mizând exclusiv pe... talent. Nici cei din
acest compendiu critic nu fac excepție!
Din cei doisprezece membri ai USR cu domici-
liu gorjean, doar unul n-a scris versuri, Ion Pecie,
care s-a impus în critica literară, evidențiind simul-
tan certe aptitudini de prozator. Alți trei, Aurel An-
tonie, Zenovie Cârlugea și Ion Cepoi, au avut un
debut promițător cu poezia, dar au abandonat-o,
al doilea dintre ei mărturisind recent că nu defi-
nitiv și nici pentru totdeauna. Singurul dramaturg,
în direcția teatrului scurt, este, până acum, Lazăr
Popescu, ambiționând sau aspirând astfel să fie
tratat ca scriitor total... în devenire. Zenovie Cârlu-
gea, Ion Cepoi și Ion Pecie nu apar în Antologie,
nefiind membri ai USR la data editării acesteia, în
anul 2006. în compendiu, fiecare membru al USR
cu reședința gorjeană, mai precis municipal-târgu-
jiană, va fi încadrat în ordine strict alfabetică, men-
ționată de la început. Așadar, ordinea este totuși
aleatorie, alfabetică, nu axiologică.
În structura acestei cărți voi (nu vom!) compen-
dia și voi minimonografia opiniile despre persona-
litatea și opera scriitorilor domiciliați în municipiul
Târgu Jiu, membri ai USR, apoi, pe acei membri ai
66
USR... în devenire și, în final, voi insera, ca inedi-

tă, comparativ cu prima carte, Imixtiuni critice, una
dintre adnotările publicistice omise.
Autorul acestei cărți știe că nu are o istorie, in-
diferent de care, a literaturii române, nici măcar a
literaturii... gorjene. Nici nu va avea! Are însă iluzia
primului compendiu critic al acestei literaturi, un
compendiu, nu lipsit de iluzii, și în mod paradoxal
anticipând o utopică istorie literară. Se consolea-
ză cu gândul că în actualitate, istoriile literare nu
mai sunt en vogue, cunoscând controversele și
polemicile provocate de istorii literare de excepție,
precum ale unor critici veritabili, ca Nicolae Mano-
lescu și Alex Ștefănescu. Autorul acestui compen-
diu acceptă astfel rolul alegoric al vulpii care se
retrage flămândă spre vizuina ei din pădure, invo-
când cu ipocrizie acreala strugurilor!
Autorul
Consecvența prozei corintice
Originar din comuna Castranova, județul Dolj,

unde s-a născut la 20 octombrie 1947, prozatorul
Aurel Antonie este economist, prin absolvirea Aca-
demiei de Studii Economice din București. A frec-
ventat cenaclul Columna, din anul 1976, debutând
acolo ca pictor, poet și prozator. Adevăratul debut
publicistic îl face în importanta revistă literară Lu-
ceafărul, din București, în data de 5 august 1975,
la atelierul literar girat de Geo Dumitrescu, cu...
67
FLOARE DE IRIS
poezia Alfa și Omega. În aceeași revistă debutea-

ză cu proza scurtă Mozaicul, în 29 ianuarie 1977,
când se orienta cu deplină maturitate artistică, dată
de cele trei decenii biografice. Se face cunoscut și
se impune în lumea literară prin colaborări la mai
multe reviste ca Echinox (în limba germană), Ra-
muri, Tribuna, Viața românească, Libertatea (din
fosta Iugoslavie), Calende, prin prezența meritorie
în almanahuri și antologii.
Aurel Antonie s-a remarcat decisiv cu talentul
lui de prozator, obținând premii și distincții prestigi-
oase: premiul revistei Luceafărul, în anul 1977, la
debut, premiul I la Festivalul Național de Literatură
Tudor Arghezi, în 1980, premiul revistei Ramuri, în
1987 și ordinul Meritul Cultural III în grad de cava-
ler, în anul 2004. A fost întâmpinat publicistic cu re-
ferințe critice semnate de personalități marcante:
Laurențiu Ulici, Gheorghe Crăciun, N. Georgescu,
Vasile Andru, Valentin F. Mihăescu, Constantin
Zărnescu, Constantin M. Popa, Ion Holban, Radu
Săplăcan, Florea Miu, Ion Cristoiu, Sorin Preda,
Ioana Dinulescu, Mariana Lazăr, Virgil Podoabă,
Corina Ciocârlie, Ovidiu Moceanu, Ion Pecie, Titu
Rădoi, Ion Popescu Brădiceni și alții. Referințe cri-
tice pertinente despre Aurel Antonie și opera lui
se găsesc și în volumele autorilor craioveni Flo-
rea Miu, Florea Firan, în volumul lui Ion Popescu
Brădiceni, dar și în Istoria tragică & grotescă a în-
tunecatului deceniu nouă, apărută la Editura Car-
tea Românească în anul 2006, avându-l autor pe
regretatul Radu G. Țeposu.
68
La șaizeci și cinci de ani, pe care îi va aniver-

sa înainte de Sfântul Dumitru din acest an, opera
lui Aurel Antonie a urmat, pare-se, expresia latină
celebră Non multa, sed multum. Lapidar, ca pro-
zator economist, Aurel Antonie se manifestă par-
cimonios și laconic în diegezele sale scurte sau
de amploare, concretizate artistic, până acum, în
tetralogia Mozaicul, cuprinzând treizeci de proze
scurte, editate la Scrisul Românesc din Craiova, în
anul 1983, și trei romane, Scrisoare către anima-
lele mici, apărut la aceeași editură, în anul 1986,
Cenușa, la Editura Fundației Constantin Brâncuși
din Târgu Jiu, în anul 2006, și Castelul, roman în
curs de apariție, într-un fel, o replică inteligentă și
insolită la capodopera lui Franz Kafka.
Aurel Antonie adoptă o modalitate atipică de
a concepe și elabora proza, originalitatea sobră
și frapantă vădindu-se în abordarea fermă a uni-
versului de teme și motive, conturat în mod decis
pe coordonate spațiale și temporale, mai simplu
spus, în viziune și stil, condiție sine qua non a tran-
sgresării axiologice spre sfera literaturii naționale
și universale. Nu surprinde faptul că în prima eta-
pă a operei, 1975-1989, Aurel Antonie a fost tratat
de critica literară de întâmpinare în mod aproape
encomiastic. Am în vedere debutul publicistic cu
Mozaicul, în anul 1977, apoi, editorial, tot cu Mo-
zaicul, în anul 1983, și romanul Scrisoare către
animalele mici, editat în anul 1986. Motto-ul aucto-
rial, Eu scriu doar cărțile pe care mi-ar fi plăcut să
le citesc, trebuie să îl avem în vedere ca avertis-
69
FLOARE DE IRIS
ment sugerat cititorilor și criticilor, subtil și oportun,

de la debutul publicistic cu Mozaicul. Modul verbal
opțional-optativ, la diateza reflexivă cu pronumele
în dativ, mi-ar fi plăcut, eludează cu inteligență ori-
ce interpretare de aroganță sau de infatuare. Aurel
Antonie scrie reticent, dominat de o conștiință ar-
tistică exigentă și exemplară. De aceea proza lui,
scurtă și romanescă, nu cunoaște nici ascendențe,
nici descendențe valorice. El scrie consecvent și
constant bine, nu poate fi taxat de criticii literari ca
autor inegal, cum scrie Gheorghe Grigurcu poezie,
proză memorialistă și critică literară cum scrie La-
zăr Popescu poezie, proză, teatru scurt și eseuri
critice fără denivelări. Prozele scurte și romane-
le lui Aurel Antonie, apărute sub comunism, și în
tranziția noastră incertă și imundă, relevă iposta-
ze constante și invariante prozastice remarcabile.
Cele din perioada comunistă sunt în antiteză cu
literatura oportunistă și complementare celorlalte
două literaturi subversivă și evazionist-estetică,
dacă utilizăm clasificarea verosimilă dată de Ion
Simuț literaturilor noastre postbelice, din anii sum-
bri ai comunismului. Clasificarea literară exactă a
lui Ion Simuț nu putea să fie pronunțată sub comu-
nism, din motive lesne de înțeles. Această clasifi-
care a fost lansată după Revoluție, ca eseu inci-
tant în paginile revistei România literară din anul
1993. Nu este exagerat, nici hazardat, așadar, să
apreciem că Aurel Antonie scria proză subversivă,
nu disidentă, ci evazionist-estetică încă din anul
1977, așa cum scrie și în prezent. Este meritul cri-
70
ticilor literari din comunism că au observat talentul

prozatorului și valoarea artistică incontestabilă a
creației lui Aurel Antonie, evidențiindu-le cu entu-
ziasm aproape encomiastic. Regretatul Laurențiu
Ulici semnează O surpriză în revista România li-
terară din 24 martie 1983, considerând că auto-
rul cărții «Mozaicul» scrie bine, e inteligent și are
imaginație (...), cartea lui fiind o culegere de schițe
și povestiri de factură fantastică de realism magic
(...), călit la temperatura parabolei. În viziunea lui
Mihai Ungheanu, o voce critică incontestabilă în
comunism, la revista Luceafărul, în proza lui Au-
rel Antonie realul face casă bună cu fantasticul
iar fecunda ambiguitate a parabolei vorbește de
la sine despre maturitatea mijloacelor lui artistice.
În revista Echinox, numărul 4 din 1983, Constan-
tin Zărnescu remarcă tehnica mozaicului din cele
treizeci mici parabole și schițe (...), concentrând
(...) elemente ale literaturii pur realiste și ale noului
fantastic. Tot în revista Luceafărul din anul 1983,
Valentin F. Mihăescu subscrie opiniei lui Laurențiu
Ulici, care vedea între spiritele tutelare ale prozei
lui Aurel Antonie pe Bontempeli, Buzzati și, mai
cu seamă, Borges, și remarcă o extremă rigoare
a compoziției (...) salutând intrarea marcantă a lui
Aurel Antonie în proza contemporană. Craioveanul
Florea Firan, în cartea Profiluri și structuri lite-
rare, apărută la Editura Scrisul Românesc, în anul
1986, subliniază că Aurel Antonie dezvoltă marile
teme existențiale în parabole concepute pe rea-
lism magic, urmând tiparul imaginației lui Borges.
71
FLOARE DE IRIS
După părerea sa, Aurel Antonie a suscitat intere-

sul unanim al criticii, cu ecouri dintre cele mai favo-
rabile. În revista Ramuri, din 15 martie 1977, poeta
și eseista Ioana Dinulescu crede că Aurel Antonie
este un talent autentic și cultivat, ilustrând proza,
care și-a făcut din parabola artistică o modalitate
eficientă de expresie. Dar să nu-i uităm nici pe alți
exegeți! Regretatul teoretician, prozator și univer-
sitar Gheorghe Crăciun scria în revista Astra din
Brașov, apreciind la gradul superlativ supratema
prozei lui Aurel Antonie: meditație asupra condiției
umane, a destinului și a morții (...), căutarea unor
răspunsuri simbolice la mereu actualele întrebări
ontologice și gnoseologice ale vieții, alte teme fiind
abordate cu maturitate, densitate și dramatism.
Cultivând cu multă pricepere parabola, decide N.
Georgescu, în revista Luceafărul din 28 iulie 1983,
Aurel Antonie este o certă valoare scriitoricească.
Ne dăm seama că Aurel Antonie a fost întâmpinat
de mulți critici literari mai mult decât favorabil, în
ultimii zece-doisprezece ani ai comunismului, mai
ales în eseuri critice argumentate cu aplomb și cu
probitate. Prozele lui scurte, cele treizeci din vo-
lumul Mozaicul apărut în anul 1983, și romanul
Scrisoare către animalele mici, editat în anul
1986, subtilizează un substrat problematic, pole-
mic și subversiv, evazionist-estetic, dezvăluit an-
terior. Este și meritul criticilor literari de la revistele
Luceafărul și România literară din București, de la
revista Ramuri din Craiova, de la revistele Tribuna,
Echinox și Steaua din Cluj, de la revista Astra din
72
Brașov și de la revista Familia din Oradea, de a fi

validat la unison, fără reticențe și inerții ideologice
și estetice, afirmarea unui talent excepțional, din
domeniul prozei, în ultimul deceniu al comunismu-
lui muribund. Mai puțin prompți, rămânând parcă
în expectativă, au fost criticii literari de la reviste-
le cultural-literare moldovene, Convorbiri literare,
Dacia literară, Oglinda literară.
În revista Luceafărul din 24 mai 1986, Valentin
F. Mihăiescu se arată încântat de apariția romanu-
lui Scrisoare către animalele mici, care confir-
mă talentul și inteligența artistică a unuia dintre cei
mai interesanți prozatori din noul val. Certamen-
te, acest val era unul subversiv, anticipând parcă
declanșarea Revoluției din Decembrie 1989, un
val ideologic și estetic, în descendența altor valuri
subversive, stârnite de unele proze semnate de
șaizeciștii Ștefan Bănulescu, Sorin Titel, Nicolae
Breban, Dumitru Țepeneag, Costache Olăreanu,
Octavian Paler, Alexandru Ivasiuc, Augustin Bu-
zura, Mircea Horia Simionescu și Radu Petrescu.
Înaintea acestora, proza lui Aurel Antonie poate
avea antecedente în universul sumbru și tragic,
nu comic, al prozei scurte caragialiene, realiste și
naturaliste, precorintice exerciții avangardiste ale
minusculei opere urmuziene, ca și în romanele ar-
gheziene. Poate că ar fi mai bine să-i găsim afini-
tăți și ascendențe pe meridianele literaturii româ-
ne de la sfârșitul secolului XIX și din secolul XX,
apoi pe meridiane europene, ale geniului lui Franz
Kafka sau sud-americane, fascinante, ilustrate de
73
FLOARE DE IRIS
opera lui Borges. Dar să nu uităm că Mihai Dra-

golea semna în revista Tribuna din 5 iunie 1986
eseul Dacă opera lui Borges n-ar fi..., considerând
romanul Scrisoare către animalele mici drept o
compoziție epică înzestrată cu forță și rafinament,
Aurel Antonie fiind, în viziunea sa, unul dintre cei
mai valoroși ai tinerei generații. În opinia exegeti-
că a lui Constantin M. Popa din recenzia Pe mar-
ginea cărților, apărută în revista Luceafărul din 5
iulie 1986, putem găsi o aluzie la tradiția autohtonă
a prozei lui Aurel Antonie, atunci când recenzen-
tul afirmă că romanul-parabolă Scrisoare către
animalele mici transcrie fluxul secret al perma-
nentei aspirații la libertate, la viața nefalsificată. la
împlinire umană, impunând un prozator inteligent,
format la școala subtilei proze din secolul nostru.
Constantin M. Popa se gândea, desigur, la proza-
torii subversivi citați anterior. În cronica literară din
revista Steaua nr. 9/1986, Mariana Lazăr crede că
Aurel Antonie stăpânește știința textului în privința
compoziției riguroase și spontane care lasă impre-
sia de arhitectură solidă, dar și de amenințătoare
entropie, încât romanul certifică un talent și impu-
ne un scriitor. Vocația de constructor a prozatorului
este evidențiată și de Ion Cristoiu în eseul Jubi-
lațiile inteligenței, apărut în Scânteia tineretului –
supliment literar-artistic din 27 decembrie 1986. În
volumul Profiluri și structuri literare, Florea Fi-
ran apreciază romanul în viziunea realismului ma-
gic borgesian. Virgil Podoabă consideră romanul
Scrisoare către animalele mici un exemplu ecla-
74
tant de economicitate estetică și de randament al

elementelor fabulative ale parabolei. în numărul
din aprilie al revistei Familia din anul 1987.
S-ar părea că în opera lui Aurel Antonie survine un
hiatus de două decenii, între 1986 și 2006, ani care
marchează apariția la distanță temporală a roma-
nelor Scrisoare către animalele mici și Cenușa. De
aceea, acest ultim roman apărut al lui Aurel Antonie
nu este menționat, nici apreciat, în referințele critice
din Antologia membrilor USR, editată în același an.
Se poate constata că în condițiile vitrege ale
cenzurii ceaușiste, datoria criticii a fost îndeplini-
tă cu pertinență și onestitate, prin raportare com-
petentă la personalitatea și opera în proză ale lui
Aurel Antonie. Se pare că după Revoluție, în mod
paradoxal și bizar, proza lui Aurel Antonie, cu to-
tul remarcabilă, chiar excepțională, prin caracterul
subtil subversiv și evazionist-estetic, nu a mai stat
în centrul atenției criticii libere, adică eliberate de
complexul punitiv al cenzurii ceaușiste. Este de-a
dreptul o stare curioasă, urmuziană, de amnezie,
în care a căzut critica postdecembristă în relația cu
opera acestui prozator, deloc fecund, dar demn de
istoriile literare controversate ale lui Nicolae Mano-
lescu și Alex Ștefănescu. Starea și condiția în care
se află scriitorul Aurel Antonie, implicit opera sa,
reclamă o abordare critică sub forma unei mono-
grafii pertinente, de analiză și sinteză, după grile
de lecturi infidele, parțial, dorice, minimal ionice,
dar preponderent corintice, adecvate viziunii para-
bolice, nicidecum parodice.
75
FLOARE DE IRIS
Nu renunț la convingerea că prozatorul Aurel An-

tonie ilustrează consecvența corintică în literatura
noastră de sub comunism și, mai ales, postdecem-
bristă, după ce am descoperit în capodoperele sale,
inclusiv în cartea Castelul, incontestabile afinități cu
operele unor înaintași iluștri, precum Franz Kafka
din același roman Castelul, Mateiu I. Caragiale din
romanul Craii de Curtea-Veche, Mihail Sadoveanu
din Creanga de aur, Ștefan Butulescu din Cartea
Milionarului, D.R. Popescu din Vânătoarea rega-
lă sau Nicolae Breban din Bunavestire.
Poezia temperanței calofile
Biografic, la 62 de ani, împliniți în luna echinoc-

