SOARE ÎN DECEMBRIE

MIHAELA MIREA
SOARE ÎN DECEMBRIE

1
MIHAELA MIREA

ISBN: 978-973-0-31754-1

2
 SOARE ÎN DECEMBRIE

MIHAELA MIREA

SOARE ÎN DECEMBRIE

Târgu-Jiu
2020

3
MIHAELA MIREA

4
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul I.
La curtea guvernatorului Mafalda și Crisalida

În ultimul timp guvernatorul era din ce în ce

mai trist. Nu-l mai înveselea nimic, nici viața, nici
gloria, așa încât supușii au hotărât să-l serbeze.
Toată cetatea s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare,
cu costume în culori aprinse și măști de ocazie și au
fost arborate steaguri pe toate străzile. Toboșarii au
vestit până în cel mai întunecat colț al cetății că la
Palat este o mare sărbătoare și au venit invitați din
toate colțurile pământului.
Acum ședea pe un jilț înalt, avea pe cap un
coif de fier cu două coarne și se sprijinea de un
baston cu cap de argint. Purta un costum turcoaz
din două piese, cusut pe margine cu fir de argint
iar butonii hainei imitau bănuți de aur și de bogăție.
Avea pe umeri o pelerină din piele de leu, pe care

5
MIHAELA MIREA

supușii credeau că l-a doborât singur. Soția lui,

doamna Crisalida, avea pe cap o coroană bătută
cu pietre de diamant și purta un costum trandafiriu
din mai multe piese din mătase chinezească, da-
ruri pe care le aduceau marinarii din călătoriile în
jurul lumii. Avea o atitudine gravă și impunătoare și
stătea în dreapta lui, înconjurați de un aghiotant și
miniștri de încredere, Bombonel și Balconeti. Pă-
rea că o mulțime de entități imateriale vegheau în
jurul tronului său, cu săbii și paloșe, cu scopul de
a-l apăra de vreun atac iminent sau de vreo răz-
bunare.
La un semn, dirijorul orchestrei a dat tonul pe-
trecerii și a început să cânte muzica iar acum triste-
țea nu mai are nici o șansă.
La picioarele guvernatorului Mafalda a început
să danseze Kaila, un dans oriental, vechi, arăbesc.
O acompania o suită de dansatoare, care zâmbeau
ca să-l desfete. În sunetul tobelor, corpul dansatoa-
rei era un instrument de scris o poveste. Kaila juca
și dansa în culori și lumină ca și când începea naș-
terea universului și a lumii. Purta un costum roșu
aprins și podoabe de aur la gât. Mafalda privea vră-
jit noua apariție a dansatoarei pe care nu o mai vă-
zuse pe la curte. Apoi a intrat în scenă trupa de circ,
unde iluzionistul făcea scamatorii cu iepurași, piticii
făceau tumbe și plecăciuni adânci, defilau luptăto-

6
 SOARE ÎN DECEMBRIE

rii cu arcul și sabia și toboșarii, aliniați pe margine,

băteau ritmul necontenit, doar odată era sărbătoa-
rea cetății. Soția lui, Crisalida, stătea pe un scaun
de pluș și privea pierdută fundalul și își făcea vânt
cu evantaiul chinezesc cu desene colorate. Spec-
tacolul a fost apreciat și aplaudat cum se cuvine de
către auditoriu.
După ce s-au oferit florile, darurile și felicită-
rile, m-am gândit că este prilejul numai bun să mă
înfățișez la curte.
Guvernatorul dete plictisit din mâini că specta-
colul s-a încheiat și actorii, unul câte unul, începură
să se retragă din scenă. Ministrul Bombonel îi zise
că artistul David Alcibiade vrea să-i ofere un dar.
M-am apropiat respectuos, m-am înclinat și i-am
dat sculptura „Sclavul liber”, pe care o făcusem re-
cent și am recitat un poem:
— Iată opera mea. Priviți și înțelegeți cu sufle-
tul și mintea, cu inima...
— Împărate Mafalde, dă-i al Cezarului ce-i al
Cezarului, dă-i pietrarului ce-i al pietrei, dă-i cânte-
cului ce-i al cântecului, dacă vrei să trăiești, să-mpă-
rățești iar mie dă-mi libertatea și lasă-mă să plec din
cetate, să străbat mările neumblate, să te povestesc
ca pe o poveste, cum n-a mai fost și nu mai este.
Atunci am văzut cum lumina pierea de pe fața
lui. Zise:

7
MIHAELA MIREA

— Ai darul vorbirii… frumos… și meșteșugul

vorbelor…
— Ești talentat iar noi avem nevoie de oameni
ca tine.
— Acesta e timpul meu, viața mea, am zis eu,
apăsând cuvintele.
— Avem noi artiștii noștri și avem loc și pentru
artă...
— Nu te vom lăsa să pleci. Avem de construit
cetăți și orașe. Trebuie să realizăm opere de artă...
Noi avem alte planuri pentru tine...
— Orice încercare de a fi altceva e o risipă a
persoanei care sunt.
— Această operă n-are nimic în comun cu cul-
tura noastră, cu tradiția. Este necorespunzătoare,
zise Pagalopol.
— Este o operă infamă și provocatoare, cu inten-
ții vădite la destabilizarea cetății și a bunelor moravuri.
Scandalizează și produce daune celor care o privesc.
— Adevărata artă trebuie să fie cu tendință. Să
exprime realizările noastre, munca și progresul.
În sală rumoarea atinsese cote maxime. Paga-
lopol zise:
— Onorat auditoriu, mă întreb, spre ce ne îndrep-
tăm? Aceasta este arta adevărată care ne reprezintă?
— Ca să înțeleagă cineva arta mea, trebuie să
avem aceleași afinități elective.

8
 SOARE ÎN DECEMBRIE

În acest moment audiența intră în colaps. Guver-

natorul nu era convins cu una cu două iar argumentele
pe care i le aduceam nu făceau decât să mă condamn
singur. Mă duceam singur la ghilotină, la moarte. Am
simțit cum molarii i se transformă în canini și mușcă din
carnea mea și din opera mea atunci când mă critică.
Mă privea consternat și a-nceput să rânjească
cu rânjetul de leu care-și prinde prada și lovea ner-
vos bastonul cu cap de argint. Pe mine m-au ridicat
pe sus gărzile și m-au dus noaptea legat la ochi și
m-au închis în turn:
— E mai rău fără rău, zise Balconeti, cu senti-
mentul datoriei împlinite. Acum s-au schimbat tim-
purile. Elementele care nu se adaptează trebuie
educate, reeducate.
Stau închis într-o cameră de câteva zile, de
câteva nopți, nici nu mai am noțiunea timpului. Su-
ferința nu înseamnă nimic în comparație cu arta de
a suferi. Am visat, am sperat să locuiesc în împără-
ția artei și m-am ales cu niște cârje de lemn și patru
ziduri. Un șoarece timid scoate nasul dintr-o gaură
a zidului. Se uită speriat în jur, ca și când ar analiza
situația. Zic:
— Pleacă, mă, de aici că mori de foame!
Orice act de cultură e supus unei critici în-
tr-un sistem de valori bine definit. În această lume
neprietenoasă, izolată, străină și bolnavă, frica e

9
MIHAELA MIREA

un sentiment omenesc. La mine frica e ascunsă

în mine iar la Mafalda puterea este prezentă în ex-
teriorul lui. Concepția lui despre lume și viață nu are
nici un suport axiologic al valorii. El își arogă puterea
de a da unui lucru noțiunea de valoare. Dar nu este
valoarea absolută ci o valoare efemeră. El pare un
filosof, un vizionar al lumii noi, într-o lume statică.
Limba mea s-a lipit de cerul gurii mele. Trăiesc
teama ca pe o stare de paroxism, pe care o simte
prada atunci când e încolăcită de șarpe. Privesc în
cele patru colțuri și caut sfere, imagini și culori pen-
tru a mă liniști. Trăiesc într-o lume confuză, alam-
bicată și misterioasă, unde trebuie să descopăr în
fiecare zi lucruri esențiale pentru o ființă umană:
apa, aerul, cuvântul, gândul etc. Am trăit niște ani
zdrențuroși și secunde mânjite într-o țară aflată la
marginea universului. Cetatea aceasta nu e o lume
pentru artiști. Nu are nimic de oferit iar eu nu am nici
un fel de așteptări.
Guvernatorului i se pusese pata pe artiști și
arta lor fără sens, pentru el de neînțeles. Odată
unul i-a făcut o poezie nefericită în care l-a asemuit
cu un leu bătrân, cu coama albă. Până și o muscă
în toiul verii îl ia în bâză. Poetul a fost condamnat la
muncă în folosul comunității, la curățenie și trans-
porturi. Mai târziu l-au trimis la drumuri și poduri.
Atunci mai marele cetății schimbase sensul istoriei

10
 SOARE ÎN DECEMBRIE

și al filosofiei. Dictonul lui Descartes „Gândesc, deci

exist” devenise „Dacă gândesc, am necazuri și nu
mai exist”.
Atunci când calci un om în picioare, calci în pi-
cioare și sufletul său. Dacă e vorba de un artist sen-
sibil, atunci numai un nesimțitor poate să-l umileas-
că și să-l desființeze, păgubindu-l până la moarte.
Suferința nu înseamnă nimic în comparație cu arta
de a suferi. Timpul nu se oprește. Timpul nu plânge.
Plâng doar frunzele lovite de vânt, de ploaie și fulger.
Unele amintiri sunt niște pase atât de puternice
și semnificative că nu le poți uita toată viața. Amin-
tirile noastre ne diferențiază unii de alții. Amintirea
e un oraș cu construcții bizare, hilare, care se com-
pun, se descompun, cu pânze de păianjen, cu per-
dele și voaluri de sticlă, într-un univers stocat bine
într-o mașinărie pe care timpul încă nu a stricat-o.
Când mă plictisesc mă uit pe geam. Păsările
zboară aproape că uneori tresar și vreau să zbor.
Văd doi porumbei jucăuși pe o creangă. Zbor în doi.
Din când în când vine paznicul sau omul cu
cifrul. Aduce cu el neliniștea și groaza, întunericul
și sfârșitul și ceva de mâncare și apă puțină. Mă
întreabă:
— Alcibiade, ai găsit cifrul?
— Dacă nu găsești cifrul să deschizi lacătul,
nu vei ieși de aici niciodată.

11
MIHAELA MIREA

Cifrul libertății, al vieții veșnice, neștiut de ni-

meni, stă zăvorât cu lanțuri groase de oțel, în ziduri
înalte până la cer. Nu-l cunosc nici măcar inchizitorii
mei. Știința și minunea se combat precum adevărul
cu minciuna. Mă întreb, cât la sută folosește un om
din creierul său în timpul vieții?
Numele mi l-au prescurtat, îmi zice Al, simplu,
fără zorzoane ca al unui om neînsemnat, ca o pore-
clă. Adesea numele omului înseamnă ceva pentru
el și comunitatea în care trăiește. Eu nu mai aveam
nume, eram o literă, un început fără semnificație,
un număr. La curtea regelui Soare, artiștii de la cur-
te se bucurau de privilegii și discutau cu nobilii de
pe picior de egalitate. Eu mă aflu la curtea guverna-
torului cel mai întunecat, stăpân peste orgiile toate,
peste lună și stele, peste ape și emisfere.
Paznicul e un om simplu, din popor. El își face
serviciul și execută ordinele. O minte goală și afară și
pe dinăuntru. Eu nu-l privesc. Mă gândesc. La ce te
ajută cărțile, arta? Au salvat pe cineva de la moarte?
Căutarea cifrului este un exercițiu spiritual pe care îl
fac cu eforturi ziua și noaptea. Fiecare om are propria
lui cale și ieșire. Sfinții și martirii spun: Eu sunt calea.
Paznicul pleacă furios și de data asta. Pazni-
cul îmi spune că sunt și alți prizonieri în turn, că
trebuie să meargă pe la fiecare să-i verifice. M-a
cuprins fierbințeala și deznădejdea. Dacă nu pot să

12
 SOARE ÎN DECEMBRIE

ies înseamnă că adevărul nu se află în cărți. Teama

cea mai mare este că nu voi găsi niciodată cifrul
și voi rămâne condamnat. Un damnat. Mă întreb,
dacă există Dumnezeu? Doamne, dacă exiști, de
ce nu te arăți? Drumul până la el e plin de îngeri, de
sfinți, de scări cu picioare lungi, de zile de coșmar,
de zeci de ani. Poate că nu m-am născut în lumea
care trebuie. Dacă voi găsi cifrul, voi ieși precum
cămila prin vârful acului.
Mă întreb, dacă mă aflu într-un labirint infinit?
Dacă atunci când voi ieși, voi intra în alt labirint? Mă
aflu pe o scară iar scara duce la cer. Am crezut că
guvernatorul e un savant, un matematician erudit.
Apoi am zis că se joacă cu mintea mea de la pupi-
trul de comandă, mă manipulează ca-ntr-un joc ab-
surd ale cărui reguli nu le cunosc, doar mă supun.
Nu poți tu, guvernatorule, să mă umilești cât pot eu
să rabd. La un moment dat m-am gândit că vrea
să mă înroleze în vreo echipă de geniști, că vrea
să mă testeze pentru a deveni colaboraționist. Eu
sunt un sculptor, un artist, eu sunt un experiment
ca și ceilalți din această cetate, care trecem prin
purgatoriu.
Cred că mă aflu într-o eroare de judecată, o
greșeală de interpretare, o formă de ignoranță sau
o necunoaștere a problemei. Un artist, un filosof în
cetate e periculos pentru că poate corupe și alți

13
MIHAELA MIREA

supuși și atunci unde se ajunge cu respectarea le-

gilor stricte ale lui Mafalda? La haos și dezordine.
Limbajul minciunii și al nedreptății a fost mai puter-
nic decât orice apărare a mea.
La închisoare era o cameră de tortură, unde
se folosea bătaia cu bățul, cu biciul, de niște caralii
care mai întâi beau cidru de mere și se îmbătau,
apoi snopeau oamenii în bătaie. Unii erau închiși
pentru furturi mărunte, alții încercaseră să fugă din
cetate. Au fost prinși de soldați cum treceau frau-
dulos granița prin lanul de porumb iar alții au trecut
fluviul înot cu pluta de lemn. Unul a trecut cu covata
de baie. Unii și-au dat demisia din slujbe, nemai-
putând să facă față la nelegiuiri și cedaseră psihic,
pur și simplu. Unii făceau afaceri cu tutun pe care îl
confecționau pe ascuns și apoi îl vindeau. Alții pre-
parau alcool pe ascuns și îl foloseau ca monedă de
schimb. Era un fel de valută pe care oamenii o folo-
seau la vreme de nevoie atunci când situația grea
le-o cerea. Pentru uneltire împotriva guvernatorului,
pedeapsa era de la trei ani la douăzeci și cinci de
ani închisoare, muncă silnică și confiscarea averii
în caz că avea ceva bunuri materiale.
Cu mâinile pătate de sânge, soldatul se plimba
printre condamnați:
— Aclamăm munca și travaliul până la epuiza-
re. Cui nu-i convine să plece.

14
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Pentru el era o plăcere să tortureze, o distrac-

ție. Era un robot care executa ordine. Se plimba cu
nuielușa de cincizeci de centimetri ca și când ar fi
avut în față niște copii, nu oameni maturi. Parcă
vorbea dintr-o carte nescrisă, o lecție nouă dintr-un
tratat al infernului.
Cei care erau condamnați la moarte, li se dă-
dea să bea un pahar de vin de mușelniță și să fu-
meze o țigară din frunze de mac. Soldatul îi întreba:
— Care e ultima ta dorință?
— Doamne, facă-se voia ta! zicea proscrisul
care își dorea moartea și onoarea.
Ministrul Balconeti, zis și Torpilă, avea obiceiul
de a lovi pe oricine i se năzărea. Era înalt, cu spa-
tele lat și avea burtă.
Avea două palme mari și groase și prindea ca-
pul omului ca-ntr-o menghină, într-o lovitură surdă
care îi paraliza timpanul. În celulă semăna cu un
motan dolofan care se joacă cu șoricei. Înainte să-i
ucidă de-a binelea, îi plăcea să-i târască prin came-
ră iar apoi le dădea lovitura fatală.
Într-o zi m-a chemat la Palat. Mă privi direct în ochi:
— Vreau să-ți fac o propunere. Să ne informezi
ce se vorbește pe ascuns despre guvernator… În
schimb vei primi iertarea și libertatea…
— Menirea mea e alta. Nu vreau să fiu frate cu
șacalii pentru un boț de mâncare. I-am ținut piept și

15
MIHAELA MIREA

am tăcut. Conversația a fost seacă și dură. Un suflet

cu poarta închisă și străină își ridicase o pasăre la
orizont care-mi vorbea și ordona. Nu ajungem la un
numitor comun. Nu ajungem nicăieri. Eu și Mafalda
suntem zămisliți dintr-un aluat diferit. Ca să poți în-
ainta în viață trebuie să mergi contra curentului. Pe
alții îi ia valul și îi duce în destinații diferite, bune sau
rele. Orice călătorie are o destinație.
După trei luni paznicul mi-a adus corespon-
dența. Mă învârteam în gol prin cameră ca un ceas
fără baterie și fără speranță. Era o bucată de hârtie
împăturită, abia se vedea scrisul, semn că trecuse
prin mai multe mâini.
„Eu sunt bine și te aștept. Cu drag, Almira”.
Mă desparte de ea un veac de singurătate,
o noapte de ploaie nebună. Uneori o simt atât de
aproape, alteori e o fărâmă în universul fără inimă,
grotesc și perfid. Încep să formez din cioburi de sti-
clă chipul ei, precum imaginea unei vaze frumoase.
Lipesc fiecare bucată cu grijă până statuia renaște,
ca din nimic, și strălucește în lumina lină a dimineții.
Pare că am descoperit statuia Venus din Milo
sau vreun artefact prețios. Am descoperit liliacul sa-
cru de la marginea gândului.
Privesc în gol, ea este și nu este. Mă gândesc la
serile noastre petrecute împreună. Relația omului cu
lumea înconjurătoare e de fapt relația cu jumătatea

16
 SOARE ÎN DECEMBRIE

sa cu care formează un întreg. Acest întreg, atom sau

moleculă, trăiește și se integrează în lumea mare, în
univers. Are povestea lui, unică și neprețuită.
Dacă viața nu mă omoară, atunci nu mă omoa-
ră nici visul.
Almira avea un suflet de artist răzvrătit ca și
mine de aceea mi-a plăcut de ea. Relația în artă
trebuie păstrată atunci când te stimulează. Îmi
amintesc de ea ca de un tablou atârnat în memoria
timpului. Apoi ne-am pierdut unul de altul. S-a așe-
zat între noi oceanul. Așa e viața, nu te răsplătește
totdeauna. Uneori unul alege pentru amândoi.
Am încercat să vâslesc către inima ei cu lope-
țile mâinilor, cu sângele nervilor, cu răsuflarea zi-
lelor, cu popasul nopților de argint înghețate. Apoi
furtuna mi-a depărtat barca pe locuri necunoscute
și neprietenoase. Dar ea nu m-a uitat. De fapt noi
ne căutam unul pe altul, acesta era sensul călători-
ei noastre pe pământ.
De fapt, cine era Acheron Mafalda și cum ajun-
sese guvernator?
După ce s-a aliat cu Tarkan, vecinul cel mai pu-
ternic de la miazănoapte, prin multă viclenie a ajuns
la conducere și a supus poporul prin autoritate. O
nenorocire nu vine niciodată singură. Așa a început
să instaureze dictatura. Statul sunt eu. Olimpul pu-
terii atrage mulți novici la el dar sunt puțini aleși în

17
MIHAELA MIREA

împărăția sa. După cum spune un mare gânditor al

lumii, o elită instruită de către colonizatori sau învin-
gători, în cazul nostru, este principalul dușman al
poporului său, lucru experimentat a posteriori.
Apoi a început să-i ceară mila poporului. Ca
să-și consolideze puterea, Mafalda a desființat așa
zisa boierime, le-a luat domeniile, privilegiile și mo-
ravurile și nu le-a dat nimic în schimb. Au fost dislo-
cați din locurile de baștină și trimiși cu domiciliu for-
țat prin păduri, canale, pustiuri înghețate, să moară
de foame și sete. Prea puțini au scăpat cu fuga, tre-
când granița pe bani grei. Alții au murit de inimă rea
în clipa când au văzut soldații în fața porților că vin
să-i ridice. Atâta ofensă n-au putut răbda seniorii
cetății, văzându-și familiile distruse și munca de-o
viață. Unii au zis:
— Domnul a dat, Mafalda a luat! Și s-au împă-
cat cu gândul.
Unii și-au pierdut mințile și n-au putut să înțe-
leagă noua orânduire. Alții au zis că e mai bine așa
decât nimic. Bine că au scăpat cu viață, dar au fost
obligați să se închine și să muncească pentru a-și
câștiga traiul. Cei care s-au răzvrătit, au fost con-
damnați la degradare fizică și morală toată viața,
fiind trimiși la închisoare și reeducare. Alți proscriși
erau marginalizați împotriva tuturor principiilor sau
drepturilor omului la o viață onestă. Slujitorii care se

18
 SOARE ÎN DECEMBRIE

înghesuiau să-l servească erau oameni din ramura

de jos a societății, cu educația și manierele respec-
tive.
Dacă vrei să te răzbuni pe un om, pe un popor,
atunci condamnă-l la sărăcie și suferință.
În fiecare om există un pesimism eroic. Din
cauza condiției precare a omului, e mai ușor să te
închini decât să ridici sabia. Cel care ridică sabia,
de sabie va muri. Totuși, cum se schimbă lucrurile
în societate?
Cum se fac schimbările dialectice? Revoluții-
le? Poporul habar n-avea de asta.
Consoarta lui, doamna Crisalida, era cea mai
frumoasă și mai bogată femeie din cetate și nu în-
drăznea nici o rivală să-i ocupe locul nici în glumă.
Când a ajuns la Palat, i s-a deschis calea spre mă-
rire și decadență. Ea se implica la conducere cu
entuziasm și abnegație, în afacerile interne ale Pa-
latului, mai schimbă vreo doi miniștri care erau puși
pe căpătuială și chiar se implică cu destul interes
în activitatea de cercetare. Descoperi că ziua are
douăzeci și patru de ore, că anul are doisprezece
luni, că în țară există o mie de închisori. Inventă
alimentația științifică, rațiile de pâine fură înlocuite
cu scovergi, apoi cu grăunțe, apoi cu tărâțe până
dispărură complet din magazia Palatului. Ce fel de
imperiu e acela care moare de foame?

19
MIHAELA MIREA

Fiind avidă de cunoaștere, începu să cerce-

teze, să inoveze, câți compuși chimici există în-
tr-o păpădie, câte particule într-o cană cu apă, câți
atomi formează o inimă de vrabie. Plimbându-se în
jurul cetății a înțeles că nu există linie dreaptă. Toa-
te aceste descoperiri le nota pe niște foi care mai
târziu deveniră o mare teză de doctorat. Crisalida
deveni doctor peste chimiști, alchimiști, gândiriști,
transcendentaliști care erau obligați să-i recunoas-
că valoarea mondială. Auzise și ea că un nou cu-
rent străbătea lumea, egalitatea în drepturi a femeii
cu bărbatul, la care adăuga ceva nou, comunizarea
femeilor din cetate. O femeie era a tuturor și a nimă-
nui. Un adevărat rai pe pământ, legiferat cu aproba-
rea guvernatorului.
Prima doamnă a cetății începu a se implica la
conducere, începând de la legi și decrete până în
cele din urmă aspecte ce țineau de viața economi-
că și socială. Talent n-a avut niciodată. Nu știa să
cânte, să danseze. Singurul ei talent era să stea
lângă Mafalda, să-i vorbească, să-l dezmierde.
Avea harul de a juca teatru în viață și îi ieșea foar-
te bine. Ajunsese la un rang foarte înalt, acela de
soție a guvernatorului și n-ar fi vrut să cedeze locul
niciodată. Era un loc câștigat după o luptă crâncenă
cu mai multe cadâne. Altă femeie ar fi avut idealuri.
Crisalida își crease un idol pe viață. Mafalda era

20
 SOARE ÎN DECEMBRIE

universul ei. Începuse să se gândească la nemuri-

re. Însuși marele Zeus își vedea amenințate tronul
și poziția sa de stăpân al Cerului.
De aceea, ca să-i satisfacă narcisismul, în
camera de consiliu a expus un tablou mare, impu-
nător, pe care curtenii îl priveau cu teamă. După
tablou au fost executate multe copii care au fost îm-
prăștiate prin cetate, ca un zeu nou ce era coborât
printre muritori.
Unul dintre pictori a desenat portretul guverna-
torului privit din profil și a fost expus în decorul unei
săli a Palatului. Tabloul avea o ureche imensă, ca și
când urechea ar fi fost organul de conducere al ce-
tății, care auzea tot ce mișcă. Tabloul denumit „ Por-
tretul într-o ureche” a stârnit amuzamentul curtenilor
și al invitaților și a fost schimbat imediat cu altul. Se
întâmpla uneori ca un artist neinspirat să facă vreo
gafă monumentală pentru care plătea cu retrograda-
rea și era îndepărtat de la Palat pentru multă vreme.
Dar epoca aceasta, cum se numea de speci-
aliști, contemporană, nu era destinată pentru vreun
ideal. Așa că ea se integrase perfect în rolul de îm-
părăteasă. Cine îi făcea seara masaj după lungile
zile petrecute la vânătoare cu suita? Cine îl însu-
flețea când era la război cu maurii ce-i atacau ho-
tarele? Cine îl gâdila, cine îl giugiulea, cine îl pudra
mai rău ca pe un țânc? Ea, Crisalida, făcea toate

21
MIHAELA MIREA

acestea cu sentimentul datoriei împlinite de soție

perfectă. O poziție în societate când o cucerești, nu
o abandonezi, așa e și în căsătorie. Seara îl un-
gea cu ulei de măslin și îl culca în baldachin, unde
avea totdeauna trei trandafiri galbeni iar pe masă
era un coș cu fructe exotice. Neam de neamul ei
n-ar fi crezut că va ajunge împărăteasă și asta i se
datora numai lui Mafalda, de aceea îl venera ca pe
Dumnezeu. Având în vedere situația, găsi că trebu-
ie să-și ia o doamnă de onoare, pe Cherida, o fe-
meie minionă, frumoasă dar iute, care mergea apă-
sat iar când vorbea aveai impresia că poruncește.
Văzând-o hotărâtă și gata să acționeze, Crisalida
a luat-o în anturajul ei. Se trezea de dimineață și
începea organizarea, stabilea meniul, curățenia și
aprovizionarea Palatului. Când nu reușea să rezol-
ve o problemă, îi cerea ajutorul lui Pagalopol care
era prim ministru.
Dimineața când se trezea, Mafalda privea în
oglindă și zicea:
— Oglindă, oglinjoară, cine e cel mai mare gu-
vernator din țară?
— Mafalda, Mafalda! striga corul de papagali
din spatele lui, care repeta mecanic același lucru
până la paroxism.
Principala trăsătură de caracter care îl definea
cel mai pregnant era ambiția de a guverna, fără să

22
 SOARE ÎN DECEMBRIE

ia în seamă binele istoric pe care înaintașii săi îl

făcuseră prin cedarea unei cetăți înfloritoare și im-
punătoare. Ca să-și consolideze puterea, folosea
mijloace din cele mai josnice, pe care nimeni nu le
înțelegea. Se întâmplau crime ascunse de care nu
știa nimeni, condamnări fără vină, destituiri, capete
căzute noaptea la lumina lunii. Părea stăpânit de un
demon interior. Forța lui era ceva de neexplicat așa
încât cei din jurul lui îl priveau cu fascinație și uimi-
re. Poporul îl celebra în fiecare an într-o manifesta-
re zgomotoasă, sacrală, cu ocazia zilei de naștere.
Atunci începeau să sune surle și trâmbițe până în
cel mai întunecat colț al cetății, semn că la Palat e
o mare sărbătoare.
Într-o după amiază, după o ploaie liniștită de
vară, a căzut din cer un bolovan mare de gheață de
vreo opt kilograme chiar în centrul cetății. Negusto-
rii au ieșit cu marfa pe marginea drumului și priveau
curioși. Bolovanul a făcut o gaură în pământ iar oa-
menii au rămas îngroziți.
— Este semn rău, zise Preafericitul. Dumne-
zeu s-a mâniat pe noi.
A fugit repede în turla bisericii și a început să
tragă clopotele de două ori pe zi. Bine că scăpase
cupola templului neatinsă.
Atunci Mafalda a intrat în sala de consiliu la
sfat împreună cu miniștri și a întrebat ce e de făcut.

23
MIHAELA MIREA

Groapa a fost astupată repede și nimeni n-a mai

avut voie să vorbească despre acest lucru. Toate
semnele și prezicerile au fost ignorate, ca venind
de la diavol, după cum spunea, mai în glumă, mai
în serios, însuși cititorul în stele al Palatului.
Toată noaptea mai marele a privit stelele dar
nu a găsit răspunsuri. Poate a aruncat cineva o tor-
pilă din afara cetății, vreun vecin care vrea să-i cal-
ce hotarele. În acest sens a trimis iscoade la graniță
și a dublat numărul soldaților.
Într-o dimineață Mafalda s-a trezit cu ochii roșii
de nesomn și cu un junghi în spate. Tuși zgomotos
ca și când s-ar fi cutremurat Palatul. Se hotărî să-l
detroneze pe Dumnezeu văzând că se implică în
treburile interne ale sale. Începu să scrie o scrisoa-
re prin care îi cerea să se oprească la hotarele lui,
să-și vadă de îngeri, de sfinți și de stele. Pe pământ
domnea omul. Adună o echipă formată din cinci fizi-
cieni, chimiști, alchimiști și construi o navetă spația-
lă în formă de balon pe care a trimis-o ca mesager
în spațiu, să facă un fel de pact, o promisiune că nu
se va mai băga nimeni în treburile lui. Prima dată
balonul ateriză pe lună dar nu-l găsi pe Dumnezeu,
apoi descoperi o planetă pustie. Echipajul trebuia
să caute, să răscolească tot universul, poate mai
caută și acum. Trecuse un an de zile și cu cât se
îndepărta de pământ, dădea semnale tot mai slabe,

24
 SOARE ÎN DECEMBRIE

până când s-a pierdut în găurile infinitului că nici un

semn de la ei nu s-a mai auzit.
De-acum Mafalda domnea liniștit, ca cucul pe
creangă, visându-și slava peste secole, alături de
binecredincioasa lui soție, Crisalida.
Cu ochii pierduţi în viitorul îndepărtat, privea
un balon abstract care plutea pe cerul plin de lumini
artizanale.
Mafalda nu era nici bun, nici rău, depinde din
ce unghi priveai lucrurile. Unii ziceau că era bun,
alţii că era acru iar alţii că era cum trebuie să fie un
conducător, impersonal. Nu era un tiran în adevă-
ratul sens al cuvântului, ci era un dictator modern,
un soi de politician nou născut, moşit şi botezat în-
tr-o nouă religie. Soarele răsărea dimineaţa ca un
cântec şoptit dintr-o pasăre debilă. Zilele şi nopţile
ieşeau din umbra trompetei ca florile obosite şi ofi-
lite, pe străzile lungi şi întortocheate ca un labirint,
care nu ştiai niciodată unde duc şi când se termină.
În cameră apăru un gândac mare, negru,
imens.
— Salut, Grig! Tu mai lipseai în această teroa-
re. Sau poate că eşti cireaşa de pe tort.
Dar micul Grig mă priveşte tăcut. Parcă are un
ritual stabilit zilnic. El mă învaţă în fiecare zi teh-
nici de supravieţuire şi câte ceva nou despre tainele
vieţii.

25
MIHAELA MIREA

Capitolul II.
Miniștri de la Palat

Cetatea lui Mafalda, Ulpia Troiana, era stranie,

unică în felul ei, ieșită din timpul real, istoric. Mafal-
da își băgase calul troian în cetate, fără să vrea. O
nenorocire nu vine niciodată singură, vine de la pri-
eteni, frați sau vecini. Ca să înțelegi timpul în care
trăiești, trebuie să ieși din el, să te ridici deasupra.
Dacă te vei alinia în zbor cu ciorile, vei mânca îm-
preună cu ele din gunoaie.
După ce a pornit războiul împotriva lui Tarkan,
vecinul de la răsărit, când era în mijlocul bătăliei,
când sorții de izbândă erau tot mai mici, schimbă
tactica luptei și se alătură lui. După război au înce-
put tratativele de pace. Soldații lui Tarkan rămase-
ră mult timp pe pământurile sale. Acceptase chiar
să-i instaleze la Palat, unde solii păreau interesați

26
 SOARE ÎN DECEMBRIE

de politică și de bunul mers al treburilor. Oaspeții

nepoftiți vin, dar te bucuri atunci când pleacă. Dea-
supra cetății s-a așezat un nor gros de fum așa în-
cât nici un vecin nu putea să vadă ce se întâmplă
în țara lui. Era izolat cu totul de ziduri înalte și ape
adânci și întunecoase.
Această bandă începu să conducă prin decima-
rea în totalitate a opoziției. Dar calul troian rămase în
cetate cu cap, cu dinți, cu gură și mai ales cu copi-
te. Când nu-i convenea ceva dădea cu coada. Erai
aruncat în șanț ca un nimic. Drumul nu era pentru
toți. Nici politica nu era pentru toți. Acum Mafalda
conducea cetatea prin imitație a politicii lui Tarkan cel
puternic, care-i devenise prieten la nevoie, confident
la supărare iar la boală doctor. Sentimentul pe care îl
trăia în fiecare zi era acela de teamă dar și de nevoie
mare față de Tarkan, binefăcătorul său, care îl făcu-
se guvernator de ocazie, lucru pe care nu l-ar fi visat
neam de neamul lui de cârpaci sau croitori.
După un timp a venit în vizită însuși marele
comandant, Tarkan în persoană, într-o vizită de cur-
toazie, împreună cu fermecătoarea sa soție, Lud-
mila. Era un om înalt, cu spatele lat și o mustață
stufoasă. Avea doi ochi negri, ageri, pătrunzători și
nu era prea vorbăreț. Doar atunci, când bea ceva,
parcă ardea în el o flacără. Începea să-și aminteas-
că întâmplări din război, pe care le trăise aievea.

27
MIHAELA MIREA

Auditoriul asculta cu gura căscată și trăgea învă-

țămintele necesare. Acum venise, ca de obicei, să
predea o lecție:
— Iată o demonstrație despre felul cum poți să
supui poporul.
A luat niște găini, le-a jumulit penele, apoi le-a
aruncat câteva grăunțe. Găinile, moarte de foame,
au venit după el.
— Iată că, deși le-am provocat durere, pentru
că le-am dat mâncare, au venit tot la mine.
— Iată cum poporul poate fi supus și convins
să te urmeze. E foarte simplu. Câteva daruri ieftine
și un zâmbet electoral din când în când.
— Lumea e alcătuită din învinși și învingători.
Primii sunt învinșii care capitulează iar cei din urmă
sunt învingătorii care triumfă. Chiar dacă lucrurile
sunt gri, poporul trebuie educat să le vadă albe. El
trebuie să se supună. Să fie credincios și să spere.
Noi trebuie să gândim ce e mai bine pentru popor.
Tarkan a venit împreună cu camarila și a ju-
mulit găinile noastre din țară și nimeni n-a zis nimic.
Toți erau hipnotizați de puterea marelui comandant
care își supunea dușmanii parcă printr-un ritual de
magie. După trei zile, a plecat încărcat cu daruri
scumpe și care pline de bogății. Găinile nu și-au
mai recuperat penele niciodată. Nici din punct de
vedere moral.

28
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Seara, guvernatorul a dat un dineu în cinstea

musafirilor. Invitații au mâncat purceluș la tavă și au
băut cel mai bun vin din pivnițele Palatului. Crisalida
a început să se plictisească, a început să caște la
masă, până a adormit de-a binelea, în timp ce pe
fața Ludmilei se vedea un surâs în colțul gurii pe
care abia și-l putea stăpâni.
De la un timp guvernatorul căzuse pe gânduri.
Stătea ore întregi la sfat cu consilierii săi. Birul că-
tre marele împărat devenea din ce în ce mai greu
de realizat. Se gândea să construiască un zid mai
mare ca zidul chinezesc care să-i apere hotarele. În
mintea sa purta deseori multe bătălii imaginare cu
dușmanii pe care le și câștiga.
— Atunci când ești vasal, ești un vierme care
poate fi strivit de piciorul celui puternic, îi zicea lui
Balconeti.
— Uneori libertatea și pacea sunt un dar peri-
culos care te face dator.
Din propria lui istorie din care ieșise, Mafalda
nu avea de copiat nici un principe, rege sau voie-
vod pentru că timpul regilor trecuse. Acum era la
modă o nouă ideologie, care, culmea, parcă dă-
dea rezultate.
Guvernatorul fu omul perfect al practicilor ime-
diate, că orice filosofie n-are nici un sens dacă n-o
experimentezi. Subiecte ale acestui sistem barbar

29
MIHAELA MIREA

au fost locuitorii cetății. El era păstorul oilor bezme-

tice pe care le purta pe pășuni, apoi le sacrifica pe
altarul jertfei. Primul lucru pe care l-a făcut când a
venit la conducere, a fost să dărâme statuile gre-
cești și alte zeități care existau nejustificat.
Statuile au fost înlocuite cu pietre și bolovani,
un fel de artă modernă, care întruchipau munca
omului urcat pe schelele timpului în făurirea unei
lumi noi. Mafalda le-a spus că sclavii sunt egali în
drepturi unii cu alții. Dar nimeni nu punea întrebări
și nici nu primea răspunsuri. Universul omului era
locul de muncă. Locul de muncă era o mașinărie,
un angrenaj, în care intrai precum aluatul de pâi-
ne, iar la capătul benzii ieșea produsul finit, bun
sau rebut. Omul nou era un produs finit al unei
munci epuizatoare. Era omul nou, un om ciudat,
un om trăznit, un om tamponat, un om crucificat al
istoriei. În acest proces, omul nu avea timp să gân-
dească niciodată. Planul de realizat era întotdeau-
na mai mare decât puterile sale. Un mare ideolog
al epocii a spus:
— Munca l-a creat pe om.
Omul nou era o ideologie veche și nouă. Fie-
care timp istoric a tânjit după omul său, nou și etern.
Fiecare secol nou a fost pentru om o provocare.
— Ceea ce n-au reușit să realizeze strămoșii
noștri, realizăm noi, zicea guvernatorul.

30
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Atunci când vorbea de la tribună, toată ceta-

tea asculta vrăjită ore întregi. Dădea impresia unui
optimism exacerbat, necontrazis de nici o mișcare
a vântului sau de vreun fir de praf care se ridica în
văzduh. Sistemul însă îl făcuse să devină un con-
ducător.
De când s-a instalat în fruntea cetății, a format
un aparat de conducere alcătuit din câțiva miniștri,
consilieri, soldați și slugi de încredere. În jurul lui mi-
șunau tot felul de acarieni, de molii, care-l serveau
cu zel, vizând funcții și posturi importante. Uneori
combatanții se sfâșiau între ei ca șacalii, se ridicau
și picau capete, ziua și noaptea, la comanda gu-
vernatorului. După un deceniu de domnie, această
lume ajunsese în colaps, se umfla în fiecare zi ca
un balon cu heliu care mai devreme sau mai târziu
avea să se spargă.
Guvernatorul era liber arbitru între Palat și po-
por, dirijorul unei orchestre impresionante, în care
se auzeau și note false și discordante, oricât își ar-
moniza diapazonul în fiecare dimineață. Între gu-
vernator și popor s-a interpus o nouă clasă socială,
formată din slugi care trăiau în lumea lor idealistă.
Părea că nu aveau nimic în comun cu poporul plăti-
tor de biruri, atenții și șpăgi.
Palatul, locul de reședință a celor doi suverani,
avea o sută șaptezeci și patru de camere pe care le

31
MIHAELA MIREA

schimbau după dorință. În camera de oaspeți, pere-

ții erau împodobiți cu un mozaic spectaculos în care
tronau patru grații feminine, simbol al prosperității și
doi păuni colorați în mijlocul naturii. Mobilierul era
sculptat în stil grandios, cu multe decorațiuni artis-
tice.
În saloanele mici, de ceai și cafea, pereții
aveau tapet de mătase cu motive florale, dantelă-
rii scumpe și draperii în ton cu mobilierul. Pe jos
erau covoare orientale deosebite, pufoase și moi la
atingere. Obiecte din aur sau suflate în aur, dădeau
o imagine strălucitoare încăperii, de lux și opulen-
ță. Afară era o grădină exotică cu plante luxuriante:
Palmieri, ficuși uriași, un mandarin sălbatic și lămâi
cu fructe care picau la pământ, și umbreluțe de soa-
re.
Cântecul, oda și bucuria, erau dovada recu-
noștinței și a respectului față de conducătorul iubit
de toată lumea. El nu este un simplu pion pe tabla
de șah a istoriei, ci regele care face mutările decisi-
ve. El mută, el joacă, el trișează, cu sentimentul că
face un lucru firesc. De fapt el își creează un avan-
taj pentru acele zile când va fi aproape terminat,
învins sau eliminat și speră că acea zi nu va veni
niciodată.
Uneori după amiaza îi plăcea să se relaxeze
și să se destindă la o partidă de șah, împreună cu

32
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Balconeti. Suveranul juca șah cu pioni sculptați în

formă de sclavi, care picau fulgerați de atacul cailor
sau nebunilor din colțuri. Balconeti se apropia cu
frică de nebunii mai marelui, de caii lui fermecați
sau de regină, nu mai vorbesc. Întotdeauna îl lăsa
să câștige dar nu lăsa impresia niciodată asupra la-
șității sale.
Mafalda îl chemă la el pe prim ministru Paga-
lopol.
— Ce e de făcut ca poporul să fie fericit?
— Să-i dai mai multă pâine și circ, zise acesta.
Dar acest lucru era imposibil pentru că el în-
suși a interzis cultura râsului, a bucuriei, arzând
cărțile marilor umoriști ai vremii. Jucau teatru ieftin
și nu râdea nimeni. Circul se mutase la Palat, unde
actorii jucau rolul vieții lor, fără măști ori travestiuri.
Atmosfera de libertate și veselie dispăruse din
cetate iar oamenii se fereau să-și exprime liber gân-
durile, sentimentele și aspirațiile. De altfel se inven-
tase comunizarea ideilor, adică o idee era comună
tuturor, inclusiv femeia era un simplu obiect, format
și păstrat pentru înmulțirea și menținerea generați-
ilor care să servească regimul. Pe cei care nu i se
supuneau îi considera pur și simplu nebuni, rătăciți,
îi închidea în locuri special amenajate, îi injecta cu
venin de viperă care le paraliza picioarele, să nu
fie violenți și le dădea o băutură din mătrăgună și

33
MIHAELA MIREA

excremente de pasăre până deveneau ca niște le-

gume fierte în zeama propriului eu.
Bombonel era un ministru tânăr care fu înain-
tat în funcție după ce fusese responsabil cu agitația,
avea origine sănătoasă, era un cadru de nădejde în
garda guvernatorului, care știa și la ce oră zboară
musca. Labor omnia vincit. Munca stăruitoare în-
vinge totul. Dintr-un copil de mingi al guvernatorului
acum era ditamai ministru cu ștate de plată. Avea
voie să mănânce în bucătăria de argint a Palatului
unde fierbeau niște cazane mari ca la război. Profi-
tând de situație își adună câteva rubedenii și le îna-
intă în funcții, pe unul l-a pus portar, altul era secre-
tar. Acesta își nota în fiecare zi programul de muncă
al guvernatorului, masa de oaspeți, plimbarea prin
grădină, ce vizite trebuia să facă. Secretarul era
responsabil să-i scrie cuvântările pe care le ținea la
vreun eveniment, când își serba ziua de naștere a
lui sau a Crisalidei. Aduna toată suflarea într-o sală
mare și răcoroasă și Mafalda vorbea grav, apăsat,
vreo oră până când miniștri începeau să caște iar
unii adormeau de-a binelea. Guvernatorul zicea că
e raiul pe pământ. Atunci prim ministrul Pagalopol
se trezea din visare, devenea mai atent, îi dădea
un cot lui Bombonel, iar acesta lui Orodin și apoi
lui Balconeti, până se trezea toată adunarea. Era
ora doisprezece, începea să se simtă pe coridoare

34
 SOARE ÎN DECEMBRIE

mirosul mâncării, diferite arome și condimente rare.

La sala de mese guvernatorul și Crisalida mâncau
porumbei fripți iar miniștri carne de vânat. Slugile
primeau oase, bucăți de slănină iar poporul pâine
neagră, mucegăită, gheare și capete, boabe de
grâu și porumb și resturi. Poporul nu trebuia răsfă-
țat.
S-a început un program de alimentație știin-
țifică, sănătoasă, pentru ca poporul să nu se îm-
bolnăvească de obezitate, să fie activ și să mun-
cească. După o perioadă, văzându-se ajuns mare,
Bombonel uită de unde a plecat. Hoția stăruitoare
învinge totul, zise și începu să fure, din rațiile solda-
ților, apoi din magazia Palatului și le stoca într-un fel
de depozit. Au început să circule prin cetate tot fe-
lul de atenții, cu care se deschideau uși, portițe, se
făceau schimb de produse și mărfuri rare de care
nu era străin nici guvernatorul. Făceau schimb de
produse chiar în marele port, luau cereale, condi-
mente, piper, scorțișoară, chimen, boabe de cacao
și mătăsuri din Asia. La Palat aceste noutăți erau
lucruri clare că viața și traiul aveau să se îmbună-
tățească iar cetatea să înflorească. Era numai ima-
ginea de fațadă a porții vopsite în spatele căreia se
ascundeau ruinele.
Guvernatorul stătea seara cu miniștri la tacla-
le, apoi se retrăgea iar ei jucau zaruri, glumeau și

35
MIHAELA MIREA

vorbeau nimicuri. Femeile din anturajul Crisalidei,

bârfeau, beau ceaiuri și cafele și jucau cărți.
Părea o lume în care nu se întâmplă nimic.
Bombonel ajunse cavaler de onoare al guvernato-
rului. Îl însoțea la plimbare prin grădină sau când își
exersa mușchii la aruncatul cu prăjina ori sulița.
Într-o dimineață rece de toamnă, întreaga su-
ită plecă la vânătoare în munți. Vânătoarea este o
imagine a războiului. Ajută pe cel care vânează să-
și dezvolte inteligența, iscusința și antrenamentul.
Mafalda înainta pe cărarea îngustă împrejmuită de
copaci iar în spate Bombonel îi ținea isonul. Își zise
că e un moment numai bun să-i ceară o promova-
re, cine știe când vin ape tulburi. Dar deodată, din
inima pădurii apăru un cerb și Bombonel își lansă
săgeata cu ac otrăvit iar cerbul își dete ultima sufla-
re. Atunci Mafalda se opri în loc ca și când i s-ar fi
înecat toate corăbiile și rămase uimit. De când vâna
nu i se întâmplase să-i sufle vânatul vreo slugă.
— Slugă tâmpită, ai orbit?..
— Gata, târgul s-a spart, zise și făcu semn cu
mâna pentru anularea vânătorii.
Atunci când doi munți se ciocnesc, șoarecii fug
pe unde apucă. S-a lăsat tăcerea. Pădurea s-a în-
tunecat și norii s-au făcut prezenți la orizont. Ploua
ușor pe crestele munților. Ploaie rece de toamnă.
Bombonel și-a dat seama de greșeală dar era prea

36
 SOARE ÎN DECEMBRIE

târziu. S-au întors la Palat tăcuți. Seara Bombonel

s-a retras în camera lui tulburat, făcându-și mea
culpa. Noaptea nu a mai rezistat și a încercat să-și
ia viața. Își provocase o rană la mână și a stat așa
până au răsărit zorii. Dimineața Mafalda trimise un
soldat să-l cheme.
— Slab ca apa, imatur și fără perspectivă. Să
fie înlocuit imediat.
— Regula pentru nesocotirea vânătorii este tă-
ierea unui deget.
Onoarea guvernatorului fiind astfel restabili-
tă, Bombonel a fost înlăturat de la Palat și înlocuit
cu altul. Această mișcare de oameni dintr-un loc în
altul se numea rotirea slugilor. Bombonel fu retro-
gradat și pedepsit la muncă în folosul comunității,
la confecționat papuci de bambus. Când cazi de la
înălțime, rana e adâncă.
După acest eveniment, suita a plecat la vână-
toare în frunte cu Balconeti. Noul favorit era ochi și
urechi la ordinele primite. Era și un mod prin care își
alunga plictiseala. Când era la câmp deschis părea
un arcaș care ochește o țintă îndepărtată, care tra-
ge prea sus în raport cu persoana sa, dar căruia îi
plăcea la nebunie vânătoarea, jocul și provocarea.
Era primăvară și pădurea se trezise la viață.
Vânătorii au început să verifice capcanele pe care
le lăsaseră cu două zile în urmă. Balconeti își

37
MIHAELA MIREA

ascuțise bine cuțitul de vânătoare și trăgea din pipă.

Călca cu pași rari iarba care foșnea sub pașii grei.
Vântul era bun A început să cânte din frunză sune-
tul de chemare al ciutei iar cerbul a venit la întâlnire
ca din senin. Moartea cânta din frunză, un fluierat
ca un pocnet de clopoțel. Atunci Mafalda și-a slo-
bozit săgeata ca un salut vânătoresc. Cerbul a în-
ceput să alerge în bătaia vântului, a zburat pe dea-
supra vânătorilor, descriind un arc de cerc, parcă
voind să-și arate supremația și s-a pierdut în tufele
de măceșe în pădure. Soarele apunea iar pădurea
devenea rece ca un animal mort. Crezând că l-au
rănit, vânătorii au plecat să-l caute seara, apoi toată
noaptea. La lumina lunii au apărut zâne și iele ale
pădurii care atunci când le atingeai se transformau
în ghiocei, brândușe și toporași. Zânele cântau și
dansau și transmiteau mesaje ciudate din ce în ce
mai abstracte. Au luat vânătorii de minți și îi atră-
geau în adâncul pădurii ca într-o plasă de păianjen.
Spre dimineață câinele a găsit cerbul rănit, după
mugetul care străbătea valea.
Miniștri Pagalopol, Orodin și Balconeti erau
surzi la frământările poporului. Orice depeșă care
mai sosea prin vreo solie era făcută bucăți iar recla-
mantul era bun de tras de urechi ca măgarul, bătut
și trimis la carceră. Poporul era lipsit de apărare și
nu avea cui să se plângă. Chema în zadar zeii în

38
 SOARE ÎN DECEMBRIE

ajutor care fuseseră omorâți de Mafalda. Noua ide-

ologie se confunda cu o singură familie, cu Mafalda
și Crisalida. Modelele pe care le-a impus poporului
au fost de la început modele false, ale omului care
se descurcă ușor numai dacă slujește exemplar
Palatul. Niște linge-blide care trăiau în minciună și
păcate, mâncători din farfuria altora. Ca să trăiești
nu trebuia să ai cine știe ce moralitate, maniere sau
educație. Nu era la putere autoritatea spiritului, era
la putere burghezia minciunii și a nedreptății.
Pe lângă scaunul lui cel înalt, erau destui lin-
gușitori care se târau ca șerpii libidinoși ca să obți-
nă prin orice mijloace diverse onoruri, funcții și privi-
legii. Unii îi mâncau direct din palmă, având sufletul
vândut pentru câteva generații înainte.
Nimeni nu avea curajul să strige în piața pu-
blică „regele e gol”, de frică. Așa a început să se
instaureze dictatura unui om care nu avea ramură
nobilă, sânge albastru. Mafalda era obișnuit să i se
îndeplinească orice capriciu, înconjurat de linguși-
tori, ajunsese incapabil să discearnă între bine și
rău, iluzie și realitate, între minciună și adevăr, între
progresul și regresul unei societăți. Oamenii trăiau
foarte prost în comparație cum ar fi trebuit să trăias-
că. Unii mai luminați la cap se gândeau că ori fură
cineva, ori minte, ori peștele de la cap se-mpute. Pe
zi ce trecea rezervele dispăreau, hrana se împuțina

39
MIHAELA MIREA

ca și când guvernatorul ar plăti biruri și daruri ne-

sfârșite cu sudoarea poporului. Totuși la Palat nu se
cunoșteau lipsurile.
Principala trăsătură de caracter era ambiția de
a guverna și binele suprem pe care îl dorea popo-
rului, dar care s-a dovedit a fi răul cel mai macabru,
cel mai groaznic. Apoi mai era cumpănit, grav și te-
mut. Filozofia lui era ca un castel construit în mij-
locul deșertului, nu stătea în picioare, era plină de
inepții, de minciună și se îndepărta tot mai mult de
om. Atunci când aborda un subiect politic în preaj-
ma unor vecini ai cetății, se transforma într-un fel
de animal, jumătate leu, jumătate vulpe. Se apropia
de subiect curajos ca un leu să atace iar apoi se
înmuia ca o vulpe șireată. Sau venea spre om în-
cet, tiptil, fără să dea nici o bănuială, ca apoi să se
repeadă și să-i dea lovitura fatală.
La Palat nimeni nu i se opunea. Slujitorii se
învârteau în jurul guvernatorului cum se învârtește
pământul în jurul soarelui.
Fiecare om trebuia să răspundă cu sacrificiul de
sine. În fiecare zi ni se oferea spectacolul unei minți
nebuloase, a fanteziei minții sale, a psihismului său
neobișnuit, mereu pus pe surprize, inovații, schimbări.
Miniștri săi erau ca păsările din copac. Atunci când
bătea vântul, se mișcau crengile și păsările zburau
speriate iar peste puțin timp reveneau în copac dar

40
 SOARE ÎN DECEMBRIE

pe crengi diferite, pe poziții diferite. La baza piramidei

însă nu se schimba nimic. Oamenii săi, subalternii,
erau mișcați ca niște pioni pe tabla de șah, manevrați
de omul politic, de omul istoric, de omul fanatic.
În jurul său apăruseră tot felul de baroni, de
trântori, un fel de mică burghezie care trăia pe spi-
narea poporului din colectarea de biruri, alimente
sau servicii. Baronul sau bosul era un fel de băgător
de seamă care umbla curat îmbrăcat și ducea întot-
deauna niște hârtii cu el pentru semnat și ștampilat.
Unele slugi păreau ieșite din romane vechi, ciocoi
vechi ai lumii noi, trăiau cu scopul de a parveni, de a
accede în funcții de conducere, prin orice mijloace,
perfecționate în arta ipocriziei și a perfidiei, cum era
Bombonel. Guvernatorul chema oamenii să urce în
corabia lui Noe, mulți, din ce în ce mai mulți, apoi
fără nici un avertisment îi arunca peste bord.
În scurt timp guvernatorul deveni omul care știe
tot. Din slujba lui ori ieșeai viu ori erai mort. Uneori
în sala de ședințe, când situația o cerea, după ce
cumpănea, Mafalda lua hotărârea:
— Trebuie să cadă un cap! zicea, privind spre
Balconeti, care-i citea gândurile cu ochii. Adevăra-
tele ordine se dau verbal.
— Trebuie să le înfrângem voința. Să fie niște
supuși binecredincioși. Un singur lucru contează în
lume, puterea. Puterea e superioară tuturor aspirațiilor

41
MIHAELA MIREA

umane. Puterea și mișcarea. Nu puterea ne face să

fim puternici, ci slăbiciunea ne face să vedem pu-
terea.
— Dușmanul trebuie eliminat înainte de a în-
cepe lupta.
— Ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu trebu-
ie să-l mâniem prea tare, zise Preafericitul, cel mai
credincios om din cetate.
În bucătăria politicii nu intra oricine. Doar unul,
doi, care executau ordinele.Cine scotea porumbelul
nu era apt. Nici în dormitorul politicii nu aveai voie
să intri. Ai fi găsit trădări, minciuni, lașitate ori nepu-
tințe. Pumnalul se ascundea în spatele perdelei. Și
lovea totdeauna pe la spate. Lui Balconeti i se po-
trivea zicala: Ochi și urechi. Era perfecționat în arta
spionajului și știa tot ce mișca în cetate. N-a dat greș
niciodată în serviciul său pentru care își pusese fa-
milia pe locul doi. Uneori puțină diplomație te ajută
să obții ce vrei, zicea el ca pentru sine. Fă-te frate cu
dracul ca să treci puntea. Dar până unde te faci frate
cu dracul? Nu știu dacă conștientiza acest lucru vre-
un ministru. Nu știu dacă aveau o explicație rațională
pentru modul în care puneau în practică ordinele și
deciziile șefului. Dacă cineva i se împotrivea, era re-
pede mazilit și trecut în rezervă. Prădătorii, șacalii,
ulii și vulturii, așteptau pe margine un semn pentru a
participa la festinul însângerat.

42
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Un parvenit ca Balconeti, venetic și lipsit de

scrupule, impulsiv și brutal cu subalternii, zicea că
are ordin de sus să facă și să dreagă. Uneori nu-i
dădea nimeni nici un ordin. Era veșnic cuprins de
teama de a nu cădea în dizgrație. Făcea ce-l tăia
capul și spânzura după cum visa noaptea. Pentru
că el nu răspundea în fața legii. Legea sunt eu. Bal-
coneti se dădea important. Deși Palatul mergea pe
o cale greșită, nu se întorcea din drum și nu analiza
nimeni greșelile și eșecurile. Atunci când alegeau
pe cineva într-o funcție nouă, efemeră, trebuia să
fie unul de-al lor. Pădurea era tot mai mică și copa-
cii votau mereu pentru topor, care avea origine să-
nătoasă, căci coada lui era din lemn iar ei credeau
că e unul de-al lor. Cum să-ți facă rău semenul tău?
Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi să fim fericiți. Viața
și moartea, egale, la masa vânzării.
Odată ajuns într-o funcție, chiar și efemeră,
slujitorul trebuia să dea dovadă de respect și de-
votament dacă nu voia să sfârșească rău. Guver-
natorul era un înțelept încarnat în viață, un deschi-
zător de drumuri, un iluminat care propovăduia o
religie nouă. Sistemul lui filosofic nu se lega de ni-
mic vechi, de nici o teorie veche, nu avea o bază și
nu știa nimeni încotro se îndreaptă. Oamenii trăiau
clipa care trebuia să-i salveze de la moarte. Bine,
rău, mergeau înainte. Dacă întrebai pe cineva, nu

43
MIHAELA MIREA

știa nimeni să spună ce însemna acest înainte. Îna-

inte era persoana guvernatorului, a credincioasei
sale soții și a curții sale. În drumul spre descope-
rirea omului nou, nimeni nu și-a pus întrebarea ce
hârtoape va descoperi.
La început am crezut că Mafalda era vrăjit de
frumoasa Crisalida, sau era posedat de un demon
blestemat care s-a sălășuit în trupul său, un spirit
din altă lume, malefic, care îl controlează. Mafalda
nu zâmbea niciodată cu miniștri. Avea o față rece
de gheață cu care impresiona încă de la început pe
combatanții săi. Avea un singur aghiotant, un soldat
care îl urma pretutindeni, care avea misiunea de a-l
apăra în caz de nevoie.
Într-o zi s-a dat adunarea la o ședință urgentă
cu geamurile și ușile închise. Pe ordinea de zi erau
probleme urgente. Au început să vină zvonuri des-
pre un complot împotriva guvernatorului. De fapt,
nu era ceva nou, în trecut mai descoperise un cuib
de răzvrătiți care se ascundeau în peșteri și munți.
— Niște bande de golani se ascund în munți...
dar nu pentru mult timp, zise Balconeti.
— Niște năpârci, zise Mafalda.
— Mă gândesc la situația când acești răzvrătiți
ar fi organizați. Că vor avea un lider și mai mulți
adepți. Ni se vor pune în cap dacă nu luăm măsuri
urgente.

44
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Aceste elemente reacționare sunt dușmani

ai poporului. Vor fi prinși și pedepsiți conform legii,
zise ministru.
— Acolo unde le stau picioarele, le va sta și capul.
— La treabă, zise scurt guvernatorul.
— Să dispară!
După trei zile de căutări l-au prins pe condu-
cătorul bandei, Caraiman, ascuns într-o colibă pă-
răsită din pădure. L-a turnat un frate vitreg pe niște
arginți. L-au executat pe loc, fără nici o judecată.
Totul s-a făcut pe ascuns în tăcere și fărădelege.
Adevăratele ordine nu se dau în scris. Apoi l-au în-
gropat într-o groapă comună cu alții. Pe doi dintre ei
Balconeti i-a adus în lanțuri la mâini și la picioare ca
să vadă ceilalți din cetate și să bage frica în supuși.
Apoi a început ancheta și ziua și noaptea. Femeile
care le-au dus apă și mâncare rebelilor, au fost prin-
se și interogate. Nici măcar femeile n-au fost cruța-
te. Au fost vânate și aduse la judecată.
— De unde îi cunoști pe bandiți? De ce nu ne-
ai informat? Regreți fapta?
În camera de anchetă, de tortură, era frig și
întuneric. Balconeti le-a dezbrăcat de tot, a pus
gardianul să le bată, să le violeze și a asmuțit câi-
nele pe ele. Aveau răni și vânătăi pe tot corpul și
privirea rătăcită. Le-a pedepsit pentru că au tăinuit
despre bandiți. Trebuia să spună tot ce știu. Să se

45
MIHAELA MIREA

dezbrace de oase, de carne, de sânge. Balconeti

era un căpcăun. El nu știa ce înseamnă crima. Avea
mână liberă de sus să acționeze. Pentru el puterea
nu avea limite iar cuvântul primit era ordin și lege.
Jurații cetății avea obloanele trase pe ochi și făceau
parte din aparatul de teroare.
— Pentru a le frânge spiritul de opoziție, ban-
diții trebuie închiși și să îndure chinuri groaznice,
ziceau.
Mai bine să fii în iad decât să ai conștința ia-
dului pe pământ. Pentru aceste fapte nimeni nu își
aroga nici un fel de responsabilitate. Părea o lume
încremenită în păcat, în suferință, în condamnare
veșnică. O țară de ștrumfi zăpăciți de care a uitat
Dumnezeu.
După un timp Balconeti a mai primit o informa-
ție cu privire la niște întâlniri care aveau loc la lăsa-
rea întunericului într-o mansardă. Printre ei se afla
și dascălul cetății, Titus cel tânăr. Acesta a înființat
o mișcare de eliberare spirituală care avea filosofia
proprie. Acesta era nucleul principal iar noi eram ca
niște atomi care se învârteau în jurul lui, în dorința
de a schimba lumea în care trăiam.
La următoarea întâlnire s-a infiltrat printre noi
un spion, Orodin. Apoi șandramaua a fost desfiin-
țată. Oamenii au fost urmăriți ziua și noaptea prin
cetate mult timp. Erau interzise întrunirile de orice

46
 SOARE ÎN DECEMBRIE

fel, discuțiile, comentariile. Nu avea voie să se în-

tâlnească un grup de șapte persoane, fără să fie
informat Palatul despre scopul și natura întâlnirii.
— A gândi poate deveni periculos, zise Orodin.
Pentru o felicitare primită de la guvernator, spi-
onul și-ar fi trădat tot neamul, ar fi omorât pe mai-
că-sa și taică-su, dacă era necesar. Îi simțeai cum
îți suflă în ceafă, cu respirația greoaie, cu pasul
apăsat, ascunși prin cotloane, ziduri sau în umbra
copacilor, ziua și noaptea. Mă întrebam, ăștia când
dorm? Dracul nu doarme niciodată.
Atunci când urmărești o țintă, un obiectiv, tre-
buie să fie trei, patru persoane pentru ca cineva să
nu-și dea seama. X începea urmărirea și preda per-
soana lui Y ș.a.m.d. Apoi ultima persoană raporta
despre misiunea încheiată cu succes. Uneori lucru-
rile au mers foarte departe. Urmăritorul Orodin nici
nu mai bătea la ușa suspectului. Îmi amintesc cum
intra în casă și se așeza pe scaun. Mă privea lung
și tăcea. O tăcere lungă, sfâșietoare. Îmi toca ner-
vii. Apoi aștepta să vină extratereștri. Eu nu știu ce
căuta. El știa mai bine ce caută. Ar fi vrut să-i mărtu-
risesc ceva inedit. El și alții ca el mișunau pe străzi
ca furnicile și îți suflau în ceafă. Părea că au tranșat
lucrurile la masa judecății. Nu mai exista judecata
de apoi. Acum, aici, era judecata mea, a ta, a lui și a
poporului. Cum era acest popor prostit, îmbătat cu

47
MIHAELA MIREA

poșirca proastă, cu promisiuni și minciuni, nu înțe-

legeam. Unde e viața bună, bogăția și fericirea care
ni se promitea în cărțile lui Mafalda?
Tentaţia care pândea în sufletul unora era fuga
din cetate, cât mai departe de neamul acesta. Într-o
noapte, Haiducu, mâna dreaptă a lui Balconeti, a
fugit de la datorie fără nici o explicaţie. Cea mai în-
dârjită inimă de la ministerul aplicării pedepselor şi
insultelor, preferatul doamnei Crisalida, un tânăr re-
bel şi ambiţios, a dezertat. Acest lucru era un semn
că slăbise paza şi protecţia tuturor. Guvernatorul a
rămas cu un gust amar după întâmplare şi a decre-
tat starea de alertă în cetate:
— Trădătorul mi-a înşelat încrederea!
Trimise trepăduşi şi spioni să-l caute în zadar,
parcă intrase în pământ, spre norocul lui.Timp de-o
săptămână Mafalda şi Crisalida nu şi-au vorbit şi
n-au mai apărut în public împreună, până când s-au
liniştit apele.