țiului de primăvară. Adrian Frățilă ar fi putut să fie
un poet optzecist, postmodernist. El se menține și
se manifestă totuși, consecvent și remarcabil ca
aderent fidel la variantele/ipostazele neoclasiciste
și neomoderniste din poezia noastră postbelică.
Modest și discret, dezavuează modele și expe-
rimentele efemere ale unor contemporani, rămâ-
nând un descendent și un mesager demn, fără
reminiscențe epigonice, al crezului estetic defini-
toriu pentru generațiile neomoderniste. De ase-
menea, blamează exercițiile impudice, irelevante,
ale promoțiilor post-optzeciste, tributare trivialității,
vulgarității și obscenității, ca practici indecente de
prostituție apoetică. Mircea Bârsilă, în eseul Ima-
gini și ipostaze, din revista Calende, nr. 3, pagina
4, din anul 1999, intuia și trasa cu finețe critică pro-
76
filul poetic al lui Adrian Frățilă, situându-l cu acu-

ratețe, într-o familie distinctă de spirite creatoare:
puțini poeți din această categorie sunt imuni la
politica culturală a celor ce își asumă riscul de a
ridica postmodernismul la rangul de unic adevăr
al literaturii. Așadar, Adrian Frățilă nu poate fi un
postmodernist, nici prin debutul publicistic de la
începutului anilor ’70 și nici prin debutul editorial
produs spre sfârșitul acelorași ani.
După colaborări, probabil insignifiante, la ziarul
Gazeta Gorjului, începând cu anul 1970, și după o
prezență activă și semnificativă în climatul cena-
clului Columna din Târgu Jiu, al cărui mentor in-
contestabil a fost regretatul profesor și scriitor Titu
Rădoi, la 21 de ani, Adrian Frățilă surprinde prin
faptul că Cezar Baltag îl întâmpină cu entuziasm
în revista Luceafărul, nr. 17, din 24 aprilie 1971,
comentându-i astfel adevăratul debut publicistic
din revista menționată: M-a surprins, mărturiseș-
te Cezar Baltag, mai ales frecvența obsesională a
unor simboluri, persistența și revenirea tenace a
unor metafore. Una din aceste metafore este ima-
ginea clopotului transparent, crinolină de eter, în
care înoată astrele și zodiile lumii. Această meta-
foră denotă simțul globalului, al viziunilor integra-
toare, al spațiilor infinite și închise, ca nemărgini-
rea concentrică a cerurilor ptolemaice.
Cel care debuta editorial ca șaizecist reprezen-
tativ cu o plachetă de versuri divulgând în titlul
Comuna de aur ceva din grandilocvența juvenilă
și inocentă a aderării la nefasta utopie comunistă,
77
FLOARE DE IRIS
Cezar Baltag, observa cu acuitate propensiunea

lui Adrian Frățilă în conturarea unui univers poe-
tic original, ca viziune, gândire și sensibilitate, ca
stil poetic inconfundabil, persistența tenace a unor
metafore distinctive.
Poezia lui Adrian Frățilă a suscitat referințe cri-
tice pertinente și competente din partea unor poeți
și critici literari importanți precum Constanța Bu-
zea, Ioana Dinulescu, Alexandru Sfârlea, Mircea
Bârsilă, Alexandru Piru, Laurențiu Ulici, Florea Fi-
ran, Valentin Dascălu și Ion Popescu-Brădiceni.
Valentin Dascălu, în eseul Ieșirea din labirint, apă-
rut în revista Ramuri nr. 12 din anul 1984, eviden-
ția logica poetică, ca fir al Ariadnei, dar și ambigu-
itatea de bun augur cu care acest posibil Tezeu se
orientează și se (i)luminează pe căile obscure ale
creației eliberatoare.
Toate celelalte referințe critice, îndeosebi cele
ale lui Alexandru Piru și Laurențiu Ulici, ne apar și
acum ca incitante, călăuzitoare, la o altă lectură a
poeziei lui Adrian Frățilă. Să nu-l uităm pe regreta-
tul Laurențiu Ulici, care cu Prima verba s-a impus
prin intuiții critice inteligente și probe, rezonabile
și verosimile, propunându-ne nume de scriitori
care i-au confirmat pe deplin așteptările și pro-
gnozele critice. Între aceste nume poate fi inclus,
fără reticențe, și Adrian Frățilă, autor al volumelor
Echinocțiul de fiecare zi, debut editorial la editura
Scrisul Românesc din Craiova în anul 1978, Vâ-
nător înzăpezit și Alfabetul minunat, ambele volu-
me apărute la aceeași editură craioveană în anii
78
1983 și 1986, Șmecherici și La arat văzduhul două

alte volume adresate copiilor, apărute la edituri din
Târgu Jiu, în anul 1996. Cu o vechime creatoare
de peste un deceniu în Uniunea Scriitorilor din Ro-
mânia. Adrian Frățilă n-a epuizat desigur, energiile
lui poetice, încât ne poate surprinde cu noi apariții
editoriale. Volumul Restanțier la primul meu mile-
niu editat la Măiastra, în anul 2011, este o dovadă
în acest sens.
Sesizam, în rândurile anterioare, că poetul Ce-
zar Baltag a observat de la debutul lui Adrian Frățilă
frecvența unor simboluri și metafore, exemplificând
cu imaginea clopotului. O poezie reprezentativă
pentru poetul Adrian Frățilă poartă în titlu aceas-
tă imagine. Este un poem dens, de opt versuri, ca
și următoarele care sunt veritabile arte poetice,
mai îndepărtate de arhicunoscutele creații simila-
re moștenite de la Mihai Eminescu, Lucian Blaga
sau Tudor Arghezi. Poemul Clopotul nu are ema-
nații și reverberații romantice și expresioniste sau
tradiționalist-moderniste de testament arghezian.
Artele poetice ale lui Adrian Frățilă se pot revendica
mai degrabă din arta poetică barbiană și nichitas-
tănesciană, ideile despre poet și poezie fiind impli-
cite, expresive, deloc retorice. În poemul Clopotul
descoperim metafore inventive, chiar revelatorii, în
spirit creator blagian și în spiritul sinesteziei simbo-
liste, ca flori de sunet care s-au altoit pe dos –/ Prin
viperele sforii, înlănțuiri de irozi, ghimpi de lapte, o
metaforă oximoronică, plânsorile de plozi, cu vagi
ecouri din Oul dogmatic de Ion Barbu. Limba poe-
79
FLOARE DE IRIS
ziei, ca ipostază a logosului sacru și estetic, dobân-

dește o definiție metaforică memorabilă, lansând
un alt oximoron, cristic, voiculescian, pironul – Din
palma lui Hristos. În acest spirit, subtil ermetic, on-
tologic, gnoseologic, religios și estetic, poezia Clo-
potul poate fi interpretată ca artă poetică, veritabilă
prefață a creației lui Adrian Frățilă, asemenea unor
arte poetice celebre în poezia noastră, Epigonii de
Mihai Eminescu, Rugăciune de Octavian Goga, Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
și Testament de Tudor Arghezi.
Liniște este involuntar un titlu blagian, cel al cu-
noscutei meditații expresioniste. Poezia lui Adrian
Frățilă nu are elanul cosmic și tentația devoratoa-
re a absolutului din capodopera lui Blaga. Glasul
melancolic al clopotului se pierde prin ramuri, sus-
pinul lui de aramă devine evanescent în teluric și
în incipit fantastic, Abia-începuse basmul cu fata
de-mpărat.
Interesant de semnalat este că în creația unui
poet get-beget gorjean ca Adrian Frățilă apar sub-
stantivele clopot, liniște, cenușă, mister, unități le-
xicale cu conotații metaforice revelatorii, blagiene,
și doar timida și abia perceptibila înclinație spre
oximoron ar putea să parvină din îndepărtate și
inocente ecouri de imagistică munteană, arghezi-
ană și voiculesciană.
Circumspect, Adrian Frățilă nu tinde să treacă
eminamente liric, lăsând uneori impresia epicității,
prin infuzarea unor aparente elemente narative și
ipostaze de homo fictus. În Spațiul fără căutare,
80
seniorial, poetul primește vizita prietenilor la curte,

convertindu-și un mesager, un personaj, preacin-
stitul sfetnic, prin care se adresează discursiv, dar
solemn, acestora.
Adrian Frățilă este, simultan, un poet introvertit,
confesiv și reflexiv, și extravertit, aparent declara-
tiv, discursiv. Concis, este solilocvial și... colocvial.
În câteva poezii pasibile de a fi interpretate ca în-
corporând entități de arte poetice, preferă tribuna,
cuvântarea, spre a trimite mesajul. În Banchet,
pe urmele ilustre ale unor genii bahice din poezia
universală, comunicarea devine elocvent-patetică:
Vouă vă datorez acest banchet –/ La care-n cupe
distilez lumine/ Astăzi perdeaua se retrage-n sine
(...) sau Priviți, eu sunt de sticlă, nu vreau să vă
răpesc/ Dorința de-a pătrunde cu ochi acizi prin
mine/ Când așteptați ca roiuri ciudate de albine/
S-aprindă-n locul stelei un fagure ceresc/ Nu am
nici umbră care de vrajă să vă rupă/ Cum stau în
dreptul stelei ca un contur de geam/ Dar steaua
face semne din lacrima ce-o am/ Și trupul îmi de-
vine amețitoare lupă. În Clovn, poetul se identifi-
că cu acest cunoscut personaj scenic: sunt poate
clovnul prăvălit pe spate/ Un zâmbet de mătase
pe covor/ Sfidând de-a pururi rănile-i pictate/ Și
nu-nțelegi că-ntr-adevăr îl dor. Într-un fel similar se
confundă cu nebunul meu din suflet. Răzlețe, dar
perceptibile elemente de arte poetice descoperim
și în alte poezii: Călăuziți de amintire, Jocul de
unul singur, Salt mortal, Cum suie frunza, Câmp
de luptă.
81
FLOARE DE IRIS
Actul poetic e transferat și dat în seama unor for-

țe interioare declanșate, responsabile în plan real,
nebunul, clovnul, bufonul, arlechinul, ultimele trei
ipostaze bizare ale ființei umane fiind sinonimice
și, în plan transcendental, demiurgul suprem, bu-
nul Dumnezeu. De aceea, poetul utilizează inva-
riabil semnele citării, cu iluzia obiectivării. Poezia
Chipul divulgă explicit acest artificiu poetic: Mereu
ascund în mine câte-un ins/ încărunțit și lapidat de
stele/ O, pentru fiecare-am fost atins/ Cu aceste
mucegaiuri și sechele/ Parc-aș avea în suflet un
azil/ Îngenuncheat sub noaptea migratoare/ Prin
care trece-o mână de copil/ Și le împarte daruri
de-alinare/ Ușoară cum e aripa în zbor/ Din ochi le
smulge iarba și nisipul/ În raniță le dă câte-un izvor/
Și la plecare toți îmi poartă chipul. În Salt mortal,
confesiunea, ca virtuală purtătoare de crez poetic,
are aureola muzical-alegorică, prin care Cuvine-se
ca pasărea să zboare/ La înălțimea cântecului ei/
Cât timp se va mai scutura lumina/ Pe-această
iarbă și pe-acest polei. Treptat, în strofele urmă-
toare, alegoria se antropomorfizează: E de ajuns
suflarea unei stele/ Ca-n saltul ăsta clătinat puțin/
Să te privești adânc ca-ntr-o oglindă/ Din care ți-a
zâmbit un arlechin.
Se pare că Adrian Frățilă nu se lasă prea mult
sedus de Eros. Ca toți marii poeți munteni, ex-
cepție făcând probabil Arghezi, Voiculescu și Ni-
chita Stănescu, Adrian Frățilă rămâne reticent în
privința poeziei erotice. Joc de doi se constituie
din trei terține, cu câte trei rime, în cadențe alerte
82
și în viziune ludică, cu definiții metaforice memo-

rabile.
În alte poezii, ca Sirenă, discreția, pudoarea
spiritualizantă, parcă argheziană, sugerează iu-
birea ca sentiment etern uman cu puteri magice,
purificat de orice ingrediente sau de impulsii sen-
zuale ori carnale.
E dificil și delicat să decelezi în poezia lui Adri-
an Frățilă, de remarcabilă complexitate ideatică
și stilistică, întemeiată pe disponibilități ficționale
lirico-epice, încât să abordezi disparat părțile de
mesaj ontologic, gnoseologic și estetic. Lirică prin
confesiunea persistent jubilatorie și ludică, poezia
lui Adrian Frățilă nu se poate sustrage tentației mo-
derne narativ-baladești (Balada piramidei călătoa-
re, Balada soldaților de plumb. Balada galeriei de
aur, Balada pustiului, Legendele preced uitarea).
Cred că poezia lui Adrian Frățilă atenuează im-
presia de grandilocvență tocmai prin convertirea
baladescului în modalități lirice și dramatice mo-
derne.
A tipărit doar un volum, Vânător înzăpezit, sub
comunism. Celelalte cărți ale sale, Restanțier la
primul meu mileniu, Scrisoare generației ur-
mătoare, Dodikai și Balade au apărut după Re-
voluția Decembristă. M-a bucurat prezența sa în
impozanta culegere Poezia optzecistă, de 767 de
pagini, cu optzeci și unu de poeți, alcătuită de uni-
versitarul, poetul, criticul și istoricul literar gorjean
Mircea Bârsilă. Din exegeza lui de șase pagini,
am reținut ca fiind de maximă acuratețe și expre-
83
FLOARE DE IRIS
sivitate critică sintagmele: grija de a-și perfecțio-

na discursul, originalele viziuni de un scepticism
difuz, lirismul accentuat cu sportul dramaticului și
epico-descriptivului baladesc în descendența unor
predecesori iluștri, ca Radu Stanca, Ștefan Augus-
tin Doinaș etc.
2 4 3
1 = Prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga
2 = Mircea Martin
3 = C. Stănescu
4 = Ion Trancău
Tripleta de viitori critici literari, grupa universitară Teorie,
critică literară și folclor de la Universitatea București, dintre
anii 1957-1962.
84
PETRE
DON
Poet, prozator, publicist
S-a născut la 3 martie 1951,