48
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul III.
Vânătorul Ares și trofeele sale

După această întâmplare, Mafalda l-a pus res-

ponsabil de vânătoare pe grecul Ares. Uneori suita era
formată din soldați care trebuiau pregătiți pentru lupte.
O vânătoare este un antrenament de luptă. Vânătorul
Ares era iscusit, nu știu cum se încurcase la curtea
guvernatorului și n-a mai putut să plece. Îl lăsau să
conviețuiască în liniște, era o carte vie de amintiri de la
expediții pe care le povestea în serile lungi de iarnă iar
toată adunarea era numai ochi și urechi. Guvernatorul
i-a cerut să-l perfecționeze în tehnica vânătorii, care
între timp se transformase în drog. A ucide devenise
un mod de a trăi, de a-și demonstra supremația. Își
dorea trofee din ce în ce mai rare și mai scumpe. În-
tr-o zi au plecat la vânătoare în munți. Grecul intrase
în spiritul vânătorii și începu să cânte:

49
MIHAELA MIREA

„ — Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea,

Prin inimă neagră de codru trecea,
Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea,
Cânta dintr-un flaut de os și zicea,
— Veniți să vânăm în păduri nepătrunse,
Mistrețul cu colți de argint, fioros…”
Atunci servitorii suflau în goarne, înaintând
printre fagi, stejari și buruieni. Soarele printre frunze
sclipea ca un colț de mistreț…
Seara după ce s-a terminat vânătoarea, bucă-
tarul a pregătit carne de căprior în țepușe și vin vechi
din cel mai bun. S-a făcut un foc de tabără la lumina
lunii iar grecul Ares a început să povestească:
— Eram la vânătoare lângă un pârâu de mun-
te, acoperit cu tufe și mărăcini. Căutam un mistreț
care făcea prăpăd în gospodăriile oamenilor și în
culturi și care se ascundea prin ierburi. Cei care go-
neau animalul băteau din palme...La un moment dat
s-a auzit o trosnitură și o călcătură grea pe crengi
a spart liniștea. Am văzut cum ierburile se mișcă și
apare mistrețul. Am tras cu săgeata otrăvită care a
avut un ecou prelung, dar a salutat mistrețul iar el
s-a oprit o clipă, a luat-o la goană speriat. Atunci am
tras a doua săgeată și l-am nimerit în coșul pieptu-
lui. Mistrețul a îngenunchiat o clipă ca și când ar fi
sărutat pământul, apoi s-a sculat și a trecut ca ful-
gerul pe lângă mine, mistuindu-se în pădure. Atunci

50
 SOARE ÎN DECEMBRIE

am vrut să-i dau lovitura de grație dar m-am răzgân-

dit. L-am căutat toată noaptea, după urme, și l-am
găsit dimineața la marginea pădurii cu frunze în
gură, bea apă dintr-un pârâu în care se odihneau
razele dimineții. Făcuse baia cea de pe urmă și își
cedase sufletul...
— Primăvara mergeam pe poteci de munte și
auzeam cocoșul de munte ca un vis. El nu este ni-
căieri, nici sus, nici jos, nici înainte. El este peste
tot, departe și totuși aproape. Se mută dintr-un co-
pac în altul. În inima lui arde dorul de iubire. Atunci
încep să-i răspundă sitarii și intră în vorbă cu ei piți-
goii. Eu eram cu sulița pregătit să trag. Dar cum să
tragi în cântec? La un moment dat s-a lăsat tăce-
rea, cocoșul s-a ridicat de pe creangă, m-a privit fix
în ochi și a fugit. Cântec nesfârșit, de ce-mi chinui
tu zilele și nopțile și drumurile?
Într-o după amiază senină de toamnă, Ares a
plecat să vâneze un căprior. După ce l-a doborât,
a primit salutări vânătorești și felicitările de rigoare
de la camarazi. Apoi tradiția zice să stai cu vânatul
în liniște până la apusul soarelui. A doua zi urcase
un vârf de munte, deasupra norilor, unde a găsit
un cerb bătrân care se rătăcise de turmă și păștea
liniștit iarba uscată și lichenii din pădure. A stat în
refugiul construit din crengi, în îmbrățișarea steja-
rilor, toată noaptea la pândă, cu răsuflarea tăiată,

51
MIHAELA MIREA

până când cerbul a ieșit din adâncul pădurii. Era o

liniște de mormânt în apropierea unor tufe de pă-
ducel și trandafir sălbatic. Săgeata plecă direct la
țintă, atingând animalul în inimă. Începu un fel de
dans al morții. Cerbul dădu să fugă dar picioarele i
se tăiară, paralizate de otravă. Era senin, era liniște
și pădurea amuțise. Apoi din frunze apărură în fugă
doi câini care împresurară cerbul lătrând de bucu-
rie. Se auzeau aplauze. Cerbul era impresionant.
Apoi s-a auzit sunetul cornului, semn că vânătoa-
rea s-a încheiat. Au plecat toți la Palat cu desagii
plini de carne și amintiri de neuitat.
Mafalda a început să nu mai țină cont de tradi-
ție și să-și aroge monopol asupra tuturor ca un zeu
căruia i se cuvine totul. Faptul că de el depindea
viața unui om, animal, obiect, îi dădea o plăcere
interioară diabolică, sadică. Îi plăcea să ucidă, se
bucura de suferința pe care o crea.
Nu se-ncurca cu două, trei potârnichi sau pre-
pelițe, cu sitari sau porumbei. Lui îi plăcea adâncul
pădurii, misterul, pericolul. Voia să-și testeze agilita-
tea și inteligența pentru obținerea trofeului. Îi plăcea
aventura în adâncul pădurii, alături de slugi, hăitași
și câinii de vânătoare. În mijlocul naturii sălbatice e
o pulsație dublă, a vânătorului și a pradei sale, până
moartea se contopește cu viața, până ce sufletul
animalului se dăruiește divinității. Guvernatorul era

52
 SOARE ÎN DECEMBRIE

sadic. Totuși când mergea la vânătoare, culegea un

buchet de flori de pe potecile de munte și i le oferea
cu multă grație și iubire Crisalidei.
Vânătorul cânta din frunză chemarea ciute-
lor, imitând la perfecție ciuta. Apoi aștepta ascuns
în frunziș. Moartea cânta din frunză, un fluierat ca
un clopoțel. Moartea nu avea milă sau compasiune.
Atunci păsările se opreau din cântat. Căpriorul ve-
nea ușor la locul de întâlnire cu zeița Diana. Atunci
inima lui Mafalda începea să vibreze și dădea dru-
mul săgeții înspre animal ca un salut vânătoresc.
— Cinste vânătorului!
— Respect vânatului! ziceau slujitorii.
Atunci suveranul rânjea și se umfla în burtă și
în pene. Aplica ritualul vânătorii. Bătea novicii cu
bățul la fund, care ședeau cuminți în patru labe. Era
o cinste să participi la vânătoare cu guvernatorul și
să iei câteva bice drept mulțumire.
Soarele apunea, pădurea devenea rece ca un
animal mort. Norii începeau să se alinieze formând
valuri uriașe, frunzele dansau învăluite de vântul
ușor și pădurea începea să însereze. Se auzeau
zgomote ciudate de animale sălbatice nocturne.
Noaptea, luna se ascundea după nori de teama re-
gelui satrap.
Slugile luau vânatul și se retrăgeau spre vale,
apoi spre cabana de lemn, unde rămâneau până

53
MIHAELA MIREA

a doua zi când sunetul cornului suna plecarea la

Palat.
De la vânatul mic, de plăcere, a trecut la vâna-
tul mare, la urși. Suita a plecat la vânătoare într-o
zi frumoasă de toamnă. Frunzele de fag se desprin-
deau de pe crengi ca niște bani de aur, pendulau
prin aerul curat și cădeau fără zgomot pe covorul
mozaical din pădure. Un vânt ușor a început să mă-
ture pădurea. Cornul de vânătoare a anunțat înce-
perea goanei. Mai întâi a apărut o vulpe care alerga
și privea înapoi, apoi o căprioară. O gaiță a început
să cârâie agitată și a zburat. A fost un semn că un
urs este ascuns în tufișuri.
— Dacă apare ursul sau lupul, el cade primul,
zise guvernatorul.
Atunci ursul a ieșit brusc din frunziș și s-a
oprit adulmecând cu nările în toate părțile. Parcă
îi mirosea a carne de om. Atunci Mafalda a tras cu
săgeata cu glonț otrăvit iar ursul a căzut făcând un
zgomot de cascadă. În cartea neagră a istoriei pe
care o scria secretarul său, vânase doi urși nefiind
egalat de nici un muritor de pe pământ. Ares i-a
spus:
— Mărite guvernator, temperează-te că strici
echilibrul pădurii, se supără zeii.
— Cine scoate sabia din teacă, de sabie va
muri. Sau din înțelepciunea naturii:

54
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Nu te lăcomi să folosești săgeata acolo

unde viața trebuie să meargă înainte fiindcă ea va
ricoșa în tine și ți-o pierzi și tu. Viața e fragilă.
— Ai grijă, Măria-Ta, că se răzbună pe tine su-
fletele moarte fără vină.
Ce e frica? Frica e un animal fioros care te în-
fioară. Frica te sufocă, ține de capacitatea pulmo-
nară. Frica ține de lumea în care trăiești, de legi
sau credințe. Dacă ești slab sau puternic. După vâ-
nătoarea de urși începuse să bage frica în miniștri.
Venea la Palat cu trofeele, cu blănurile și le atârna
pe pereți. Slujitorii priveau cu groază și se gândeau
că este un zeu încarnat în această viață.
— Este jumătatea zeiței Diana, ziceau.
Toți curtenii țineau capul în pământ, vorbeau în
șoaptă ca nu cumva să ajungă atârnați într-un cui,
precum sălbăticiunile pădurii. În acest mod diabolic
a început să-și sporească puterea. Când a ajuns la
cincizeci de urși uciși, slugile din Palat au început
să vorbească prin semne iar când a ajuns la o sută,
atunci toată lumea mergea în vârful picioarelor. Pa-
latul arăta ca un cimitir de animale, de relicve care
aminteau fapte de vitejie. Coarne de cerb, blănuri
de animale, păsări împăiate, erau agățate pe pereți
ca un mobilier al naturii.
La vânătoare nu avea nici un fel de compasiu-
ne față de animalul ucis. Se apropia cu pași repezi

55
MIHAELA MIREA

și măsura coarnele ciutei au ale cerbului și îi trăgea

de ureche ca un fel de reproș:
— Vezi dacă te-ai încrezut?
Astfel animalul părea dezonorat, umilit și ne-
cinstit. Exista acest comportament ca un fel de
ADN, moștenit de la strămoși iar el îl ducea la pa-
roxism. Acum era reprezentantul tuturor ADN-urilor
din neamul său, un fel de zeu din lumea trecută,
prezentă și viitoare. Era un colecționar de păcate,
de iluzii, de lucruri ușor cumpărate. Prețul puterii
este nimicirea celuilalt, al măreției este decăderea
altuia, al vieții este moartea semenului, al cinstitei
tale fețe este necinstirea altuia.
În camera vânătorului Ares era un urs în mini-
atură, împănat, ce stătea în picioare chiar la intrare
iar la gât avea o plăcuță pe care scria:
— Ruzki, să-ți fie rușine. Ești un nemernic.
De acest lucru Mafalda nu știa. Îl ținea aco-
lo să surprindă vreun venetic care ar fi intrat la el
noaptea în iatac cu vreun gând necurat. Avea arcuri
și săgeți, platoșe, blănuri și alte obiecte de vână-
toare. Uneori se gândea să fugă de la curte în țara
lui natală dar Mafalda îl ținea ca pe un tezaur și îl
mituia din când în când cu o băutură scumpă și îi
dădea voie să păstreze o parte din vânat. Ares îm-
părțea totul săracilor din milă și așa avea sufletul
plin de păcate de câte vieți curma. Acum se făcea

56
 SOARE ÎN DECEMBRIE

părtaș cu guvernatorul care devenise lacom din fire.

Într-o după-amiază când își bea cafeaua turcească
în salon, Ares îi zise:
— Stăpâne, calci pe cadavre...
— Îți dau un sfat, nu mi-o lua în nume de rău.
Atunci Mafalda îl privi încurcat, îl bătu ușor pe
umăr ceea ce îi tăie elanul de a continua dialogul,
apoi se îndepărtă în celălalt colț al camerei de oas-
peți unde ceru un pahar de apă. La un moment dat
avu ideea să vâneze zimbri care i se păreau niște
animale fabuloase din povești. Ares îi zise:
— Stăpâne, exagerezi...
Văzând Mafalda că face notă discordantă cu
el, se gândi că i-a venit sfârșitul la curte. Dimineața
l-a trimis în pădure să controleze capcanele la ie-
puri iar între timp Balconeti i-a făcut inspecție prin
cameră. Așa a găsit ursul cu afișul la gât: Ruzki, ești
un nemernic !
Până a venit să-l întrebe, ministrul a fiert în suc
propriu câteva ore.
— Dușmanul trăiește cu noi în cetate, zise,
roșu de furie către guvernator.
Peste câteva zile grecul a văzut că vine la cur-
te un călăreț cu doi cai, unul alb și altul negru. Pa-
galopol îi zise să-și strângă bagajul că va pleca în-
tr-o călătorie lungă. Ares și-a luat sacul cu merinde,
ustensilele vânătorești, două bidoane de apă și a

57
MIHAELA MIREA

încălecat murgul alb. Neștiind ce se petrece crezu

că merge să pregătească o vânătoare în munți, dar
tăcerea grea a tovarășului de drum îi spunea că lu-
crurile nu stau așa. După o bucată de drum a aflat
că Mafalda îl izgonise de la Palat, că avea să mear-
gă tocmai în Africa să vâneze în junglă, elefanți și
tigri. Ares simți pentru prima dată că nu e răsplătit
cum se cuvine pentru serviciul său, ba mai mult e
înjosit și tratat mai rău ca un condamnat. Bine că
scăpase cu viață. Dar viitorul era întunecat, nu știa
ce-i aduce ziua de mâine. Atunci cântă cântecul ce-
lui rătăcit:
— Fericiți voi ce sunteți prigoniți, că al vostru
va fi pământul, a voastră va fi împărăția cerurilor.
Glorie celui care este în foc, în apă, în deșert, că el
va cuceri pământul și cerul.
— Fost-am omul pădurii, fost-am omul pădurii
Și nu l-au mâncat lupii și nu l-au mâncat lupii,
Fost-am omul lui Mafalda, fost-am omul lui
Mafalda
Iar acum mi-am luat răsplata iar acum mi-am
luat răsplata!...
După mai multe peripeții, Ares a ajuns cu că-
lăuza în Africa unde a întâlnit un trib din partea lo-
cului. Le-a dăruit un set de obiecte de vânătoare și
le-a devenit prieten. Văzând jungla avu sentimentul
că părăsise civilizația inumană și intrase într-o lume

58
 SOARE ÎN DECEMBRIE

umană. Atunci făcu penitență, deveni vegetarian și

din acea zi nu mai ucise nici o ființă vie. În bunga-
loul său construit din frunze îi apărea noaptea la
lumina lunii fantoma lui Mafalda în ipostaze cenușii,
stranii, părea că e în primejdie mare și îi cere ajuto-
rul. Parcă îi cerea apă, mâncare.
Crisalida nu participa niciodată la vânătoare.
Era preocupată de știință. Ea deținea un tezaur de
diplome și înscrisuri, grație muncii supușilor săi, că-
rora le fura cercetările și descoperirile, lucru care nu
era condamnat și pedepsit de nimeni. Jurații cetății
aveau obloanele trase pe ochi. Circula în cetate o
zicală: Caligula imperator și-a făcut calul senator.
Uneori se implica în lucruri care n-aveau legătură
cu ea, mai mult din curiozitate, să încurce lucrurile,
își dădea cu părerea.
Era ocupată zi de zi cu doamna Cherida la con-
fecționarea toaletelor, a costumelor pentru baluri,
cu pregătirea mesei de sărbătoare, cine festive cu
invitați de peste hotarele țării, cu alegerea bucatelor
și decorul interioarelor Palatului. Când se apropia
ziua de naștere a celor doi suverani parcă intra ar-
gintul viu în toți. Nu mai aveau somn nici ziua, nici
noaptea, numai să iasă totul bine. O dată pe an se
bucurau și slugile care adunau de pe masă mânca-
rea și băutura, resturile ospățului și o ascundeau în
sân, fericite că le-a picat ceva. În general Mafalda

59
MIHAELA MIREA

era foarte organizat în tot ce făcea, nu-i plăcea risi-

pa, mai ales că Tarkan îl presa cu birul. Din când în
când, îi trimitea cadouri ca să-l îmbuneze și să-l pă-
suiască. Nu-i plăcea să fie furat, dar oamenii erau
iuți de mână și puneau mâna pe orice de nevoie.
Țara unde se fură mâncare este fie săracă, fie prost
condusă.
Mafalda s-a gândit la o soluție salvatoare, să
se pună la adăpost în caz de nevoie. Găsi faptul că
prietenia între cetăți e o idee salvatoare și invită în
acest scop la Palat prieteni de la nord la sud, de la
est la vest și aiurea. Le oferea sprijinul lui politic și
militar, dar le cerea în schimb aceiași solidaritate.
Totdeauna vizitele se încheiau cu tratate de
ajutor reciproc, mese îmbelșugate și daruri scumpe.
În realitate istoria a demonstrat că aceste tratative
puteau fi încălcate ușor iar elementul surpriză făcea
diferența dintre pace ori război. Trădarea se citea
pe chipul tuturor pentru că toți doreau să fie stăpânii
lumii. Cu această ocazie, cetatea lui Mafalda s-a
înfrățit cu un trib din Africa centrală, tribul Bondoc.
Toată suita a plecat departe, călătorind pe mări și
pustiuri necunoscute. Când au ajuns în lumea ciu-
dată, au privit ca la un spectacol viu. La început au
luat parte la un dans al băștinașilor, de invocare a
ploii și hranei. Cu prilejul vizitei, șeful tribului a luat
cuvântul:

60
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Aici noi nu avem religie și politică. Religia

noastră este dragostea. Pentru noi e importantă fa-
milia și dragostea.
Văzând aceasta Mafalda a zis că trebuie să
aducă o schimbare în viața oamenilor. Tribul a fost
convins să coboare din copaci și din junglă și să
trăiască civilizat într-un sat nou construit, cu străzi,
iluminat și o școală unde se predau lecții despre
politică și arta de a conduce lumea.
Pâinea, apa și demnitatea, sunt cea mai no-
bilă religie a omului și cea mai înaltă politică. Nu-
mai că unii conducători ai lumii se fac că nu văd
și nu îi dau importanță. Sărăcia și foamea nu este
un lucru din care bogații și politicienii pot muri, de
aceea nu interesează pe nimeni. Dacă viața de trib
nu se mai transmite din generație în generație, în-
vățământul politic se transmite ca o materie care
evoluează științific.

61
MIHAELA MIREA

Capitolul IV.
Preafericitul și călugărul Nimon

Patriarhul sau Preafericitul cum i se spunea,

era reprezentantul bisericii bizantine, cu un rol im-
portant în viața cetății și a poporului. După un dece-
niu de slujire la Palat, ajunsese un fel de slugă a lui
Mafalda. Era pus de fațadă să ocupe un scaun, să
nu stea locul gol. Reprezentarea religiei în cetate
era slabă pentru că Mafalda nu-i dădea puterea ne-
cesară. Slujitorul Domnului a primit niște îndatoriri
stricte pe care trebuia să le îndeplinească, să nu
crâcnească, să nu bombănească pe la spatele lui.
Altfel îl va schimba, că erau destui care voiau să-i
ia locul. Foarte rar, când participa la vreo adunare,
Preafericitul dădea o binecuvântare scurtă tuturor
apoi se așeza în spatele celor doi suverani și pri-
vea în pământ. Nu mai era el păstorul oilor, cel care

62
 SOARE ÎN DECEMBRIE

răspândea cuvântul lui Dumnezeu, acum Mafalda

făcea religia lui. Era considerat cel mai fericit om din
Palat. Umbla singur și se ruga neîncetat în chilia lui
și ziua și noaptea, visând împărăția lui Dumnezeu.
Cum putea să fie fericit văzând în jurul lui atâ-
ta moarte, sărăcie, disperare și boală? Cui slujea?
Pentru cine se scălâmbăia în straie strălucitoare de
sărbătoare duminica? Apoi se înfrupta din bucate
alese de-a dreapta guvernatorului când poporul su-
ferea de foame, de sete ori de frig. Văzând că nu-i
poate ține piept, Patriarhul a depus armele fiindcă
era singur. S-a făcut frate cu dracul. Și mergea pe
puntea stricată, rugându-se, gata să cadă în valuri.
Biserica lui rămăsese goală de credincioși iar sfinții
băgaseră săbiile în teacă de frică. Un nou Lucifer se
născuse și domnea peste cetate. Mafalda îl păstra
în funcție nu ca să îl cinstească, ci să-l umilească
în fața supușilor, să-i sufle în ceafă ca unei muște.
Mafalda era ateu până-n măduva oaselor, la fel
și Crisalida doamna și toată conducerea Palatului.
Nu credea decât într-un zeu în carne și oase, ma-
terial, care să se facă remarcat prin fapte de vitejie,
cum era Tarkan. De aceea încerca să-i copieze per-
sonalitatea și gândirea. Restul i se păreau baliverne,
entități spirituale, minuni, miracole greu de descris și
închipuit. Îi plăcea să înoate în valul entuziasmului
popular, să facă baie de mulțime. În acest fel arăta

63
MIHAELA MIREA

că este aproape de popor. Când se plimba cu trăsu-

ra prin cetate, poporul era anunțat printr-un soldat
care dădea știrea zilei, suflând din goarnă. Străzile
se umpleau de oameni care aplaudau și strigau:
— Ura! Ura!…
Preafericitul rămăsese singur cu dogma lui,
pentru care Mafalda îi cerea dovezi clare că există
Dumnezeu. Poate că Dumnezeu fugise speriat de
neamul acesta, condamnându-l la uitare și suferin-
ță. Pentru conducător nu exista trecut, eroi sau sfin-
ți. Totul era prezent, oamenii trăiau doar la timpul
prezent, fără a se gândi nimeni la consecințele viito-
rului. Prezentul înseamnă a construi viitorul. Oame-
nii mișunau în cetate ca furnicile, muncind și ziua
și noaptea, construind prezentul. Iar prezentul nu
ducea nicăieri. Era un prezent veșnic pe care timpul
îl rodea cu dinții și fălcile, înghițindu-l nemestecat.
Guvernatorul trăia cu sufletul vândut diavolu-
lui, cu promisiuni deșarte că cineva îl va apăra în
caz de nevoie, că îl va susține în toate deciziile pe
care le va lua pentru ca domnia să-i fie lungă și în-
floritoare.
Mafalda trăia pe zi ce trecea nestingherit de
nici o muscă în Palatul său de cleștar, departe de
frământările poporului.
Mafalda avea ambiții supraomenești. Să cree-
ze o societate dezvoltată, în sus, în jos, la stânga și

64
 SOARE ÎN DECEMBRIE

la dreapta. Mergea pe calea trasată de marele său

vecin, chiar dacă îi lipseau oameni potriviți, slugi de
încredere și sclavi care să i se supună. Poate că
drumul, deși întunecat și cețos, avea un capăt. Ni-
meni nu vedea luminița de la capătul tunelului, în
afară de clarvăzătorul Mafalda și savanta Crisalida.
Uneori o arăta la vreun ministru, alteori părea că își
păzește comoara cu sfințenie și credință în cotloa-
nele întunecate ale minții sale.
— Omul nu e deasupra vremurilor niciodată.
Omul este sub vremuri, mergând în ce direcție bate
vântul schimbării, zicea dascălul cetății.
Între biserică și guvernator s-a stabilit o înțe-
legere amiabilă prin care lucrurile s-au așezat pe
făgașul lor. Morala care trebuia propovăduită de bi-
serică, trecuse acum în sarcina Palatului. Oamenii
trebuiau educați cu frică față de guvernator, să nu
fure, să nu mintă. Să respecte cele zece porunci ca
să devină sfinți. De fapt erau douăzeci de porunci
împreună cu cele de la Palat. Cu cât biserica își
pierduse rolul de reprezentantă a credinței, cu atât
creștea poziția Palatului în viața cetății. Ca niște
lanțuri groase de oțel, acaparase tot ceea ce mișca
sub soare. Pământul nu avea ochi să plângă. Atunci
plângeau norii. Păsările nu aveau glasuri să strige.
Într-o zi Mafalda l-a chemat la el pe pictorul
cetății și i-a ordonat să picteze „Cina cea de taină”.

65
MIHAELA MIREA

El însuși trebuia să stea în mijloc să-l întruchipeze

pe Mântuitor, iar în jurul lui erau miniștri așezați la
masă. S-a creat un mare tămbălău că nu voia ni-
meni să ia rolul lui Iuda. Până la urmă misiunea o
luă Patriarhul. Realizarea tabloului a durat o săp-
tămână după care opera a fost expusă pe peretele
din camera de oaspeți la loc de cinste. Tabloul era
de dimensiuni mari, cu o ramă poleită cu aur, era
pictat în culori țipătoare iar ca și compoziție respec-
ta lucrarea originală. Până la urmă totul a ieșit o
blasfemie. Dar câte lucruri de acest gen nu se pe-
treceau la Palat? Guvernatorul voia cu orice preț
să impresioneze poporul, pe urmași, pe urmașii ur-
mașilor, să lase o dâră despre el. Pictorii au fost
răsplătiți cu monezi de aur și lăsați să plece.
Mafalda avea o mare teamă. Dacă, totuși
Dumnezeu există? Conducea țara plin de zel, lu-
ând măsurile cele mai drastice, cu mână de fier, de
aproape jumătate de secol. Știa că are dușmani as-
cunși în nisip ca scorpionii. Pe mulți i-a supus ori cu
legea ori cu forța. Acum ajunsese la final și nu știa
ce-l așteaptă. Solii pe care îi trimitea în cele patru
zări nu-i aduceau vești îmbucurătoare. La granițele
cetății uneori se dădeau lupte. Apăreau conducă-
tori noi și țări ciudate. Atunci, în secret, îl chema pe
Patriarh și cu glas prefăcut de vulpe încălțată cu
pantofi de lebădă, îl întreba:

66
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Ce e de făcut?
— Păcatul primordial și necredința, e cauza tu-
turor relelor, zicea preotul.
— Dumnezeu alege grâul de neghină pe pă-
mânt. Uneori își ia la el ce-i place.
Patriarhul zicea că numai Dumnezeu știe și îl
va ruga personal să-i izbăvească cetatea de toate
relele prezente și viitoare.
— Acolo unde lipsește teama de Dumnezeu,
statul cade.
— Atunci când Dumnezeu nu-ți dă nici un sem-
nal la ruga ta, trebuie să-ți continui drumul. E tot un
semn pe care unii îl înțeleg iar alții nu.
— Omul e mic iar viața sa e scurtă. A se face
voia omului e cel mai mare păcat.
Dar putea să-i dea cineva o garanție a adevă-
rului? Putea să-i dea cineva girul de învingător? Po-
litica e un joc de poker unde cel puțin unul trișează.
Patriarhul vorbea cu jumătate de gură despre
Dumnezeu, credință și o viață fără păcat. Regula
jocului fusese deja stabilită de Palat și situația de
vasalitate a templului față de Mafalda.
Prins ca-ntr-o menghină, Preafericitul se au-
zea vorbind tot mai rar. O dată pe an i se vedea
fața, albită de bătrânețe și posturi.
— Nu mai e mult și va veni împărăția lui Dum-
nezeu. Să fim pregătiți pentru aceasta, zicea el.

67
MIHAELA MIREA

Mafalda zicea că vorbește prostii. Uneori nici nu-l

lua în serios. N-avea timp pentru el.
— Morala creștină este strâns legată de cre-
dință. Nu se poate una fără cealaltă. Nu te poți în-
china la doi idoli. Cineva își va dori supremația, zi-
cea Preafericitul.
— Atunci când nu înțelegi ce se întâmplă, în-
seamnă că Dumnezeu te încearcă. Încercările vieții
sunt diferite de la om la om.
Dascălul cetății avea studii aprofundate în filo-
sofia greacă. Părea cea mai luminată minte din țară,
dar de cele mai multe ori vorbea singur, în barbă.
— O ființă rațională crede că trebuie să existe
o idee morală după care să se conducă societatea.
Întrebarea care se pune este: Cine conduce? Gu-
vernatorul sau biserica?
— Umanismul este o teorie care trebuie să se
interpună între cei doi giganți care conduc omeni-
rea. Să fie un liant care să cimenteze ideile pentru
ca societatea să se dezvolte, să progreseze. Altfel
nu se ajunge nicăieri.
— Preschimbă, Doamne, apa în vin iar vinul în
adevăr, zise dascălul.
— Trebuie să mergem înainte. Tot înainte! zise
guvernatorul.
— Unde merge un popor înainte fără Dumne-
zeu? zise Preafericitul.

68
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Unde e Dumnezeu? zise Mafalda.

— Dar unde nu e. Dacă nu există Dumnezeu e
vai de mine iar dacă există e vai de sfinția-ta. Aceas-
tă frază suna ca un blestem dar și-a asumat-o cu
mare curaj.
— Vin zile grele. Pocăiți-vă!
— Știu eu prea bine, zise suveranul. Prostii,
prostii…
Mafalda era încurcat de îndrăzneala conlocu-
torului și se depărtă vorbind singur în barbă. Nicio-
dată nu ajungeau la același numitor comun. Zeii lor
erau în război veșnic.
Guvernatorul nu voia să-l lase să câștige nicio-
dată. Atunci când aborda un subiect, făcea în așa fel
încât să dețină controlul, ideea și perspectiva. Patri-
arhul rămânea singur în templu și vorbea cu Dumne-
zeu. Părea că nu-l ascultă nimeni. Atunci și-a înmulțit
rugile. Dumnezeu era departe, deasupra tuturor ceru-
rilor și era cale lungă până la muritori. O rugăminte se
împlinea după ani de zile, zeci de ani de zile. Uneori
trebuia să treacă un secol ca să se împlinească o do-
rință. Gândirea lui Dumnezeu era lungă iar filosofia
greu de acceptat. Nici oamenii nu erau mai buni, slabi,
păcătoși din fire și lipsiți de idealuri. A te ruga și a acți-
ona erau două lucruri total diferite.
După un timp conducerea l-a mutat pe Preafe-
ricit cu tot cu templu în spatele Palatului pentru că

69
MIHAELA MIREA

i se părea că cele două clădiri, dispuse față în față,

rivalizează cumva. Arhitecții momentului avuseseră
grijă la construcția Palatului să fie mai înalt decât
templul. Muncitorii sclavi au muncit timp de șapte
ani ca să ridice Palatul. Clădirea avea înălțimea de
o sută de metri înălțime. Palatul era simbolul puterii
și al măreției. Ca toate Palatele avea secretele sale
privind bogățiile pe care le ascundea, obiecte de
artă, camere secrete, întâlniri secrete. Era construit
pe un postament înalt de un metru și era bine păzit,
ziua și noaptea de străji și soldați.
Nimic nu trebuia să fie mai înalt, mai mare,
mai impunător decât Palatul. Se spunea că Palatul
avea niște tuneluri subterane care ascundeau cui-
dățenii și locuri secrete unde se retrăgea curtea în
caz de primejdie. Era iluminat de o sută de cande-
labre, decorat cu picturi, sculpturi și vitralii prin care
pătrundea lumina. Apoi mai era îmbrăcat în covoa-
re scumpe orientale. Era curat și luminos. După ce
sclavii terminaseră de construit Palatul, circulau po-
vești că la unii le-a tăiat limba spre a nu vorbi iar la
alții le-a scos ochii spre a nu vedea ce văzuseră.
Povești!
Mafalda înconjurase cetatea de ziduri groase
și înalte. Numai păsările zburau dincolo. Dacă ar fi
avut gură să vorbească... Vecinii de la vest ziceau
că e un popor de ștrumfi zăpăciți care trăiau în haos

70
 SOARE ÎN DECEMBRIE

și întuneric. Nimeni nu putea să vadă nimic dincolo

de zidurile cetății. Rar, câte un vizitator, vreun rege
îndepărtat venea în vizită, dar nu stătea decât două
zile. Apoi pleca încărcat de daruri și atenții, după o
întrevedere prolifică și avantajoasă de ambele părți.
Tema discuției era comerțul și politica, tratative de
pace, alianțe împotriva războiului nevăzut. Dușma-
nul mic și nevăzut e cel mai periculos. Te atacă și
nu vezi. N-ai timp să ripostezi și ești pierdut oricum.
Vecinii lui erau niște pioni mici, dar guvernatorul
îi lua în seamă. Nu se știe niciodată de unde bate
vântul. Cetatea lui Mafalda se-nvârtea ca un sate-
lit în jurul soarelui, în preajma lui Tarkan. Am înțeles
mai târziu de ce granițele erau bine păzite de soldați.
Era nevoie de forță de muncă în agricultură, pe câm-
purile solitare, în ateliere, prin păduri și pretutindeni.
Chiar la confecționarea armelor. Dacă î-ar fi lăsat li-
beri, sclavii ar fi fugit prin alte colțuri ale pământului iar
țara ar fi rămas pustie. Cu cine mai construia Mafal-
da omul nou? Chiar dacă teoria s-a potrivit sau nu,
poporul trebuia să învețe să trăiască, să muncească
și să se bucure ca și poporul lui Tarkan cel puter-
nic. Chiar dacă transformarea era dificilă, lucrurile se
așezau din mers. Totul era adaptarea și așteptarea.
Doar sclavii munceau, zi-lumină, și noaptea, până la
epuizare. A doua zi trebuiau să ridice aceleași pietre
de moară dar în direcția opusă.

71
MIHAELA MIREA

Mafalda avea nevoie de marionete care să-i

execute ordinele, de aceea și-a adus la curte un
papagal. Papagalul s-a înmulțit iar împărăția s-a
umplut de papagali. Papagalii aveau pene roșii la
gât și papagalițele un coc tapat la spate. Le-a dat
drumul prin țară în misiune de cercetare, să vadă
cum gândește poporul. Erau un fel de mici agita-
tori și erau responsabili cu propaganda. Trebuiau
să promoveze noua gândire în toată cetatea, până
la cel din urmă om. Pagalopol a dat raportul:
— Mărite guvernator, poporul e fericit și îți mul-
țumește pentru condițiile deosebite de trai. Dar mai
sunt unii care vorbesc… da… vorbesc…
— L-am găsit pe Nadal-predicatorul, zise.
Atunci Mafalda a cerut explicații și fără să stea
pe gânduri a plecat în mare grabă să vadă ce se
întâmplă. L-a găsit pe Nadal într-o chilie împreună
cu o mulțime de credincioși. Era sâmbătă la apusul
soarelui. Nadal nu se supunea nimănui, îl critica pe
Preafericit și zicea că slujește lui Lucifer. Fără prea
multă vorbă l-au ridicat și au desființat adunarea.
Nadal era un munte de om. Granzii Spaniei erau
nimic pe lângă el. Guvernatorul îl luă la curtea sa,
încercă să-l atragă cu tot felul de daruri. Îl luă chiar
într-o vizită de curtoazie. Voia să-i devină familiar.
Numai că Nadal era un leu tânăr, un crucificat, o
piatră pe care dalta o respinge. Nu-i arăta însă nici

72
 SOARE ÎN DECEMBRIE

un fel de supunere cum ar fi făcut orice slugă. După

un timp Mafalda zise că a pierdut timpul cu el:
— Să fie condamnat la închisoare pentru ere-
zie, nesupunere, blasfemie…
Nimon, preotul atonit era mâna dreaptă a Pa-
triarhului și ținea slujbele și făcea toate oficiile până
când la un moment dat s-a răzvrătit. Văzând că nu
poate schimba nimic, a plănuit să fugă. Mafalda era
întruchiparea lui Irod pe pământ.
— Du-te… cu legea ta strâmbă, pe care nici
tu nu o poți respecta. Atunci de ce trebuie să mă
închin eu?
Într-o noapte preotul a îmbrăcat cămașa re-
nunțării, s-a dezbrăcat de hainele împărătești de
mătase pe care le-a așezat pe marginea patului și
a lăsat încălțările cu butoni de argint. Văzând că
slugile dorm, s-a furișat pe ușa Palatului și dus a
fost. A mers câteva zile și nopți până a intrat într-o
pădure, apoi a început să urce un munte. Acolo a
găsit o peșteră. Cu ajutorul pădurarului își făcu un
adăpost și deveni călugăr. Din când în când co-
bora în vale după merinde la oierul satului care îi
dădea brânză, carne afumată, fructe și pleduri de
lână. Muntele era Dumnezeu iar Dumnezeu era un
munte.
Dimineața când s-au trezit, slugile au observat
că preotul nu mai e, au crezut că l-a luat Domnul la

73
MIHAELA MIREA

el. Mafalda a trimis soldații să-l caute peste tot. Au

plecat prin pădure și au căutat. Bătea vântul și se
auzea râul vijelios de munte. Preotul nu era nicăieri,
el se ascundea ca o pasăre nevăzută, când în peș-
teră, când în copaci, se juca cu mintea celor care-l
vânau, așa încât urmăritorii s-au lăsat păgubași.
Călugărul trăia în comuniune cu natura, cu sfântul
duh, în asceză și rugăciune continuă. Când venea
iarna muntele alb era greu de pătruns. Nimon era
fericit că nici o ființă umană nu-i strica liniștea, că
nici o ființă impură nu putea să-l atingă în noua lui
stare de fericire. Atinsese toate fericirile iar acum ce
și-ar mai fi dorit? Era pregătit să dea ochii cu veș-
nicia dar ființele încă aveau nevoie de ajutorul lui.
Dobândise puteri supranormale pe care le folosea
numai în scopul realizării binelui suprem și adevă-
rului.
Doamna Crisalida era mama tuturor năpăstui-
ților de soartă, a orfanilor, a săracilor și disperaților
care își începeau ziua cu cântece și rugi de dra-
goste și mare devoțiune față de marea doamnă.
Ce le oferea în schimb mama răniților? Unde era
afecțiunea și protecția ei de mamă? Datorită rației
insuficiente de mâncare, copiii mureau pe capete.
Erau înfometați, bătuți și maltratați și pierdeau lup-
ta cu viața. Veneau îngerii noaptea și îi răpeau din
iad, ducându-i într-o lume mai bună. O lume în care

74
 SOARE ÎN DECEMBRIE

nu existau legi, decrete, politici și experimente. Apoi

venea doctorul cetății, care n-avea nici o treabă cu
Hipocrat și care dădea verdictul:
— Moartea cea mai frumoasă e în copilărie.
Nici nu simți, zicea el cinic, privind în gol pe fereas-
tră.
Orfanii erau aruncați noaptea la groapa comu-
nă, fără să cheme pe Nimon să facă slujbă, fără ca
să știe nici Mafalda de acest lucru. Lucrurile neplă-
cute erau ascunse pe furiș ca și cum ar fi lăsat să
se facă selecția naturală a tuturor. Cel mai puternic
supraviețuia sau nu.
Dascălul cetății, Titus cel tânăr, vorbea liber cu
copiii.
— Țara va fi ce este școala și politica.
Avea cărți vechi pe care le arăta prietenilor.
Lecțiile acestuia însemnau gustul libertății, al gân-
dirii și viselor. Pentru o clipă copiii se deconectau
de la realitatea crudă și începeau să zboare. Așa au
aflat la lecția de geografie că există și alte cetăți pe
pământ, munți, ape și imperii. Că nu sunt singuri pe
lume. Copiii aflau în fiecare zi lucruri noi și începeau
să facă comparație. Cu cât învățau în fiecare zi mai
mult, cu atât drama lor devenea mai mare. Părea
că nu-și găsesc locul în lume. Câtă luciditate, atâta
dramă. Copiii au început să conștientizeze și să se
maturizeze înainte de vreme. Moartea era prezentă

75
MIHAELA MIREA

ca o regină cu voalul negru prin toate colțurile cetă-

ții, unde se ascundea decadența și mizeria.
Pentru copii lecțiile erau cel mai bun medica-
ment care îi vindeca pentru o clipă, uitând lipsurile
de tot felul. Copiii trăiau în lumea lor, a cărților, unde
domnea libertatea, adevărul și dreptatea. În lumea
poveștilor funcționa bine justiția. Dreptatea nu um-
bla cu capul spart. Făt-frumos câștiga totdeauna
bătălia cu Făt-Urât. Hoții erau pedepsiți după faptă
și răsplată. Dar când ieșeau afară din sala de cla-
să începea o altă lume. Era lumea poveștilor reale
unde trona minciuna și fărădelegea. Copiii simțeau
că sunt aruncați în haos, în gol de la mare înălțime.
Ce experiment trist pentru copii. Era sinuciderea
minților de copil. În acest mod copiii erau pregătiți
pentru muncă și viață. Ar fi fost bine să simtă mai
mult iubirea guvernatorului și a Crisalidei. Din păca-
te erau condamnați înainte de a se naște, la foame,
frig și umilințe de tot felul. Copiii aveau mintea liberă
și au înțeles repede că nu se potrivește învățătura
dascălului cu viața din cetate. Undeva exista uto-
pia. Atunci copiii au înțeles că cineva minte. Că nu
respectă legile. Discrepanța dintre teorie și practică
a dus la o mare confuzie în așa fel încât oamenii să
fie ușor de condus și de manipulat. Știința de carte
nu oferă nimic într-o lume în care nimeni nu îi dă
valoare.

76
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Într-o zi a venit să asiste la oră nimeni altul

decât Balconeti. Dascălul a început o nouă lecție, a
prezentat o poezie din popor:
— Dragi elevi, azi vom vorbi despre moarte. Și
cerul și pământul gângureau despre moarte. Vântul
sufla prin crengi cu aer de moarte.
— Moartea e un fenomen natural, deci trebuie
acceptată, zise în concluzie dascălul.
După o oră, lecția s-a terminat fără stabilirea
vinovaților, fără să triumfe adevărul și dreptatea.
S-a făcut prezentarea unei lumi injuste și fără Dum-
nezeu, care semăna la perfecție cu viața tuturor oa-
menilor din cetate.
Într-un an a fost foamete mare și secetă. Re-
colta a fost mâncată de păsări. Când a venit iar-
na oamenii au prins vrăbiile care se ascundeau
la streașina casei și le-au mâncat. Alții au mâncat
pământ și iarbă. Doar așa au supraviețuit până în
primăvară.
În cetate au început să apară bolile mizeriei și
ale sărăciei. Atunci Dumnezeu, văzând că s-a um-
plut cerul de îngeri, că nu mai încăpeau în el, l-a
chemat pe sfântul Petre:
— Sfinte, ia coboară pe pământ în țara lui
Mafalda și vezi ce se întâmplă. E prea multă moar-
te și nefericire. Vezi că are un steag colorat, arborat
pe vârful unui turn, înconjurat de ape. Sfântul Petre

77
MIHAELA MIREA

își amână treburile pentru o vreme. Într-o dimineață

mergea pe drumul pietruit, de țară, agale, cu desa-
ga pe umeri. Văzând soldatul cum suduia și bătea
oamenii, se apropie:
— De ce bați oamenii? zise el.
Atunci soldatul ridică bățul ca să-l lovească
dar se petrecu un lucru uimitor. Soldatul se prăbu-
și la pământ, lovit ca de-o forță supraomenească.
Parcă îi tăiase cineva picioarele. Atunci sfântul că-
ruia nu-i ardea de povești, suflă peste el o flacără
care îl topi, cu haine și arme cu tot iar în loc răsări
un ghemotoc mic, un melc de grădină. Din acea zi
copiii care se jucau în grădina Palatului, prindeau
melcii și cântau.
— Melc, melc, cotobelc, scoate coarne boie-
rești…
Melcul scotea timid două coarne ca antene-
le, apoi când vedea unde se află, se ascundea în
cochilia lui pentru multă vreme. Copiii râdeau de el
și îl lăsau în pace, să plătească pentru faptele lui
din viața anterioară.
— Așa pățesc toți cei care sunt necredincioși,
zise Sfântul Petre, și plecă în altă misiune în altă
țară.

78
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul V.
Gogoașe și Baronu, doi hoți ai cetății

Într-o noapte au intrat în Palat doi hoți, Gogoa-

șe și Baronu. Gogoașe era poreclit „Mână de aur”
printre cunoscuți, era acoperit pe față cu o bucată
de pânză neagră, de i se vedeau numai ochii bul-
bucați de un verde deschis. Era înalt, cu spate lat
și puternic. Secundul său, Baronu, era scund, cu
mustață și purta totdeauna o haină neagră. Hoții
nu țin cont de regimul politic, de legi, decrete sau
poruncile bibliei. Văzând că slugile și soldații dor-
meau în post, Gogoașe fură câteva tablouri de pe
pereți, clanțele de aur de la uși, apoi intră în maga-
zia de mâncare de la subsol de unde luă jumătate
de berbec și dus a fost. A doua zi de dimineață prim
ministru Pagalopol auzi că intrase hoțul în Palat și
începu ancheta. Imediat s-a făcut inventarul bunurilor

79
MIHAELA MIREA

furate și trimise să-l caute pe Gogoașe și Baronu

care erau suspecții principali. Nu putea să ajungă
prea departe. Balconeti jură să-l prindă pe hoț, să-l
facă să plătească cu capul. Fusese atât de aproape
de iatacul Crisalidei și al guvernatorului.
A fura este un fenomen natural pe care omul
l-a moștenit de la primate. Maimuțele au acest obi-
cei, dacă văd un obiect străin, îl cercetează, îl disecă
foarte curioase. Hoția e o mare distracție și o știință
care evoluează în fiecare zi. Maimuțele fură și plea-
că în lumea lor, senine și fără probleme de conștință.
Cei care fură, încă n-au depășit stadiul de maimuță,
nu se pot integra în societate. Fură până când își
fac stocul, își umplu vizuina iar atunci se transformă
în urangutani, strigă, țipă, își arată mușchii, epoleții.
Urangutanul e stăpânul junglei și regele maimuțelor
care îi știu de frică. Are o stimă de sine foarte puter-
nică. N-ai să vezi la greieri, furnici sau cărăbuși atâta
dorință de a se afirma în comunitate. Apoi lumea e
obligată să se închine la urangutan și să-l perie pe
blană dacă vrea să trăiască fericită.
A fura mâncare, ține de lupta pentru existență,
nu mai e distracție, este dramă. Hoțul trebuie să se
gândească, mai devreme sau mai târziu îl ajunge
karma. Atunci când nici nu gândești, nimic pe lume
nu rămâne nepedepsit. Încă din vremuri străvechi
atunci când omul încălca Legea, hoțul care era prins

80
 SOARE ÎN DECEMBRIE

la furat i se tăia mâna. Noțiuni de morală, bine, rău,

dreptate, adevăr, minciună, au valori diferite pentru
oameni. Gogoașe fura pentru că asta era în gena
lui iar Baronu voia să trăiască din mici afaceri ne-
curate, în lumea lui. Hoții se roagă la Dumnezeul
hoților, care stă într-un cer separat, are sfinți, martiri
și îngeri.
În categoria învățaților și a filosofilor, vor să
intre cu orice preț hoții de profesie, spărgătorii de
rang înalt, falsificatorii și șarlatanii. Unii nu plătesc
niciodată pentru faptele lor dar tronează blestemul
asupra neamului. De aceea trebuie să restituie ur-
gent ce au furat, altfel generațiile sale vor plăti pa-
gubele.
Fiecare om acționează potrivit principiilor de
viață, educație, cultură. Fiecare om aflat pe treapta
socială are anumite valori cu care trăiește. Pe unii
lăcomia îi împinge la păcate mari, alții calcă pe ca-
davre și n-au în viață principii morale. Altfel latinii
ne-ar fi lăsat proverbe nemuritoare.
Există oameni care trăiesc cu conștința valorii
umane și sunt oameni care nu cred în nimic. Ne-
credincioși care iau în deșert numele Domnului vezi
peste tot. Omul e un animal îndumnezeit. Dacă-l
scoți pe Dumnezeu ce mai rămâne? Omul trebuie
să-și formeze un cult al vieții și atunci viața lui va fi
lungă și fericită.

81
MIHAELA MIREA

Hoțul Gogoașe provenea chiar din popor.

Atunci când dădea câte o „gaură”, o făcea la mo-
dul instinctual. Prima dată începu cu „OZN-uri”, azi
un ou, mâine un bou, apoi intră în orchestră, până
ajunse la universitate. Cum nici o știință nu este ști-
ință decât atunci când o aprofundezi și devii pro-
fesor, maestru, Gogoașe devenise expert. Dădea
câte o manevră la mameluci de te lăsa mască. Gă-
sea naivi destui pe care îi jupuia ca pe oi. După niș-
te extemporale, după ce-și făcu stagiu în meserie,
deveni mare mahăr, lunetist și magistru. Juca toată
ziua macarale sau pur și simplu dormea. Într-o sea-
ră, văruit bine, adormi de băutură pe o bancă de pe
alee. Începu să viseze frumos, că avea un palat plin
de bogății. Când se trezi observă că cineva îi furase
pantofii. Se uită în stânga și-n dreapta, dar nu era
nimeni.
Culmea hoției este să te fure un hoț. De recla-
mat nu avu cui, paznicii cetății și urechiștii făceau
rondul mai ales prin centru unde era mare aglome-
rație de oameni și mărfuri. Gogoașe găsea câte un
husen, cu lămâi la purtător și ovăz gratis și se arun-
ca asupra lui. Omul întâi era filat bine, apoi hoțul
se asigura că nu-l împiedică nimeni. Îl trimitea pe
Baronu înainte, ca săgeată. Era atacul uliului asu-
pra puiului de vrabie, al leului asupra căprioarei.
Hoții fură instinctual, ca și în junglă primează lupta

82
 SOARE ÎN DECEMBRIE

pentru existență unde câștigă întotdeauna cel mai

puternic.
După furtul de la Palat, Gogoașe și Baronu au
stat ascunși o lună într-o ascunzătoare din pădure
ca să nu dea de bănuit. Se pare că cineva i-a turnat,
a dat drumul la morișcă și i-a priponit Balconeti. Pe
Gogoașe l-au prins și l-au băgat la închisoare. La
anchetă n-a vrut să recunoască nimic, nici în rup-
tul capului, până ce gardianul nu i-a băgat mâna în
ușă. Doborât de durere, a recunoscut tot.
A primit ca pedeapsă un trofeu de doi ani și
doi coți, fără revizuire. Apoi l-au aruncat în celulă cu
Urechiosu, un hoț mărunt din mahalalele îndepărta-
te ale cetății, un ins vagabond și fără căpătâi. Hoțul
era închis și educat după legi scrise sau nescrise,
reeducat cu bățul și palma o perioadă de timp, apoi
îi dădeau drumul să plece. Hoțul își dădea cuvântul
că nu mai fură, se jura pe cer și stele, numai să vadă
libertatea. Ajuns afară, nu știa de ce să se apuce și
găsea repede gașca de prieteni cu care începea o
nouă aventură. Unii erau nefericiți toată viața și stă-
teau la pușcărie până la adânci bătrâneți. Hoții nu
se schimbă niciodată. De aceea operația doctorului
era adesea crudă și lipsită de aprobare și înțelege-
re. Tăierea mâinii novicelui, ca să simtă că răul este
pedepsit încă de pe lumea aceasta. Doamne, dacă
această mână mă împinge la păcat, ia-o de la mine.

83
MIHAELA MIREA

Gogoașe s-a împrietenit repede cu Urechiosu

și a început să depene amintiri despre familie, iu-
bită sau copii, pe care îi lăsase singuri la voia în-
tâmplării. Era mare plictiseală. Avea darul frumos
al povestirii parcă ar fi vrut să rivalizeze cu guver-
natorul. Când deschidea gura îi ieșeau doi dinți din
față, provocatori și stricați. În spatele ușii, paznicul
asculta vrăjit, abia își stăpânea hohotele de râs:
— Ca să furi nu-ți trebuie două mâini. E nevoie
de patru degete dibace. Cu două desfaci legătura
omului iar cu alte două iei ce apuci, bani, aur, obiec-
te de valoare și te faci nevăzut. Dar nu te depărtezi
prea tare ca să nu dai de bănuit. Stai aproape să
vezi victima cum urlă de durere că a pierdut toată
averea.
După un timp Gogoașe s-a plictisit și la în-
chisoare. După ce făcu două, trei manifeste, dete
manga la paracliser, la patrafir și ieși de la pensi-
on după doi ani bătuți pe muchie. După ce a ieșit
din închisoare a găsit o femeie tânără, pe nume
Cartoafa și s-a legat la cap. S-a însurat ca tot
omu că, doar n-o să rămână toată viața singur și
nefericit.
Pe celălalt camarad de suferință, Balconeti l-a
trimis la oaste ca să-și facă stagiul militar. Baronu
a vărsat lacrimi amare, și-a făcut cufărul și a plecat
cântând un cântec vechi de cătănie:

84
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Carule, pica-ț-ar roata

Tu m-ai despărțit de tata,
Munte, munte, piatră seacă,
Lasă voinicii să treacă,
Să treacă la ciobănie,
Să scape de cătănie.
Decât cătană la rând
Mai bine-n codru flămând.
Plânge-mă, mamă, cu dor
Că ți-am fost voinic fecior,
Și de grijă ți-am purtat,
Ogorul ți l-am lucrat
Că tânjesc în țări străine
Și tot plâng gândind la tine
Și mi-e murgul supărat
De durere și oftat…
Când a ajuns la batalion, pufuleț a fost ime-
diat preluat și a primit instrucțiuni clare. În fiecare
dimineață, Baronu primea ordin de la superior să se
târască pe coate și genunchi pentru a primi puțină
mâncare, o cană de ceai și o bucată de pâine tare
ca piatra. Trebuia să învețe ce înseamnă disciplina
și respectul față de ordine și lege. Și mai ales umi-
lința, care e cea mai grea pedeapsă.
Încă din primele zile, Baronu a primit numai
laude și „Foarte bine”, la toate exercițiile pe care
le făcea. Apoi a început să facă ce știa mai bine,

85
MIHAELA MIREA

comerțul cu țigări, ca să ungă portițele să fie lăsat

în permisie. După un timp a depus jurământul, ca
să-și apere țara chiar cu prețul vieții. Curând i-a ve-
nit dor de casă și de prieteni. După ce și-a strivit de-
getul de la picior cu un pietroi, a cerut să fie mutat
în alt pluton, mai aproape de casă. Alții erau trimiși
într-un batalion disciplinar, la săpat de gropi și tran-
șee sau la cariera de piatră.
Odată a încurcat codurile de transmisie. În loc
să raporteze că a venit carul cu alimente, a raportat
că a venit poșta.
După o lună de instrucție, Baronu era pierdut,
nici nu mai știa cum îl cheamă. Exemplul personal
și jertfa de sine erau rugăciunea și ofranda adusă
zilnic celui mai iubit și neînfricat om din popor, gu-
vernatorul suprem.
Sătul de instrucție, învățat cu libertatea, a dat
bir cu fugiții într-o noapte. A dezertat Baronu. Dar
n-a avut timp să se bucure de libertate că i-a luat
urma câinele dresat al comandantului. L-au adus
înapoi și l-au băgat două luni la spitalul de cam-
panie ca să-și revină. Baronu amenința pe toți cu
sinuciderea și cu fuga. După două luni, doctorul l-a
examinat din cap până-n picioare și a făcut o tes-
tare a capacității sale. A desenat pe o tablă două
păsări, o linie și un copac. Zice:
— Dacă o pasăre zboară, câte mai rămân?

86
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Sigur zboară? Dacă nu zboară? zice Baro-

nu.
— Dacă zboară cineva de aici, eu mă fac popă.
După experimentul cu pricina, Baronu a fost
declarat inapt pentru serviciu militar pe timp de
pace și război și lăsat la vatră.
Culoarea dominantă în care era împodobit Pa-
latul era roșu, care contrasta cu gri, cenușiu. Viața
de la Palat era colorată în culori vii, dar cu cât te
îndepărtai prin cartierele mărginașe, descopereai o
lume cenușie, întunecată, neagră. Roșu și negru.
Nici un pic de alb între ele. Seara trecea gardianul
cu felinarul aprins și dădea stingerea. Pe străzile
murdare mișunau șobolani înfometați. Casele erau
gri, întunecoase și reci și un miros urât duhnea din
catacombe până în depărtare. Apăruse o armată de
insecte nelegiuite, de țânțari, atrași de căldură și
mizerie. Micii vampiri atacau oamenii și îi condam-
nau la moarte lentă.
Guvernatorul și Crisalida nu veneau niciodată
prin mahalale. El mergea numai prin centrul cetă-
ții, dădea două raiduri cu trăsura și pleca înapoi în
turnul de fildeș, în globul de sticlă parfumat. Acolo
în catacombe, era inima poporului, care bătea zi și
noapte, muncind cu sudoarea frunții pentru Palat.
Nici un ministru n-a călcat vreodată să vadă ce fel
de viață duc oamenii. Ei aveau lucruri mai impor-

87
MIHAELA MIREA

tante de făcut. Dădeau legi noi și decrete. Seara

se dădea stingerea. Stingerea gândurilor, stingerea
orelor. Moartea trupului.
Poporul era sărac și nu-i stătea gândul la prăz-
nuirea guvernatorului. Fiecare om își căuta buca-
tele în cămară iar când acestea lipseau, trebuiau
să se descurce. Într-o noapte doi hoți au spart ma-
gazia de grâne și au bătut paznicul și au furat cât
au putut să ia fiecare. Dimineața Orodin a făcut o
anchetă la urgent și au plecat să caute în sat îm-
pricinații. N-au fost greu de găsit făptașii, un bărbat
și o femeie aprigă din popor. Hoții au fost ridicați și
duși la pușcărie, unde au stat doi ani la reeducare.
Apoi le-a dat drumul să poarte tinicheaua de coadă
toată viața. În piața publică, Orodin îi arăta cu de-
getul ca pe niște răufăcători care atentaseră la bo-
găția Palatului și la bunele moravuri. Doar Crisalida
descoperise că trebuie să se hrănească științific și
să facă multă economie dacă vor să atingă un nivel
ridicat de dezvoltare.
În cetate era mare criză de alimente. Orodin,
care era responsabil și cu administrația, observă că
în magazia de alimente a Palatului lipsea cu desă-
vârșire peștele. Orodin era un om scund, cu părul
deschis la culoare și ochi senini. Ca să se facă auzit
trebuia să vorbească tare, să strige, să țipe. Te pri-
vea de sus și te judeca dintr-o privire. N-aveai dreptul

88
 SOARE ÎN DECEMBRIE

să vorbești în fața lui. Orice ai fi zis se întorcea ca

un bumerang împotriva ta. O față rece, o palmă iute
și o vorbă grea, îl adusese în postura de ministru
răspunzător cu administrarea averii și recoltarea bi-
rului de la localnici. Avea un registru mare pe care îl
purta sub braț, în care ținea evidența la fiecare pai
din gestiunea Palatului. Ținea evidența banilor pe
care se străduia să îi adune cu orice mijloace.
Un aliment de bază pentru popor era peștele,
care se consuma la orice masă. Nici o masă fără
pește. Peștele era considerat o delicatesă pentru
popor și se consuma servit cu orez sau legume de
sezon.
Mergând pe firul problemei, pas cu pas, Oro-
din descoperi care era cauza relelor. Plecând la
fața locului, a găsit pescarii care se plângeau pe
malul apei:
— Captura este slabă din cauza păsărilor mi-
gratoare care ne rod plasele și mănâncă tot pește-
le. Suntem săraci și trăim de pe o zi pe alta. Priviți...
Cerul era brăzdat de stoluri de cormorani și
pelicani, gălăgioși și înfometați. Aveau cuiburi în
copacii de pe marginea apei, cu câte doi, trei pui,
pe care trebuiau să îi hrănească. Imigraseră de la
nord, ca o ploaie, parcă trimisă intenționat de cine-
va. În marea întindere de stuf era căminul rațelor
sălbatice. Pescăruși albaștri apăreau subit în raza

89
MIHAELA MIREA

privirii, apoi dispăreau în adâncul dantelat al apei.

Părea o colonie de cel puțin două sute de păsări
care își cereau dreptul la viață.
Văzând aceasta, Orodin se gândi că trebuie să
ia măsuri urgente. Păsările erau vinovate de nivelul
scăzut de trai al oamenilor iar acest lucru trebuia să
înceteze. Păsările pescuiau ilegal în apele cetății.
— În fiecare zi păsările mănâncă mari cantități
de pește și strică echilibrul naturii, raportă către gu-
vernator.
— Să se desfințeze!
Comoara și bogăția apelor era pusă în pericol
de către păsări și trebuiau luate măsuri. Apele tre-
buiau curățate de prădătorii fără simț de răspunde-
re. Hoții au fost somați să plece, apoi au fost atacați
cu praștia și pietre iar cuiburile au fost periate și
desființate. De acum înainte peștii puteau răsufla
ușurați în adâncul întunecat al împărăției apelor.
Furtul și încălcarea legii nu treceau cu vederea atât
de ușor la Palat, unde fiecare era judecat după fap-
tă și răsplată.
Balconeti a primit noi ordine de sus cu privire
la înființarea unei organizații politice. În acest sens
a chemat toate vietățile de prin mahalale și a zis:
— Nimeni nu trebuie să trăiască în afara unei
asociații apolitice. Propun înființarea organizației de
tineret „Gândacul roșu”.

90
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Gândacul cel mai înalt, solid și bine făcut a fost

desemnat șef și a primit o insignă pe care o ținea
atârnată de piept cu mândrie patriotică. Una e să fii
un om de serviciu prin cotloanele cetății si alta era
să conduci o organizație. Să fii lider și să ai cămara
plină de alimente. Să te salute subalternii în fiecare
zi: Bună ziua, șefu’! Hai să trăiești, șefule! Cartierul
general a fost desemnat la marginea cetății, într-o
magazie, unde s-a înființat organizația și membri au
primit instrucțiuni clare. Toți membri au fost momiți
cu niște scovergi și li s-au promis în final pungi cu
dulciuri, dacă își îndeplineau conștiincios misiunea.
Toți gândacii erau fericiți și dădeau slavă în fiecare
zi guvernatorului și Palatului. Unii dintre subalterni
mai umblau cu cioara vopsită, cu minciuni și furturi
mărunte. Atunci șeful îi chema la ședință o dată pe
lună ca să discute problemele aflate pe ordinea de
zi, noi primiri de gândaci în organizație sau destituiri
cu vot de blam. Atunci șeful avea capul roșu de fu-
rie, de parcă era vopsit. Tuna și fulgera, trosnea cu
obiecte, lovea în pereți sau vorbea singur. Era atât
de furios și cicălitor că albea părul din cap până și
câinilor vagabonzi de pe străzi care se ascundeau
de mânia lui.
Într-o zi la ședință s-a pus problema gândăci-
ței sărace care venea îmbrăcată în aceleași haine.
Aceasta purta un halat cărămiziu pentru a se proteja

91
MIHAELA MIREA

de praf și mizerie la locul de muncă. S-a discutat în-

delung, pe marginea acestei teme, aproape o oră:
— De ce vii îmbrăcată la servici în aceleași
haine?
— Pentru că n-am alte haine. N-am nici ce să
mănânc.
— Cum n-ai? Dacă ciupești și tot ai. Să nu mai
aud pe cineva că se plânge. Aceasta este cetatea
tuturor posibilităților.
Pe tot parcursul ședinței, femeia a simțit că e
împunsă de mii de ace, cu venin de viperă, parcă
nu se mai terminau criticile și acuzele. A ieșit tea-
fără din muștruluială și a plecat acasă, în cotlonul
ei întunecat unde soarele nu pătrundea niciodată,
doar norii de gheață.
Într-o zi, Orodin a făcut inspecție în bucătăria
Palatului și a găsit-o invadată de gândaci roșii. A
coborât în magazia de alimente, la subsol, unde a
găsit o grămadă de insecte puse pe jaf și căpătuia-
lă. Furau. Furau și ascundeau mâncarea prin găuri
și alte locuri secrete. Organizația a fost compromisă
total. Orodin a dat ordin:
— Să se desființeze!
Gândacul roșu este ca un spion perfect și un
hoț cu mână de aur. Are corpul alungit, doi ochi mari,
capul rotund, prevăzut cu două antene lungi cu care
cercetează lumea înconjurătoare. Are o pereche de

92
 SOARE ÎN DECEMBRIE

aripi cu care zboară atunci când sesizează perico-

lul și se strecoară foarte agil peste tot. La gură are
doi clești ieșiți în afară, ca niște dinți cu care apu-
că mâncarea. Ca să prindă insectele, bucătarul a
preparat ca momeală o băutură de cidru de mere
pe care a pus-o în vase de cu seara. Noaptea di-
hăniile însetate s-au aruncat în farfurii. Dimineața
erau bete și nemișcate iar bucătarul le-a aruncat în
cazanul cu apă fiartă. Hoția din avutul Palatului era
aspru pedepsită cu legi drastice ca să ia aminte și
alții.

93
MIHAELA MIREA

Capitolul VI.
Nadal, un prieten

Într-o dimineață mohorâtă de toamnă, priveam

printre zăbrele copacii dezgoliți de frunze, crestele
dealurilor cărămizii și câteva păsări zburau speriate
și se adunau în cârd pentru a se pregăti să migreze.
Alte păsări își căutau scorburi călduroase pentru iar-
nă. Deci voi rămâne singur în această iarnă. Poate
cineva să-mi spună, ce e bezna aceasta? Dacă aș fi
orb, aș trăi propria mea neputință. Dar să mă condam-
ni să trăiesc în întuneric, să nu am propria mea viață,
nici măcar propria mea artă… Să trăiesc precum câr-
tița care își sapă galerie prin pământ pentru o gură de
aer proaspăt? Sau lumea și-a dat ceasornicul înapoi?
Trăiesc într-o lume nouă pe care n-o înțeleg. Doar
unii înțeleg această lume. Nici măcar dascălul cetății,
care e un filosof notoriu, nu înțelege ce se întâmplă.

94
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Preafericitul, care are răspuns la toate întrebările, nu

știe să răspundă. Așteaptă să vină împărăția lui Dum-
nezeu. Dar nu știe nimeni când va veni.
Luminarea minții nu vine așa, cu una cu două,
nici la el. Întrebarea e vânare de vânt, cum spune
un mare poet. Înainte domnește haosul iar apoi se
instalează ordinea. Mafalda zice că e cel mai ordo-
nat guvernator din lume. Înseamnă că ne așteaptă
cel mai mare haos din istoria timpului. Îmi imaginez
cum ar fi viața mea fără guvernator. Mai bună, mai
rea, Dumnezeu știe. De fapt, nu înțeleg legile după
care funcționează cetatea. Legea pune bariere fiin-
ței umane. Nu are de-a face cu cele șapte porunci.
Are de-a face cu legile guvernării unui conducător
pe care le impune pentru a se instala el și camarila
sa și a trăi bine pe spinarea poporului. Legea are
de-a face și cu nerespectarea legii. Dar determi-
nările mele ca ființă sunt altele. Nu mă mulțumesc
cu puțin pentru că nu sunt mic. Dar pe cine intere-
sează persoana mea? Mă întreabă cineva dacă am
idealuri, vise, opinii?
Privesc pe geam. Într-un copac o vrabie și-a
ascuns capul în pene și doarme pe crengi. Deodată
se aud tunete, fulgere iar pasărea zboară speriată.
Cerul e întunecat, o grămadă de nori se apropie
și se îndepărtează într-o horă neînțeleasă. Apoi în-
cep să cadă picăturile de ploaie, zgomotos, ca niște

95
MIHAELA MIREA

gloanțe asupra dușmanului. După ploaia nefericită

apare un curcubeu la orizont, ce mult l-am așteptat.
Paznicul sau omul cu cifrul intră în camera
mea împreună cu un tânăr înalt, cu plete și ochii
exagerat de mari. Părea că este vreun gladiator ie-
șit din arenă. Când a intrat am simțit o rază de soa-
re care a luminat încăperea. Părea că îl cunosc din
vremuri îndepărtate, parcă trăisem împreună într-o
altă viață.
— El e Nadal, noul tău coleg. De azi veți locui
împreună.
După ce a plecat, omul cu cifrul a închis ușa
după el cu două lacăte. Acum trebuia să deschi-
dem două lacăte, nu unul. Din acea oră zilele n-au
mai fost zile. Împreună cu Nadal am început să des-
facem firul în patru, piatra am spart-o în două, în
nouă, până am văzut fire de nisip, ca niște cetăți
care ascundeau scoici și perle și pietre de ametist.
Dialogul este o întrepătrundere a două lumi pa-
ralele, care caută o regăsire, o cale. Arta dialogului
depinde de subiecții săi. Dialogul este o deschidere
în primul rând cu tine, apoi cu ceilalți. Dialogul este
un eșec de la început dacă începe cu o jignire ca
de la superior la inferior, de la conducător la supus,
așa cum mă tratează Mafalda. Orice dialog trebuie
să înceapă de la adevăr și sinceritate. Dacă nu este
așa, atunci cui folosește?