în orașul Curtici, județul Arad.
Tatăl, Don, Petru, lucrător la CFR; mama, Don,
Florica (născută Ispravnic), țărancă.
Școala primară și gimnazială, la Curtici; a urmat
Liceul Teoretic nr. 3 Arad și Școala Poligrafică Bu-
curești. A absolvit cursurile Postliceale ale Acade-
miei „Ștefan Gheorghiu” din București.
În februarie 1990 a înființat prima publicație in-
dependentă din Vestul României, „Litera de tipar”.
A lucrat ca redactor la diferite cotidiane din Arad.
Din anul 2007 este redactor, corector și editori-
alist la cotidianul „Glasul Aradului”.
Între anii 1979-1986 a înființat și condus Cena-
clul Literar Poesis.
A publicat poezie în revistele „Cariatide”, „Viața
literar-artistică”, „Aradul literar”, „ARCA” , „Stea-
ua”, „Tribuna”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Sintagme
literare”.
Premii: Premiul I și Diplomă Specială la Fes-
tivalul Național „Cântarea României”, 1983, pen-
tru antologia de poezie „Noi Poesis”; Premiul I la
Concursul Național de Literatură „Floarea de Colț”,
Aleșd, 1984; Premiul Revistei „Viața literar-artisti-
că” la Concursul Național „Mihai Eminescu”, 1985.
85
FLOARE DE IRIS
Începând cu anul 2014 publică recenzii literare în

Revista de Cultură „ARCA” și în cotidianul „Glasul
Aradului”.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România
– Filiala Arad.
Cărți publicate:
Noi Poesis, antologie de poezie, 1983;

Voluptatea firescului, poezie, Editura Mirador,
Arad, 2002;
Pur și simplu, poezie Editura Mirador, Arad,
2012;
Gânduri ciobite, proză lirică scurtă, în cola-
borare cu Hedir Al-chalabi, Editura Mirador, Arad,
2013;
Roua din adâncuri, poezie, Editura Mirador,
Arad, 2013;
Dialoguri Deschise, proză, convorbiri cultura-
le, Editura Mirador, Arad, 2016;
Povestiri din Cotidian, proză scurtă, Editura
Gutenberg Univers, Arad, 2020.
Este prezent în mai multe dicționare și cărți de

critică literară.
86
De la stânga la dreapta: Gheorghe Mocuța, Ioan Matiuț, Ioan

Kett Groza, Vasile Dan, Petre Don, dr. Doru Sinaci (2012)
POEZII
Bacovia
Și-avea ochii
atât de albaștri
încât cerul
se rușina
în fața privirii
lui.
Și era atât de trist
încât sălciile
îi dădeau
întâietate
când dorea
să-și umezească
buzele.
87
FLOARE DE IRIS
Inventarul secolului XX
Tramvaie
cât niște orgi,
cai la păsări,
lasere,
două războaie mondiale
și unul zilnic,
mașini cât pianele,
orhidee și banane,
o duzină de zboruri pe Lună,
păsări de fier,
Guernica,
ceva cer albastru
și cam atât.
Martori
Mi-e rău
și martor mi-e
trupul păsării
strivit între două aripi.
Mi-e frig
și iată, am martor
fracul pinguinului
dus la curățat.
Mi-e galben
88
și iau drept martor

arama ghintuită
pe frunze.
Mi-e toamnă
mereu...
Priviți-mă!
(Din vol. Noi Poesis, 1983)
Dacian
În lipsa mea el îmi numără păcatele.

Trestie elastică, iubește vântoasele.
Nepot al lui Socrate, urăște tăcerile.
E verișor demult cu neplăcerile.
Fiul meu îmi pune cunună pe frunte,
O face, apoi, luând-o, piatră de munte.
Când din neatenție și nesprijin plânge,
Din cărțile lui nescrise curge sânge.
Copilul meu sever nu iubește canonul,
Nici legea cu dreptul, ci cu Talionul.
Când voi fi humă în nemărginire,
Fiul meu sigur vă va da știre.
89
FLOARE DE IRIS
Scrisoarea unui misogin către amantă

Cu gândul la Baudelaire
Lui Gheorghe Mocuța
Ți-e scris numele pe toate gardurile,

molipsești pana poeților de blenoragie,
sucești mințile bărbaților politici,
și așa lipsiți de imunitate,
„ai buze moi și-n ele ai tainica știință
de-a pierde-n orice clipă pe pat o conștiință”,
cum bine zicea șeful meu,
servești cafeaua în cești mânjite de ruj lipicios,
sânul stâng ți-e flasc de-ți vine să te castrezi,
și-n plus nici nu m-ai trezit cu noaptea-n cap,
de m-a prins al tău în dulap, lovi-l-ar guta!
Ateist
Lui Eugen Puiu
Pe gura râului, înspre lagună.

Epuizat.
În larg, un banc de Piranya.
Pe mal, câțiva inși sacrifică
un miel atârnat pe o cruce de
lemn.
Mă văd, îmi aruncă lemnul de cruce
întru salvare.
Deci, n-am nici o scăpare,
așa că hai spre larg!
90
Opt
Lui Gheorghe Schwartz
Pentru că nu-mi ajungeau

zilele, am început să le
inventez: după luni urmează mama,
după marți vine la rând
sacul cu uium.
Apoi al cincilea, al șaptelea.
La opt, brusc mi-am amintit că
frate-miu, Ioan Sabău,
mă descoperea, în somn
(visam împreună același spațiu)
de pătura cu o gaură la mijloc,
ce-o primisem ca ajutoare
de la Spitalul Județean.
M-am liniștit,
știu că eu am două duminici:
duminica duminică și ziua de spital.
Sunt un câștigat,
în acea zi joc șah în draci.
Apoi, iar
Luni, Mama, Anabasis, Joi, Șah...
Oare pe unde-o fi ăsta, frate-miu,

să numărăm din doi în doi
până la opt?
(Din vol. Voluptatea firescului, Ed. Mirador, 2002)
91
FLOARE DE IRIS
În Kamceatka
Această primăvară a răcit, strănută

nesimțita și nu pune mâna la gură,
împroșcând în jur cu flori de cireș,
arome de zăpadă pasteurizată și scântei
de licurici, că-mi vine să mă mut
într-un cuib de bogdaproste,
aruncând în hăuri bunul simț
al celor de tot cumsecade.
Locuiesc în Kamceatka,
așa că mă lasă rece falsa pudoare
a renașterii.
Socrate
Nimic fără sens,

mă ia cu frig, cred c-am răcit
la coloană, i-ar am băut mult
aseară, moderație, moderație, copii,
nu mai râde mă, Alcibiade, eu nu
mă-mbăt niciodată.
Și cum zic, trădarea de fiu e
mai dată dracului ca aia de zei,
ai grijă Alcibiade îți iau calul,
regina mea e păzită de nebuni,
trădarea e dulcele drog al neisprăvitului,
iar acuzarea pe nedrept e mai
92
suportabilă decât cea pe drept,

mat, mă Alcibiade iar te-am chelfănit.
Ascultă fă, Xantipă, da pe unde

ai pus, naibii, paharul ăla cu cucută?
Privirea
Stau la geam
la etajul superior și
privesc strada, ca un șarpe prada.
Oamenii se plimbă tern,
insistent, spre niciunde.
Mulțimea e cenușie și contra mea.
Deodată, din turmă
strălucește o lumină.
Privesc la Soare. E la locul lui,
își face de lucru cu o lanternă.
Ea mă privește preț de o eră-două
și-și continuă drumul.
Privirea mea e prea înceată.
Mai bine mă arunc direct, de la etajul
superior.
Se face seară
Mă urăsc vecinii,
ticăi prea tare,
răsuflarea mea e un agonic tsunami
93
FLOARE DE IRIS
(în mintea furnicilor),

soneria mi-a amuțit,
nu mai sună la ușa mea decât cerșetorul
(omologul meu) și cel cu cheltuielile.
Dorm cu ușa descuiată
ca să poată intra recuperatorii
de cadavre
și prietenul meu de doi ani,
să mă tragă de barbă.
Se face seară.
Mă duc să descui ușa...
(Din vol. Pur și simplu, Ed. Mirador, 2012)
Terțina 5
Pieptul meu a început să ticăie. Se crede ceas.
Cred că de mâine tac.
Sau tic.
Terțina 11
Grijuliu, Dumnezeu face economie de ploaie și
spălând cu rouă petalele florilor mânjite de polen
aerisește lumea, deschizând larg zările cerului.
Terțina 23
Strivesc pe un gând contondent o idee, o spăl bine,
o calc, o apretez și o vând primului venit
la preț de mâna a doua.
94
Terțina 24
Cafeaua de dimineață, un motiv plin de silnicie
de a te trezi cu noaptea-n cap
și să te amăgești cu începutul unei noi iluzii...
Terțina 31
Stau pe un ciot de piatră.
Deodată sub mine, ceva începe să gâlgâie.
Normal, este fierbintea lavă a somnului.
Terțina 36
Pumnul strâns pe prăsea și tu
strânsă în căușul de durere.
Primordial nu este viața, nici măcar lumina.
Este doar tentativa de a mă ține
strâns în gândul tău nădușit.
Terțina 38
Puteai să-mi fii mână,
mână puteai să-mi fii.
Și îmi ești doar respirația aceea rară și gâfâită...
Terțina 45
Clopotul unei biserici,
sunetul zgomotos și ostentativ
pentru Recreația Mare...
95
FLOARE DE IRIS
Terțina 46
Nimic mai real decât Minciuna,
zice Adevărul șoptind conspirativ
la urechea Disimulării.
Terțina 58
Pictorul,
prelungirea obraznică a
capetelor de curcubeu.
Terțina 66
Locuiesc într-un ou de ocazie;
poziția fetală e cea mai comodă,
am început să umblu, puteți ciobi...
Terțina 81
Puful auriu al gutuiului,
stânca cerată a gruiului,
icterul rece al fiului.
Terțina 84
De bucuria primăverii,
prietenul meu Dumnezeu
s-a mutat în magnolii stelare.
96
Terțina 86
Vine toamna, multe ploi,
ne udăm din doi în doi
și ne scurgem de nevoi.
Terțina-Epilog
Era să uit! Am nevoie urgent
de voi, așa cum închisoarea
are nevoie de deținuți.
(Din vol. Roua din adâncuri, Ed. Mirador, 2013)
Petre Don (dreapta) împreună cu jurnalistul Eugen Puiu
97
FLOARE DE IRIS
PROZĂ SCURTĂ
Miruna şi Haralambie
A fost odată, în ceruri,

un copil pe cale să se în-
trupeze, să capete corp.
Într-o zi, el se adresă lui
Dumnezeu: Ştiu, Doam-
ne, că mă vei trimite pe
pământ, dar spune-mi, Te
rog, cum voi supravieţui
acolo aşa mic şi neaju-
torat? Dumnezeu îi răspunse: Dintre milioanele de
îngeri care locuiesc în Cer, am ales unul pentru tine.
Te va aştepta şi va avea grijă de tine. Dar aici, în Rai
– zise copilul – eu nu fac altceva decât să cânt şi să
zâmbesc. De asta am nevoie ca să fiu fericit! Îngerul
tău îţi va cânta în fiecare zi. Tu vei simţi iubirea lui şi
vei fi fericit, răspunse Dumnezeu. Şi, continuă copi-
lul, cum voi înţelege ce îmi vor spune oamenii dacă
eu nu ştiu limba lor? Asta este simplu, spuse Creato-
rul, îngerul tău îţi va spune cele mai frumoase şi mai
dulci cuvinte pe care le vei auzi şi, cu multă răbdare
şi grijă, te va învăţa să rosteşti tu însuţi cuvinte.
Copilul privi către Dumnezeu şi spuse: Şi ce voi
face când voi dori să vorbesc cu Tine? Dumne-
zeu îi zâmbi copilului şi-i spuse: Îngerul tău te va
învăţa cum să te rogi. Copilul insistă: Am auzit că
pe Pământ sunt oameni răi. Cine mă va ocroti?
98
Dumnezeu răspunse: Îngerul tău te va ocroti chiar

cu preţul vieţii sale!
Întristându-se, copilul zise: Dar eu voi fi mereu
trist pentru că nu Te voi mai vedea. Ooo, îngerul tău
îţi va vorbi continuu despre Mine şi te va învăţa ca-
lea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine întotdeauna.
În acel moment, era atâta linişte şi pace în Rai
încât se auziră vocile de pe Pământ.
În grabă, copilul puse, oftând, o ultimă întrebare:
Oh, Doamne, eu trebuie să plec acum. Spune-mi,
Te rog, numele îngerului meu! Numele îngeru-
lui tău nu are importanţă. Tu îi vei spune simplu:
MAMĂ, răspunse duios Dumnezeu.
Miruna este fetiţa întrupată de Dumnezeu exact
acum patru ani. A venit pe lume îmbucurându-ne,
făcându-ne să credem în minunile dumnezeeşti, în
frumuseţea şi cumsecădenia îngerilor.
Miruna este fetiţa care mă alintă, zicându-mi
Haralambie, iar eu mă supăr amarnic pentru asta,
ceea ce o face să repete, incitându-mă: Haralam-
bie, Haralambie, Haralambie…
Miruna este fiinţa aceea care zâmbeşte cu ochii
şi râde cu inima, este vocea cristalină cu care tre-
zeşte greierii din amorţeală…
Într-o zi, a venit la mine şi mi-a zis: Măi Haralam-
bie, m-am hotărât! De mâine m-am gândit să scor-
monesc toată vara prin iarba de la uliţă, să prind
vreo trei-patru pumni de licurici să ţi-i pun la piept,
acolo unde te lauzi că mă ţii, măi Haralambie. Să
mă vezi şi noaptea, atunci când tu tipăreşti ziare
şi eşti pe cale să mă uiţi, măi, dragă Haralambie!
99
FLOARE DE IRIS
Miruna merge la grădiniţă. Nu-mi spune în ce

grupă, mă lasă curios. E un fel de secret de ser-
viciu. Îmi cântă englezeşte, îmi dansează paşi de
balet şi îmi recită cu patos şi gesticulaţie… Mă în-
curajează atunci când sunt trist, îmi piaptănă bar-
ba cu mare grijă şi mă mângâie pe creştetul nins
de vremuri. La telefon vorbim des, întotdeauna
mă întreabă când merg s-o văd, şi mă informează
succint cum îşi îngrijeşte iepuraşii…
Miruna este copilaşul trimis de Dumnezeu pe
Pământ, să ne lumineze sufletele, să ne facă mai
buni, mai altfel.
Cât despre îngerul ei păzitor, pot jura că are
mulţi în jurul ei, toţi sunt pentru ea MAMA.
Astă noapte se făcea că stăteam de vorbă cu
Dumnezeu. M-a informat ce-i mai nou prin Rai,
cum se ciondănesc îngerii între ei, apoi mi-a spus
abrupt: Măi Haralambie, vezi ce faci cu viaţa ta, că
vine scadenţa…
Haralambie? Păăăi Haralambie îmi spune doar
Miruna…
M-am prins imediat: Miruna este, de fapt, faţa
pământeană a lui Dumnezeu.
Vagabondul cu florile pe piept
O pildă foarte frumoasă vorbeşte despre apa-

renţe, care pot fi înşelătoare şi despre lucruri care
privite cu superficialitate sunt departe de realitate.
100
Se zice că patru călători orbi umblau prin străve-