96
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Am început să vorbim, să ne întrebăm :Cine

suntem noi, de unde venim, unde ne ducem, ce
e infinitul? Se spune că totul a început de la doi
atomi neastâmpărați de heliu și hidrogen. Așa se
explică dualitatea lumii, că există bine și rău, ade-
văr, minciună, frumos, urât, fericire, nefericire, eu și
tu. Stelele muribunde au creat lumea și soarele. La
început a fost moartea dar nici moartea nu e o sta-
re statică. Unul din elementele esențiale din tabloul
lui Mendeleev, fierul, ne-a marcat istoria și întrea-
ga existență. Cea mai mare durere era că trăiam
în prezent într-o închisoare și că trebuie să luptăm.
Familia lui Nadal era numeroasă și trăiau toți
pe un munte, izolați de lume. Aveau zeul lor propriu
în care credeau și la care se închinau. Mafalda le-a
confiscat toate bunurile, a despărțit familia și i-a tri-
mis în pribegie. A pus mâna pe Nadal, capul răută-
ților și l-a adus la Palat. La reeducare.
În sala de consiliu a început ședința fulger. Pe
ordinea de zi era discutarea și demascarea lui Na-
dal, răzvrătitul cetății. Balconeti s-a ridicat în picioa-
re și a luat cuvântul. Zise cu o voce gravă care se
auzi până în fundul sălii:
— Este o oaie neagră la noi în cetate… Nu nu-
mai că e lipsit de devotament pentru Palat dar face
glume proaste la adresa guvernatorului și prin acest
fapt dă dovadă de lipsă de credință și nesupunere...

97
MIHAELA MIREA

Din primul rând cineva ridică mâna pentru a

lua cuvântul dar Balconeti devenise prea agitat ca
să-l lase și voia să triumfe el. De aceea îi făcu semn
să se așeze pe scaun. Nici nu era trecut pe ordinea
de zi să vorbească. Nu vorbea oricine.. Nu judeca
oricine. Dar se vorbea despre orice. Și se judeca
aspru orice.
— Nu e voie să te închini la doi idoli deodată,
zise guvernatorul, privind împricinatul drept în ochi.
— Îngenunchează! zise soldatul.
— Nu pot să mă-ndoi. Mă doare spatele, zise
Nadal.
Unii din sală abia se abțineau să nu râdă. Apoi
Nadal se așeză în cap, cu picioarele ridicate ca
lumânarea, făcând mulțimea să râdă în hohote. Îi
zise guvernatorului să procedeze la fel dacă vrea
să gândească fără greșeală.
— Stai drept și gândești strâmb, măria-ta!
Crisalida doamna, care era toată numai ochi și
urechi, îl fixă pe Nadal cu o privire rece:
— Așa îi răspunzi tu suveranului?
Mafalda zise că era un mic slujitor care nu știe
să se poarte cum se cuvine la Palat. L-a trimis ur-
gent la reeducare ca să învețe cum să se poarte cu
un rege.
— Un sălbatic.....O să fac un mielușel din tine!
Nadal îmi zise:

98
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Aveam în cap o mulțime de răzbunări, dar tea-

ma de păcatul de moarte mă făcea să renunț. Era o
luptă în mine între un laș și un erou. Totdeauna renun-
țam să-mi fac dreptate singur și rămâneam cu mine,
un laș care nu poate vorbi, trăi liber. Rumegam în si-
nea mea o grămadă de idei dar nu vedeam lumina de
la capătul tunelului. Ca să fii erou înseamnă să mori.
Într-o dimineață, Nadal se trezi ca după un vis.
Toată noaptea s-a foit pe toate părțile ca pasărea
înaintea oului. Zise:
— Trebuie să facem revoluție.
— Poporul nu poate fi amăgit la nesfârșit cu
reforme platonice.
— Ce e aia revoluție? l-am întrebat.
— Să ne revoltăm. O lovitură de stat. De fapt,
o lovitură de guvern. Lovim guvernul la legi și privi-
legi.Ne-a ajuns cuțitul la os.
— Cum să facem asta? Am întrebat stupefiat.
— Infiltrăm oameni de încredere la Palat.
Noaptea când slugile dorm, îi legăm fedeleș pe
Mafalda și Crisalida și îi luăm ostateci. Apoi îi as-
cundem în pădure. Atunci poporul va înțelege că
viața continuă și fără ei.
— Bine, bine, dar în loc ce punem?
— Asta e o întrebare genială. Vom alege pe
cineva care va respecta legea și poporul. Și nu va
conduce pe viață.

99
MIHAELA MIREA

— Măi frate, noi vorbim să salvăm poporul și

nu suntem în stare să ne salvăm pielea noastră.
Cine știe când vom ieși de aici. Dacă vom ieși.
M-am uitat la Nadal, parcă nu auzeam bine
ce idei avea. Parcă avea două creiere, nu unul.
Unde încăpeau atâtea idei? În firele de păr din bar-
bă...Coaja lucrurilor se află în copac, în vârf sau în
adânc. În rădăcini amare. Sau într-o floare.
În gospodăria bunicii a crescut un cireș uriaș.
Copacu-nalt se-nalță-n amintirea mea, cotropit de
ploi dar și de vreme grea, au încercat dușmani să-l
culce la pământ, dar el a fost un sfânt.
Cireșul era înalt ca bradul și nu îl egala nimeni. La
marginea cetății, unde locuiam într-o colibă, își găsise
elementul lui, aerul, timpul și locul. În fiecare anotimp
avea altă înfățișare. Primăvara era plin de flori și mi-
resme, vara avea fructe dulci și zemoase iar toamna
când își pierdea frunzele era trist și singuratic. Când
venea iarna se lăsa tăcerea grea. Zăpada se așeza
pe crengile lui golașe, ca o îmbrățișare, dar el rezista
în luptă cu natura. Mai târziu au trecut anii și cireșul a
îmbătrânit. Într-o iarnă gospodari n-au mai avut lemne
de foc. Au hotărât să-l taie după ce furtuna a doborât
crengile. Când s-a culcat la pământ a scos un sunet
înfiorător, ca un om care se stinge. Când m-am dus
acasă am văzut doar rădăcina adânc înfiptă în pă-
mânt care îmi alimentase viața și energia și visele.

100
 SOARE ÎN DECEMBRIE

După câteva luni de căutări, Nadal a început

să dezlege cifrul său. A zis:
— Cred că e ceva alambicat, o asociere de
numere, sau o formulă magică sau o noțiune filoso-
fică. Poate că nici unui muritor nu îi este destinat să
știe adevărul. Muritorii nu sunt zei.
După un timp Nadal a găsit cifrul:
— Șapte sute de stele ca șapte sute de măr-
gele, din șapte sute de zări, în șapte sute de culori,
ce strălucesc de șapte sute de ori în șapte sute de
case cu șapte sute de raze, dezleagă-te.
Atunci lacătul s-a deschis și Nadal îmi zise:
— La revedere, frate.
Eu am rămas împietrit de întâmplare și am în-
cercat și eu să găsesc cifrul lacătului. Încă nu era
momentul. Nu se aliniau planetele.
Acum am o stare proastă de spirit. Sunt ca un
pește proaspăt prins de pescar și înot într-un pahar
cu apă. Într-o astfel de situație există soluția com-
promisului. Dacă dau mâna cu Mafalda atunci dau
mâna cu toată cetatea. Devin o slugă credincioasă.
Asta înseamnă să-mi încalc principiile, convingeri-
le. Arta este mai presus de tot. Arta mă eliberează,
mă salvează. Acesta este crezul meu, sensul vieții
mele.
Cifrul nu îl găsești decât dacă îl cauți. Poți să
cauți o viață, nu îți va spune nimeni nimic, nu te va

101
MIHAELA MIREA

ajuta nimeni. Totdeauna vei vedea îngerul cu sa-

bia. Fii pregătit ca de luptă, el nu stă de poveste.
Și această carte este un cifru, pentru minți libere și
călătoare. Ca să zbor trebuie să învăț limbajul pă-
sării. Trebuie să am un corp puternic și două aripi
incandescente.
Mă gândesc la karma mea și la karma guver-
natorului, nevoite să fie contemporane. Să trăiască
împreună și să stabilească relații.
Lupta omului se naște din suferință iar sufe-
rința din nedreptate iar nedreptatea vine de la cei
care ne conduc viața și destinul. După ce a plecat
Nadal, mi-am dat seama că sunt singur pe lume și
sunt responsabil de propria mântuire. Îmi lipseau
discuțiile cu Nadal când apucam pământul de la
polul nord la polul sud și îl scotoceam de enigme,
îl scuturam de paradigme, apoi vizitam soarele,
luna, stelele și planetele îndepărtate până dimi-
neața în zori când la geam apăreau doi cocori care
erau și ei prieteni. Ne-am comparat cunoștințele
despre lume, despre misterul din lucruri dar cel
mai mult m-a uimit faptul că știa unde e virgula în
cărți. Cred că pe Nadal mi l-a trimis sfântul duh ca
pe un maestru, să mă ajute în asceză. Nici acum
nu știu cu adevărat cine a fost Nadal, un om, un
spirit, un gând, un înger și de atunci nu l-am mai
văzut niciodată.

102
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Am parcurs niște pași importanți și cred că

mă aflu foarte aproape de adevăr, de dezlegarea
cifrului. Am trăit cele mai negre nopți la închisoare,
visam să mă dezintegrez în lumea imaterială dar
mă gândeam la guvernator. Oh, răzbunare, dulce
răzbunare, ochii mei plânși te caută. Capul plecat
sabia nu-l taie, zic. Dar asta e valabil pentru cârtițe
nu pentru vulturi care au în genă lupta și victoria.
Unde sunt eroii lumii?
În statul lui Mafalda eu sunt un mijloc, nu un
țel. Nu vreau să se urce cineva pe spatele meu în
vârful cireșului așa cum se întâmplă în viață. Cum
să leg concepția mea de a lui? Undeva există o fi-
sură, o funie ruptă sau un pod pe care l-a luat apa.
La modul ideal aștept să mă fac auzit dar nimeni nu
îmi dă un semn. Sunt un vulcan activ care uneori
aruncă lavă fierbinte în afară, un vapor în derivă
în mijlocul oceanului și simt că voi sfârși în Groapa
Marianelor. El îmi vinde mărgele de sticlă colorate
în loc de bijuterii și îmi dă bomboane ca niște dro-
guri cu efect întârziat. Sunt autist pentru o zi. Nu
aud freamătul lumii de uraganul din sufletul meu,
nu aud păsările de cântecul de metal ascuțit al cre-
ierului, nu aud nici când noaptea se desparte de zi.
Nu pot să ating tot ce există, nu pot să văd tot ce
există, nu pot să aud tot ce se aude, nu pot să cânt
despre toate pentru că sunt om și am determinările

103
MIHAELA MIREA

mele. Poți să atingi neatinsul? Toate sentimentele

mele anterioare au murit, sunt condamnat la o exis-
tență fără orizont, o deținere a unui lucru de cineva.
Sunt doar o picătură sonoră care scrie gândurile,
experiențele. Mă întreb cine e vinovat? Acela care
a inventat sistemul, mașinăria, motorul care ne con-
duce pe toți.
Ca să ies din labirint trebuie să pornesc din
centrul lui, din mijlocul lucrurilor, de unde se întâm-
plă evenimentele iar acesta este Palatul. Întreba-
rea, de ce mă aflu aici, a rămas în subconștient.
Toată atenția mi s-a îndreptat asupra descifrării pro-
priului destin, a cifrului, ca o problemă, ca o ecuație.
Mafalda mi se pare un măscărici, o broască râioasă
care se umflă în burtă și toată cetatea lui decăzută
e o baltă mirositoare. Adevărul e ca un învățăcel
sincer. M-am dezbrăcat de orice fel de haine, fără
farduri, măști sau travestiuri. Aristotel pleacă de la
alfa, unu, de la simplu și ajunge la complex. Fiecare
crede ce vrea. Adevărul nu-l vom ști niciodată. Na-
dal zicea că în momentul când înțelegi, nu mai ieși
în lume. Sau nu mai ai de-a face cu corpul fizic.
Am numele prescurtat, Al și simt că mi se pre-
scurtează viața, viitorul. Sunt prins ca într-o plasă
de pește, peștele mare. Aștept să fiu mâncat de
căpcăun și muma pădurii. Stau pe buza iadului și
privesc călăii care abia așteaptă să mă împingă în

104
 SOARE ÎN DECEMBRIE

flăcări, în întuneric, în hăul pământului. Ei sunt flu-

turi cu cap de mort, omizi târâtoare, crisalide oarbe
sau larve care nu au dezvoltată conștiința de sine.
S-au trezit în mijlocul lumii reale, niște entități pe
care natura le-a născut prin accidente, prin neștiin-
ță, o parte a naturii neinteligente, adormite. Destinul
lor ca de altfel și al meu merg în paralel.
După doi ani de reeducare, guvernatorul m-a
chemat la Palat să stea de vorbă cu mine. Era ca
un fel de revizuire. Voia să vadă dacă m-am educat,
dacă poate să mă stăpânească.
— Lăsați artiștii liberi! i-am zis.
— Nu-i mai țineți în închisori, dați drumul la
păsări să zboare, nu mai construiți colivii. Rupe-ți
lanțurile tăcerii și viața nu va mai fi o condamnare.
Viața trebuie să fie o bucurie, un cult al fericirii, o ex-
pansiune de la zero la infinit. De la ou la nesfârșit.
Discuția nu s-a lungit prea mult iar eu am fost
luat pe sus și închis în turn. Cine să-și bată capul
cu răzvrătiți? Cu artiști pe care nu-i înțelege nimeni?
Care nu se înțeleg nici pe ei. Care nu înțeleg lumea
în care trăiesc. Am pus punct gândului și am plecat
în celulă unde încă mai trona amintirea lui Nadal. El
era pentru mine cât două cetăți. Era o enciclopedie
de cărți, povești, amintiri, glume, trăsnăi și speranțe.
În tinerețea mea diafană, când eram liber mă
plimbam cu prietenii mei artiști prin grădina publică,

105
MIHAELA MIREA

ascultam cântecul păsărilor până când un bard își

făcea prezența cu o mandolină. Ce vremuri...Ce re-
dute pierdute...Ședeam pe malul apei și ascultam
pierdut poveștile sirenelor noaptea la lumina lunii.
Mă gândesc la Almira. Nu distruge un vis pentru
o fantezie, îmi spun. Marea e furtunoasă ca viața.
O traversăm fiecare în barca lui. Apoi ne întâlnim
amândoi la capătul vieții, la capătul timpului, la mar-
ginea mării. E liniște. Ce fericiți suntem că ne-am
regăsit! Două particule în universul mare. Două
boabe de rouă pe obrazul trandafirului. Două păsări
pe cerul violet.
Trăiesc în aerul imposibilului, al lucrurilor impo-
sibile. Mă îmbăt cu esențe subtile. Duelul meu este
cu împărăția. Trăiesc tentația perfecțiunii, adevăru-
lui, descoperirii focului ca Prometeu. Am început să
scriu o carte, un tratat de visologie. Vorbesc despre
formarea viselor, iluzia viselor și însemnătatea vi-
selor. În prezent eu nu sunt închis, doar manifest
fenomenul. Asta știu doar eu.
Mafalda încă de când a ajuns la conducere a
început să copieze politica lui Tarkan, literă cu literă,
cuvânt cu cuvânt. El era împotriva oricărei organi-
zații creștine, politice sau culturale pe care poporul
ar fi înființat-o fără aprobarea sa. Poporul trebuia să
urmeze directivele sănătoase ale gândirii sale pen-
tru crearea omului nou. Spuneți-mi dacă eu sunt

106
 SOARE ÎN DECEMBRIE

om nou așa cum mă aflu închis fără speranță de

mântuire, realizare? La aceste întrebări și acuzații
nu răspunde nimeni. Pentru că eu fac acum niște
acuzații, acuz, demasc, aleg grâul de neghină. Eu
mă revolt și lupt. Nu poate exista luptă dacă în in-
teriorul meu nu izbucnește mai întâi revolta, acel”
nu”, pe care îl scriu pe pereții celulei. Toată aceas-
tă problemă pleacă de la Tarkan și birul său, care,
dacă tușește din depărtare, începe să aibă guturai
Mafalda și poporul său.
„Bate și ți se va deschide”, scrie în biblie dar
nu se spune când. Poate am încălcat legea. Legea
lui Mafalda sau legea lui Dumnezeu. Două legi față
în față...
M-a împietrit durerea. Sufletul a înghețat în
coșul pieptului. Doar aripile zboară și gândurile țes
alte gânduri. O infinitate de gânduri. Gânduri fără
corp, fără direcție, doar amintirea ta. Sunt orb și nu
pot să văd această dimineață. E o zi atât de fru-
moasă. Mătasea pielii tale este cea mai frumoasă
haină, care te îmbracă în culori și umbre. Ploaia
care îți udă hainele este picătura de rouă care săru-
tă obrazul trandafirului și își ia rămas bun pentru o
clipă. Soarele strălucește punând în lumină formele
tale ondulate ca și valurile care desenează pe cer
un tablou mișcător, al puterii și grației. Azi noapte
mi-a fost frig fără tine. Au înghețat copacii de

107
MIHAELA MIREA

singurătate. Florile de cais s-au desprins de pe ram

și s-au sinucis. Din ce în ce timpul trece și nu te mai
aud, nu te mai văd. Doar te citesc. Almira, povestea
continuă mai departe și fără noi.
Uneori viaţa pare că se distrează cu noi, mu-
tându-ne ca pe nişte bufoni, din lumina reflectoare-
lor, direct pe linia moartă a scenei.Viaţa nu e jucăria
noastră eternă. Aşteptăm şi anul acesta încă o răs-
tignire, şi încă o înălţare, din care nu învăţăm nicio-
dată.Doamne, m-ai lăsat singur, la mânia furtunii, a
lumii. În fiecare zi sap în piatră, în imaginaţia regilor
cu un creion din lemn de santal. Plouă peste lanuri
de dureri înverzite, au răsărit o mulţime de gâze şi
toporaşi care trăiesc fericiţi că nu-şi cunosc destinul

108
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul VII.
La sărbătoarea recunoștinței

În fiecare an la Palat se organiza o mare pe-

trecere de ziua recoltei. Când ai bucurii puține, în-
veți să te mulțumești cu ce apuci. Trăiești clipa care
ți-a fost dată. Guvernatorul a inventat sărbători noi,
pentru ca viața oamenilor să fie lungă și fericită.
Toamna când se termina cu muncile câmpului, se
adunau roadele și se puneau în hambare pregătite
din primăvară. Oamenii gospodari făceau vin din-
tr-un soi de viță de vie sălbatică, niște struguri mici
și acri. Apoi vinul îl ascundeau, îngropat în pământ,
la două brazde, ca să nu înghețe iarna.
Încă de la prima oră a dimineții, toți curtenii
fierbeau la un loc într-o oală cu capacul deasupra
iar sabia lui Damocles era atârnată în aer. Umblau
rupți de foame și sete, pe scările lungi și pe coridoa-

109
MIHAELA MIREA

re iar unii nu dormeau nici noaptea pentru ca să se

desfășoare totul ireproșabil. Orice critică însemna
pentru mulți sfârșitul vieții și carierei.
La sărbătoarea recunoștinței a fost invitată la
Palat o trupă de artiști pentru a da un spectacol,
printre care și o dansatoare pe nume Kaila, pentru
a destinde atmosfera și a-l înveseli pe guvernator.
Dimineața s-a trecut în registru toată activitatea, cu
bune și cu rele, și Orodin a prezentat detaliat pla-
nul pentru anul viitor. Ca de obicei, n-a ieșit lipsă în
gestiune. Vistieria gemea de argint iar hambarele
se ridicau până la cer.
Prim-ministrul Pagalopol a dat raportul:
— Măreția-ta, pierderile pe care le-am înregis-
trat au fost mici. Nu mai ouă găinile. Unele fac ouă
mici care nu corespund din punct de vedere știin-
țific. Dar vom îndrepta această situație neplăcută.
În rest ogoarele au fost mănoase și planul a fost
îndeplinit cu succes și anul acesta.
Seara pe la ora cinci a început distracția. În sala
de spectacol guvernatorul și-a luat locul pe tron iar în
dreapta stătea doamna Crisalida. Ea era pentru el ca
o flacără care ardea zi de zi iar el o venera și o iubea
pe măsură. Când era sărbătoare îi aducea muzicanți
să-i cânte și îi făcea cadouri. Ea era prima doam-
nă a Palatului și o gânditoare neobosită. Nu a revo-
luționat ea știința? Nu a inventat ea legile nutriției?

110
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Nu eradicase obezitatea? Cu ea se mândrea atunci

când odată la cinci ani îi făcea vizită de curtoazie lui
Tarkan, împăratul care rămânea și el fascinat de așa
apariție solară. Trecea de la sobrietate și autoritate
la relaxare, la prietenie și solidaritate. Până la urmă
te făcea să cazi de acord cu ea. Spunea banalități
cu pretenții de vorbe de duh, lucruri simple care de-
veneau ideologie de viață. Dintr-o femeie simplă din
popor ce era, unde educația e precară, devenea sa-
vantă și mare filosoafă. Pe Crisalida o mai interesa
moda, bijuteriile și făcea aranjamente florale chine-
zești prin toată cetatea folosind arta ikebana. Ca să-
și creeze o imagine impunătoare, apela la cei mai
desăvârșiți croitori. Avea în garderoba sa haine din
țesături fine și blănuri naturale ca o doamnă de rang
înalt, ca soție a guvernatorului. Cetatea era umbrită
de faptul că cei doi formau un cuplu și nu aveau co-
pii. În zadar s-a rugat Patriarhul pentru a avea măcar
un moștenitor, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cur-
tenii ziceau că e semn rău, că se va prăbuși imperiul.
Guvernatorul a inventat special pentru ea cul-
tul personalității. Crisalida se trezea dimineața în
zori și se uita în oglindă:
— Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai mare
savantă din țară?
Îi răspundea ecoul Palatului, zgomotul pașilor
și papagalul din colivie.

111
MIHAELA MIREA

La ora cinci după amiază a început spectaco-

lul. A intrat în scenă dansatoarea Kaila. A început
să cânte muzica iar acum tristețea nu mai are nici o
șansă. Când a început să danseze, corpul ei trans-
mitea mister, senzualitate, multă feminitate și era ca
un instrument de cântat sau de scris. A început să
danseze un dans oriental vechi, arăbesc. Când își
ridica brațele aveai impresia că erau aripi și zboa-
ră. Purta un costum de coloare roșie care îi sco-
tea formele în evidență. Întregul corp a devenit un
instrument care transmitea o poveste. Ținea capul
drept ca o regină. Ochii erau două izvoare albastre
care exprimau sinceritate și căldură. Mișcările păru-
lui erau în ton cu muzica. Mișcările mâinilor arătau
multă grație, păreau că prind aerul ca pe o minge
iar apoi îl tăia cu gesturi bruște. Cu pieptul și corpul
descria arcuri de cerc, exprimând ritualuri ale ferti-
lității sau invocarea unei zeități străvechi. Când își
mișca șoldurile, părea că se mișcă tot universul și
se naște viața. Picioarele goale apăsau podeaua,
păreau doi copaci mișcători iar brațele erau liane
curgătoare. Avea pe umeri șapte voaluri asemeni
zeiței Ishtar. Legenda spune că zeița pornise să-și
salveze iubitul din măruntaiele pământului. A întâlnit
șapte porți și a lăsat câte un voal la fiecare intrare.
Voalul avea o doză de magie. Când îl prindea,
când îi scăpa printre degete, aveai impresia unui

112
 SOARE ÎN DECEMBRIE

tablou mișcător, a unui vapor cu pânze pe o mare

învolburată. Fusta lungă era din material de satin,
prinsă într-un corset din mărgele și perle, albe și
bleu, într-un model floral, bătut cu pietre mari de
cristal pe margini. Kaila juca și dansa în culori și
lumină ca și când începea nașterea lumii, a univer-
sului. Din centrul lumii atomii începeau să danseze,
să se miște și să creeze.
În sunetul tobelor, corpul era un instrument
fără de care muzica nu avea nici un sens. Apoi mu-
zica a tăcut iar Kaila și-a continuat dansul. Mafalda
privea vrăjit noua apariție a dansatoarei pe care nu
o mai văzuse pe la curte. Spectacolul a fost apreci-
at și aplaudat cum se cuvine de toată curtea.
Guvernatorul se delecta cu vânătoarea, îi plă-
ceau caii, plimbările prin natură dar și spectacolele
de gală. Apoi îi plăceau vinurile vechi și femeile noi.
Îi plăcea jocul atunci când își alegea femeia. Femei-
le erau mai întâi educate iar apoi inițiate în vreo artă
subțire. Nu-i plăceau femeile care făceau politică.
Era ca și când ar fi avut în față un bărbat cu care
trebuie să lupte. Rolul femeii în cetate era altul. Fe-
meia avea obligația sacră de a face urmași, cât mai
mulți. Unele deveneau mame eroine iar Pagalopol
le dădea diplome cu parafa guvernatorului.
A doua seară au intrat în scenă artiști noi. Ma-
rina mai întâi a dansat, ca o lebădă pe luciul apei

113
MIHAELA MIREA

liniștite, apoi a început să cânte. Era o femeie înal-

tă și seducătoare. Cântecul cădea ca picătura de
ploaie care udă dimineața pădurea, ca valul care
se sparge de nisip, ca zborul lin al păsării călătoare
care plutește și dansul ei era asemeni zeiței care
s-a coborât printre muritori. Rochia din tafta lungă,
de culoare albastră, cu imprimeuri argintii evoca va-
lurile. Era ca o mare care cântă și dansează. Avea
un glas cristalin care îți mângâia timpanul și o pri-
vire visătoare. Părul lung, castaniu, numai inele, îi
cădea pe umeri. La gât purta o bentiță neagră, bro-
dată cu mătase galbenă iar pe margini erau aliniate
cristale negre strălucitoare. Era o femeie înaltă iar
acum stătea în fața guvernatorului ca o statuie. Mu-
zicanții începură să cânte cu foc, să rupă corzile
instrumentelor. Scripcarul bătrân se apropie și înce-
pu să cânte la cobză un cântec vechi de petrecere.
Lălăia bine și guvernatorul care avea ureche muzi-
cală. Și ce ureche:
— Frunză verde de bujor
Eu sunt craiul codrilor
Stau în umbra frunzelor
Cu biciuşca la picior
Şi aştept seară de seară
Să vânez o căprioară.
Mafalda pusese ochii pe Marina încă de la
începutul spectacolului. Seara a început să-i dea

114
 SOARE ÎN DECEMBRIE

târcoale de față cu Crisalida, care o voia fiartă în

cazanul de ciorbă.
Guvernatorul se apropie și o privi intens nu-
mai pe ea. Era vrăjit de-a binelea de marea artistă.
Nu-l mai interesa nici numărul de iluzionism sau pi-
ticii care făceau tumbe. Noaptea se lăsa grea peste
Palat. Crisalida plecă singură în iatacul ei. Mafalda
rămase împreună cu doi aghiotanți să bea cafele și
să joace zaruri și cărți. Se apropie de Marina care
era mai înaltă decât el cu un cap și ceva și îi oferi un
lanț de aur masiv. Marina era a cetății, deci și a lui.
— Unde e soțul tău? zise.
Marina privi în pământ, încurcată de situație.
Era o femeie virtuoasă și o soție credincioasă. Soțul
ei, Nimao, era un luptător de lupte greco-romane
vestit în cetate. La urma urmei era supus guverna-
torului deci nu trebuia să-i ceară voie sau scuze. Lui
i se cuvenea totul.
— Soțul meu este la datorie, înălțimea-ta, zise
Marina.
— Ești o femeie frumoasă și talentată. Îmi pla-
ce de tine. Nimeni nu m-a refuzat până acum…
— Uneori viața te prinde între ciocan și nicova-
lă, zise Marina.
Atunci Cupidon mai scoase un inel de diamant
din seif și o întrebă dacă îi place. Marina stătea în fața
lui ca o stană de piatră, insensibilă. Fiara era în fața ei

115
MIHAELA MIREA

cu colți, cu coarne iar din gură îi ieșeau șerpi veninoși.

Când se enerva apăsa de două ori scurt din bastonul
cu cap de argint ca să-i dea de înțeles interlocutoru-
lui că discuția s-a încheiat iar timpul a expirat. Părea
că lucrurile s-au tranșat, de obicei în defavoarea celui
mic, slab și fără speranță. Cine și ce era un artist? Arta
era o slugă la curtea împăratului.
Marina cunoștea firea guvernatorului din ce-i
povestise soțul ei dar niciodată nu avusese ocazia
să stea în preajma lui. Circulau povești fabuloase
cu amante ucise în condiții ciudate, cu dansatoare
și cântărețe dispărute fără urmă de care nu mai știa
nimeni. Acum era în camera guvernatorului și cre-
dea că visează. Lucrurile s-au complicat rău. Mai
bine nu acceptase invitația de la început. Dar era
un lucru inevitabil să refuzi.
În fiecare an trupa de artiști trebuia să se pre-
zinte la Palat cu un omagiu adus guvernatorului și
soției sale, în semn de prețuire și iubire iar acesta
le dăruia cadouri. Însă acum era vorba de altceva,
de jertfă, carne și sânge. Pe Marina o dresase bine
soțul ei și nu cedă cu una cu două.
— O noapte de nebunie și ai pierdut tot, i-a
spus.
Experiența tristă a dansatoarei mulatre care
rătăcea singură prin cetate, tunsă în cap și îmbră-
cată în zdrențe, o făcea să gândească nu numai

116
 SOARE ÎN DECEMBRIE

pe moment. Distracțiile încep seara cu dansuri și

veselie iar dimineața se face plata. În zori vine zeul
zilei cu șapte capete și lovește cu iataganul și taie
capul cu sabia. Acolo unde lovește nu mai crește
iarba, florile și fructele pier odată pentru totdeauna.
Mafalda începu să o atingă pe mână, apoi mai
sus, pe braț. Însă tot ce făcea îi amplifica femeii și
mai mult repulsia și dezgustul.
Mafalda începu să intre în călduri ca un motan,
provocat și mai mult de refuzul ei. Începu să-i facă
tot felul de promisiuni, că îi dă slugi, avere și pro-
prietăți. Că are intenții serioase, îi va promova soțul
într-o funcție înaltă de comandant etc.
— Măria-Ta, joci la două capete, zise Balco-
neti.
— Regilor le e permis orice, zise Mafalda fără
urmă de reproș, bătându-l pe umăr pe ministru.
— La două, la nouă, e vorba că pui în joc, în
pericol, poziția doamnei Crisalida, adăugă slujitorul,
vorbind aproape în șoaptă.
— Nu este nimeni în pericol. Lucrurile merg
înainte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și apoi,
de când e lumea, regele trebuie să aibă o aman-
tă, două, ca să nu se plictisească. E semn de rang
înalt, de supremație.
— Vânătoare, război, trebuie să ne mai și dis-
trăm. Crisalida trebuie să se împace cu gândul.

117
MIHAELA MIREA

— Două săbii nu intră într-o teacă, zise Balco-

neti. Dacă Marina își va dori să devină împărătea-
să? Privind lucrurile din față, are toate calitățile ne-
cesare de a conduce și a deveni o mare persoană
la Palat.
— Știi că ești deștept, măi Balconeti! De asta
îmi place mie de tine. Gândești. Gândești prea de-
parte...
Discuția s-a încheiat brusc la auzul unui clo-
poțel care striga adunarea la cină a curtenilor. Toc-
mai când discuția devenise interesantă, Balconeti
plecă la masă, cu teama de a nu cădea în dizgrația
mai marelui.
Guvernatorul se gândi că prea se bagă ca
musca-n lapte în viața lui, că îl spionează cam des
și uneori mai adăuga o bilă neagră pe panoul din
perete, crezând că nu e departe ziua când îl va des-
titui.
— Ești o femeie frumoasă, inteligentă și grați-
oasă, zise Mafalda.
— E păcat să te irosești degeaba, n-ai nici un
viitor singură. Doar eu pot să decid cine este în vârf,
cine ne reprezintă. Mulți chemați, puțini aleși.
Marina privea cum aburii puterii se ridicau în
aer. Vârful cu pricina era acum un băț țanțoș. Cine
ajungea acolo nu mai avea cale de-ntors. Uneori
viața te prinde între ciocan și nicovală.

118
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Marina refuză politicos toate cadourile spunând

că este o femeie căsătorită, cu frica de Dumnezeu și
este fidelă soțului. Acum discuția ajunse pe un tărâm
nu tocmai bun pentru nici una din părți. Cineva tre-
buia să câștige și cineva să piardă. Când a început
să o atingă, Marina a simțit că-i smulge carnea de pe
oase. Simțea repulsie și dezgust și dorința de răz-
bunare. O femeie simte ce își dorește un bărbat. La
bărbat funcționează intuiția și sentimentul animalic.
Atunci lucrurile se opriră brusc. Marina răstur-
nă pocalul de vin trandafiriu direct pe hainele de
sărbătoare ale guvernatorului și alergă spre ușă.
Mafalda râse cu glas tare de comicul situației ca și
cum ar fi jucat un rol într-o comedie romantică.
— Numărul meu s-a terminat aici, zise Marina,
și plecă în odaie să se odihnească. A doua zi avea
iarăși spectacol la curte.
A doua zi de dimineață, Mafalda s-a gândit
cum să o pedepsească pe Marina. Nu trebuia să ră-
mână cu un afront din partea unei biete cântărețe.
L-a chemat pe Pagalopol și a ordonat:
— Începând de astăzi Marina să fie declarată
„persona non grata” și să fie alungată de la Palat
împreună cu soțul ei.
— Nu mai are voie să cânte și să danseze în
cetate. Punct. Așa vor păți toți cei care îmi nesoco-
tesc ordinele și dorințele.

119
MIHAELA MIREA

— Vom face întocmai, măria-ta! zise Pagalo-

pol.
Ordinul de plecare a fost scris, semnat și ștam-
pilat din zori. În jurul prânzului Marina a fost che-
mată în sala de consiliu unde i s-a înmânat hârtia.
Cu două zile în urmă artiștii fuseseră primiți cu flori,
surle și trâmbițe iar acum dispăruse totul într-un nor
de fum. Arta era statuia aruncată de pe soclu. Orice
măgar de pe drum era liber să-i trântească o lovitu-
ră cu copita.
Din acea zi nefastă nu s-a mai auzit nimic des-
pre Marina. Soțul ei a fost trimis departe, la zidu-
rile cetății, pentru a le apăra. La Palat au început
să circule zvonuri că Marina a murit. Aceasta a fost
răzbunarea cumplită, provocată de gelozia și gran-
domania guvernatorului.
Un neam viteaz care a rezistat atâtor încercări
ale timpului, pierea pe zi ce trece, înfrânt cu vorbe
şi minciuni care mai de care mai oribile şi diabolice..
Nu mai este nimeni care să se opună, nici o stâncă,
nici o flacără nu se mai aprinde în sufletul vitejilor.
Nichipercea are un castel imens de slugi şi credin-
cioşi care au jurat cu mâna pe paloş numai supune-
re şi nevoinţă. Cine să se ridice? Cine avea curajul
nebun de a se împotrivi?

120
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul VIII.
Un gândacopter, profesor de filosofie

În cameră apăru un gândac mare, negru,

imens, o libarcă impunătoare. Avea trei perechi de
picioare, lungi și subțiri, cu numeroși spini. Abdo-
menul era segmentat de mușchi, semn că făcuse
sport gângania. Știam că e o specie nocturnă, care
trăia prin subsoluri, în crăpăturile pereților, o spe-
cie omnivoră dar mănâncă și obiecte din hârtie și
bumbac, articole din piele și mâncare din locuințe.
Ieșise dintr-o gaură din zid și începu plimbarea de
dimineață. Mă fixă cu ochii reci, străini și goi:
— N-ai ceva de mâncare? zise.
Eu am rămas uluit, de ființa cu glas de om. Îi
aruncai o coajă de pâine pe care insecta animal o
devoră imediat. Zic:
— Gângania are creier dacă vorbește.

121
MIHAELA MIREA

Acum asta îmi mai lipsea, picătura chinezeas-

că mă chinuie prin faptul că primesc apă puțină,
murdară, prin care găsesc viermi. Din peisaj lipsea
acest greier, un sistem perfect de teroare. Știe să
umble, vorbește și aleargă. Uneori dansează, în-
vinge gravitația și zboară. Are două aripi și zboară
din loc în loc. După amiază m-a luat somnul. După
două ore gâza mă pișcă de talpa piciorului:
— Ce faci, dormi? Trezește-te și scrie. Mâine
în zori vine omul cu cifrul.
Din acel moment gâză mi-a devenit prieten,
nu mai aveam nici o aversiune asupra lui. A în-
ceput să-mi povestească viața lui. Pe vremuri fu-
sese în slujba lui Mafalda. Într-o zi Pagalopol și
Orodin l-au chemat la Palat și i-au dat o funcție,
președinte responsabil cu tineretul, un fel de mic
agitator. Gâză adună o armată de insecte, furnici,
gândaci de bucătărie, păianjeni, pe care îi instru-
ia conform directivelor primite. Furnicile lucrătoare
erau responsabile cu curățenia. Nu aveau voie să
se înmulțească prea mult, o familie trebuia să fie
compusă din patru cinci persoane. Dar furnicile ca
furnicile, strângătoare. La un moment dat nu mai
aveau ce mânca, așa încât au dat iama în magazia
de alimente a Palatului. Furau pe ascuns și cărau
alimente pe care le depozitau prin cotloane, locuri
părăsite sau le îngropau în pământ. Când s-a făcut

122
 SOARE ÎN DECEMBRIE

inventarul, gâză a fost luat la întrebări și cercetat

de Balconeti.
Conform legilor în vigoare, după o lună de an-
chetă, gâză s-a făcut responsabil de pagubă și a
plătit cu funcția. Pe tovarășii săi, furnici și gândaci,
i-au prins soldații într-un fel de ambuscadă și i-au
băgat într-un cazan cu apă fiartă. Gâză a fost obli-
gat să-și facă autocritica în cadrul unei ședințe lungi
de o jumătate de zi, a primit un vot de blam de la
întreaga adunare, fiind considerat nedemn să mai
dețină o funcție și fu invitat să plece din Palat fără
surle și trâmbițe. Cu organizația desfințată acum
era un călător emigrant spre nicăieri. Fără slujbă,
începu să caute prieteni care îl ocoleau fiind la cu-
rent cu evenimentele. Cu privire la orientarea lui,
fusese ceva de ocazie, temporar. Așa că, mergând,
găsi turnul și ca orice închisoare se gândi că trebuie
să existe și ceva de mâncare. Așa m-am împrietenit
cu gâză și acum împărțeam totul cu el.
De altfel îmi respecta liniștea. Nu era prea gă-
lăgios din fire cum erau șobolanii sau guguștiucii.
Am făcut un pact cu gâză, i-am dat colțul lui de ca-
meră iar eu l-am luat pe al meu. Nu avea voie să mă
deranjeze când eram ocupat cu descifrarea cifrului
sau atunci când scriam la tratatul de visologie. Une-
ori mă privea obosit, căsca, apoi pleca în gaura lui
întunecoasă. Ce-o fi făcând acolo?

123
MIHAELA MIREA

Avea două coarne ca două antene, șase pi-

cioare și era îmbrăcat într-un fel de platoșă. Mă
gândeam, ăsta o fi îngerul meu păzitor? Sau e fra-
tele meu în suferință? Când mă voi elibera o să-l iau
cu mine, atât de mult mă atașasem de el. Am văzut
că și el nutrea pentru mine un fel de dragoste pe
care mi-o arăta în fiecare zi. Ciudata ființă, cu ochii
mari cât telescoapele, vedea și simțea foarte bine
mai ales atunci când mă lua trândăveala. Mă trezea
din vise și îmi spunea:
— Viața înseamnă acțiune. Muncește, ai râvnă
și zelul tău nu va fi în zadar.
Într-o zi a venit de afară și cu zâmbetul pe
buze, mi-a spus:
— M-am întâlnit cu Almira și mi-a dat un bilețel
pentru tine. Poftim…
Am deschis scrisoarea care avea desenate
flori pe margini. Era un poem lung.
Azi e luni și te iubesc. Te aștept de două mii
de ani. Te aștept de la începutul lumii când tu erai
o piatră iar eu eram picătura de ploaie pe obrazul
tău. Te ador de când erai o flacără în găurile negre
ale infinitului, de când copacii au înflorit pentru pri-
ma dată pe pământ până când într-o toamnă târzie
și-au pierdut florile și culorile și fructele sălbatice iar
lumea a devenit mai tristă și mai confuză. Eu știu
să te aștept până la sfârșitul lumii, când stelele se

124
 SOARE ÎN DECEMBRIE

îmbrățișează cu munții, când cerul se sărută cu pă-

mântul pentru ultima dată. Eu sunt ghețarul care se
topește de dorul tău, în marea cea mare și nimic nu
îmi stă în cale să te regăsesc. Voi fi cu tine până la
sfârșitul lumii, când soarele și luna se îmbrățișează
pentru ultima dată, când stelele își spun adio și apoi
se scufundă în mare. Când se cutremură munții și
iese din pieptul lor lavă fierbinte creând un tablou în
culori și imagini de neuitat, așa cum a fost iubirea
noastră, unică și neprețuită, amintind că viața nu se
sfârșește prin moarte și nici cântecul prin tăcere.
Noi doi suntem ca soarele și luna, ca ziua și noap-
tea, care niciodată nu reușesc să fie împreună.
După ce am citit, gândul mi s-a înseninat și
inima a început să bată cu putere. Eram recunos-
cător ei pentru tot sacrificiul pe care îl făcea, pentru
că prea mult semăna cu mine. Nesupusă și zgo-
motoasă. Uneori fierbinte, alteori luciferică. Cu cât
încercam să o înțeleg de la un capăt, era ceva care
îmi scăpa, apărea cu o surpriză și dădea totul peste
cap. Uneori o priveam de aproape, alteori de la dis-
tanță, dar niciodată nu era la fel. Era un cameleon.
Seara m-am culcat și am visat-o. Ne plimbam prin
pădure. Femeia de la capătul vieții. Femeia de la
marginea lumii.
De când stau închis în turn mă încearcă senti-
mentul inutilității, al renunțării. Sunt o poartă surdă și

125
MIHAELA MIREA

tăcută. Vreau să fiu un spirit liber dar nu sunt pentru

că nu sunt liber. A trecut destul timp și mi-au crescut
aripile. Vreau să zbor chiar dacă numai pentru câ-
teva secunde. Dar ar fi sinucidere curată. Vreau să
zbor cu puterea vulturului până în țările calde sau în
munții stâncoși. Fac câteva mișcări și îmi dezmor-
țesc oasele. Gâză, care-mi citea gândurile, zise:
— Ce faci, vrei să mă părăsești? Încă nu a so-
sit momentul.
Gâză era un prieten devotat dar și un filosof.
Într-o noapte, când nu avea somn, mi-a ținut o pre-
legere despre filosofia socratică, despre aflarea
adevărului.
— Metoda socratică presupune să-ți pui între-
bări. Cine ești? De ce ești închis? Crezi că Mafalda
e un guvernator bun? De ce nu te revolți? Ce s-ar
întâmpla? Ai vreo alternativă? Ce se întâmplă cu
imperiul, se prăbușește sau nu?
Tehnica întrebărilor duce la maieutică, adică o
metodă de aflare a adevărului prin întrebări și răs-
punsuri. Știu că nu știu nimic. Știu că nu știu să dez-
leg cifrul lacătului. Adevărul se află deja în om, în
străfundurile ființei sale dar e nedescoperit. Trebuie
să se producă un cutremur pentru a ieși la supra-
față ca lava fierbinte care se scurge din adâncuri.
Atunci apare nașterea gândului, a cuvântului. Deci
metoda socratică implică principiul neștiinței iar prin

126
 SOARE ÎN DECEMBRIE

metoda logică, inductivă rezultă esența în plan on-

tologic și noțiunea în plan logic.
— Dacă vrei să-ți schimbi viața, trăiește după
metoda socratică. Dacă vrei să trăiești o viață ex-
traordinară, puterea se află în deciziile noastre. Tre-
buie să ai în gând binele suprem, deci puterea de
acțiune.
Gâză pare transfigurat de subiect. Zice:
— Ai soarta lui Socrate. A vinovăției nevinova-
te, a vinei tragice. Acest lucru nu îți aparține ție.
Socrate a fost obligat la vârsta de șaptezeci și
unu de ani să bea cucută, la apogeul vieții, al recu-
noașterii spirituale, profesionale. Acum ești închis
pentru că te-ai răzvrătit în fața lui Mafalda, ai socra-
tizat cu filosoful împotriva dușmanului. Socrate este
descoperitorul lumii interioare a omului, prin doctrina
sa omul devine liber, stăpân pe propria soartă. Cu-
noaște-te atât cât poți și autodepășește-te. Filosofia e
salvarea omului, analiza ființei, a destinului, a eșecu-
lui. Dacă întrebi un filosof dacă e fericit îți va răspunde
că e înțelept. Înțelepciunea e superioară fericirii. Nu
trebuie să alergi după fericire. Trebuie să fii fericit cu
ceea ce ai obținut deja. Fericirea e un cameleon care
își schimbă culoarea. Când e copil, omul e fericit ală-
turi de părinți, când e tânăr e fericit că e tânăr iar mai
târziu își face o familie și realizează anumite dorințe.
Înțelesurile vieții sunt ascunse după nori, unde se

127
MIHAELA MIREA

ascunde soarele când apune, sau pe fața întunecată

a lunii. Noi suntem călători ai deșertului.
— Căderea și înâlțarea fac parte din filosofia
existențială, din armonia vieții.
Dacă n-ar fi existat potopul și distrugerea, n-ar
fi existat nașterea unei lumi noi. Toate lucrurile merg
înainte și căderea și înălțarea. Păcatul primordial e
prostia, incapacitatea, provocarea. Într-o lume bla-
zată, statică, e plictisitor să trăiești. Gândirea se
face în trepte de viață, de la copilărie până la bătrâ-
nețe. Ce importantă e prostia! Ea te descuie la cap,
te pălmuiește, te scuipă, te râde, te dezonorează,
până te trezești că mergi înainte. La închisoare sunt
oaspete al lui Mafalda ceresc care îmi impune re-
stricții să-și satisfacă egoul și fericirea lui personală.
Dacă un vierme se gestionează ca vierme, atunci
și omul trebuie să-și gestioneze singur viața. Cine
pune restricții ființei umane? Omul care conduce.
De aici rezultă un om obosit, frustrat, captiv, un re-
but existențial. Omul introdus într-un malaxor so-
fisticat e greu să-și găsească locul în societate și
trăiește un sentiment de rătăcire și inadaptare. De
când se naște, ființa umană e prinsă în chingi și ne-
dreptăți datorită neasumării celor care fac greșeli,
care conduc destine, care fac politici. În dinamică
a căzut un lucru, obiect, un om, o lume. Forța de
atracție a pământului face acest lucru. Cine îl ridi-

128
 SOARE ÎN DECEMBRIE

că? Tot o forță care acționează în sus, la cer. Altfel

lumea n-ar putea să continue. Am fi niște căzuți,
decăzuți, în haos și moarte.
Iarna când ninge, din turnul meu de zăpadă
văd o lume transfigurată. Tristețea e o pală de vânt
în sufletul meu, durerea o pasăre moartă. Sunt
musafirul lumii nedrepte și nu înțeleg că omul nu
e capabil de iubire. El e un rob, împovărat de alt
rob care cere și nu dă nimic niciodată. Din cer cad
steluțe argintii. Pare o lume nemișcată, fără viață,
ireală. Gâză zice:
-Nu fii trist. Singurătatea e o șansă. Dar nu vei
fi mult timp. Când te trezești dimineața în frig, mize-
rie și foame, treci înapoi la culcare.
Socrate în dialog cu Crito, prietenul său, res-
pinge propunerea de a evada din închisoare. Pen-
tru mine e imposibil să evadez. Închisoarea am lu-
at-o ca o condamnare luciferică, astrală, o greșeală
omenească, o răzbunare malefică, o răutate irați-
onală. Totuși nu pot să nu arăt cu degetul înspre
Mafalda, Crisalida și miniștri săi. Tot sistemul lor de
gândire e putred. Undeva există o fisură.
Într-o zi guvernatorul l-a chemat pe gâză la
Palat la o ședință.
— Nimeni nu trebuie să trăiască în afara unei
organizații, asociații, deci propun să se înființeze
sindicatul liber al gândacilor de pretutindeni.

129
MIHAELA MIREA

O dată pe lună Pagalopol făcea ședință cu ei,

mai muștruluia pe unul, mai certa pe altul, mai dă-
dea afară câte unul. Din acea zi gândacii umblară
liberi prin cetate, fiind prelucrați cu diferite sarcini.
Pagalopol trimitea gândacii peste condamnați în
celule, să-i muște și să-i mănânce de vii. Era un
ordin de serviciu deci trebuia executat. Toate bune
și frumoase până când a început criza de alimen-
te. Atunci furnicile și gândacii au început să fure
mâncare și să o ascundă. A început lupta pentru
existență în termeni dramatici. Cine nu fura murea
de foame. Paznicul a prins hoții după câteva nopți
de pândă în magazia de alimente a Palatului. Nu a
avut loc nici o judecată preliminară. Insectele n-au
avut nici un avocat să le apere. Sentința a fost dată
verbal de Mafalda lui Pagalopol:
— Să se desființeze! În cazanul cu apă fiartă!
Unul din gândaci, pe nume Pictus, era un răz-
boinic neînfricat. Era regele gândacilor. Avea un pa-
chet de mușchi pe el și era tatuat cu cerneală de
caracatiță din cap până-n picioare. Se gândi cum
să se răzbune pe guvernator. Când toată lumea
dormea, s-a furișat în Palat prin crăpătura zidului și
a intrat în bibliotecă unde a găsit scrierile sale, legi,
decrete și ordonanțe. A găsit decretul 66 privind în-
mulțirea controlată, legea privind alimentația știin-
țifică prin care voia să introducă în rația oamenilor

130
 SOARE ÎN DECEMBRIE

ovăz și soia și legea privind condamnarea la moarte

pentru înaltă trădare. Le-a pictat cu cerneală și le-a
umplut cu dejecții și salivă. A scuipat pe ele cu ciu-
dă, furie și ură. Apoi cu sentimentul datoriei împlini-
te, a sărit pe geam direct în grădina Palatului, cău-
tându-și familia decimată, ce mai rămăsese din ea.
Într-o zi a nimerit în organizație și gândacul de
Colorado. Pagalopol l-a dezbrăcat din cap până-n
picioare, l-a pus să-și facă autocritica, l-a studiat,
a întrebat cine e taică-su, cine e maică-sa. În final
a decis că n-are origine sănătoasă fiind străin de
meleagurile acestea, și a fost invitat să plece. Nici
muncă fără pâine, nici pâine fără muncă, era sloga-
nul după care se conducea organizația.
Azi noapte am visat-o pe Almira. Era tânără și
mergea pe malul unui râu. La un moment dat s-a
oprit și m-a luat de mână. Avea o mână caldă și
o privire clară. Apoi s-a stricat sfârșitul visului… și
mergeam singur pe un drum, era întuneric, voiam
să fie lumină, eram singur și o pierdusem pe ea.
Dar am devenit inteligent. Era un vis prost. La naiba
cu visele proaste, cu nefericirea. Mâine în zori e o zi
nouă și o să-i scriu un bilet de dragoste. Totul stă în
puterea mea de decizie. Eu dețin controlul asupra
vieții mele. Unii dețin controlul asupra vieții altora.
Într-o seară gâză a început o nouă lecție de
filosofie:

131
MIHAELA MIREA

— Nu e suficient să-ți pui întrebări, de ce, cum,

și să cauți răspunsuri. Trebuie să comunici cu lu-
mea exterioară. Limbajul ne deosebește de anima-
le și rațiunea. Restul e carne. Deci azi vom vorbi
despre filozofia limbajului.
Relația dintre limbaj și lume este logică și filo-
sofică. Filosofia limbajului operează cu termeni ca
adevăr, înțelegere, denumire. Prin folosirea predi-
catelor, exprimăm obiectele care există și care nu
există.
Filosofia face analiza ființei, a destinului, a
eșecului. Filosofia admite fericirea și nefericirea ca
o stare instabilă a existenței omului. Criza limbajului
și a comunicării duce la cădere a omului social, cul-
tural, ontologic. La început a fost cuvântul. Cuvân-
tul are un rol important în zidire. În propria zidire, te
închide sau te eliberează.

132
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul IX.
Omul politikon

Machiavelli a spus: „Pentru a aprecia inteli-

gența unui conducător trebuie să-i privești pe oa-
menii din jurul lui”. În politică primează interesele
și forța, nu considerentele morale. Scopul scuză
mijloacele, se referă la impunerea prin violență a
legilor și instituțiilor cuceritorului, sau alesului care
a măsluit alegerile. Mai spune că un popor pe care
nici nu-l mulțumești, nici nu-l distrugi, l-ai pierdut.
O țară se poate stăpâni cu autoritate atunci când
puterea nouă care se instalează distruge de la ră-
dăcină vechea conducere și pe cei care o sprijină.
Așadar noua conducere își construiește un culoar
liber pe care să se poată instala. Apoi se impune
poporului, care, lipsit de alternativă, zice că sarea
e dulce ca mierea și oțetul e cel mai nobil vin.

133
MIHAELA MIREA

Firea popoarelor este schimbătoare. Unii cred

cu tărie în guvernatorul lor, alții nu cred de la înce-
put. Unii își pierd încrederea pe parcurs după ce
descoperă că au fost înșelați. Există și accidente
ale istoriei, când ajunge la conducere un neavenit.
Republica lui Platon, Politica lui Aristotel sunt siste-
me de gândire metafizică.
Oamenii sunt experiențe ale istoriei. La ce-
tatea lui Mafalda oamenii au trecut de la regat la
stat guvernat, unde s-au schimbat legile și mora-
vurile. Oamenii s-au urcat în căruță din mers, unii
s-au adaptat iar unii nu s-au adaptat. Ca la orice
schimbare în bine, omul era amăgit cu promisiuni
și vorbe. Mafalda domnea plin de cumpătare și pre-
cauție, nelăsând nici o urmă de dezordine, nici o
urmă de răbufnire, de răscoală împotriva principiilor
pe care le impunea celorlalți. Bine, rău, mergeau
înainte. Drept înainte. Iar deasupra cetății domnea
sabia lui Damocles, atârna de un fir de păianjen in-
vizibil. Oricând puteai să-ți pierzi capul, la propriu și
la figurat.
Mafalda a inventat o nouă ideologie: Crearea
omului nou, multilateral dezvoltat. Dacă vrei să con-
struiești un om nou, îl transformi încă din copilărie.
Îi injectezi regulat idei și învățături pe care nu le va
uita toată viața. Îl ademenești și apoi îl transformi
în slugă devotată, unealtă bună pentru munca și

134
 SOARE ÎN DECEMBRIE

propășirea conducătorului. Apoi sădești neîncrede-

rea în oameni, ca să fie reduși la tăcere, să nu crâc-
nească nimeni, nici pe față, nici pe ascuns. Această
ființă, este un om condamnat dinainte, fără perso-
nalitate, căruia i s-a luat orice urmă de a riposta, de
a se revolta.
Omul nou era un tamponat, era un crucifi-
cat al istoriei și al timpului. Guvernatorul era omul
timpului, numit de însuși Tarkan și acoliții săi în-
tr-o misiune nobilă, era liberul arbitru să traducă
în faptă o nouă filosofie. A început experimentul
pe oameni, reeducarea, reabilitarea. O nouă ide-
ologie este o filosofie de viață, o cărare, un drum
dar și un țel care te îndreaptă spre viitor. E un su-
net care vibrează sau nu cu corzile tale interioare,
care te înalță sau te coboară. Explică-i unui surd
frumusețea muzicii lui Mozart. Nu știu dacă slu-
jitorii de la Palat au înțeles, poate nu-l înțelegea
nici Crisalida, soția sa. El era mai degrabă temut și
respectat iar toți îi executau ordinele. Uneori men-
talitățile rezistă și trăiesc chiar și atunci când ideo-
logiile mor. O mână de pământ amestecat cu apă
a avut cândva o ideologie de viață. Simt că vorbele
mi s-au tocit, gândurile mi s-au topit și am devenit
gol, de haine, de carne, de creier, eu nu exist. Eu
sunt el, eu sunt ei, eu sunt mulțimea care tace fer-
mecată și transfigurată.

135
MIHAELA MIREA

O ideologie e ca un drog care îți intră în suflet,

o băutură care se digeră încet, trece prin tine ca
o lavă fierbinte, topind în cale totul și te amorțește
ca un vin tare până la starea de comă alcoolică.
Această ideologie a fost băgată cu forța în oameni,
ca un bacil introdus în apa de băut, în mâncare,
acarieni și alergeni care se plimbă liber prin aer.
Soarele părea bolnav, trist în patul cerului, păsă-
rile zburau cu aerul că înțeleg noua ordine, erau
condamnate să trăiască rătăcirea. Am văzut pă-
sări nefericite și animale nefericite. A dispărut sen-
sul existenței fiecărui om la propria determinare.
Noi nu eram nimic, ei ne voiau pe noi în mașinăria
de construit omul nou. Ideologia ca orice ideologie
este idealistă.
O ideologie care se îndepărtează de om nu
are izbândă. Nici nazismul, nici comunismul nu au
promovat idei umaniste. A fost un experiment al is-
toriei și un accident tragic al lumii, care a produs
efecte. Iată unde duc gândurile, ideile și idealurile.
Omul nou a fost ideea inventată de o gândire ex-
tremă, ca o soluție a unei probleme urgente. Dar
nu înseamnă că a și rezolvat criza. După ce a atins
nivelul maxim, a coborât la origini și fiecare parte a
început să-și numere victimele. Demoni noi și vechi
se întorc, cu măști și figuri de ceară, așteptând în
umbră o scânteie ca să renască.

136
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Omul nou trebuia să fie ca un robot, să rea-

lizeze tot ce își planifica marea conducere a țării.
Trebuia să-și facă datoria la locul de muncă, să
nu mănânce, să nu doarmă, să nu vorbească. Alții
care au căutat omul nou, au încercat să taie răul
de la rădăcină. În loc să umble la cauze, au umblat
la efecte. Au anihilat efectele, crezând că niciodată
în lume nu vor mai exista cauze. Acest lucru este
imposibil. Relația dintre cauză și efect este suportul
pe care s-a creat omenirea și a apărut viața pe pă-
mânt. Chiar dacă omul va dispărea de pe pământ,
în urmă va rămâne cauza și efectul. Omul experi-
mentează la nesfârșit. Experiențele le face pe om,
pe popoare, în speranța că va salva omul. Atunci
când omul se simte singur, abandonat de zei ori
Dumnezei, este oricând un experiment la îndemâ-
na unor conducători și politicieni care își joacă pro-
pria carte sau partidă pe tabla de șah a vieții.
Aici nu e vorba de a înțelege sau nu un sistem
filozofic, este vorba de a-i impune unui om o ideo-
logie de viață, niște directive cu care să trăiască pe
termen mediu sau lung și care să creeze omul nou.
Am văzut cum arată omul nou după ce a ieșit din la-
găre de exterminare, apoi a intrat într-o altă mașină-
rie precum aluatul de pâine din care poți să modelezi
mingi colorate. Acesta este un om diferit, un om tam-
ponat de istorie, un om bolnav și un convalescent pe

137
MIHAELA MIREA

viață. Deci moartea nu e numai un meșter arian, iată

că moartea e un meșter universal. Moartea e moar-
tea, n-are naționalitate. Dar nici Mafalda n-ar fi avut
putere absolută dacă nu i-ar fi dat-o cineva sau dacă
n-ar fi fost în raport de vasalitate cu cineva. Când
beneficiul puterii e mic iar răul e mare, cu ce te alegi?
Cel mult ești pionul de sacrificiu.
Trecând prin acest purgatoriu, astăzi omul nou
este omul liber.
Omul este înzestrat cu o putere mare de au-
toiluzionare. El are nevoie de a-și afirma persona-
litatea, identitatea, de aceea acționează conștient
sau inconștient fără să se gândească la urmările
faptelor și acțiunilor sale. Figura lui Mafalda seamă-
nă cu a lui Agatocle, tiran al Siracuzei, care a avut o
politică de dobândire a puterii prin forță, dar nu este
glorios ca principii sau martirii.
Guvernatorul citea neîntrerupt și punea în
practică toată învățătura. Era un autodidact înrăit.
Sute de cărți veneau de la vecinul său de la răsărit,
pe care le aranjase frumos în biblioteca Palatului la
loc de cinste. Exista destulă hrană spirituală pen-
tru cetate. Cărțile aveau coperțile roșii iar titlurile
erau scrise cu litere de aur. Era considerat cel mai
erudit filosof al momentului. Descoperise că lumea
era materială, dialectică și istorică și vorbea în limbi
greu de înțeles pentru popor.

138
 SOARE ÎN DECEMBRIE

— Poporului trebuie să-i dai circ și pâine să

mănânce, zicea Pagalopol.
Dar el era rupt de realitățile în care trăia popo-
rul. Lipsa de comunicare dintre Palat și popor a dus
în cele din urmă la un regres fundamental. Omul
comun nu înțelege mecanismul de funcționare al
acestei lumi, de aceea se cufundă în interiorul lui,
psihologic și caută răspunsuri.
Au început să circule diferite povești, că Mafal-
da ar fi vrăjit de Crisalida, că el nu mai conducea
demult, că ea era o împărăteasă lacomă și egoistă
și a decretat cultul personalității special pentru ea.
Mafalda suferea de sindromul dublei personalități,
avea manii sau cădea într-o tristețe demiurgică. Era
o luptă acerbă, în sufletul și mintea suveranului,
când învingea unul, când celălalt. Nimic nu stătea
în loc. Aclama noua învățătură apropiaților săi, apoi
întregii cetăți, munca și iar munca și travaliul până
la epuizare. Nici timpul nu stătea în loc. Alegerea a
făcut-o el atunci când a acceptat tronul, fiind con-
vins că, mare artizan al construcției unei lumi noi,
va fi ajutat de miniștri sau de aliații de peste hotare.
Existau doi oameni într-unul, un om vechi și rău și
unul nou care se străduia să fie bun. Avea o fire
schimbătoare ca ploaia, după cum îi dicta vremea
și locul, având totdeauna impresia că el este cheia
problemei și rezolvarea ecuației.

139
MIHAELA MIREA

Mafalda dorea să fie un anumit tip de condu-

cător, să nu semene nimănui iar țara sa să fie dis-
tinctă de alte cetăți. Era o tipologie rară de om și
pentru că nu avea o viață de om oarecare trebuie
să înțelegem modul lui de acțiune. Dă-i unui om pu-
terea și vezi ce face cu ea. Omul comun se află pe
o scară inferioară politicii. Conduce cel care este
desemnat, ales de marea majoritate. Omul poate
protesta dacă este democrație sau nu, anarhie, li-
bertate sau nimic.
Niciodată cuvântul ordine nu e sinonim cu
cel de legalitate. Un conducător absolut nu poa-
te face ordine în societate prin respectarea legilor
sau legalității acțiunilor sale. Față de un asemenea
conducător, poporul ia o atitudine de mijloc, aceea
a tăcerii, a supunerii, nehotărârii, atitudine ce s-a
dovedit fatală pentru mulți. Atunci când îți place pro-
pria persoană se numește narcisism deci se poate
ca guvernatorului și soției sale să-i fi plăcut iubirea
excesivă a personalității, a cultului personalității.
Culoarea dominantă a domniei sale aș cataloga-o
cu roșu care contrasta cu o lume cenușie, gri.
La închisoare parcă erai condamnat la moar-
te lentă, a trupului și a spiritului, o comunitate fără
destin, aflată pe culmile disperării. Lui Mafalda
nu-i plăceau artiștii, îi alungase pe toți de la cur-
te, făceau muncă în folosul comunității, semănau

140
 SOARE ÎN DECEMBRIE

ogoarele, făceau munci umilitoare ca sclavii pentru

puțină apă și mâncare. Ce se întâmplă cu o astfel
de lume? Care e sensul existenței? Unde sunt eroii
lumii? Un furnicar de larve care se târăsc în tăcerea
grea sub cerul negru de fum. Parcă omului i s-a tă-
iat dreptul la propria determinare, la propria mântui-
re. Pe Mafalda nu-l interesa ce gândește mulțimea.
Omul creat de guvernator nu avea idealuri pentru
că el controla totul. Pe el îl interesa fiecare individ
în parte, pornea de la unu și ajungea la o mie. Unii
deveneau agresivi cu ei înșiși, alții ucideau semeni
pur și simplu iar alții nu erau capabili de acțiune.
Balconeti lua individul și îl prelucra, apoi îl transfor-
ma într-o țintă ușoară, metodă pe care o preluase
de la Tarkan. Dezbină, taie din rădăcină, jefuiește,
condamnă, cotropește și stăpânește, așa își întări-
se puterea și imperiul vecinul său.
Fiecare om sau popor trebuie să aibă liberta-
te de acțiune atâta timp cât nu lezează libertatea
altui om sau popor. Dacă un popor duce un război
de cucerire, dacă un conducător duce o politică de
asuprire atunci e altceva. El trebuie să răspundă în
fața lumii și a istoriei.
Omul e măsura lucrurilor. Omul politic e măsura
politicilor. Omul comun decide pentru el însuși în uni-
versul său de furnică iar omul universal decide pen-
tru el în organisme, organizații ori partide. Fiecare

141
MIHAELA MIREA

politician trebuie să aibă ca ideal respectarea demo-

crației și a drepturilor omului. Încă de pe băncile șco-
lii trebuie să creadă în dreptate, adevăr și bine, niște
valori esențiale ale existenței. Atunci când a ajuns la
conducere să fie pregătit să le transpună în faptă.
Istoria umană e plină de sânge, de regi deca-
pitați, de popoare decimate, de crucificări, de moar-
te și deznădejde. Cei care încă nu s-au născut vor fi
cei care, atunci când se vor naște, vor înțelege. De
ce eșuează unii conducători? Pentru că au mai mul-
ți purtători de cuvânt. Vorbește în numele său vreun
ministru corupt sau portarul cherchelit care păzește
poarta cetății. Fiecare vorbește în numele său după
cum îl duce capul. Nimeni nu se poate substitui
persoanei unui conducător nici în glumă. Dar mo-
dul cum sluga își face serviciul vorbește foarte mult
despre persoana unui conducător. Amândoi sunt
croiți din același aluat.
În ultimul timp la Palat se ascuțise lupta pentru
funcții. Deși alegerile păreau transparente în fieca-
re an, adică se știa dinainte cine va fi numit sau
dat afară, după caz, unii umblau cu cioara vopsită,
cu minciuni și trădări pentru a înainta la conducere.
Odată se sfârșea domnia guvernatorului și atunci
trebuia cineva pregătit să preia comanda. În cetate
se ascuțise lupta de clasă prin faptul că locuitorii
erau nemulțumiți de viața lor, de sclavie și sărăcie.