chea Indie pentru a cunoaşte lumea. Mergeau din
sat în sat, străbăteau drumurile ţării, discutau cu cei
pe care îi întâlneau în cale pentru a învăţa cât mai
multe lucruri de la viaţă prin ochii altora, întrucât ai
lor erau uscaţi. Într-o seară ajung obosiţi la un han
unde au mai tras câţiva călători. Au cerut şi ei găzdui-
re hangiului, acesta fiind bucuros să-i primească sub
acoperişul său. Noii sosiţi au intrat în vorbă cu ceilalţi,
atmosfera fiind destinsă. Într-un târziu, la han ajunge
un călător pe spinarea unui elefant. Cere găzduire
hangiului atât pentru el cât şi pentru elefant, lucru
acceptat cu plăcere. La un moment dat, unul dintre
orbi a spus că el şi tovarăşii săi orbi nu ştiu cum ara-
tă un elefant, aşa că-l roagă pe proprietar să-i lase
să atingă animalul pentru a se lămuri cum arată un
elefant. Proprietarul elefantului acceptă. Ca atare, se
îndreaptă spre elefant primul călător orb, care pune
mâna pe corpul elefantului. Cel de-al doilea orb pune
mâna pe urechile elefantului iar cel de-al treilea pe
trompă. În sfârşit vine şi cel de-al patrulea orb, care
pune mâna pe picioarele elefantului. Ei, acum ştiţi
cum arată un elefant?, întreabă hangiul. Desigur,
zice primul orb, cel care a pipăit trupul animalului:
elefantul e ca un zid de cetate. Ba nu, zice al doilea
orb, cel care a pipăit urechile; elefantul e ca două
frunze mari de palmier. Eroare!, zice al treilea orb,
cel care pipăise trompa elefantului: elefantul este ca
o liană uriaşă. N-aveţi dreptate niciunul! Elefantul
este ca patru coloane de cetate, zice al patrulea orb,
cel care atinsese picioarele elefantului.
101
FLOARE DE IRIS
Acum vreo trei ani am fost adus cu ambulanţa

la Spitalul Municipal. Am rămas pe targă, la Unita-
tea de Primiri Urgente, aşteptând să fiu preluat de
medici. Eram, cu alte cuvinte, în aşteptare. Docto-
rul de pe ambulanţă m-a tratat bine, mi-a dat cal-
mante, aşa că eram liniştit, respiraţia îmi revenise
la normal, nu mai aveam palpitaţii şi împunsături
la inimă. La un moment dat a fost adus cu targa
un tip bărbos, neîngrijit, cu haine soioase, cu faţa
asudată, inconştient şi cu un buchet de flori galbe-
ne pe piept, respirând sacadat. Mi-a fost milă de
vagabond, era totuşi un om, deşi nu înţelegeam
de ce are pe piept flori galbene. Văzând că mă
uit la el cu interes, un brancardier mi-a zis: „Ştiţi
cine e ăla cu flori pe piept?“ „Nu!“ i-am răspuns.
„Este un fost profesor de matematică şi din cauză
că l-a părăsit nevasta s-a lăsat de predat. A ajuns
pe stradă. Doarme pe unde apucă, mănâncă ce
poate, dar întotdeauna are la el un buchet de flori,
nimeni nu ştie pentru cine, nimeni nu ştie de ce.
De aia i-am pus florile pe piept, că le avea la el,
sunt ale lui.“
Brusc am simţit că mi-e rău. Am chemat repede

asistenta…
Oameni buni, haideţi să nu fim trufaşi! Viaţa de

lângă noi nu este cea de sub ochii noştri superfici-
ali. Viaţa este precum acel elefant: toate împreună.
102
O felie de pâine
Scriitorul Francisc Munteanu are o povestire

foarte, foarte frumoasă, cu final neaşteptat, aşa
cum sunt mai toate povestirile sale. Am s-o spun
şi eu aici, în cele ce urmează, făcând precizarea
că prin aceasta se va pierde mult din farmecul ori-
ginalului, fapt pentru care îmi cer scuze cititorilor
mei, întotdeauna îngăduitori cu mine.
Evadând, în timpul celui de Al Doilea Război

Mondial dintr-un tren horthyst ce străbătea Unga-
ria, tren plin cu deţinuţi politici, un tânăr primeşte
de la un rabin ce nu mai poate continua evada-
rea, o felie de pâine învelită într-o batistă legată cu
o sfoară, sfătuindu-l: Să nu desfaci batista ca să
mănânci pâinea decât atunci când ţi se vor istovi
de foame toate puterile, decât atunci când nu mai
ai nici o posibilitate să-ţi ostoieşti foamea, decât
atunci când nu mai ai nici o speranţă!
După evadarea din tren, tânărul străbate câm-

pii şi păduri, coclauri, evitând să treacă prin loca-
lităţi unde putea fi arestat. Se hrănea cu fructe de
pădure, cu legume culese de pe câmp, chiar cu
ierburi pe care le credea comestibile. Nu de puţi-
ne ori, înfometat, şi-a scos din buzunar bucata de
pâine tare ca piatra învelită în batistă, cu gând s-o
mănânce. În ultimă clipă, însă, îşi găsea noi forţe,
noi ambiţii şi asculta de sfatul rabinului de a nu
103
FLOARE DE IRIS
desface batista considerând că mai poate rezista.

Apoi găsea câte ceva de mâncare: fructe, ierburi,
legume crude. Şi mergea mai departe. După ce
străbate toată pusta ungară, tânărul ajunge la Bu-
dapesta în loc sigur, în sânul familiei, fără să se
atingă de felia de pâine învelită în batistă.
Revenindu-şi, odihnit şi relaxat, tânărul desface

curios batista legată cu sfoară: în batistă a găsit
o bucată de scândură, de mărimea unei felii de
pâine.
Se spune că în Japonia singurii cetăţeni care

nu sunt obligaţi să se închine în faţa Împăratului
sunt dascălii, pentru că japonezii consideră că fără
dascăli n-ar exista împăraţi.
(Din vol. Povestiri din Cotidian –

proză scurtă, Ed. Gutenberg Univers, 2020)
104
ȘERBAN MĂRGINEANU
S-a născut la 22 decembrie 1960 în București.
Locuiește în București. A debutat editorial cu vo-
lumul de versuri Citadine, 2009. În anul 2010 ti-
părește volumele de proză polițistă Caviarul câi-
nelui de lupte, Beduinul atomic, Urma sângelui
întunecat la Editura Perpessicius, din București.
Următoarele cărți dovedesc talentul scriitoricesc
al autorului și imaginația sa descriptivă care pare
că nu are limite: Moartea cu dobândă, Natură
moartă cu sevraj, Amprenta clinicii fantomă,
Legende urbane, În umbra iubirilor secrete,
Nebunul cu automatul, Golgota asfaltului, Su-
flete de seră etc.
BEDUINUL ATOMIC
Femeia se mișca lejer

în camera de un lux or-
bitor. Mișcările ei, până
la cele mai simple ges-
turi, aveau ceva studiat,
de parcă se simțea ob-
servată, admirată. O în-
delungată obișnuință o
făcea să-și supraveghe-
ze fiecare clipă a vieții.
Era de o frumusețe
care-ți frângea inima. Nu
foarte înaltă, zveltă, vo-
luptoasă, avea un chip de o perfecțiune unică. Un
105
FLOARE DE IRIS
păr lung, blond, lins, îi încadra obrajii prelungi și

diafani. Chipul îi era corect fardat, însă îi lipsea ceva;
la o privire mai atentă, se putea observa că era cel
mai inexpresiv chip omenesc pe care ți-l puteai ima-
gina. Părea că nici o emoție nu-l străbătuse vreoda-
tă. Avea 27 de ani. În ultimii 10 ani, viața ei se bazase
pe un joc actoricesc demn de o cauză mai bună.
Apartamentul în care locuia femeia se situa la
etajul 18 al unui bloc de lux din centrul orașului. Su-
frageria era spațioasă, mobilată cu elemente din-
tr-un lemn masiv, alb mat. Covorul gros, roșu-aprins,
înăbușea pașii femeii. Pe perete era fixat ecranul
unui televizor imens, completat cu boxe laterale de
mare putere și înaltă definiție.
Un concert rock umplea camera de ritmurile
electrice, pătrunzătoare, ale unor chitare acustice.
Boxele perfect calibrate făceau camera să vibre-
ze. Pereții izolați fonic, antifonați, nu lăsau muzica
să răzbată în afară.
Femeia se apropie de fereastră și privi în exte-
rior. Orașul sclipea de lumini, pulsa de ritmul vieții
nocturne, secrete. Zâmbi. Avea viața înainte. Ob-
ținuse mulți bani cu felul ei de-a trăi. Avea să mai
obțină. Orașul era la picioarele ei. Se simțea „pe
val”, „în top”, avea atâtea planuri de viitor...
... În spatele ei, o siluetă nedeslușită se apropie.
Părea o fantomă, o umbră imaterială.
Pistolul de o marcă nedefinită îi căută ceafa.
Era o armă neautomată, masivă, grea, cu țeavă
lungă. Calibrul 11,45 inch presupunea un recul pu-
ternic. Veche, excelent întreținută, fără amortizor
106
de zgomot. Folosea muniție de plumb neînvelit în

cămașă de cupru, gloanțe boante, cu vârful rete-
zat abrupt, care înfloreau ca o ciupercă la impactul
cu ținta. Țeava armei se apropie la doi centimetri
de ceafa femeii, apoi urcă în dreptul calotei cranie-
ne. Era ținută de o mână fermă, puternică, sigură.
Arma înțepeni în mâna umbrei. Degetul apăsă tră-
gaciul cu o mișcare lentă și continuă.
Pistolul bubui înfiorător. Proiectilul străbătu ca-
pul femeii, ieșind prin frunte. La ieșire, smulse ju-
mătate din fața victimei; glonțul îi antrenă acesteia
trupul într-o mișcare violentă, aruncându-l în fe-
reastra mare, din sticlă securizată. Fereastra cedă
sub șocul puternic.
Femeia blondă parcurse cele 18 etaje și se zdro-
bi de asfalt, explodând literalmente la impact. Nu
mai avea nimic omenesc la înfățișare. Nici măcar
nu-ți puteai da seama dacă rămășițele împrăștiate
pe jos aparținuseră unei femei sau unui bărbat.
Femeia care mătura trotuarul în apropiere, tră-
gând după ea un „tumbărău” al serviciului de salu-
brizare, începu să urle, înnebunită de groază.
Șoferul de taxi de lângă bordură privi scena și
suferi un ușor atac de cord, fără urmări fatale.
Era exact ora 3:18 minute, dimineața.
***
Sala era aseptică, sclipind de curățenie. Lumina

albă de neon scălda totul într-o strălucire spectra-
lă. Locotenentul-major Popovici Francisc, 35 ani,
107
FLOARE DE IRIS
brunet, înalt și vânos, de-o constituție uscată, pri-

vea la masa de metal inoxidabil.
Medicul legist părea blazat și plictisit. 32 ani de
meserie îl făceau să abordeze o resemnare filozo-
fică vis-a-vis de moartea violentă, pe care o studia
zi de zi. Era un om în pragul pensiei, voinic, com-
plet chel, îmbrăcat în inevitabilul halat alb. Îi vorbi
locotenentului-major ca unei vechi cunoștințe:
- Știind cam ce vă trebuie dumneavoastră, am
cercetat cu atenție... „materialul” și am găsit ceva
interesant.
- Mulțumesc. Trebuie s-o fi cules cu lopata pe
victimă...
- Strict adevărat. Medicul legist ridică de pe
masă o bucată de scalp omenesc „ornamentat” cu
plete lungi, blonde. Îi arătă o anumită porțiune, ex-
plicând:
- Este partea de la ceafă, ceva mai sus. Deși
arăta îngrozitor la primire, am reușit să detectez o
zonă de ardere. Supusă la proba cu parafină, s-a
constatat „tatuajul împușcăturii”.
Mi-am permis să analizez eu totul, ca să mear-
gă mai repede.
- Sincer, îți mulțumesc. După cum arată victima,
mi-ar fi fost profund dezagreabil să îmi petrec mult
timp alături de dumneavoastră, rosti Francisc, pri-
etenos. Îl aprecia pe medicul legist Corbó Nicola
ca pe un bun profesionist, care-și dădea interesul
chiar mai mult decât ar fi fost obligat.
- Victima a fost împușcată în partea din spate a
craniului. Pulberea s-a imprimat pe păr și pe pielea
108
scalpului. Pulbere neagră, o cantitate mai mare

decât la armele obișnuite.
- Asta înseamnă o armă veche... – bănui Francisc.
- Desigur, o armă model vechi. La cantitatea
asta de pulbere, în mod sigur calibrul era peste 10
mm. Ceva în genul vechilor arme Samuel Colt sau
poate al celor rusești din timpul războiului?
- Acelea erau neautomate, doctore...
- Da, știu și eu asta. Ceea ce înseamnă că nu
a ejectat tubul-cartuș. Mai înseamnă că glontele a
străbătut craniul, ieșind pe partea cealaltă.
- Ai găsit plumbul?
- Victima a fost împușcată din spate, în timp ce
ședea în fața ferestrei. Forța împușcăturii a pro-
iectat-o pe geam afară. În mod sigur, glontele s-a
pierdut în decor, în exterior... oftă Francisc.
- De unde știi că a fost împușcată în dreptul fe-
restrei? Dacă a fost zvârlită pe geam ulterior îm-
pușcării?...
- Rama ferestrei și resturile de sticlă rămase în
ramă sunt împroșcate cu sânge și materie cervicală.
Pe de altă parte, nu există urme de târâre pe covor,
sau urme de sânge în alt loc decât pe rama feres-
trei. Arma crimei trebuie să fie extrem de puternică.
Proiectilul nu a perforat craniul, ci l-a sfărâmat de-a
dreptul. Capul victimei a explodat ca un pepene.
Sângele și materia cervicală au fost împrăștiate în
toate părțile. Am nevoie de probe de păr, de piele,
orice poate duce la un rezultat oarecare.
- Cum termin raportul, ți-l remit prin curier, pro-
mise medicul legist.
109
FLOARE DE IRIS
- Mulțumesc, Nicola... rosti Francisc și ieși gră-

bit. Orice vizită la I.M.L. îi crea o stare de tensiune
insuportabilă.
Se urcă în mașina de serviciu și porni grăbit
spre birou. Încerca, pe cât posibil, să analizeze ori-
ce urmă atâta vreme cât era încă „fierbinte”. Co-
mănescu Valentin „Ade” îl aștepta în biroul prăfuit,
dezordonat, în care se simțeau atât de bine. Pe un
perete, făcea notă discordantă o excelentă copie
a tabloului „Misterul și melancolia unei străzi”, pic-
tat de Giorgio de Chirico. Colegii încercau, de mai
bine de un an, să afle cum se pricopsiseră cei doi
cu un asemenea tablou. Dar Francisc și Ade zâm-
beau enigmatic, refuzând orice explicație.
Francisc îi explică succint lui Ade cam ce aflase
de la I.M.L.
- Cam la ce armă te gândești? Seamănă cu
vechile modele de Webley Auto MK1, cu gloanțe
neblindate, folosind pulbere neagră, care lăsau re-
ziduuri de nitrat de potasiu pe piele, dacă era tras
la gura țevii..., își dădu cu părerea Ade.
- Webley a făcut de obicei arme automatice. Am
o inspirație în organism că este vorba de vreo scu-
lă rusească veche. Alea sunt cele mai îngrozitoare
arme care s-au produs vreodată. Adevărate tunuri
de buzunar. Neautomate, masive, grele, nu le pu-
tea folosi oricine. Arme de cazaci...
Ade nu-l contrazise. De câțiva ani buni făceau
echipă împreună și se
înțeleseră, tacit, ca Francisc să fie cel care fă-
cea vizitele pe la morgă. Pe Ade îl deprimau până
110
la extrem cadavrele. În schimb, Ade era un adevă-

rat expert în relațiile diplomatice cu infractorii: obți-
nea cu vorbă bună mărturii complete, de-acolo de
unde alți polițiști nu le obțineau nici cu ciomagul.
Ade studie o foaie de hârtie de pe birou, apoi
începu să recite:
- Victima se numea Amanda Ursu, 27 ani, do-
miciliată în apartamentul unde a fost ucisă. Nici o
profesie declarată.
- Totuși deținea un apartament extrem de
scump, înțeleg că sărea de un milion de euroi...!!,
behăi Francisc, uimit. De unde dracu’ scotea bani,
că doar nu-i curgeau euroii prin gaura curului!!
- Exact un milion și două sute de mii, prețul apar-
tamentului acum șase ani. Și banii îi curgeau prin
altă parte. M-am chinuit de-am aflat că era „damă
de consumație”. Curvă de lux..., îi explică Ade.
- Și ce-avea ea între picioare? Platină? O avea
pusă de-a curmezișul? se ului Francisc.
- Stai că-ți spun acum-acum. Ia-ți sticla de re-
zervă, după vizita la morgă, meriți și tu un întăritor.
- Că bine zici..., oftă Francisc, extrăgând din fi-
șetul ignifug o sticlă de rom negru, marca „Barbu-
dos”. Turnă în două cești de cafea și-i oferi una
lui Ade. Băură. Ardea ca focul, dar se scurgea pe
beregată ca mătasea.
Ade o luă pe departe:
- „Happy Cars S.R.L.” închiriază mașini de lux
pentru ocazii deosebite. Patronul, unul Costică
Adamescu, a depus reclamație la noi împotriva
unui șofer care mai făcea și curse pe barba lui.
111
FLOARE DE IRIS
Adică, băga banii în buzunar, știi cum este treaba.