142
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Un popor e judecat după conducătorul pe care

l-a avut. Karma, bună sau rea, a unui popor, rezistă
chiar și atunci când conducătorul său nu mai e. Po-
porul rămâne și supraviețuiește și trage după el ră-
nile și plăgile murdare, ducându-și crucea și steaua
în același timp prin istorie, sute de ani. Trebuie să
treacă mult timp pentru ca poporul să se înnoiască,
să renască și să-și câștige dreptul la o viață liberă,
necondamnabilă. Unii conducători au cerut de la
poporul lor, totul sau nimic. Iar Dumnezeu, aflat la
mijloc, între tot sau nimic, a fost o virgulă, fără nici
un rol în ecuația propusă. Nimeni nu l-a căutat pe
Dumnezeu, soluția finală.
O ideologie, o teorie este supusă experienței
pentru a-i da autenticitate ca adevărată sau falsă.
Ideologiile sunt pentru om și împotriva omului. O
cale de a produce efecte. Dacă miști o pietricică
dintr-un zid dărăpănat, atunci se dărâmă toată con-
strucția, cărămidă cu cărămidă. Dacă există o fisură
în zid, atunci e compromisă toată clădirea, opera, fi-
losofia. Nu are stabilitate o teorie dacă e alambicată
și incoerentă și nu are practică în societate. Atunci
când o idee nu mai corespunde nevoilor omului, în-
seamnă că e învechită. Înseamnă că omul a urcat
pe o treaptă nouă iar ideea a rămas în urmă.
Orice lucru nou reprezintă pentru om un expe-
riment. Omenirea e un tren care merge. Uneori se

143
MIHAELA MIREA

oprește. Călătorii coboară. Alții urcă. În marile con-

fruntări umane am văzut de multe ori că Dumnezeu
își pierde scaunul și poziția. Nimic nu e sigur într-o
lume nesigură. Fragilitatea omului și a vieții este o
caracteristică definitorie a perenității sale în compa-
rație cu tăvălugul timpului, cu veșnicia.
Dacă vrea cineva acum să nege că n-au exis-
tat închisori, gropi și cruci, e ca și când a-i încerca
să speli creierul și memoria unui popor cu dezinfec-
tant. Trebuie cineva să ceară iertare acestui popor
și să restabilească lucrurile pe făgașul adevărului,
dreptății și echității sociale. Acolo unde s-a produs
o dizarmonie, o pagubă și o nedreptate, trebuie re-
analizată situația și stabilită ordinea. Devictimizați
victimele! Modul de gândire implementat unui po-
por, rezistă în timp, zeci de ani.
Lumea nu stă pe loc, progresează. Pe loc ne
țin doar acei conducători care inventează mijloace
de a ne prosti, ca apoi să ne manevreze ca pe niște
obiecte.
Uitați-vă la capetele națiunii, la cei care vă
conduc și gândiți-vă dacă vă reprezintă. Dacă nu,
atunci dați-i jos pentru că peștele de la cap se-m-
pute.
Sunt destui oameni inocenți care cred în binele
făcut de mai marele unei cetăți. Conducătorul care
iese în față e una, așa cum iese la suprafață spuma

144
 SOARE ÎN DECEMBRIE

albă a mării. Alta e omul care se ascunde în văgă-

unile sufletului. În adâncurile întunecate ale mării
sunt șerpi și animale periculoase cu dinți și clești,
otravă și putoare. Pare un om travestit, colorat și
frumos îmbrăcat ca pentru o zi de sărbătoare. Săr-
bătoarea minciunii și a morții. La început pare zeul
bun care aduce ploaia, dar curând lovește grindina
și rade tot ce întâlnește în cale. Acesta este politi-
cianul, omul puternic al zilei. Omul fără de care nu
se întâmplă nimic într-o societate. El face umbră și
soare. Dacă ar avea putere destulă s-ar implica și
în mișcarea planetelor și a universului. El schimbă
cursul apelor cu sentimentul că poate schimba ori-
ce, pentru ca omul să obțină un beneficiu din asta.
Da. Dar niciodată râurile nu vor mai avea viața de
odinioară și lumea lor de poveste. Este un râu nou,
revărsat peste o lume nouă, necunoscută. Este o
lume străină în care oamenii nu se recunosc unii cu
alții.
Dacă noi depindem de un conducător, cine
salvează omul, lumea?
Atunci când vă alegeți zeii, fiți atenți să nu fie
prea sângeroși, sau mai sângeroși decât alții.

145
MIHAELA MIREA

Capitolul X.
Arta cere măreție

Viața e un munte necunoscut, despre care nu știi

nimic. A urca pe un traseu necunoscut este o probă de
curaj. Deși traseul a mai fost parcurs, și vezi un ghid în
fața ta, tot te întrebi: unde duce drumul acesta?
Trăirea urâtului și grotescului în viață creea-
ză în om emoții negative, bolnăvicioase. Omul este
nefericit departe de misterul lumii și al lucrurilor. În-
tr-o lume închisă și izolată, omul trăiește mecanic
precum un robot. Într-o astfel de lume, un sclav nu
are dezvoltată conștiința de sine. El nu are acces
la misterul lumii, el nu poate să cunoască, să înțe-
leagă, să dezlege nici o enigmă pentru că totul este
deja descoperit, nuanțat, scris și transcris de alții. El
este un simplu pion pe tabla de șah a istoriei unde
conducătorul face mutările.

146
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Dacă o societate nu are în vârf o valoare, e ca

și un copac fără vârf, ca o piramidă fără înălțime.
Imaginați-vă o femeie plină de bijuterii și mătăsuri
și cu un cap sub formă de minge. Artistul liber își
exprimă arta sa, lumea sa, sensibilitatea sa, crezul
său. Într-o societate deschisă aprecierea și valoa-
rea merg mână în mână. Într-o societate închisă,
artistul e ca un pom de crăciun fără vârf și fără spec-
tatori. Factorii de decizie ai unei societăți trebuie să
recunoască valoarea și să-i dea girul, acum și nu
mai târziu. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. În
această branșă există nevoia de apartenență a cui-
va, a ceva, a unei arte ca o moștenire culturală care
se transmite generațiilor viitoare. Până la urmă o
inteligență spirituală superioară, o putere suprana-
turală vine și așează lucrurile, așa cum se aliniază
stelele pe cer sau planetele.
Dacă trăim într-o lume primitivă, închisă, me-
canică, subdezvoltată, omul nu are acces la cu-
noaștere, la dezvoltare personală. Nevoia de sens
al vieții, de ordine, de adevăr și alte nevoi care de-
curg din acestea, fac omul să parcurgă pași în de-
venirea sa, de la naștere până la moarte și uneori
nu se încheie nici după moarte.
Revolta și lupta pentru existență, e un senti-
ment tipic și la animale. Numai că animalele luptă
în junglă pentru existență iar omul luptă cu propria

147
MIHAELA MIREA

sa istorie. De ce luptă? Pentru valori umane, bine,

frumos, adevăr, dreptate. Când îi iei omului una
din aceste valori, el rămâne gol, într-o lume goală
de conținut. Omul ca să fie fericit trebuie să aibă
o cultură proprie, pe care să o transpună în viață,
să fie creator, să inoveze, să propună soluții pentru
a ajunge la împlinire și perfecțiune. Oamenii care
par fericiți, ascund angoase și drame existențiale,
neputințe și frustrări, chiar handicapuri. Fericirea e
atât de modestă în felul ei de trai, de manifestare,
ca și valoare umană că uneori își pierde atributul.
E un cameleon care se transformă la infinit. Cu cât
puterea de autoiluzionare e mare, cu atât drama e
mare.
Timpul în care a domnit Mafalda nu era un timp
fericit pentru creație. Era un timp nefericit, închis în-
tr-o scoică a perenității. Din acest motiv artiștii au
suferit dezamăgirea și neîmplinirea. Precum măga-
rul lui Buridan, artistul trebuia să aleagă între apă și
fân, deși logic ar fi fost să i se dea și una și alta. Noi,
artiștii, trăiam pentru frumos și adevăr. Voiam să ne
bucurăm de viață sub toate formele sale. Eram ti-
neri, avizi de cunoaștere, dar nu ne prețuia nimeni.
Sclav însemnă a nu fi liber, a fi în serviciul cui-
va. În antichitate sclavii aveau drepturi? Prin naște-
re oamenii s-au născut liberi, nu sclavi. Atunci de ce
au fost condamnați? Dacă peștii sunt duși de apă

148
 SOARE ÎN DECEMBRIE

iar păsările sunt duse de vânt, atunci omul e dus

de valul timpului. Atunci trebuie să lupți împotriva
curentului, să plutești la suprafață, să te camuflezi
într-o culoare sau să scoți la vedere vreo armură
sau o coadă de scorpion țepos. Orice artist visează
o lume perfectă să se poată exprima, ca și cum ar
zice: eu sunt aici și vă aștept.
În primii ani ai vieții omul trăiește sentimente
nealterate și valori metafizice, dar pe măsură ce
înaintează în vârstă aceste valori își pierd din în-
semnătate iar omul devine gol. Atunci se agață în-
tr-un gest de salvare de ceva, de artă, de religie, de
comunitate. Uneori oamenii se agață unii de alții din
disperare, dar drumul ales nu e întotdeauna cel mai
bun. Alții, cei mai puternici, rămân singuri fideli pro-
priilor concepții despre viață. Mai întâi cunoaște-te
pe tine cine ești. Apoi vezi ce faci cu verbul, eu sunt,
tu ești sau eu sunt, tu nu ești.
În memorie există tunele care duc la amintiri
frumoase sau dureroase. Creierul depozitează ca-
setele în conștient sau subconștient. La un moment
dat îi dă drumul la o casetă care odată pornită se
derulează ca un film, ca o carte. Amintirea e ca o
avalanșă care cade de la înălțime într-un sunet
asurzitor. Ca să fie fericit omul trebuie să-și cree-
ze amintiri frumoase. Mă gândesc la trecut, amintiri
îmi vin și pleacă. Mă gândesc la viitor, cum să-mi

149
MIHAELA MIREA

construiesc un drum, o cale, dar corpul fizic este an-

corat în prezent. Sunt de fapt un singur corp, trecut,
prezent și viitor, în trei planuri de existență. Care e
mai dureros dintre ele? Trecutul l-am depășit, nu
mai contează. Prezentul este cărămida pe care o
pun să construiesc viitorul pe care mi-l construiesc
alții. Calea pe care vreau să merg nu e construită
încă. Lumea în care vreau să trăiesc nu s-a născut
încă. Merg cu picioarele pe valuri care mă trag la
fund. Încă nu pot să merg pe valuri. Singurul mod
de a ajunge la Dumnezeu este să creezi, să evolu-
ezi, să te autodepășești. Arta impresionantă care
a rezistat memoriei timpului, tocmai acest lucru ne
demonstrează, artiști focusați pe opera lor care tră-
iesc cu corpul în prezent și cu mintea în secolul ur-
mător sau în universul viitor.
O carte e ca un nor de ploaie. Stă pe cer și
când vine momentul se transformă în ploaie. O
ploaie sănătoasă pentru pământul uscat, pentru
plante și pentru oamenii care au nevoie de modele,
de speranță, de transformare. Definesc o carte, un
concept, o idee, atunci când te transformă. Înaintez
în viață cu spatele, ca un vâslaș bat cu lopețile gre-
le valurile învolburate. Păsările zboară privind îna-
inte. Cu timpul încep să înțeleg ce e disciplina, să
despart corpul de minte dar structuri informaționale,
emoționale, psihologice, ereditare, mă trag când în

150
 SOARE ÎN DECEMBRIE

sus, când în jos. Tristețea joacă biliard cu noaptea,

steaua mea călătorește singură printre nori, în cui-
bul sufletului nici o pasăre n-a sosit, a orbit în lumi-
nă, cu buchetul de flori. Eu vin de departe și plec
spre departe și greierii cântă singuri în noapte.
Un artist vede fața nevăzută a lumii. Unii nu
pictează, nu scriu, nu cântă nimic. Dar nici nu aud
nimic. Uneori poetul scrie dar nimeni nu îl face poet.
Un artist trebuie să dețină mijloace de a reda lumii
emoțiile trecându-le prin filtrul sensibilității sale, ca
o descriere subiectivă prin care să se diferențieze
de ceilalți artiști. Un artist își pune problema în felul
săriturii de la trambulină, a săriturii la înălțime. Își
propune un nivel la care să ajungă, ridică ștafeta
pentru a vedea locul în care se află, valoarea artei
sale. Un artist nu e mulțumit de el niciodată. Nici
lumea în care trăiește nu e mulțumită de el. Artistul
e însuși Prometeu care a dat focul lumii și sfârșește
mistuit de propria lui artă, de propria lui descoperi-
re. Artistul combină culorile ca să strălucească pe
pânză.
Uneori un sistem politic creează o lume a va-
lorilor inversate. Îți spune că zero e de fapt unu, dar
fără să și demonstreze. Poți să faci surfing cultu-
ral cu o manea? Supermanea. Dacă desenezi cu
graffiti pe muzee, îți lași amprenta de om nou care
neagă trecutul și valorile acestuia. Ce lung e drumul

151
MIHAELA MIREA

până la Meka atunci când te poartă în spate o pană,

un stilou și o călimară cu cerneală. Pe drum cad
stele fulgerate de nori. Visele ca niște mirese îm-
brăcate în negru aleargă prin zăpada strălucitoare.
Dansează și șochează. Visul te cheamă la el. Nu te
duci tu la el. Visul e un avion de hârtie care zboară
numai în mintea ta. El îți călăuzește pașii iar uneori
întreaga viață.
Nu mă văd pe nici un munte decât pe muntele
artei. Exilat pe muntele ucigător. Muntele este Hi-
malaya, vârful este Everestul. Fiecare visează să
pună steagul său. Sunt mulți cei care au ajuns în
vârf dar jumătate din ei au coborât morți. Sau n-au
mai coborât deloc. Acolo sus nu e viață. E glorie și
fum. E putere și neființă. Călătoria omului singur.
Fericirea zeilor.
Viața e o aventură cu peripeții unde se moare
la tot pasul. Trăiește cine are noroc. Trăiește acela
pe care-l iubește Dumnezeu. Viața e tăcerea miei-
lor. A doua zi bate vântul morții. Suflă viforul turbat
al întunericului și îngheață liliacul. Cad florile tristeții
peste liniștea zăpezii. Cine aude plânsul artistului?
Plânge opera. Plânge pasărea cu aripi frânte. Sau
domnișoara cu ochii de sticlă. Sau cercul condam-
nat în pătrat. Pătratul condamnat în cerc. Ziua de
mâine n-am promis-o nimănui. Dumnezeu nu mi-a
promis nimic atunci când m-am născut. Un mare

152
 SOARE ÎN DECEMBRIE

gânditor, un psihanalist, zicea că omului îi trebuie

un vis ca să suporte realitatea. Dar ca să învingă
realitatea ce-i trebuie? Două visuri? Ca să condu-
că realitatea, de ce e nevoie? Ca să nu-l ducă alții
în realitățile lor, în mizeria lor de viață, în haos și
întuneric? La unii înțelepciunea nu vine odată cu
vârsta. Uneori vârsta vine de una singură pentru că
unii oameni nu înțeleg nimic de la viață. Iar atunci
când înțelegi tot devii nebun. Libertatea de a gândi,
spera și visa nu ne-o poate lua nimeni. Nu e nimeni
stăpân pe viața cuiva pentru că nu l-a cumpărat din
târg, nici un conducător sau politician. Artistul nu e
un număr sau o etichetă. Este nemurirea.
Ceea ce nu înțelegem, nu înseamnă că nu
există. Până și animalele, câinii și pisicile, au vise.
Visează frumos, oase și iubire, și urmași. Lupii vi-
sează nopțile cu lună.
Nu poate să-mi iese din cap fraza lui Balconeti:
— N-aveți timp să visați! Munciți, nu gândiți!
Existați, nu trăiți!
Cineva poate să mă acuze că n-am simțul re-
alității. Poți să arunci ancora în primul bolovan care
îți iese în cale? Care se scufundă la prima adiere
de vânt? Navighezi în necunoscut, asta e realita-
tea. Rătăcim până la capătul vieții. Când am găsit
sensul și înțelegerea lucrurilor, am pierdut demult
dorința de a ști. Nu pot să lupt pentru propria mea

153
MIHAELA MIREA

idee. Lupt și exist pentru ideile altora, ca să împli-

nesc alte vise și aspirații. Un conducător iluminat
trebuie să conștientizeze suferința umană și să țină
seama de aspirațiile poporului. Ce am eu în comun
cu guvernatorul? Dar cu Palatul?
A gândi și a scrie înseamnă să mori. A lupta
pentru o idee abstractă, nu e la îndemâna oricui.
Trebuie să fii pregătit pentru acest război. E ca și
cum ți-ai săpa groapa singur. Sau cum ți-ai pregă-
ti spânzurătoarea. Numai că cineva e pregătit să-ți
împingă scaunul. A contesta un lucru, e una. A cri-
tica, e alta. Dar a ucide, a face o crimă, pentru că
legea e criminală, e cu totul altceva. De multe ori
limba taie mai mult decât sabia. Iar a scrie și a-ți
lăsa amprenta devine condamnare la moarte.
A scrie înseamnă să mori. Asta i-a adus moar-
tea generalului Marc Antoniu când și-a scris testa-
mentul prin care recunoștea iubirea și servitutea
față de Cleopatra, regina Egiptului. A-ți da cuvântul
de onoare în scris e o formă superioară de respect
și loialitate față de tine. Testamentul l-a condam-
nat la moarte iar profitori se găsesc tot timpul. Deci
nu există iubiri abisale, există victime abisale. Sau
există iubiri veșnice dar fără eroi.
Un artist are nevoie de propria lui bulă de aer
ca să respire. Așa precum rechinul are nevoie de
ocean ca să înoate. Un pește mare într-un borcan

154
 SOARE ÎN DECEMBRIE

cu apă este o tragedie. O anomalie. A gândi și a

te exprima înseamnă să te condamni singur. Cu-
vintele te îngroapă precum florile de măr sau fulgii
de zăpadă. Realitatea pe care o percepi e una și
realitatea care există e altceva. Trebuie să se plieze
una cu cealaltă. De aici pleacă drama omului, exis-
tențială. Inadaptarea și rătăcirea.
Creația omului se apropie de Dumnezeu. Cre-
dința se apropie de Dumnezeu. Magia creației este
atunci când omul se detașează de el și rămâne sin-
gur în fața lui Dumnezeu. Artistul e un vrăjitor care
rostește un ritual pentru a descoperi arta. Dacă ar-
tistul primește binecuvântarea sfântă, atunci și-a în-
deplinit scopul și este fericit. Artistul este mulțumit
dar și nemulțumit în același timp, aflat într-o luptă
continuă cu el, cu lumea trecută, prezentă și viitoa-
re. Suspendat de un fir, el țese asemeni vierme-
lui de mătase gânduri, construiește și croiește cu
migală și perseverență, lumi noi, idei și concepte,
stări, universuri și eresuri.
Înainte de a nu fi, nu știu să fi dus vreo luptă.
Astăzi lupta mea este o stare de a fi. Mâine când nu
voi mai fi, lupta mea și victoria, va fi de fapt, lupta
de astăzi.
A fi sau a nu fi, e o întrebare pe care o pui atunci
când n-ai craniul în mână și creierul în cap. Exilat în-
tre cer și pământ, omul e o întrebare veșnică.

155
MIHAELA MIREA

Un artist trebuie să construiască un pod pes-

te ape, peste prăpastie. Pentru a ajunge la capătul
drumului, pe malul liniștit al timpului, trebuie să par-
curgă o călătorie plină de peripeții, de pericole. Arta
e un pericol? Câteodată nu știi unde duce acest
drum. Podul de trecere este opera, plutitoare, mer-
gătoare, zburătoare sau târâtoare. Podul e o punte
de legătură, o construcție care rezistă sau nu cata-
clismelor și catastrofelor umane. Podul este trece-
rea. Firul de păianjen suspendat în aer, pe care se
leagănă elefanții, care face posibilă continuitatea
de la punctul zero la infinit.
Atunci când se naște artistul, intră în lume ca și
într-o casă și se așează la masă pe un scaun. Pe el
nu-l cunoaște nimeni. Atunci începe să-l biciuiască
pe la spate zeul nevăzut al artei și al destinului său.
Artistul muncește pentru că dacă s-ar opri, asta ar
însemna moartea sa. Cineva stă la poarta raiului și
păzește intrarea. Triază novicii: Ăsta intră, ăsta nu
intră. Ce fel de rai e în cetatea aceasta?
Un artist, nu e numai un artist. Un artist e un
om revoltat, un om nemulțumit, un luptător cu arcul
și sabia. Câmpul său de bătălie este lumea. Arta
reprezintă revolta, realitatea lucrurilor, cu posibilități
de schimbare, de transformare. Canonul artistului
este arta sa pe care trebuie să o realizeze indiferent
de timp sau condiții.

156
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Cum să trăiască un om idealist într-o lume

barbară, primitivă? Într-o comunitate furnicile tră-
iesc împreună. Așa precum șerpii și vulturii trăiesc
în lumea lor, orice artist pare un intrus care nu e
binevenit și o blochează. Ăsta da, ăsta nu. Adică o
epurare a artiștilor. Religia esteticului este o nouă
formă de frumos dar care sună fad pentru neștiu-
tori, ca și când ai lovi tabla unui acoperiș. Trăiești cu
sentimentul acut de indignare, de sufocare și nepu-
tință. Iată cum arta, regina frumuseții devine regina
încoronată a urâtului și grotescului.
Dumnezeu a pus o măsură în fiecare om. În
fiecare pasăre a pus un cântec. Păsările n-au ne-
voie de semafoare să zboare. Artistul e pasărea
care merge fără semne de circulație. Drumul său
nu este terestru iar ființa sa nu este umană. Haina
sa este divină iar culoarea cu care este pictat este
lumină.
Artistul a venit singur pe lume. N-a venit într-o
lume cu treceri de pietoni. A venit într-o lume confu-
ză, misterioasă, unde trebuie să descopere frumu-
sețea. Musafirul lumii nedrepte vine din depărtări.
Prin câte vieți ai trecut ca să te naști? Prin câte se-
cole ai mers singur? N-ai obosit niciodată mergând
în călătoria luminii. Arta înseamnă să dăruiești fru-
musețea și un mesaj. Mesajul tău nobil este mărtu-
risirea pe care o lași oamenilor și viitorului.

157
MIHAELA MIREA

Visele sunt ca florile. Trebuie îngrijite, altfel se

ofilesc. Visele sunt ca păsările. Dacă le frângi ari-
pile, nu mai zboară. Visele sunt ca inimile care bat
la uși închise. Dacă n-au iubire, nu pot fi fericite și
trăiesc degeaba. Carpe diem.
Visează clipa. Trăiește clipa care clipocește,
clipocind în mii de clipe sclipitoare.
Eu n-am cunoscut niciodată gloria. Glorie în-
seamnă să fii în foc, pe câmpul de luptă, printre
cuvinte, pietre şi rugăciuni. Eu n-am fost niciodată
deasupra timpului, totdeauna am simţit tăişul sabiei
deasupra capului şi toiagul nimicitor, aşa cum vână-
torul prinde din zbor un porumbel pe care vrea să
îl salveze, dar trebuie să se hrănească mai întâi..
Visele nu au drum, nu au timp şi nici orbită. Visele
îşi trăiesc propria glorie şi propria nefiinţă.

158
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Capitolul XI.
Soare în decembrie

Tragismul modern are rădăcini în tragismul

antic iar cel antic se pierde în negura timpurilor, în
preistorie.
Sângele neamului duce neamul mai departe și
omenirea. O dată pe an se făcea un sacrificiu în ce-
tate și se aducea o jertfă la zeitatea cea mai iubită de
Acheron Mafalda, un dragon roșu. Zeul avea un cap
mare, fioros, încruntat, și o gură larg deschisă unde
ardea o flacără veșnic și ținea brațele ridicate spre
cer. Era îmbrățișarea morții și a iadului. Mirosea a
mere stricate și a flori mucegăite. Dragonul roșu era
întruchiparea zeului politic și puternic care împarte
puterea, banii și bogățiile și face sacrificii umane. Era
lacom peste măsură și nu se sătura niciodată. Unul
din ritualuri era acela când cineva bea vin din craniul

159
MIHAELA MIREA

unui mort. Atunci omul prelua puterea din corpul ne-

însuflețit și se simțea puternic și invincibil. Se spunea
că unii vânători ai Palatului ucideau maimuțele și le
mâncau creierul în timp ce acestea agonizau.
În ultimul timp viața ajunsese de netrăit, parcă
Dumnezeu uitase de oameni sau oamenii îl uitase-
ră. Se ducea o luptă surdă cu existența, un război
rece semănat de zei sau de reprezentanții lor. Ne
hrăneam cu speranțe deșarte și trăiam clipa. Carpe
diem. Rătăcitori spre niciunde.
— S-au mâniat zeii, zicea Preafericitul, și pri-
vea în pământ.
— Credința e deasupra oricărei ideologii.
— Așteptăm deschiderea cerului ca să-L des-
coperim pe Dumnezeu. Atunci vom zbura toți cu ari-
pile sfinte în toate zările și în toate lumile… Aceasta
este credința mea.
Între doi eroi, unul cu spada și altul cu pana,
este un război câștigat aprioric de primul. Poezia și
arta sunt o formă de libertate care nu-i place guver-
natorului, care vrea să-mi ocupe mintea și gândurile
cu otrava lui. Poezia e ca o pisică moartă pe care i-o
arunc peste gard ca un semn că exist, că n-am murit.
Atunci apare dulăul și pisica e fugărită. Dar pisica are
nouă vieți, guvernatoare. Îți dau una ție iar opt mie.
Într-o dimineață, gâză, prietenul meu devotat,
a ieșit din ascunzătoare, s-a furișat pe lângă paznic

160
 SOARE ÎN DECEMBRIE

și a plecat la Palat după mâncare. Eu nu mai aveam

nici o firimitură cu ce să-l hrănesc. L-am așteptat
toată ziua și toată noaptea dar n-a mai apărut. A
venit a doua zi obosit, plin de praf și mirosea ceva
ars după el. Mi-a întins un bilet de la Almira:
— Patria mea ești tu. Atunci când sunt cu tine
văd adevărul vieții mele fericite și nefericite. Vino la
Palat.
Văzând nedumerirea mea, gâză a început să-
mi povestească:
La hanul lui Manuc, în centrul cetății, un om a
scris pe o pancartă:
— Călăule, nu te mai vrem guvernator! Jos ti-
ranul!
Atunci Mafalda a făcut o ședință cu miniștri și
a decretat starea de urgență. A trimis o patrulă în
frunte cu Balconeti să ancheteze la fața locului ce
se întâmplă, cine sunt rebelii și să ia măsurile ne-
cesare. Apoi a întocmit un discurs de vreo treizeci
de minute prin care voia să restabilească ordinea
în cetate.
Mafalda s-a urcat împreună cu Crisalida
doamna în balconul Palatului, flancat de Pagalopol
în spate. Părea de la înălțime o pasăre cu aripile
ridicate, gata să apuce și să strivească cu ghearele
pe cel care i s-ar fi opus. Avea pe cap nelipsitul coif
cu două coarne iar pe umeri purta pelerina de leu.

161
MIHAELA MIREA

Parcă ședea pe o piramidă formată din oameni. A

început să țină o cuvântare. Vorbea cu o voce gra-
vă, sacadată și apăsată:
— Dragi slujbași și prieteni… vă mai dau o
sută de grame de pâine la rația zilnică. Atunci cine-
va s-a mișcat în blocul de oameni, un amestec de
râs și revoltă, că zidul s-a cutremurat. Oamenii erau
nemulțumiți și au început să înjure. Atunci guverna-
torul bătu tare cu bastonul cu cap de argint direct în
masa de oameni, zicând:
— Li-ni-ște!… Liniște!
Crisalida era îmbrăcată într-o haină de blană
de vulpe cenușie și făcea disperată cu mâna oame-
nilor, să stea toți oamenii frumos la locurile lor, să
nu miște nimeni, să fie ascultători până la sfârșit:
— Stați cuminți la locurile voastre.....
— Ocupați locurile voastre. Ce v-a apucat?
După povestea lui gâză, am dormit toată noap-
tea foarte tulburat. M-am trezit dimineața ca după
un vis urât. Se făcea că eram într-o peșteră întu-
necoasă și vedeam tot felul de figuri urâte, ca niște
monștri. Eram închis și nu puteam să ies la liman.
Apoi se făcea că îngeri cu chip de om cădeau din
cer în zăpadă iar zăpada se înroșea de sânge. În
visul meu eram singur, fără părinți, fără iubită, fără
prieteni. Parcă eram singur pe lume. Într-un vis nu
poate intra toată omenirea. Visul meu era pustiu și

162
 SOARE ÎN DECEMBRIE

rece ca zăpada. Visul meu era împărăția norilor,

greu de înțeles. De aceea plătesc acum cu viața.
Într-o după-amiază, duhul sfânt a venit la mine
întruchipat în chip de porumbel și s-a apropiat de fe-
reastră. A început să sufle din plămâni un aer cald,
ca o rază de lumină. Camera s-a luminat iar lumina
a început să plutească, să urce și să coboare ca un
balon invizibil. Atunci am văzut energia lumii. Am
înțeles că viața și moartea depind de această forță.
Mi-am lipit palmele în semn de mulțumire și închi-
nare și am luat o atitudine sfioasă față de zeul care
mă vizitase. Am făcut o plecăciune adâncă și am
rămas mut de uimire câteva momente. Mi-am zis
că dezlegarea cifrului nu are de-a face cu această
lume, ci cu lumea trecută. Problema era comuni-
carea. O încercare de unu la un milion să reușești.
Nu știm ce este dincolo, putem doar să intuim după
ceea ce cunoaștem.
Am deschis ochii și l-am văzut pe gâză cum
trebăluia prin cameră. Mi-a pregătit hainele de săr-
bătoare pe dunga patului. Zise:
— Mântuiește-te, păcătosule!
— Dreptatea și adevărul nu se cumpără de-
geaba. Costă scump. Totul stă în puterea lui Dum-
nezeu.
— Mâine te întâlnești cu soarta. Ea vine pri-
ma la întâlnire. Dacă apari cu o floare în mână nu

163
MIHAELA MIREA

o impresionezi. De la început trebuie să te lupți cu

soarta și să te salvezi. Soarta e sora ta geamănă
care te însoțește pretutindeni. Stă cu tine la masă,
bea, mănâncă, râde, spune bazaconii și trăiește cli-
pa vieții. Apoi, ca un prieten fals, te vinde la colțul
străzii pe doi arginți. Ea se travestește în tot ceea
ce îți place, prinț, prințesă, noroc, fericire, hazard.
Soarta e împărăteasa cerului și a pământului care
împarte fericirea și nefericirea omului. Este vânză-
torul care umblă prin lume, ca să te cumpere ieftin
și să te vândă scump.
Gâză, ajutorul meu neprețuit, făcea curățenie
ca și când trebuia să vină oaspeți pe la noi. Eu nu
așteptam pe nimeni. Atunci m-am ridicat în vârful
oaselor și am văzut că devin ușor ca o pasăre. Am
luat patul de fier și l-am ridicat deasupra capului ca
pe o jucărie. Gâză mă privea fascinat. M-am dus
direct la lacăt și am rostit cifrul. Lacătul a început să
vorbească cu glas de înger sau de zeu. Lacătul s-a
deschis ca prin minune. S-a întâmplat un miracol și
lacătul s-a deschis. Pe pereții celulei unde eram în-
chis, am scris cu litere mari: Mafalda, te-am învins!
— Vor mai exista în lume miracole și minuni.
Numai omul nu le vede, zise gâză.
La ușă am suflat peste paznic care s-a făcut
mic și a fugit. Torționarul meu era fricos și laș pe
deasupra. Dacă aș fi știut omoram trei ca el!