Consumul de benzină la mașina condusă de omul
nostru, Petrache Aurel, crescuse nejustificat, în ra-
port cu banii de pe cursele oficiale.
- Și ce mașină conducea Aurel ăsta al nostru? –
se interesă Francisc.
- Un „mercedes” super-long, limuzină de-aia
lungă de te sperii... Aurel a ajuns pe la mine
prin birou, unde l-am „prelucrat” cu frumosul,
cum știu eu. Obișnuia s-o ducă pe victima
noastră cu mașina de serviciu în diverse lo-
curi. Încasa 100 euroi pentru „dus”. Băga banii
în buzunar și nu mai trecea „afacerea” în foaia
de parcurs. Fata, Amanda, nu știa de măgăria
lui Aurel. Credea că transportul este legal, prin
firmă. Dar asta nu mai contează în nici un fel
pentru povestea noastră.
- Și „întors” se plătea separat? La ce ore se în-
torcea? întrebă Francisc, sorbind din ceașca de
„cafea”.
- Întoarcerea n-o efectua cu mașina lui Aurel.
Se întorcea cu alt mijloc de transport.
- Adică 100 euroi numai pentru un transport
dus? Fata asta nu se uita la bani... constată Fran-
cisc gânditor...
- Având în vedere că banii intrau în buzunarul
lui Aurel, totul părea prea frumos ca să dureze. Am
căzut la înțelegere cu domnul Aurel. Dinspre par-
tea mea, îi voi comunica domnului Costică Avra-
mescu, patronul firmei, că l-am urmărit pe șofer
și că acesta nu efectuează nici un fel de curse în
112
afara programului, cu mașina firmei, fiind un an-

gajat eminamente corect, cinstit, deasupra oricărei
bănuieli. În mod sigur, mașina are vreo defecțiune
la motor, dat fiind că a crescut consumul de benzi-
nă, spuse Ade.
- Și paznicul de noapte al garajului de la firmă
nu știe nimic de afacerea asta?
- Știe că-și trage 25 euroi de la Aurel, de câte
ori acesta din urmă scoate noaptea mașina pentru
afaceri personale. Apoi, dinspre partea lui Aurel,
acesta se obligă să-mi întocmească o listă cu toa-
te locurile unde o ducea pe Amanda, pentru aface-
rile ei nocturne. Sună bine??
- Ce frumos o aduci tu din condei, Ade! Dar de
unde se poate deduce că răposata Amanda Ursu
era neapărat prostituată de lux?? se miră Francisc.
- Numai dovezi indirecte. Dar toate duc spre
concluzia asta. În primul rând, când pleca în ma-
șina condusă de Aurel, victima asta a noastră era
îmbrăcată de așa natură că pe bietul șofer îl apu-
cau toate năbădăile. Fata, Amanda, era cea mai
frumoasă fată pe care-o văzuse el, în toată viața
lui. Acum vreo lună, în timpul cursei, o auzise vor-
bind la telefon cu presupusul client, căruia îi spu-
nea: „... sper că nu vine peste noi nevastă-ta, ca
data trecută...”; iar acum zece zile discuta cu un alt
om: „... nu, peste trei zile nu pot, că-s indispusă...”.
Cică suna telefonul ei mobil mai rău ca la Informa-
ții Gara de Nord.
- Interesant, interesant...! Și ce știm noi despre
trecutul Amandei Ursu?
113
FLOARE DE IRIS
- M-am ocupat și de asta. Amanda Ursu a fost

crescută la Casa de Copii. Nu s-au cunoscut părin-
ții naturali; copilul a fost abandonat pe o bancă în
parcul Cișmigiu, la vârsta de două luni, aproxima-
tiv. La 10 ani, a fost înfiată de o familie bine situată,
fără copii; el, medic chirurg cunoscut și apreciat,
iar ea casnică. Încă de la 10 ani, Amanda era de-o
frumusețe răpitoare. La 12 ani, tatăl vitreg a abu-
zat-o sexual. Închis pentru viol, a fost condamnat
la 10 ani de închisoare; circumstanțe agravante,
deoarece Amanda era minoră. După primii trei ani
de detenție, tatăl vitreg se sinucide în închisoare.
Nu a suportat regimul din penitenciar. Violatorii de
copii sunt rău văzuți de... „colegii” din închisoare și
tratați ca atare.
LEGENDE URBANE
– Saga lui
Mathias Coback –
Alarma începu să
sune la ora 04:30 fix, di-
mineața. Sunetul ascuțit,
înnebunitor, la limita ma-
ximă a audiofrecvenței,
îi aruncă pe soldați și pe
subofițeri pe coridoare.
Nu era un exercițiu. La
Penitenciarul de maximă
114
siguranță 1313 nu existau alarme de exercițiu. De-

numit și „Găoaza Satanei”, penitenciarul 1313 se
confruntă, pentru prima oară în lunga sa existență,
cu o alarmă de evadare.
Locotenent major Stiuj Petru, 34 ani, împărți
grupele de subofițeri și-i trimise în sectoarele di-
nainte stabilite pentru asemenea situații. Scoși din
boxele lor, câinii se agitau înnebuniți. Subofițerii,
bine antrenați la celebra școală de cadre peniten-
ciare de la Hârșova, controlară curtea penitencia-
rului, apoi se răspândiră, pe porțile secundare, în
exteriorul perimetrului îngrădit. Reflectoarele din
foișorul de veghe scăldau totul într-o lumină albă
ca laptele, orbitoare.
Din „Găoaza Satanei” nu se evadase nicioda-
tă. Furios, în pragul unei crize de furie mistuitoare,
Stiuj Petru se gândea la consecințele incalculabile
ale acestui neplăcut eveniment.
Un sergent-major se apropie, luă poziția de
drepți și raportă:
- Permiteți să raportez, sunt sergent major Sâr-
ca Dumitru, de serviciu în sector 7; am constatat
lipsa deținutului nr. 01336 la ora 4:15 în această
dimineață. Ușa celulei era deschisă. Ceilalți deți-
nuți, 6 la număr, dormeau. Nu au cunoștință de
dispariția…
Locotenent Major Stiuj Petru execută o semiîn-
toarcere a trupului, punându-și toată greutatea în
cumplita lovitură de pumn cu care îl culcă la pă-
mânt pe nefericitul sergent. Într-o tăcere deplină,
doi soldați îl înșfăcară pe bărbatul leșinat de pi-
115
FLOARE DE IRIS
cioare și-l târâră ca pe-un sac de cartofi la infirme-

rie.
Stiuj Petru, locțiitor al comandantului penitenci-
arului, urcă în mașina de serviciu și porni, turbat
de furie, în căutarea deținutului 01336.
Penitenciarul 1313 era situat în Munții Bihoru-
lui, la o înălțime de aproximativ 1700 metri, într-o
zonă extrem de izolată. Cele mai apropiate locali-
tăți erau Răchițele, Smida, Giurcuța de Sus, care
urmau să fie scotocite metodic în săptămâna ur-
mătoare de trupele speciale. Folosind stația de
emisie-recepție, într-o frecvență securizată, Stiuj
Petru ordonă scurt:
- Dați drumul câinilor!
Chiar și cei mai duri soldați din trupele de pază
se înfiorară auzind ordinul. Dar se executară fără
crâcnire; scoaseră botnițele animalelor, apoi le eli-
berară din lese. Dulăii, niște câini din rasa ciobă-
nesc german, erau negri și se confundau cu hăți-
șurile pădurii. Dresați într-un regim asemănător cu
al celebrilor câini K-9, animalele de serviciu erau
de-o sălbăticie îngrozitoare; erau hrăniți cu car-
ne crudă, și dresați să ucidă. Manechinele lor de
antrenament, efectuate din piele netăbăcită, erau
îngrozitor de deteriorate în zona gâtului. Eliberați
din lese, câinii porniră tăcuți pe urmele deținutului
01336.
Soldații și câinii răscoliră fiecare metru pătrat
din pădurile ce înconjurau „Găoaza Satanei”. Câi-
nii nu depistară nicio urmă. La ora 6:30 dimineața,
locotenent-major Stiuj Petru fu silit să ceară ajuto-
116
rul trupelor de jandarmi din regiune, și să recurgă

la elicoptere, lărgind astfel aria de căutare. Poliția
din localitățile Giurcuța de Sus, Smida și Răchițele
alarmară populația civilă, privitor la un evadat peri-
culos care ar fi putut cere găzduire, haine și hrană.
Totul fu zadarnic.
La ora 12 la prânz, autoritățile încă mai căutau.
Fără nici un rezultat.
***
Un fioros cutremur local scutură din teme-

lii Penitenciarul de Maximă Siguranță 1313. De
aproximativ 8 ore, cei 1200 deținuți încarcerați în
această sumbră instituție de stat se aflau, în po-
ziție de drepți, în careul în care se executa apelul
zilnic. În tot acest timp, locțiitorul comandantului,
dl. Stiuj Petru, împreună cu subofițerii angajați ai
penitenciarului, răscoleau stabilimentul din piv-
niță până-n pod. Personalul de pază, cu părul
făcut măciucă de spaimă, știa că existau șanse
serioase de-a fi demiși, eventual de-a lua locul,
după gratii, deținutului 01336. Era de așteptat un
lung șir de destituiri, penalizări, „tăieri” din salariu
și alte pedepse administrative. Locotenent-major
Stiuj Petru era un individ înalt de aproape 2 me-
tri; voinic, bine clădit, cu un trup călit de exerciții
și de viață aspră de penitenciar, stârnea groaza
subalternilor prin firea lui violentă și neîndurătoa-
re. Avea un chip smead, tăiat în linii aspre, cu ochi
cercetători și reci. În acel moment, se gândea la
117
FLOARE DE IRIS
ceea ce urma să raporteze șefului său direct, dl.

comandant al penitenciarului.
Acesta, dl. general de brigadă Florian Chiș, se
afla pentru o perioadă de 6 luni in Federația Rusă,
într-o misiune oficială de documentare și schimb
de experiență. Aflat la comanda penitenciarului pe
timpul absenței acestuia, locotenent-major Stiuj
Petru răspundea în mod direct de orice eventua-
le nereguli petrecute în celebra pușcărie „Găoaza
Satanei”.
Acest penitenciar era poate cel mai celebru din
țară. Aici erau încarcerați cei mai violenți criminali,
hoți, tâlhari, „crema cremelor” în ceea ce privește
lumea interlopă românească. Având un regim de-
osebit de sever și o rată a mortalității suspect de
ridicată, Penitenciarul 1313 semăna mai mult cu un
lagăr de exterminare. Își merita pe deplin porecla
populară de „Găoaza Satanei”!
- Unde era locul de muncă al deținutului 01336?
întrebă Stiuj Petru, cu o voce ca un lătrat de șacal.
- La garajele penitenciarului, secția „Camioane
de mare tonaj”, să trăiți! chelălăi umil sergentul
care-l urma ca o umbră peste tot, îndeplinind func-
ția neoficială de ordonanță.
Secția de „Camioane de mare tonaj” era un
loc de muncă înfiorător, mai cumplit chiar decât
să tai lemne în pădure, la gater, unde mulți de-
ținuți care lucrau la acest punct forestier își tă-
iau accidental câte-un mădular. La „Camioane
de mare tonaj” însemna să te târâi pe sub niște
camioane imense, care te puteau strivi ca pe-o
118
furnică. Rugina, uleiul ars și vaselina murdară,

veche, îți intrau în nas, în gură și-n albul ochi-
lor. În timpul cumplitelor ierni din Munții Bihoru-
lui, când frigul ajunge la -150 C în timpul zilei,
garajul neîncălzit era o adevărată pepinieră a
tuberculozei galopante, a degerăturilor și, nu în
ultimul rând, a sinuciderilor în rândul deținuților
obligați să muncească acolo.
Locotenentul major Stiuj Petru se îndreptă în
celebrele garaje, cu țucălarul personal după el.
Pătrunse pe ușile imense, metalice, care scârțâiau
sinistre pe rulmenții neunși; privi în jur „admirând”
hruba imensă, întunecată, plină de camioane
mari și de diverse unelte desperecheate, piese
de schimb, și roți, cauciucuri, care făceau ca to-
tul să pară o anticameră a iadului. Stiuj Petru nu
știa prea bine ce căuta; spera ca locul acesta să-i
spună ceva, orice, despre deținutul 01336. După
un timp nedeterminat, ajunse în partea din spate
a garajelor.
Lângă perete, alături de un maldăr de roți de
camion, zăcea o ladă mare de lemn. Scândurile
păreau vechi, înnegrite de praful timpului.
Fără nici un motiv anume, făcu semn sergen-
tului. Acesta forță capacul lăzii cu un levier. Din
aceasta, se revărsă un vraf de foi de calc, tipă-
rite, care acopereau niște componente metalice
uimitor de curate. Locotenentul major luă câteva
foi, aruncându-și privirea asupra lor; erau tipărite
în limba germană. Le privi mai atent și începu să
priceapă; erau documentele care însoțeau siste-
119
FLOARE DE IRIS
mele de siguranță ale Penitenciarului de Maximă

Siguranță 1313.
Construit în 1910, guvernul solicitase executa-
rea gratiilor, ușilor de fier și-al broaștelor speciale,
unei firme din Austria. Febril, Stiuj Petru răscoli în
cutie, scoțând o pungă de hârtie cerată; în interior,
se afla un teanc de chei. Pe pungă se specifica
„ACHTUNG” apoi, tradus într-o română aproxima-
tivă: „cheile de rezervă” – „Nivelul 2, Nivelul 4, Ni-
velul 3”.
Cutia de lemn zăcea aruncată de peretele Ga-
rajului de o eternitate. Generații de gardieni și
deținuți trecuseră pe lângă ea, din 1910, fără să-
și bată capul să descifreze textul în germană și
traducerea adăugată ulterior! Punga spartă, din
hârtie cerată, arăta modul în care deținutul 01336
făcuse rost de câteva chei; apoi, cu mare grijă,
bătuse la loc capacul, în cuie. Grăbit, Stiuj Petru
se îndreptă spre clădirea centrală a penitenciaru-
lui. Străbătu coridorul și se opri în fața celulei în
care dispăruse deținutul evadat. Cerând o lanter-
nă, studie atent zăvorul exterior al ușii metalice. În
tocul peretelui, exista obișnuitul orificiu în care se
îmbucă limba metalică a zăvorului. Locotenentul
major privi cu grijă acest orificiu; era înfundat cu
pâine veche, uscată și tare.
Fără să-și dea seama, în momentul când acțio-
na zăvorul, gardianul de serviciu nu mai închidea
și ușa. Având și cheile de rezervă, deținutul ani-
hilase zăvorul exterior și își asigurase o cale de
ieșire.
120
Fără să vrea, locțiitorul comandantului fu străbă-

tut de un sentiment de admirație. După cunoștințele
lui, era absolut prima oară când cineva reușea să
dispară din „Găoaza Satanei”. Dar nu pentru mult
timp. Chiar și acum, vara, nimeni nu putea supra-
viețui unei „urmăriri generale” ca aceea declanșa-
tă de o asemenea evadare. Individului îi trebuiau
haine civile, mâncare, acte, bani și prieteni. Toată
această parte a țării era răscolită de poliție și de jan-
darmerie. Deținutul 01336 nu putea conta pe spri-
jinul populației – oricine i-ar fi oferit chiar și cel mai
mic ajutor, urma să fie deferit unui tribunal, purtând
în spate acuzația pompoasă de „complicitate”.
Fără a scoate nici un cuvânt, Stiuj Petru se re-
trase în biroul său. Își turnă un pahar de țuică atât
de tare, încât nici nu mai mirosea a prună. Într-un
târziu, strigă:
- Sergent! Adu-mi dosarul deținutului nr. 01336!
***
Din anul 1910, Penitenciarul de Maximă Secu-

ritate 1313 suferise modificări aproape continue.
Construit ca închisoare, fusese preluat de guver-
nele care se perindaseră la conducerea țării de-a
lungul timpului; fiecare șef al Direcției Generale
a Penitenciarelor care venise la putere, găsise
ceva de adăugat și de schimbat. Marile garaje
actuale fuseseră cândva grajduri pentru cai, apoi
magazii, apoi garaje. Clădirea centrală a peniten-
ciarului semăna cu o planetă în jurul căreia gravi-
121
FLOARE DE IRIS
tau, ca o salbă de sateliți, construcțiile adăugate

ulterior.
Așa se explică faptul că, în zilele noastre, nimeni
nu avea o schemă exactă și un plan corect al „Găoa-
zei Satanei”. Existau desigur, planurile inițiale din
1910, ca și schemele tuturor adăugirilor ulterioare,
dar nici un arhitect profesionist nu alcătuise un plan
general al Penitenciarului 1313, așa cum există el în
timpurile prezente. Arhitecții austrieci din 1910 avu-
seseră concepții arhitecturale aproape medievale.
În forma sa de origine, penitenciarul se asemăna-
se cu o cetate fortificată. Un labirint de mici tunele,
aproape secrete, uneau camerele, holurile, nivelele
și sectoarele clădirii. Conducerea actuală, ca și gar-
dienii și celelalte cadre auxiliare, nu mai cunoșteau
în detaliu toate elementele arhitecturale de la origini.
Ca orice penitenciar care se respectă, „Găoaza
Satanei” avea anumite sectoare neplăcute, altele și
mai neplăcute, iar unele atât de neplăcute încât chiar
și cadrele se fereau cu grijă de ele. Pe lângă secto-
rul de muncă „Camioane de mare tonaj”, care era
considerat un adevărat blestem pentru deținuți, un
loc aparte îl ocupa biblioteca închisorii. În aproxima-
tiv 100 ani de existență a Penitenciarului de Maximă
Siguranță 1313, în biblioteca închisorii se adunaseră
zeci de mii de volume diverse; poezie clasică, roma-
ne de aventuri, maeștri ai literaturii universale, volu-
me documentare și altele asemenea.
122
ANA
VĂCĂRAȘU
S-a născut în anul 1963, în
satul Voitești, județul Iași.
A absolvit școala profesio-
nală la Grupul Școlar MIU, din
Iași.
Locuiește în Pașcani, județul Iași.
A lucrat în diferite meserii: operator în industria
ușoară, redactor și traducător de limba spaniolă.
A debutat cu romanul Oaia neagră, la editura
Ștef din Iași, în 2018, Rebeca, 2018, Desenele
copilului monstru, 2019, Țipătul cocorului (po-
ezii), 2019, Scriitorul și tasta erotismului (po-
vestiri), 2020, De la suflet la vers, 2020, Între cer
și pământ (poezie), 2021, Simfonia cuvintelor
(antologie de poezie), 2021.
A publicat în limba spaniolă romanele: La ove-
ja negra, 2017, Los dibujos del nino monstruo,
2019, El grito de la grulla, 2019.
A mai publicat în antologia Versos en el aire din
Spania, în reviste și publicații din țară și diaspora.
A obținut premiul întâi la concursul Corona,
din Italia, la secțiunea Roman, în 2021.
123
FLOARE DE IRIS
Rebeca
(fragment din roman)
„Încercă să nu facă mult zgomot. Tânăra ur-

cată pe bordură privea curioasă să vadă cine va
apărea acolo sus. Plângea și părea să tremure,
în picioare pe acea jumătate de metru de lățime a
zidului. Un ușor dezechilibru sau un pas alături, și-
ar fi putut să cadă în gol. Când o văzu pe Rebeca,
întinse o mână spre ea și-i zise c-o voce nervoasă:
— Nu te apropia! Încă un pas și mă arunc! – și
începu să se întoarcă spre exterior.
Rebeca simți că-i îngheață sângele în vine.
— Liniștește-te – îi zise c-un fir de voce pe
care abia îl putu auzi ea însăși –, n-o să mă apro-
pii. Își simțea trupul tremurând ca o frunză în vânt.
— Uite, o să stau aici, de acord?
Tânăra făcu un gest de confirmare din cap,
iar ea făcu câțiva pași și se sprijini în hornul care
se afla la dreapta sa, la mai puțin de doi metri de
distanță. Fata se întoarse apoi cu fața spre ea,
așezându-se pe bordură cu un gest care-i trăda
disperarea și oboseala. Rebeca respiră ușurată,
încercând să-și controleze tremurul corpului, gân-
dindu-se în același timp la vreun gen de strategie
care s-o ajute să-și atingă scopul. Nu avea nici cea
mai vagă idee referitoare la modul în care ar fi tre-
buit s-o abordeze. Însă dacă tot se urcase acolo,
își zise ei însăși că putea să reușească. Trebu-
ia s-o facă. Începu dintr-odată să conștientizeze
124
responsabilitatea enormă pe care și-o asumase,

odată ce se oferise a urca acolo.
— Ce vrei de la mine? Pentru ce-ai venit? Nu
puteți să mă lăsați în pace? Oricum o să mă arunc!
Cum se întorsese cu spatele spre stradă, în
acel moment razele soarelui îi dădeau în față și ea
își puse o mână streașină la ochi, pentru a-și apă-
ra vederea. Apoi păru să-și dea seama dintr-odată
de ceva și zise între sughițuri, privind-o cu atenție
pe Rebeca:
— Eu te-am văzut pe tine undeva. Cine ești?
De jos se auzea murmurul glasurilor, atenuat
de distanță iar de pe-o stradă apropiată, Rebeca
văzu apropiindu-se o ambulanță. Se auzea sirena.
Privi mai cu atenție la tânăra din fața ei și-i trecu
prin minte aceeași idee: îi părea cunoscută fata,
ca și cum ar mai fi văzut-o înainte dar nu-și amin-
tea unde.
— Mă numesc Rebeca – îi răspunse fără să
se miște de unde stătea. Nu cred să ne cunoaș-
tem. E posibil să ne fi văzut undeva, orașul ăsta
nu-i așa de mare. Ori poate că te-am dus vreodată
cu mașina. Sunt taximetristă.
— Nu, nu cred! Nu obișnuiesc să merg cu ta-
xiul nicăieri – îi zise negând din cap. Ah, da, acum
îmi amintesc unde te-am văzut. – Și se ridică, se
întoarse un pic într-o parte și se sprijini cu un picior
de bordură. Ești cea care ne-a bătut acum câteva
luni. Karatista aceea. Da, sunt sigură că erai tu.
— Vrei să spui că tu ești una dintre idioatele
care au atacat-o pe femeia aceea pe stradă? – în-
125
FLOARE DE IRIS
trebă Rebeca, uimită de coincidență. Tu i-ai tăiat

fața cu ciobul de sticlă?
— Nu, n-am tăiat-o eu, dar…
Și nu fu în stare să-și termine fraza, pentru că
începu din nou să plângă.
— Dar ce? Și de ce vrei să te omori? – întrebă
încercând s-o facă să vorbească. Ori nici măcar
nu voiai să faci asta? Sigur că nu, dacă ai fi avut
curajul s-o faci, te-ai fi aruncat deja. Clădirea asta
are și spate, dar ăla nu te-a interesat. Pentru că tu
voiai doar să fii protagonista propriului tău specta-
col, nu-i așa? N-am ce zice, impresionant!
Se străduia să facă pe viteaza, însă îi era o
frică îngrozitoare să n-o provoace pe fată. Nu voia
să-și încarce conștiința c-o asemenea grozăvie.
Cum o văzu un pic mai liniștită, schimbă tactica
și-i lansă altă întrebare:
— Și cui vrei să-i dedici amintirea?
— Ce vrei să spui? Care amintire? – se miră fata.
— A corpului tău rupt în bucăți și împrăștiat pe
cimentul străzii – îi răspunse Rebeca. Și a creieru-
lui pe care presupun c-or să-l adune cu penseta,
cei de la laboratorul de medicină legală. Sau poate
c-o vor face chiar cu mătura și fărașul.
Tânăra o privea înspăimântată și atunci ea în-
țelese că strategia aceea peste care dăduse în-
tâmplător, era posibil chiar să funcționeze.
— Taci din gură cu prostiile astea! Ce știi tu? –
țipă la ea, așezându-se apoi pe bordură, c-un gest
de oboseală extremă. Își urcă tricoul pentru a-și
șterge fața de lacrimi, după care zise către Rebeca:
126
— Eu nu voiam s-o atacăm pe femeia ace-

ea. Nu voiam să-i fac rău, însă Amaia întotdeauna
procedează în felul acela, și câteodată depășește
limita. Mai ales când se îmbată. Eu voiam doar să
fie prietena mea, nimic mai mult.
— Nu te înțeleg. Vrei să zici că tu trebuia să te
comporți ca o imbecilă pentru a-ți câștiga prietenia
unei delincvente?
— Cam așa ceva – îi răspunse coborând ca-
pul rușinată. Dar Amaia nu-i o delincventă.
— Ah, nu? Și cum numești tu pe cineva care ata-
că o persoană pe stradă fără nici un motiv, tăindu-i fața
cu un ciob de sticlă? Și chestia asta cu sinuciderea, ar
fi tot pentru a-i demonstra ceva așa zisei prietene?
— Ce? Nu, sigur că nu! Dar dacă nu mă omor
eu, o să mă omoare taică-meu – zise începând a
plânge și ridicându-se în picioare pentru a se în-
toarce cu fața spre stradă.
— Dar de ce crezi că te-ar omorî tatăl tău? Și
n-ai vrea să-mi spui cum te cheamă?
— Ce contează cum mă cheamă? – întrebă cu
glas trist, stând cu spatele la ea.
— În primul rând, ca să știu cui i-ar aparține
intestinele și sângele în care și-ar depune muștele
ouăle. Cred că-s mai mult de treizeci și cinci de
grade. La temperatura asta, în mai puțin de-o oră
ar ieși deja viermii.
— Taci odată din gură că-mi faci greață! Sunt
însărcinată – zise dintr-odată, întorcându-se cu
fața spre ea și plângând disperată. Din cauza asta,
taică-meu o să mă omoare.
127
FLOARE DE IRIS
Rebeca încercă să profite de momentul în

care ea coborâse garda, și-i zise:
— Auzi, cum te cheamă, nu ți s-ar părea mai
bine să vorbim jos? Zic asta gândindu-mă la toate
persoanele alea care stau și așteaptă cu gâturile
sucite, uitându-se în sus. Ca să nu mai menționez
Pompierii, Ambulanța sau Poliția, care mai mult
ca sigur c-ar avea urgențe în altă parte, că n-ai fi
tu buricul pământului. Hai să coborâm, ce părere
ai? Nu-i bine să-i faci pe-atâția oameni să piardă
timpul – îi reproșă Rebeca. Și pe urmă, ia gân-
dește-te un pic: vrei să te omori tu, dar de ce să
omori și ființa aceea nevinovată, dacă zici că ești
însărcinată?
— Ce? Nu, nu, eu…
Nu găsi însă cuvintele cu care să termine fra-
za, și-și plecă din nou capul, rușinată.
— Ah, e clar, nici măcar nu te-ai gândit la asta!
Cel puțin ești majoră?
— Am șaptesprezece ani. În decembrie o să
împlinesc optsprezece – îi răspunse.
— O să împlinești… sau n-o să împlinești. Re-
flectează un pic și apoi decide-te. Fiindcă oricât
de straniu ar părea, asta depinde de tine. Și ești
sigură de sarcină?
— Da. Mi-am făcut testul trei zile la rând, de
doua ori pe zi. Toate rezultatele indicau opt săp-
tămâni de sarcină. Tata o să mă omoare – începu
din nou să se plângă.
— Auzi, dar dacă zici că împlinești optspreze-
ce în decembrie, atunci înseamnă că vei fi majoră
128
când vei naște bebelușul – îi zise, încercând s-o

facă să vadă partea pozitivă a lucrurilor, dac-ar fi
fost vreuna în circumstanțele date. Ea păru să se
liniștească un pic, apoi îi răspunse:
— Nu cred c-ar avea vreo importanță vârsta.
Când va vedea că-mi crește burta, el o să mă
omoare, fiindcă n-ar putea suporta o asemenea
rușine.
— Ce spui? Așa de rău e taică-tău? Dar ma-
mă-ta? La ea te-ai gândit când ai hotărât să-ți iei
viața?
— N-am mamă. A murit când aveam opt ani.
— Fir-ar să fie, fetițo! Îmi pare rău pentru tine.
Atunci înseamnă că tatăl tău te-a crescut el sin-
gur?
— Da. Bine, am avut întotdeauna o guvernan-
tă care s-a ocupat de mine. Însă el întotdeauna a
fost prea protector și mă controlează de-o formă
excesivă. Ajunge cu supravegherea la limite ex-
treme. Nu pot să ies nicăieri, nici să am prieteni.
E foarte autoritar și totul trebuie să fie cum zice el.
— Și tu din cauza asta ieșeai cu delincventa?
Din răzvrătire pentru excesul lui de protecție și de
autoritarism? Păi, în cazul ăsta nu-ți pot spune de-
cât că ai o forma stupidă de-a te comporta, cum
te-o fi chemând! – îi reproșă Rebeca.
— Tu nu ai idee cum e el! – țipă adolescenta la
ea. Nu știi de ce-ar fi în stare!
— Auzi copilă, poate că nu știu de ce-ar fi în
stare taică-tău, însă pot să-ți spun că al meu a fost
un ticălos care a abuzat de mine. Aș fi vrut eu să
129
FLOARE DE IRIS
mă fi protejat așa părinții mei, de forma asta ex-

cesivă cum zici tu! Așa că, pe tema asta nu-mi da
lecții, te rog! Înțelege-mă, mișcă-te încoace și hai
să coborâm odată de aici! Vorbesc serios, sunt
foarte obosită. Iar cu tatăl tău o să vorbesc eu mai
târziu dacă vrei – îi zise pe un ton ca de mamă
care-și ceartă fiica.
Adolescenta o privea uimită de ceea ce toc-
mai îi spusese, însă fără să se miște din loc.
— Într-adevăr ți-a făcut asta tatăl tău? – o în-
trebă mirată.
— Într-adevăr – îi răspunse. Dar nu mai con-
tează. A murit, ticălosul. Hai să coborâm de-aici.
Presupun că pe urmă o să fie taică-tău cel care va
plăti pentru pompieri, ținând cont că au trebuit să
vină degeaba. Și cred că încă stau acolo jos aș-
teptând. Din câte știu, asta o să-l cam coste bani
buni.
— Banii n-ar fi o problemă pentru tata. Însă
eu tot cred că el o să mă omoare, și mi-e o teamă
cumplită să dau ochii cu el acuma – îi zise adoles-
centa.
— Păi, să te fi gândit la asta înainte de-a ră-
mâne însărcinată, cum te cheamă!
– Mă cheamă Corina. Corina Morate. Tatăl
meu e Alejandro Morate – zise dintr-odată, pri-
vind-o pentru a vedea cum reacționează la ceea
ce-i spusese.
— Stai un pic, vrei să zici acel Alejandro Morate?
— Da, presupun că acel. Cum ți se pare acu-
ma?
130
Rebeca rămăsese cu gura căscată. Alejandro