164
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Soarele ardea pe cer, era un tablou din care

picura sânge. Sânge și lacrimi. Am văzut pentru pri-
ma dată soarele în splendoarea lui și m-am bucurat
de viață, de lumină și libertate. Era prea cald pentru
luna decembrie. Nu mai era mult și înmugureau po-
mii. Am văzut că pe pereții închisorii scria cu litere
mari: LIBERTATE, JOS DICTATORUL, MOARTE
CALĂULUI…
M-am dus direct la Palat să-i cer socoteală lui
Mafalda care mă condamnase la închisoare. Nu uit
și nu iert. Ce credea, că scapă viu și nevătămat?
Iar Crisalida ce credea, că viața e un parfum frumos
mirositor dimineața, un trandafir fără spini? Am ple-
cat hotărât să mă întâlnesc cu Mafalda și să mă în-
fig în el ca în pământul negru primăvara...Trecuseră
cinci ani de când eram închis iar guvernatorul poate
că mă uitase. Îmbătrânise și poate era atins de vreo
boală. Eram hotărât să lupt până la capăt, să înot
printre fantome și sânge. Să mă răzbun. Doamne,
îți mulțumesc că mi-ai ascultat ruga. Îți mulțumesc
că mi-ai dat sănătate să trăiesc această zi care a
picat din cer ca o rază, ca o binecuvântare.
Când am ieșit în stradă, am văzut o mulțime
de oameni care strigau și aveau făclii aprinse. Oare
unde au fost până acum? Așteptaseră să se revolte
femeile? Unii aruncau cu bolovani în ferestrele Pa-
latului. Coroana regelui era sfărâmată. Imperiul era

165
MIHAELA MIREA

decăzut. Moartea umbla pe străzi și cânta. În ziua

când a început revolta, tabloul cu portretul guverna-
torului a căzut de pe perete și s-a făcut țăndări. A fost
un semn rău pe care nu l-a înțeles decât Patriarhul.
— De destinul tău nu poți să fugi, a zis.
În fața Palatului apăruse un pâlc de oameni furi-
oși care strigau cuvinte urâte la adresa guvernatoru-
lui. Am avut impresia unui pui fript înainte de frigare.
Nu era momentul de dialog. Era momentul de ac-
țiune. De acțiune bună. Unii împotriva altora. Cine-
va cu spirit de inițiativă a scos tablourile cu portretul
celor doi suverani și le-a rezemat de zidul Palatului.
Le-a desenat doi colți de vampir iar mulțimea par-
că intrase în delir. Striga și urla. În acel moment am
crezut că s-a instaurat anarhia. Nu mai era nimeni la
conducere, bun sau rău. Pe străzi domnea haosul,
neliniștea și dezordinea. Unii îl căutau deznădăjduiți
pe Dumnezeu. Alții credeau că a venit Apocalipsa.
Ceea ce se întâmpla era nou sub soare, nu mai vă-
zuse nimeni atâta revoltă, isterie și răzbunare.
— Să te ferească Dumnezeu de judecata po-
porului! zicea Patriarhul.
— De multe ori averea și puterea se plătesc
scump.
Acum se împlinise sorocul, așa cum se împli-
nește când se aliniază planetele care aduc noroc și
prosperitate, sănătate și fericire.

166
 SOARE ÎN DECEMBRIE

L-am căutat pe prietenul meu Nadal prin mulți-

me dar nu l-am găsit. Ce m-aș fi bucurat să sărbă-
torim împreună marele eveniment, eliberarea mea.
M-am gândit că această schimbare este numai
creierul lui. Are și el gândacii lui. Poate i-a reușit
conspirația. A ieșit această revoltă la suprafață ca
lava fierbinte din adâncul pământului, ca uraganul
din mijlocul mării și a cuprins toată cetatea și mar-
ginile ei. Nici animalele sălbatice nu mai coborau
din munți de frică. Omul devenise mai rău ca o fia-
ră pentru dreptate și adevăr. Animalele ucid pentru
hrană. Pentru dreptate și adevăr omul răstoarnă o
lume. Apoi inventează lumea lui.
Niciodată Mafalda nu s-a gândit la acest lu-
cru. Balconeti și slugile l-au asigurat că puterea e
în mâini bune. Armata deținea controlul asupra si-
tuației, având poziții strategice și era practic imposi-
bil chiar și o mică revoltă. Au mai fost două revolte
mici în trecut dar au fost înăbușite imediat. Capii lor
au fost arestați și băgați la pușcărie. Familia lor a
fost mutată în altă parte a cetății și supraveghea-
tă și ziua și noaptea. Nu putea face nimeni nici o
mișcare. Peste tot erau ochi și urechi. Și aparate
sofisticate care vorbeau singure. Diavolul vorbea la
aparat. Poporul era hrănit ca să muncească, nu să
gândească. Mafalda și-a subestimat poporul. Pen-
tru el erau niște marionete, bune de manipulat.

167
MIHAELA MIREA

Erau niște animale care se supun cu un bici sănă-

tos. Sau cu vorba tăioasă ca sabia și grea ca palo-
șul. Iar poporul astfel format a avut conducătorul pe
care l-a meritat.
Acum treaba se schimbase brusc. Părea că
rolul s-a inversat. Poporul preluase conducerea.
Roata morii se-nvârtește. Mafalda și Crisalida de-
veniseră niște mici gângănii care vorbeau și gesti-
culau de la tribună, dar pe care nu-i asculta nimeni.
La Palat o cucuvea era atârnată de gard și
cânta un cântec de jale. M-am gândit că a luat sfâr-
șit domnia guvernatorului, că toate lucrurile au un
sfârșit până la urmă și viața și gloria. Pe Almira am
găsit-o pe străzi, răvășită de evenimente și ne-am
bucurat amândoi pe moment de revedere. Avea un
steag mare în mână pe care îl flutura energic. Mi-
am dat seama că a avut loc o mare revoltă în ceta-
te, o revoluție adevărată. În timp ce unii fugeau și
se ascundeau, alții ieșeau din case și strigau cuvin-
te urâte la adresa guvernatorului și a Crisalidei.
M-am dus în piața publică și am văzut un tablou
înspăimântător. Era mult zgomot, tunete, fulgere și
câteva corpuri de clădire din apropierea Palatului
ardeau. Am privit cu durere cum ardea biblioteca cu
colecțiile de tablouri, cărți vechi și statui de bronz,
cu covoare persane și bijuterii străvechi, cea mai
mare bogăție a cetății noastre. Soldații guvernatorului

168
 SOARE ÎN DECEMBRIE

au tras împotriva inamicului cu o mie de săgeți otră-

vite iar oamenii au ripostat cu două mii de pietre și
bolovani numai ca să-i alunge de la domnie odată
pentru totdeauna.
Atunci când vrei să dai jos un dictator, există
trei modalități: fie poporul se ridică cu posibilitățile
sale, fie apare un trădător care ajunge în vârful pu-
terii și îl forțează să plece, ori cu ajutor extern. Ca-
lea cea mai fericită pentru popor este să își aleagă
singur conducătorul. În popor stă forța de a schim-
ba lumea.
Cu cât timpul trecea, numărul celor care mu-
reau creștea, așa încât Mafalda stătea cocoțat în
vârful cadavrelor și privea lumea de sus, cu căciu-
la din blană de lup îndesată pe ochi. Piramida era
formată din cadavre, din oameni pe jumătate vii, pe
jumătate morți, care agonizau ultimele clipe din via-
ță. El era așezat pe carnea lor ca un vampir cu colții
ieșiți afară. Aveau dreptate unii care ziceau că se
hrănește cu sânge ca să fie veșnic tânăr. În fiecare
zi piramida se înălța tot mai mult. Crisalida zicea că
vrea să vadă și ea spectacolul și o lua să stea pe
turnul de oameni.
Atunci Dumnezeu când a văzut unde erau co-
coțați, a zis că trebuie să înceteze acest lucru barbar.
Tocmai când se așteptau mai puțin, s-a auzit un zgo-
mot puternic, un tunet iar miniștri au fugit speriați.

169
MIHAELA MIREA

Cei doi au rămas singuri și priveau uimiți în jur.

Atunci oamenii pe care stăteau, începură să strige
de durere iar piramida se prăbuși. Mafalda a căzut
de la înălțime și s-a lovit de pământ cu un sunet
asemănător cascadei, o bufnitură ca atunci când se
rupe luna în două. S-a cutremurat cerul și pământul
iar apele au ieșit din matcă. Lumina avea culoarea
roșie de sânge iar perdeaua de la geamul Palatului
s-a rupt și a ars, lovită de fulger. Nu mai era loc să
trăiești pe pământ.
M-am gândit că l-a ajuns blestemul pe Mafalda
și Crisalida. Timp de șapte zile cât a durat revolta,
Preafericitul a stat închis în templu și s-a rugat:
— Acum ori niciodată, Doamne, izbăvește-ne!
Palatul a rămas pustiu iar miniștri și slugile au
fugit pe unde au apucat. În cetate rămăsese otrava
în oameni și a bântuit ca o fantomă multă vreme.
Între timp ce-i care îi erau fideli guvernatorului în-
cercau să reziste pe metereze pentru a nu-și pierde
pozițiile și privilegiile. Umblau în secret și arestau
oameni fără motiv, pe care îi închideau în beciuri iar
Balconeti îi lua la interogatoriu:
— Ce mă, anarhistule, crezi că faci ce vrei?
— Să-ți bagi mințile-n cap! zicea și învârtea
nuiaua pe deasupra capului.
Atunci urma bătaia la tălpile goale, urmată de
dușul cu apă rece ca să se trezească omul.

170
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Atunci Balconeti i-a invitat să stea de vorbă cu

guvernatorul.
— Vă invităm la dialog. Vă primește înălțimea
sa.
Oamenii au crezut că se vor întâlni cu suvera-
nul, dar n-a fost așa. Oamenii au fost prinși într-o
ambuscadă, au fost legați de soldați, bătuți iar la
urmă au fost uciși. De altfel, cine ar mai fi avut timp
de discuții cu poporul înfuriat?
Unii oameni au auzit zgomote pe străzi și cân-
tece și strigăte. Seara când au terminat orele de
muncă, au încercat să iese din ateliere dar porțile
au fost zăvorâte. Balconeti a închis toate intrările și
ieșirile și a pus soldați de pază. Pe Nadal l-a găsit
Orodin și l-a luat pe sus:
— Te rog să mă urmezi, zise.
— Dacă încerci să te opui, vei fi arestat.
Niște soldați l-au dus direct la sediul închisorii,
la subsol, unde a început o anchetă fulger:
— Cu cine te-ai întâlnit azi? Care a fost sco-
pul? Unde vrei să pleci? Îl cunoști pe X?
Pe holul clădirii reci și insalubre se auzea for-
fotă mare, pași care se apropiau și se depărtau, uși
trântite și ordine peste ordine. Parcă explodase mă-
măliga în cuptorul de pâine. Camerele erau arhipli-
ne de oameni ridicați de pe stradă și erau anchetați
cu privire la revolta de la Palat.

171
MIHAELA MIREA

— Trebuie să mă aștept la bătaie? zise Nadal.

— Cu tine discutăm altfel, dar trebuie să fii sin-
cer, să spui tot, altfel te mănâncă iadul.
— Nu știu nimic, zise Nadal. Eu am fost la
muncă în atelier.
— Parcă noi nu știm! Dar tu ascunzi ceva. Tre-
buie să spui tot.
După o oră și ceva, Orodin l-a lăsat singur în
celulă, încuiat, doar cu un vas de apă pe masă iar
toaleta nicăieri. S-a făcut liniște deodată iar soldații
au plecat din clădire cu alte ordine. Se auzeau din
când în când sunete, bătăi în geam, în uși, dar ni-
meni nu se mai ocupa de ei. Acum toată atenția se
îndreptase spre Palat unde guvernatorul și doamna
Crisalida țineau ultima cuvântare din viața lor.
Copiii au fost puși pe scările templului cu flori
în mâini, să cânte într-un cor invizibil cântece reli-
gioase. Ei au fost primii vânați de armata guverna-
torului care acaparase poziții strategice atât pentru
atac cât și pentru apărare.
Soldații slobozeau săgețile de la înălțime, din
copaci înalți, de pe acoperișul Palatului, ascunși
după zidurile groase, din locuri și ascunzători bine
știute, ca la un război iminent. Trăgeau, nu glu-
meau. Aveau o listă de proscriși iar acum venise
momentul de răzbunare, de răfuială, fără nici o ju-
decată. Fapte, nu vorbe. Era ca o luptă pe câmp

172
 SOARE ÎN DECEMBRIE

deschis numai că acum acțiunea se desfășura în

centrul cetății și pe străzile laterale. Mai târziu, unii
rămași singuri în mijlocul evenimentelor, au început
să joace telefonul fără fir. Ori au primit ordine și nu
le-au executat, ori n-au primit ordine clare dar au
acționat fiecare după cum l-a tăiat capul.
Unul dintre copii, văzând rebeliunea, și-a tri-
mis părintele la Palat:
— Du-te la Palat că ne fură și ne mănâncă
Mafalda mâncarea!...
Unul dintre sclavi, profitând de situație, a intrat
în bucătăria Palatului. Bucătarul își lăsase oalele și
fugise speriat de evenimente. Omul a căutat mân-
care și a găsit un porumbel aruncat într-o tigaie și
l-a ascuns în haine. Când a ajuns afară, a început
să arunce cu porumbelul în sus ca și cum ar fi fost
o minge. Striga cât îl țineau puterile:
— Suntem liberi! De azi înainte vom mânca și
noi porumbei!
Dacă am fi avut documente despre toate cri-
mele care s-au întâmplat, dacă am fi avut mărturii
despre toate nelegiuirile produse de acest condu-
cător și acoliții săi, am fi construit o piramidă înaltă
până la cer. Omul politic în căutarea gloriei deșarte.
Omul în luptă cu timpul. Învins întotdeauna de limi-
tările sale, de slăbiciunea, de lașitatea sa. De lipsa
de responsabilitate.

173
MIHAELA MIREA

În vânzoleala creată, unii curioși au intrat în

Palat. Balconeti vorbea într-o cameră în șoaptă cu
Orodin, Pagalopol și un comandant. Erau puși în
încurcătură și nu știau ce să facă. Ordinul de sus
era rezistența guvernatorului și a Palatului, ca bas-
tion al puterii. Profitând de situație, dascălul Titus, a
început să intre în vorbă cu unul, cu altul. Erau adu-
nați acolo figuri de oameni, vechi și noi, unii care se
agățau cu dinții de putere iar alții, oamenii momen-
tului, care așteptau în umbră sorții victoriei. Dască-
lul avea mintea în ceață. Îl întrebă pe Balconeti:
— Ideologia se confundă cu persoana guver-
natorului?
— Nu, zise ministrul.
— Atunci cum se face că au făcut casă bună
una cu alta?
— Dacă doctrina politică a promovat o idee,
atunci de ce guvernatorul s-a abătut de la această
cale?
Atunci Balconeti, vădit încurcat, zise că trebuie
să-l schimbe pe guvernator de la conducere și să
aleagă pe altcineva.
— O vrabie de pe altă creangă, zise dascălul,
resemnat.
— De-a lungul vieții mele a trebuit să strâng
mâna la mulți nemernici și să-i salut, zise dascălul
și se făcu nevăzut prin mulțime.

174
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Afară soldații erau înșirați pe marginea străzii.

Tăcerea era un zid greu de înțeles. Combatanții se
priveau unii pe alții cu mirare. Nimeni nu înțelegea
de partea cui este, pentru că unii erau deghizați și
infiltrați printre ei. După câteva zile, când s-a limpe-
zit apa, la fund a rămas mizeria. Unii au ieșit albi ca
zăpada, deși au fost prinși în vâltoarea evenimente-
lor, iar alții au tăcut pentru totdeauna.
În fața Palatului a fost amplasat un tun vechi, dă-
ruit de Tarkan cu mulți ani în urmă, care, atunci când a
fost adus, scârțâia din toate balamalele. Tunul vorbea
acum. Ținea un discurs, era tranșant și nu vorbea cu
jumătăți de măsură. N-am înțeles de ce era nevoie de
tun în centrul cetății, când soldații aveau destule arme
ca să înăbușe răscoala. Pentru spectacol? Ca să fie
teroarea și mai mare? Pentru prima dată, pe timp de
pace, tunurile defilau pe străzi. Mirosea a fum și a foc.
Numai florile lipseau. Cântecele de laudă la adresa
guvernatorului erau moarte, ca florile rupte din grădi-
na raiului. Parcă o nenorocire din tragedia greacă se
desfășura aievea în fața ochilor mei.
Părea că situația scăpase de sub control. Uno-
ra dintre soldați li s-a făcut frică și au fugit. Alții s-au
alăturat poporului iar alții au stat ascunși prin păduri
până la clarificarea situației. S-au gândit că apele
se vor liniști și apoi se vor întoarce de partea ce-
lui mai puternic. Aceștia au fost lașii care le-a fost

175
MIHAELA MIREA

teamă să lupte. Erau vremuri tulburi iar unii își apă-

rau funcțiile și pozițiile cu orice preț, chiar cu pre-
țul rușinii. Poporul nu avea ce să apere. Nu avea
funcții, nu avea poziții, nu avea nimic. Totul acapa-
rase Acheron Mafalda și camarila. Privirea tuturor
era sus, în balconul de unde guvernatorul era alb
la față ca varul și încerca cu promisiuni deșarte să
îmblânzească oamenii. Se uita speriat în jurul lui,
parcă fugiseră toți. Nu mai era cine să-l informeze.
Toată rețeaua s-a rupt. Parcă poporul a înnebunit.
Dar cum a înnebunit așa, dintr-o dată? Nu mai ră-
măsese nimeni treaz?
Aceste evenimente care începuseră în urmă
cu o săptămână, îi depășeau înțelegerea lui Mafal-
da. A zis că sunt niște delicvenți de drept comun
care se revoltă. Zilele guvernatorului erau număra-
te. Își pierduse autoritatea în fața armatei și nu mai
avea cine să-l apere. Toți fugiseră, parcă intraseră
în pământ. Era totul neclar, într-o ceață imensă. Nu-
mai poporul era fericit. Strigau și cântau pe străzile
goale. Mai rămăsese un pluton din garda de corp a
guvernatorului care jurase să-l apere chiar cu prețul
vieții, până la ultimul om. Aceștia acționau în secret
și omorau oameni nevinovați care le ieșeau în cale,
ca să-i sperie pe ceilalți din rebeliune.
Balconeti văzând că-i scapă situația de sub
control și neștiind ce soartă are revolta, a clacat

176
 SOARE ÎN DECEMBRIE

psihic. Și-a pus capăt zilelor într-o noapte, într-o

cameră din Palat. Unii au fost atât de speriați de
evenimente că au stat șapte zile culcați la pământ,
cu burta lipită de podea, doar cu pâine și apă. Nicio-
dată n-au mai văzut atâta teroare, ură și răzbunare.
Timp de șapte zile s-a dus o bătălie încrâncenată.
Unde erau faimoșii prieteni ai guvernatorului, să-i
sară în ajutor? Cetățile înfrățite, prietene și săritoa-
re la nevoie? Toți în frunte cu Tarkan, se făcuseră
mici gâze și se ascundeau ca șoriceii în găuri și co-
tloane de frică.
Era o vânzoleală de nedescris. Marea vânzo-
leală. Armata era prinsă între ciocan și nicovală.
Pe de o parte era ordinul de a apăra guvernatorul,
pe de altă parte poporul era în linia întâi, pionul de
sacrificiu. Erau frații, surorile și părinții, care trebu-
iau puși la zid, dar în acel moment nu mai contau.
Conta doar ordinul, singura certitudine, iar ordinul
se execută, nu se discută. Au intrat în luptă niște
soldați, niște copii tineri care nu aveau prea multă
pregătire militară, decât ordinul de a trage în oa-
meni, în aer, în pământ, la picioare, oriunde, pen-
tru a-i speria pe răsculați și a-i pune pe fugă. Unii
curioși stăteau tăcuți pe marginea străzii și priveau
ca la spectacol și au fost și ei luați în vizor. Istoria
se scria cu litere de sânge iar ordinea și pacea se
făcea cu multă violență.

177
MIHAELA MIREA

Apoi armata s-a predat și totul s-a limpezit.

Tulburarea mentală și politică a armatei a făcut să
piardă lupta și să capituleze. Ar fi fost o vărsare de
sânge prea mare și inutilă.
Moralul armatei a fost grav afectat. Amploarea
revoltei i-a luat prin surprindere până și pe cei mai
neînfricați soldați. Era o situație de luptă și se dă-
deau ordine peste ordine. Pe care nu le mai asculta
nimeni. La sfârșit când au făcut bilanțul, au găsit
victime de ambele părți. Au fost înmormântați cu
onoruri militare toți locuitorii și declarați eroi, deși
scopul pentru care muriseră era diferit. Dacă ar fi
să întreb acum, aș întreba: Tu pentru ce ai murit?
Cetatea intrase în declin. Sfârșitul guverna-
torului era aproape. Orele și zilele erau numărate.
Dar cine făcea numărătoarea?
În luna decembrie poporul trebuia să serbeze
nașterea unui mare sfânt, a mântuitorului. Privesc
la balconul Palatului ca la un teatru de păpuși, o
piesă proastă de adormit copii. Toți suntem copiii pe
care i-a crescut guvernatorul. Acum păream niște
oameni maturi care ne luăm la trântă cu viața. Ne
ceream drepturile.
— Cine e moșulețul acesta care privește spe-
riat în jur și vrea să ne vorbească de sus? Pare mai
degrabă un copil urcat în vârful copacului care stri-
gă după ajutor. Fiecare cuvânt pe care-l rostește

178
 SOARE ÎN DECEMBRIE

este ca lama cuțitului. Apoi face promisiuni. Vă dau

marea și sarea.. Niște minciuni. Promisiuni deșarte.
Oamenii s-au săturat să trăiască cu iluzii. Plă-
cerea animală a vieții e lupta. Vânătoarea. Acum în
cușcă erau doi lei cu coama albă și mușchii lăsați.
Doamna Crisalida era o bătrânică acum, fără slugi
care să o servească. Părea de nerecunoscut. Ea
nu vorbea și nu promitea nimic. Ținea capul în pă-
mânt și zicea:
— Trădare...
Avea un dispreț total față de popor și l-a arătat
până în ultima clipă. Acum era singură.
Așa cum stătea la tribună, cu părul ridicat vâl-
voi, alb ca varul, agitând mâinile în aer, guvernatorul
părea că nici o urmă de regret nu avea. Acum era
bătrân, mai bătrân decât îl arătau tablourile de la Pa-
lat. Avea părul alb, și o figură speriată ca a leului din
cușcă. Părea că a primit o labă direct peste bot de
la vreun câine vagabond. Crisalida ședea lângă el,
având același aer. Îmbătrânise lângă el, așteptând în
zadar să se nască un fiu care să preia puterea.
Răul pe care îl pricinuise poporului nu se ve-
dea pe chipul lui, nici pe al Crisalidei. El se hrănise
pur și simplu cu rău, masturbându-se cu o plăcere
diabolică. Stătea la tribună și vorbea rar, sacadat,
apăsând cuvintele, ideile, în speranța că oamenii
se vor liniști și se va relua bunul mers al treburilor:

179
MIHAELA MIREA

— Niște bandiți s-au răsculat și au atacat sol-

dații pașnici care păzeau străzile și Palatul. Sclavii
au fugit de la locurile de muncă nejustificat și l-au
atacat pe paznicul fermei cu bâte și pietre. De ase-
menea niște răufăcători au spart geamuri și au dat
foc unui copac de la marginea pădurii. Aceste eve-
nimente demonstrează că există un cap al răutăților,
sau mai mulți capi ai răscoalei pe care autoritățile
acum îi caută. Nu vor avea scăpare nici în gaură de
șarpe. Unii au intrat în bucătăria Palatului și au furat
toată rația de pâine și mai multe alimente. Pentru
aceste fapte vor fi prinși și pedepsiți conform legii.
Alții au spart magazia de grâne de unde au furat
cantități importante de grâu, porumb și ovăz, cre-
ând un prejudiciu fără precedent în visteria cetății,
drept pentru care se va începe urgent o anchetă
pentru identificarea hoților care au dezarmat orga-
nele de ordine, le-au legat și le-au bătut. Aceștia
vor fi de îndată prinși, judecați și trimiși la reeducare
prin muncă pe ogoarele patriei.
Aceste fapte sunt intolerabile și demonstrează
că oameni din umbră au uneltit împotriva conduce-
rii, că a existat o trădare chiar din interiorul Palatu-
lui, pentru care voi face o anchetă personal, împre-
ună cu Torpilă, Uraganul și Teleagă.
Acest discurs al guvernatorului este o blasfe-
mie, o bătaie de joc, zic în mintea mea.

180
 SOARE ÎN DECEMBRIE

Pare că cineva urinează pe cenușa morților.

Cineva s-a urcat pe postamentul puterii, și ne arată
pumnul și lucruri obscene. Cineva crede că nu sun-
tem în stare să alegem între alb și negru.
La un moment dat, Orodin s-a apropiat ușor și
i-a șoptit la ureche:
— Plecați! Totul s-a terminat.
Apoi Orodin a intrat în Palat, ascunzându-se
după perdelele groase de catifea vișinie, ieșind prin
camera secretă de la subsol. A stat ascuns timp de
șapte zile în pădure, într-o cabană de vânătoare, cu
burta lipită de podea, doar cu apă și pâine.
Poporul aștepta cu răsuflarea tăiată cursul
evenimentelor. Toată lumea aștepta judecata. Sen-
tința a fost dată repede de către noii jurați:
— Condamnare la moarte!
— Ați condamnat poporul la foamete, mizerie
și l-ați ținut în întuneric. Nu i-ați dat dreptul la o viață
liberă, să gândească, să creeze și să se exprime.
Au murit oameni nevinovați pentru că nimeni nu
le-a făcut o judecată dreaptă. Ați obligat femeile să
nască mulți copii și apoi i-ați înfometat prin rații mici
de mâncare prin orfelinate, spitale și alte locuri de
exterminare. Ați condus țara împreună cu minciu-
na, nedreptatea și violența și ați făcut din popor un
cimitir de victime care încă mai așteaptă să se facă
lumină în sicriele lor. Dacă prin naștere oamenii s-au

181
MIHAELA MIREA

născut liberi, atunci de ce i-ați transformat în sclavi

și i-ați zidit în închisori și ziduri? Pentru aceste mo-
tive, juriul împreună cu poporul, rostește sentința:
— Condamnare la moarte!
— Vreau să mă judece marea adunare a bă-
trânilor, zise guvernatorul. Sfatul bătrânilor.
Care bătrâni, mărite suveran? Care sunt atinși
de paranoia, demență și altele asemenea? Care
sunt orbi și nu văd? Care sunt surzi și nu aud cum
cad oamenii, fulgerați precum copacii în furtună?
Cine să vă facă o judecată dreaptă în aceste mo-
mente de cumpănă? Și noi, poporul, vrem în aceste
momente, o judecată dreaptă. Cine să judece po-
porul? Parcă au fugit toți, nu mai este nimeni să
facă o judecată dreaptă. Unii au primit, fără nici o
judecată, sentințe demne de evul mediu.
Vezi câte un conducător șiret care încearcă
să se apere de pericole. Care are în mânecă întot-
deauna un plan secret sau o carte cu care trișează
și un plan B prin care să se salveze. Unde vrei să
fugi, mărite guvernator? N-am înțeles.
— Vrem să murim împreună, zise Crisalida,
care făcea un ultim gest de bărbăție, de vitejie.
Vine o zi când te întâlnești cu adevărul vieții
tale. Când adevărul se desparte de minciună iar
păcatul de virtute. Când vezi lumina de la capătul
tunelului. Ca și când ai vrea să treci prin urechile

182
 SOARE ÎN DECEMBRIE

acului. Calea e îngustă, drumul e dificil, dar bucu-

ria trecerii e mare. Dincolo e măreția, desăvârșirea,
lumina și puterea. Sălașul zeilor. Acolo zeii știu ce
să facă cu puterea. Unii nu văd nici în ultima clipă
adevărul și te întrebi: de ce, cum? Pentru că așa
sunt ei, așa au fost croiți, ADN-ul vorbește despre
neamul lor, despre strămoși și sălbatici. Guvernato-
rul se afla foarte aproape de întâlnirea cu veșnicia,
trebuia să dea socoteală pentru faptele sale, dar nu
avea nici o urmă de îndoială că făcuse vreo greșea-
lă. Făcuse totul ca la carte. Pusese în practică ideile
din cărțile lui Tarkan. Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.
Respectase constituția țării, legile și drepturile omu-
lui. Așa credea el. Politica pe care a dus-o a fost ca
un bumerang care a lovit în popor și apoi s-a întors
împotriva lui.
Unii conducători sunt omniștienți, ca și când
ar fi zidit ei lumea. Își arogă puteri prea mari în
comparație cu ceea ce sunt. Apoi aplică teoria vâ-
nătorului asupra vânatului. Nici acum, în ceasul al
doisprezecelea, pare că această politică nu și-o
asumă nimeni. Politicieni care vin și pleacă, și ră-
mâne poporul să tragă ponoasele. Într-o încăpere
secretă a Palatului se aflau niște capi din conduce-
rea cetății. Acum se aflau în boxa acuzării. Acum
au devenit din lei feroce, niște iepurași blânzi cu
urechile ciulite:

183
MIHAELA MIREA

— N-am făcut nici un rău acestui popor! zice

unul.
— A fost haos și ordinele au venit aiurea de la
agenți care jucau dublu. De aici și victimele respec-
tive. Noi suntem nevinovați.
Hai, lasă-mă, tovarășe! Până mai ieri aveați
voce să criticați iar acum aveți guturai. Ce răspun-
de-ți memoriei colective? Răspundeți poporului
dacă aveți simț de răspundere.
Adevărul stă încuiat într-o cutiuță într-un ser-
tar, secret, închis odată pentru totdeauna. De ce?
Pentru că nimeni n-are destui bani să-l cumpere.
Timpul era bolnav. Maladia se așezase dea-
supra cetății cu voalul de ceață. Moartea își cerea
dreptul la viață.
Mafalda era ca o pasăre pe cer, ca un vultur
pleșuv, bătrân și singur. Era speriat pentru prima
dată în viața lui de evenimentele care îi depășeau
puterea de înțelegere. Zbură pe cer cu privirea câ-
teva minute, încercând cu disperare să se agațe de
ceva, dar nu mai era nimeni. Acum era o pasăre
care zbura fără speranță pe cerul întunecat, plin de
nori, gata să fie vânată. Pentru prima dată a simțit
teama animalului în fața vânătorului. A simțit emoția
morții și a judecății de pe urmă.
La un moment dat s-a auzit un tunet puternic,
ca un trăsnet și o fulgerare a luminat pământul.

184
 SOARE ÎN DECEMBRIE

A căzut guvernatorul și cu el zece mii de zile de

dictatură. Crisalida s-a transformat în omidă și a
plecat să cerceteze grădina din spatele Palatului.
În jurul lor se adunaseră o mare de oameni curioși
care priveau. Totul se plătește pe lume. Câteodată
cu aceiași monedă.
După revoltă s-a instaurat noua conducere
provizorie, cu tot felul de ciudați și necunoscuți.
Aveau idei năstrușnice despre cum să te descur-
ci în viață, explicau ce este libertatea și cu ce se
mănâncă noua orânduire. Unii dintre ei erau slugile
guvernatorului cu măști pe față și credeau că nu-i
recunoaște nimeni. În fiecare zi, timp de o lună, un
curtean se plimba neconsolat în jurul Palatului, se
apropia de ușa de la intrare, privea lung, ofta greu
și apoi se îndepărta cu pași mici, pierzându-se prin-
tre copaci. Cărțile lui Tarkan au fost scoase din Pa-
lat și au fost distruse, arse sau aruncate la depozitul
de vechituri.
Pe revoluționarul Soare, care ocupase etajul
întâi al Palatului, l-au ridicat gărzile după șapte zile
și l-au dus la anchetă. Era foarte răgușit de cât stri-
gase pe străzi că abia a dat explicații ce a făcut
în Palat și cu cine a colaborat, dacă dorește vreo
funcție ș.a.m.d. Apoi l-au eliberat. Nimeni nu i-a re-
cunoscut vreun merit și nu i-a dat vreo medalie.
Important e să te ridici iar.

185
MIHAELA MIREA

Nu poți să ștergi memoria unui om, a unui po-

por, nici cu cel mai învățat doctor. Memoria nu e o
bucată de zid pe care o vopsești cu vopsea albă.
Memoria este omul. Amintirile ne diferențiază unii
de alții și faptele.
După ce a căzut guvernatorul, am început să-
mi recuperez viața pe care mi-o furase. Sunt fericit
că n-am trăit degeaba pe pământ. Am trăit o revo-
luție și i-am supraviețuit unui tiran de conducător.
Acum trebuia să-mi caut jumătatea.
Am plecat după Almira și am găsit-o pe străzi.
Flutura ca un steag în bătaia vântului. Era soare
în luna decembrie. Apoi am plecat amândoi în că-
lătoria vieții, pe un drum drept, fără ocolișuri, am
mers pe străzi fără semnalizare, ziua și noaptea,
căutând, întrebând, sperând să găsim lumea noas-
tră. Poate mai mergem și acum, împreună, pe meri-
dianul timpului, respirând, unul lângă altul.

Final

186
 SOARE ÎN DECEMBRIE

CUPRINS

La curtea guvernatorului Mafalda și Crisalida ............ 5

Miniștri de la Palat ..................................................... 26
Vânătorul Ares și trofeele sale .................................. 49
Preafericitul și călugărul Nimon ................................ 62
Gogoașe și Baronu, doi hoți ai cetății ....................... 79
Nadal, un prieten ....................................................... 94
La sărbătoarea recunoștinței .................................. 109
Un gândacopter, profesor de filosofie ..................... 121
Omul politikon ......................................................... 133
Arta cere măreție .................................................... 146
Soare în decembrie ................................................. 159

187
MIHAELA MIREA

188