Morate era cel mai cunoscut afacerist din provin-
cia Alicante. O adevărată legendă. Proprietarul câ-
torva restaurante și hoteluri, și al unei crame care
producea unul dintre vinurile cele mai apreciate
din zonă, între multe alte afaceri. Numele lui era
sinonim de putere și de bani. De mulți bani. Se
vorbea și c-ar fi fost implicat în diferite afaceri cu
droguri și alte chestii murdare. Se zicea, însă era
posibil ca astea să nu fie decât simple zvonuri. Lu-
mea în general, tinde să nu aibă încredere în cei
bogați și să privească cu scepticism proveniența
legală a banilor. Mai ales când se vorbește despre
cifre care, pentru majoritatea oamenilor, pot părea
astronomice.
Morate era un tip dur și-un maniac al contro-
lului. În privința asta, toate opiniile pe care ea le
auzise despre el, coincideau. Avea o adevărată
obsesie pentru a-și supraveghea personalul. Pro-
babil că din cauza aceasta avea și porecla după
care era cunoscut în toată provincia Alicante. Nu
avea încredere în nimeni decât în el însuși. Acuma
înțelegea Rebeca îngrijorarea și teama fiicei lui.
Tocmai analiza mental toate datele acestea,
când văzu dintr-odată că polițistul se uita la ele,
sprijinindu-se cu brațele pe rama deschizăturii de
la acoperiș. Nu putea ști dacă el auzise ceea ce
vorbiseră ele, și nici nu i se păru c-ar fi important.
Însă nu voia ca fata să se sperie din nou, și să
recadă în starea aceea de angoasă. Profită de
momentul în care ea se uita în altă parte, și-i făcu
131
FLOARE DE IRIS
semn agentului să coboare de acolo. El o întrebă

tot printr-un gest al mâinilor despre ce se întâmplă
acolo, și ea ridică degetul mare al mâinii drepte,
ca semn că totul era în ordine. Bărbatul dispăru
imediat de la gura scării. Apoi întorcându-se cu
privirea spre fiica afaceristului, ea își exprimă mai
întâi uimirea, înainte de a-i adresa o altă întrebare:
— Ca să vezi, fiica lui Morate! Uimitor! Și ca-
re-i treaba cu băiatul?
— Care băiat? – se miră fata, fără a înțelege
sensul întrebării.
— Cum „care băiat”? Păi la cine aș putea să
mă refer? La tatăl copilului.
Tânăra începu din nou să plângă, frângân-
du-și mâinile disperată.
— Adevărul e că nu știu – rosti între suspine.
Amaia m-a luat cu ea într-o noapte la aniversarea
unui prieten de-al ei. Am băut prea mult și nu știu
ce s-a întâmplat pe urmă. Îmi amintesc că m-am
culcat cu unul, sau poate cu mai mult de unul, în-
tr-o cameră din casa aceea.
— Oh, asta-i grozav! Trecem din rău în foarte
rău. Ce mai bucățică de tâmpită poți fi! – îi zise
Rebeca furioasă. Păi dac-aș fi în locul lui taică-tău,
nici cu mine n-ai scăpa prea ușor. Ceea ce nu înțe-
leg însă, e... ce faci tu aici?
— Cum adică? – întrebă Corina nedumerită,
fără a capta sensul întrebării Rebecăi.
— Vreau să zic, că dacă ești fiica barosanului
de Vulturul cum îi zic toți, atunci ce faci pe acope-
rișul ăsta? De ce aici? Doar n-ai vrea să cred că
132
locuiești în clădirea asta, sau în oricare alta din

cartierul ăsta amărât?
— Nu, nu locuiesc aici. Însă m-am gândit că
pe strada asta aș putea găsi vreo scară de bloc
deschisă. Știam că au ieșire la acoperiș. Am avut
noroc cu asta. Adică, voiam să zic…
Însă nu-și termină fraza, dându-și seama de
prostia pe care tocmai o spusese și de absurdul
situației în care se afla. Tăcu și-și coborî privirea,
supărată pe ea însăși.
— Da, după cum se vede, azi e ziua ta norocoa-
să, nu? – comentă Rebeca, privind-o cu un surâs
amar. Hai să coborâm. Nu știu ce părere ai tu, dar eu
nu eram pregătită să mă bronzez pe-un acoperiș de
bloc. Haide, îndepărtează-te odată de bordura ace-
ea blestemată. Acolo jos în stradă, sunt sigură că pe
mulți trebuie să-i fi luat durerea de inimă. Să nu facă
vreun atac de cord careva și să-l ai apoi pe conștiin-
ță. Cu taică-tău o să se vorbească mai târziu, acuma
cred că ai avea nevoie să vorbești cu vreun psiholog
sau psihiatru. Presupun c-or să te ducă mai întâi la
spital și-acolo or să hotărască. Însă înainte de toate,
trebuie să coborâm de pe acoperișul ăsta.
Corina o privea ca pe maica Tereza din Cal-
cutta. Se mișcă din loc și se apropie câțiva pași.
Apoi o întrebă, cu glasul unui copil care caută pro-
tecția mamei:
— Tu n-ai putea veni cu mine? Mă refer, dacă
m-ar duce la spital. Te rog frumos!
Mai trebuia doar să se așeze în genunchi.
Glasul său implorător ar fi înmuiat și cel mai dur
133
FLOARE DE IRIS
suflet. Rebeca îi apucă o mână într-ale sale și în

sfârșit respiră ușurată. Acuma putea fi sigură că nu
i-ar mai permite să facă nicio prostie.
— Bine, Corina Morate, o să merg cu tine. Pen-
tru momentele prin care m-ai făcut să trec, cred că
și eu aș avea nevoie de asistență psihologică – îi
zise zâmbind, însă deja simțea cum lacrimile de
ușurare îi umbreau privirea. Hai să coborâm.
Nu-i dădu drumul la mână până când ajunseră
la gura scării, și Corina începu să coboare pe trep-
tele de metal. În holul ultimului etaj, oamenii adu-
nați acolo, începură a-și face cruce și a-i mulțumi
lui Dumnezeu când le văzură coborând printre ei.
Doamna aceea în vârstă, care adusese prosoape-
le pentru a înveli scândura de lemn, o apucă de-un
braț pe Rebeca, trase brusc de ea pentru a și-o
apropia, apoi o strânse cu putere în brațe. Când îi
dădu drumul, o pupă zgomotos pe amândoi obra-
jii, îi făcu semnul crucii pe față și-i zise:
— Dumnezeu să te binecuvânteze, îngerașule!
Apoi făcu același lucru cu adolescenta și
mângâindu-i părul blond, o certă ca o bunică pe
nepoata ei:
— Să nu mai faci prostii de astea, copilă dra-
gă. Viața ta îi aparține lui Dumnezeu. Cum ți-a pu-
tut trece prin minte să vrei să i-o trimiți celuilalt? Ai
să vezi că toate problemele au rezolvare…”
134
Desenele copilului monstru

(Fragment)
„Tatiana avea de străbătut toată valea pentru

a ajunge până la școala din sat. În jur de trei kilo-
metri pe care-i parcurgea singură. Între casa lui
Ion Mocanu, care era situată într-o fundătură între
două văi, și cea a familiei Străjeru, avea de mers
pe jos vreun sfert de oră pe timp frumos, sau în
jur de o jumătate de oră pe timp de iarnă, ori pri-
măvara și toamna, când apele care se scurgeau
de pe munte mânau pietrișul la vale și înfundau
drumurile.
Când era mai mică, în primii ani de școală,
mamă-sa o însoțea până ajungeau la poarta ve-
cinilor, iar de-acolo înainte mergea împreună cu
Sebastian, singurul copil al soților Străjeru. Cu
fiecare zi care trecea, copiii deveneau din ce în
ce mai apropiați, însă Maria, mama băiatului, nu
vedea cu ochi buni relația de prietenie care se în-
firipase între cei doi. De fiecare dată când îi vedea
împreună, îl certa pe băiat:
— Ți-am spus să nu te mai văd cu Tatiana!
Mocanu e un sălbatic, iar dacă te vede cu ea, e-n
stare să te și omoare! – îi zicea privindu-l c-o îngri-
jorare și o neliniște pe care băiatul nu le înțelegea.
Pe de altă parte, Ion Mocanu o snopea în bă-
taie pe fată de câte ori o vedea cu Sebastian. Sil-
via, nevastă-sa, încerca să intervină și să-și scoată
fata din mâinile lui când vedea că întrecea măsu-
135
FLOARE DE IRIS
ra, însă asta nu făcea decât să-l înfurie și mai tare,

bătaia terminând apoi când Ion se sătura de dat
în ele amândouă ca-n hoții de cai. Pe fată o lovea
doar pe unde n-ar fi putut să-i vadă nimeni vână-
tăile, dar cu nevasta îi era indiferent. Biata femeie,
nici măcar nu mai ieșea din curte, de rușine să n-o
vadă cineva. Doar în câte-o duminică mai mergea
la biserică, după ce-și punea pe cap o năframă cu
care-și acoperea, atât cât putea, semnele bătăilor.
Abia dacă-și lăsa ochii descoperiți, să poată vedea
cărarea pe care mergea. Era resemnată, știa că
de mâna lui avea să moară, încerca doar să-și fe-
rească fata de-o soartă cruntă, asemănătoare cu
a ei.
Mocanu era o namilă de om înalt și voinic, cu
un suflet cătrănit de parcă toată lumea i-ar fi fost
dușman. Silvia nici nu-și mai amintea dacă el a
iubit-o vreodată, pentru că bătăile au început ime-
diat după nuntă. Nimic nu-i plăcea: ba mâncarea
era prea sărată, ba era prea rece ori prea fierbinte,
ori cămașa nu-i era bine călcată sau cizmele lungi
de piele nu străluceau destul. Femeia alerga toata
ziua, încercând zadarnic să-i facă pe plac. În pri-
mele luni de căsnicie, plângea pe-ascuns de dis-
perare, neputând înțelege cum se lăsase ea înșe-
lată crezând că el era un om bun. Cum a putut să-l
iubească, să lase mamă și tată și să-l urmeze în
văgăuna aceea dintre munți, unde el o snopea-n
bătaie, fără ca nimeni să știe cum era traiul ei?
Uneori se gândea că poate nu știa cum să
fie o bună nevastă. Măritată la optsprezece ani,
136
fără ca nimeni să-i fi dat vreo povață referitoare

la traiul în comun sau la intimitatea dintre soți, își
storcea creierii căutând în fel și chip să-l mulțu-
mească. Dacă-l vedea morocănos și pufnind toată
ziua, după ce stingeau lumina noaptea și se bă-
gau în pat, ea încerca să și-l apropie oferindu-i-se
trupește, așa cum gândea că ar face orice femeie
cu bărbatul ei. Ridicându-și poalele cămășii, și-o
scotea ușor peste cap, își despletea părul și se
strecura în așternut ușoară ca o adiere, se apropia
de el și-ncerca să-l sărute sau să-l mângâie. De
câteva ori, el s-a lăsat dus de valul dorinței – Silvia
era o femeie frumoasă ca o zână. De câteva ori,
ea a putut dormi liniștită și mulțumită, crezând c-a
descoperit o armă cu care să-l domolească, ceva
care să-i dea oarecare putere asupra lui. Mocanu
părea un pic surprins la început de îndrăzneala ei,
însă dorința îl făcea să cedeze și după ce făceau
dragoste, se întorcea cu spatele la ea și peste câ-
teva momente, începea să sforăie.
Până într-o seară, când el băuse mai mult de-
cât de obicei și văzând că ea începea să-și scoată
cămașa înainte de-a se strecura lângă el în pat,
îi aruncă o privire ucigătoare, după care întinse
mâna și-o apucă de păr. Ea nici măcar n-a avut
timp să se ferească, până să-și dea seama ce se
întâmpla, el deja începuse s-o lovească cu pumnii
peste cap, peste piept, pe unde ajungea.
— Curva dracului – îi zicea privind-o cu ură –,
ești în stare să te urci pe mine, te porți ca o cățea
în călduri, biserica mă-tii!
137
FLOARE DE IRIS
Dădea drumul cuvintelor cu dușmănie, pe un

ton de dispreț, abia deschizând gura, strecurân-
du-le parcă printre dinți și imprimându-le un sunet
asemănător unui sâsâit de șarpe. Își descărca fu-
ria și răutatea asupra ei, în timp ce ea încerca să-
și apere capul cu brațele. Nu zicea nimic pentru că
știa că asta l-ar fi înfuriat și mai tare și nici nu l-ar
fi interesat ce-ar fi putut ea să zică. Scotea doar
câte-un țipăt ascuțit atunci când loviturile cădeau
peste sâni, căutând să se retragă spre marginea
patului, într-o încercare disperată de-a scăpa din
mâinile lui. Ion o lovea până obosea, apoi o îm-
pingea cu piciorul, aruncând-o pe podea ca pe-o
cârpă de care se folosise și care nu-i mai trebuia.
Femeia se ghemuia ca un prunc în pântecele ma-
mei, nici măcar nu mai plângea, scâncea mocnit
așteptând următoarea lovitură. După câteva clipe
își dădea seama că el adormise și atunci se ridica
ușor, agăța cu mâna poalele cămășii și-și ștergea
fața de lacrimi și de sânge, simțind carnea infla-
mându-se în jurul ochilor și tâmplele zvâcnindu-i
dureros. Deschidea ușa tiptil, se ducea până la bu-
cătărie și lua două algocalmine, apoi se întorcea
în cameră. Se învelea cu o pătură, apoi, tăcută ca
o umbră, se culca pe preșul de la picioarele pa-
tului. Se ghemuia strângându-și trupul cu brațele,
de parcă s-ar fi temut c-ar fi putut pierde durerea
aceea sfâșietoare care-i rupea sufletul. Încet-în-
cet, calmantul își făcea efectul, o cuprindea som-
nul și doar așa reușea să se desprindă de soarta
ei nenorocită.
138
ALEXANDRU
BERCEANU
S-a născut la 30 iulie 1953
în satul Brusturi, comuna
Creaca, județul Sălaj.
A absolvit Facultatea de
Medicină Veterinară, Institutul Agronomic Timișoa-
ra, în 1980.
A fost redactor-șef la revista Mugurii Silvaniei.
A înființat cenaclul Mirabila sămânță din Timi-
șoara.
A publicat poezie și publicistică în revistele Ori-
zont, Tribuna și Mesagerul de Gorj.
A debutat cu volumul Versuri de-o viață în anul
2018.
139
FLOARE DE IRIS
CUVÂNT ÎNGHEȚAT
Te chem mereu ca pe un fulg

Cernut din umbre reci de soare!
Alerg nebun dar nu te-ajung,
Morgană ești cu aripi în picioare!
Cu un creion de vară te-am pictat

Să simt lumina sevelor din cer!...
Acuma tac, demult nu ți-am cântat,
Mi-a înghețat cuvântul într-un ger!
Mi-e frică să mai cânt de noi

Când cerul lumii e-negrit de nori,
Când inima mai seamănă război
Și sure gloanțe trag peste cocori!
Să nu te sperii și să fugi de tot,

Să nu-mi devii în seară o icoană!...
Iubește-mă târziu cât încă pot
Să-ți mângâi chipul fără de povară!
MASCA TIMPULUI
Ce bătrân ciudat,
mofturos
cu aere de vedetă
mereu pus pe analiză, pe analizat, hohotind sau
bocind,
140
uneori umblând gol ca un atlet olimpian,

alteori ascuns sub căciuli de igluuri,
mereu agitat,
mereu înfometat,
niciodată sătul de cât înghite,
de câte primăveri înverzește,
de câte ierni dă pe tobogane...
Niciodată n-are liniște sau astâmpăr,

chiuie și
se hârjonește cu pruncii
în recreație....
uneori e haios de leneș,
dormind cu ochii deschiși,
alteori agitat și sucit
ca și cum ar fi călcat
cu tălpile goale pe piei de arici....
Uneori enervant de absent,

poți să-l calci, să-l tragi de urechi,
să-l sugrumi,
e ca un nevăzător,
cu urechile fără timpane,
stă împietrit -
bloc de marmură ascuns în munte.
Cât de inocent ni se arată

dar cât de ascuns și hrăpăreț
este,
mereu autoconsumâdu-se
să mituiască lumea
141
FLOARE DE IRIS
cu câteva clipe înflorite

pe buze de vânt!
ÎNCOTRO
Copilul din mine poartă mâinile

în buzunar
hoinărind strada
și-și vântură ochii
în semn de salut
trecătorilor cu paltoane
descheiat la cămașă
lasă
să-i zboare fluturii închiși
de lumină
desculți în zarea unui strigăt!
Bună dimineața!
Mama mă spăla de noapte
și pielea
renunța la stele,
la buzele lunii rămase ca niște
cercei de argint la urechi...!
Încotro vâslește iarna prin oasele mele...!?
142
DE AȘ PUTEA
De aș putea ajunge gândul

Nici lumina nu m-ar prinde!
Aș zbura pe tot pământul,
Nu mi-aș pune nici merinde.
Dorul mi l-aș pune-n traistă

Lângă el, un fluier dalb...!
Și zbughit dintr-o fereastră
M-aș zbura pe-un munte alb!
Și mi-aș face casă-n ceruri,

Stele mi-aș lega la streșini!
Aș cânta colinzi cu leruri
Și-aș dormi în vânt de frasini!
Din zăpezi cu fulgi de pufuri

Face-ți-aș mătăsuri fine,
Roși mărgele din copți struguri
Să te sorb din lungi suspine.
Toată te-aș cuprinde-n brață

Și te-aș învârti pe umeri...!
Dar pe-afară-i multă ceață,
Fug de gând să nu mi-l fulgeri!
143
FLOARE DE IRIS
ZMEU DE HÂRTIE
Buzele închid o poartă

din grădina unei femei
și luntrea iubirii
se pierde
în vâltoarea unui mare irod.
Un glas strigă sugrumat de clopot.
Închide fereastra,
noaptea s-a înstelat cu zăvoare
și-un fluture obosit
scrie în ochi zboruri târzii
ca și cum
l-ar durea și cărarea de lut,
din picioare!
Strânge-ți paltonul,
toamna-i bolnavă,
umblă cu mască,
e beată de vânt și-și flutură șalul
ca o zăbavă
în picuri de must!
Unde ești doamnă,

vino să mergem,
trena nopții și umbra
o ținem pe noi...!
144
Haide departe,
cine va ști că ai fost
sau nu
un zmeu de hârtie sau altceva...!?
PREA TÂRZIU
Am furat puțină lumină

fără să bănuiesc
topirea zăpezii din martie,
culoarea florilor ascunse
sau pasărea aceea cu cântece
necântată încă
în tina de soare!
Prea târziu am sosit

pe plutele clipei
și nimeni nu mai poate întoarce
vapoarele
pierdute pe întinsele ape!
Prea târziu pe meridianele lumii

doar un țipăt de pescăruș
mai ninge umbra
scursă
din lumânarea crescută în noi!
145
FLOARE DE IRIS
CREZ DE CĂLĂTORIE
Va veni o zi când mărturisirea

va fi necesară
ca pâinea și vinul ce astâmpără trupul
și-om urla precum lupii
în iarna târzie
sfârtecând zdreanța vremii.
Va veni și ziua când se vor scoate ochi

și s-or tăia
tentacule îngrețoșate și lungi
și capete umflate cu grăsime de câine,
și s-a săpa o groapă comună
pentru hoți, criminali, lichele
și alte arătări.
Va sosi și ziua când

din ceruri
cădea-vor mari corbi
hăituiți de lumină
și mulți vor ajunge
să se strige pe nume
deși nu se cunoscuseră niciodată.
146
BĂȚ DE CHIBRIT
Pășesc deasupra clipei

într-o barcă cu vâslele-n vânt
gata să cumpăr un giulgiu de vamă.
Ca un fabricant de chibrituri
scapăr secunde
pentru muntele ucigător de păsări
zburate în oglinzi paralele.
Când privesc în urmă

mă simt un păcat
rămas
pe un flutur adormit într-o floare.
NOPȚI CU LUNĂ
Ca o fată bătrână
deșirată de nori
alunecă luna.
Orașul visează
într-o glugă de noapte
și-n buzunarele paznicului
înfrunzesc
grele pleoape de somn.
Ca o buhă
147
FLOARE DE IRIS
alunecă luna
poleind cu argint nelumina din mine.
Cine sunt eu de veghez întuneric

când hoțul din gând
mă fură pe-afară,
când piedica-i trasă și plumbul
pe țeavă...!?
Luna s-a topit pe pământ

într-o pădure bolnavă
cu siluete de plopi în muguri de cruci
și tac
doar piciorul pășește
să muște
din buzele tale
un probabil sărut
POEM TRIST
Amăgitor soarele acesta

înflorit
pe coama cailor plini de rugini
precum o jertfă
înainte de noapte!
Amăgitor și vântul acesta

străin
ce-și flutură cravata pe străzi
speriind barza rătăcită în iarnă,
148
neștiind de copilul născut

dintr-o rouă de mamă.
Amăgitoare și femeia aceasta

cu ochii de șoim
picurând patimi
cu capul șarpelui
cuibărit între sâni,
curse de cerbi la strâmtori de izvoare.
Amăgitor și gândul prietenului

când se crede înșelat
în clipita aceasta cu rahitici
pe străzi
zdrențăroși și flămânzi
adormind prin canale.
...amăgitoare această noapte

și această femeie
și acest canal...
și acest gând început de final.
TABLA DE ȘAH
Mutăm zilele
ca piesele pe o tablă de șah,
departe
aproape
nebunește
mai nebunește scuturându-ne vântul
149
FLOARE DE IRIS
de mirosul victoriei.
Nebunul devine rege

protejat de regină
călărind calul alb
calul ce ascunde troieni
în asaltul cetății inventat de soldați.
FEBRĂ SOLARĂ
Cariul roade liniștea nopții

și trezește
țăranul
să are
câmpul betejit de cadavrul iernii.
Cărăbușul a îmblânzit
iluzia liliacului
amurgit în aripi cu pufuri de vioară
și-nvârte axa pământului
divergent
ca o gheață surprinsă de o febră solară.
FOAIE CU ÎNSEMNE
Și-a întins sufletul pe o foaie nescrisă

și arde
statuete pline de amintiri
și zgârie cu unghii de lună
150
strada acelui copil

emotiv
extaziat de imaginea lui B. B. pe ecran.
Izul primei femei înflorește în oase

tristeți cotidiene
în sunet de clopot,
în orașul devenit neîncăpător,
agresat de fete oacheșe
și de tramvaie
cu bărbați duhnind a igrasie
și a parfumuri folosite.
Prin piețe stau înșirate

grămezi de vitrine
ce mai ascund icoane,
un timp petrecut în oglinzile cărnii,
un timp
apus în tomanele copacilor zgribuliți
pe străzi
așteptând metamorfoza crisalidei în flutur
colorat cu tivuri de cer,
zic
în timpul acesta
cu susul în jos
când pălăria rămâne neridicată
în fața oricărei admiratoare
poete.
151
FLOARE DE IRIS
UN ANONIM
Neștiut
omul acela cu paltonul scămoșat
stacojiu ca frunzele toamnei
cu ochii mari
umbriți de gânduri
plini de nostalgia visurilor,
legănându-se în pași
ca o pendulă
pentru măsurarea vremurilor.
Atât de răbdător
omul acesta sanguinic
necunoscut
nici de el
până să-i înflorească iarna
după urechi,
fiind un cântec tăcut sub
ploaia ce-i spăla obrajii nerași.
Atât de mirat
omul acela cu ochii în stele
uitat în cărțile poeților
adorat de femei și bălăcit de critici
știind că se va face
lumină în pagini.
Atât de mândru
omul acela cu buzunarele pline de vânt
152
neplecându-se domnilor cu monoclu

făcându-și-i dușmani,
umblând fără mănuși
să simtă cum crapă îngerii iernii
în umbre
fumând țigări ieftine
pentru a ușura aerul
și ciocnind câte o sticlă de vin
în seri bacoviene.
DESFRUNZIRI
Nins de zăpezi
s-a desfrunzit de prieteni
și iarba din fereastră
nu-i mai pare verde
s-a magnetizat de tăcere
și de întuneric.
Zâmbește uneori deghizat

cu dinții știrbi
alunecând ca o nălucă
să sperie copiii efervescenți
sau pe iubita aceea de departe
adormită undeva printre incertitudini!
153
FLOARE DE IRIS
VÂNZĂTORUL DE BALOANE
La cinema va rula
Vânzătorul de baloane.
Copil din actori

singur
încercând să supraviețuiască
cu păpușile
ce îi erau iubite și mamă și tată,
încălzindu-i boala suferinței
și sângele flămânzit,
aluneca din piață-n piață
și juca cu ele teatru
păpușile ascultându-l cu devotament
(luându-se chiar la bătaie doar să-i facă pe plac),
apoi cu fesul în mână
aduna bănuții
și-i ascundea într-o cutie de tablă
extaziat
că-și va putea îngropa tatăl
când se va îmbăta prea tare....
La spital și-a putut vedea mama

sosită
din lumea pestriță a desfrâului
și era frumos
ca un gând de înger,
marea lui dorința fiind aceea
de a merge la circ
să vadă poneii dresați
154
ce dansau ca oamenii
în două picioare,
dar tocmai atunci a sosit în oraș
Vânzătorul de baloane
și i-a dat unul.
CITIND ÎN NORI
Doar cârja se-aude

într-o cadență ștearsă
răsfoind
culorile de păun pe strada pustie
fără prezența unui pelegrin.
Prietenii l-au uitat

unii plecând de tot
alții
împăienjeniți în coroane de frunze
citesc printre nori răvașe de iubire!
Și cârja mai numără câte-o stea

când înflorește încă o noapte!
DE NICĂIERI
De nicăieri
a sosit ploaia aceasta stelară
și zilele
ca niște babe cu paie de dragoste în păr
nu mă denunță
155
FLOARE DE IRIS
și uite așa m-am înscăunat rege

în toamna aceasta
și mi-au crescut ochi de pisică
albaștri
gata să intre
în budoarul unei doamne cu etichetă.
Cine poate a mă lămuri despre origine

să vină
la palatul unde mai sunt rege
fără frică
deși mă îndoiesc c-ar exista cineva
c-o asemenea șansă.
FIINȚE DE STICLĂ
Câtă indiferență ne îmbracă

trezirea
în moartea visului și-a iubitei de sticlă.
Umblăm pe străzi deghizați

în cântec
electrizând mirosul din flori,
parfumul primăvăratec al femeii pierdute.
Recapitulăm zilele
cu privirea în noapte
și amintirea coboară din suflet
ca o felină desculță
tiptil
savurând frenezia din flacăra inimii.
156
CUPRINS
Prefață ................................................................ 5
Aurel Antonie ..................................................... 7
Iolanda Mirea ................................................... 27
Adrian Frățilă .................................................. 47
Ion Trancău ...................................................... 62
Petre Don ........................................................ 85
Șerban Mărgineanu ...................................... 105
Ana Văcărașu ................................................. 123
Alexandru Berceanu ..................................... 139
157

ANTOLOGIA

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANTOLOGIA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOLANDA MIREA

Floare de iris: o antologie de texte literare

Alexandru Berceanu din Oradea ne prezintă un

templu budist din India. Stând mai mulți ani în zonă

Omul își făcuse un obicei. În fiecare după-amia-

închidea cu mare grijă, și privea gânditor palierul.

Or, menirea ei era să nu se lase pătrunsă de priviri,

bil pe scaun în fața ușii. Deosebit de independent,

în cel mai bun caz, o nesiguranță ce te îndeamnă

era curios să vadă ce cărți o interesau pe femeia

finaluri: unele plauzibile, altele fanteziste sau de-a

șea. Nici de meditat nu mai era chip. Se gândea

presupune. Dacă până acum nu-și făcuse astfel

Mai ales când stătea pe culoar. Era absentul de

el, ca om umblat, prin specificul meseriei, printr-o

– Am să vin! Cu siguranță că am să vin. Eu vă

— Nu-i nimic. Să revenim la Gisa. Ce-i cu ea?

nu pot fi deranjat pentru fiecare nou-venit pe do-

Cu două minute înainte de ora șapte, Oswald

și să se mai aducă un scaun, că poate mai vine

unui ajutor va fi adus, cu siguranță, încă un scaun.

Sunt ca un rege de nisip

Sunt ca un rege de nisip

Ce risipesc necontenit iubirea.

Eu sunt acolo unde m-ați lăsat,

Interviu la o margine de stradă

Cântec pentru elefanți

Cânt pentru greieri giganți și elefanți

Și m-am născut eu.

Cireșul din mijlocul lumii

Într-o zi am plecat singur în lume

E o minune că am trăit, gândule,

Visez că mă plimb pe Champs-Elysées

Într-o zi m-am născut sâmbure,

Bună dimineața, drum spre nicăieri,

Zorile de rouă iar se înfiripă

Plouă mărunt, îndesat,

Iolanda Mirea împreună cu Marin Sorescu – foto Vasi Pleșea (1982)

În ultimul timp guver-

stătea în dreapta lui, înconjurați de un aghiotant și

persoanei care sunt.

teva nopți, nici nu mai am noțiunea timpului. Sufe-

De câteva luni Hans

le turistice mai sunt grădina zoologică, grădina

cumpărături în weekend. Când pornește mașina

de telefon, poate mai are de făcut vreo livrare. Deși

cum se contopește cerul cu pământul în punctul

pentru a mai prinde un bilet. Hans cumpărase două

leași idealuri iar diferența de vârstă nu e prea mare.

Ion Cepoi, Adrian Frățilă și Doru Strâmbulescu

N-am înălţat ca fumul alcătuiri ce pier

Mi-e frig de iarna următoare

Se face dintrodată prea târziu

Mi-au venit prietenii la Curte

ţin în palme licăr după obicei

Balada ninsorii milenare

Oraşul zvârle-n noapte greieri morţi –

Balada trofeelor de vânătoare

Înfăşuraţi în mantii de ceaţă argintie

Plecasem de acasă la vânat

Erau acolo nişte pomi frumoşi

Dacă de-a lungul cuvintelor întârzie zăpada

Sub ale lumii triste reflectoare

Stau cheile pe masă – închise-n strâmt inel