GABRIEL ȘTREMPEL, ANTIM IVIREANUL, București, 1997.

MĂRTURISIRI

A scrie o carte despre Antim Ivireanul mi s-a părut întotdeauna o operație extrem de
complicată. A te situa în spiritualitatea muntenească din vremea lui Brâncoveanu, a încerca să
descâlcești firele politice ale epocii, care l-au înfășurat și pe eroul nostru, a străbate negura deasă
sud-est europeană, care s-a întins și la nord de Dunăre cu prima domnie din Fanar, ni se păreau
îndrăzneli mai presus de obișnuițele și mărginitele noastre îndeletniciri din anii de acumulare. Dar
cum aceștia, anii de acumulare, nu iau niciodată sfârșit, cel puțin nu pentru omul, cât de cât,
echilibrat, și cum anii de înserare ne-au salutat cu luminile lor piezișe și melancolice, a trebuit să
ne decidem. Am adoptat greu un anume plan și nu bănuiam nici dimensiunile lucrului nostru. Știu
doar atât că m-am ocupat de Antim de-a lungul anilor cu o ciudată pasiune și că mi-am promis mie
însumi să încerc, spre bătrânețe, o monografie consacrată vieții și faptelor sale. Cât am reușit în
strădania mea, în ce măsură cititorul va rămâne mulțumit după lectura ultimei pagini – dacă va
avea curajul să ajungă până acolo – sunt probleme pe care mi le pun cu strângere de inimă și teamă.
De Antim m-am împiedicat, prima dată, în toamna anului 1954. Conduceam de puțină
vreme secția manuscriselor de la Academie și încercam să fac lumină în inventarul fondului de
suluri. Printre numeroasele documente de mari dimensiuni, înfășurate sul, cuprizând anaforale
interminabile de la finele veacului al XVIII-lea sau spițe de neam, cu desfășurarea proprietăților
bieților răzeși și moșeni, am dat peste un text de mai bine de 11 metri lungime, păstrat într-un etui
de aramă, bătut cu ciocanul, al cărui conținut nu l-am putut preciza de la prima vedere. Nu era o
spiță de neam, în accepția diplomatică a cuvântului (înțelegând prin diplomatică disciplina care se
ocupă de studiul documentelor istorice), deși ruloul era împânzit de linii colorate și personaje în
medalion, legate unele de celelalte pin aceste linii și fâșii, care îl apropiau, oarecum, de o spiță de
neam. Cercetându-l pe îndelete, mi-am dat seama că era voba de manuscrisul unui Arbore al lui
Iesei, al unei genealogii ilustrate a lui Iisus Hristos, cum nu mai întâlnisem nici în literatura noastră
și nici în cea străină, atâta câtă cunoaștem la acea dată. Nici o indicație despre autor. Aveam de-a
face cu un original sau cu o copie? ! N-aveam pe cine întreba și nici cine să mă lumineze. L-am
descoperit pe autor după oarecare bătaie de cap: era o copie după Chipurile Vechiului și Noului

1
Testament, al căror original fusese dăruit de Antim lui Constantin Brâncoveanu în anul 1709 și
care se păstrează astăzi la Biblioteca Academiei Ucrainene din Kiev.
Manuscrisul nu fusese publicat în întregime. Ștefan Berechet, care l-a descoperit înainte
de primul război și care l-a prezentat într-un succint articol, cum vom mai arăta, n-a mai avut
posibiltatea cercetării și publicării lui integrale. Între timp, până să primesc știri despre soarta
manuscrisului (socotit pierdut în timpul Revoluției rusești), m-am ocupat de elaborarea
repertoriului copiștilor de manuscrise românești până la anul 1800.
Printre numeroasele manuscrise reținute pentru repertorizare, unul, cu numărul 3 460,
fără titlu și cu primele zece file rău stricate de umezeală, mi-a reținut atenția, la un moment dat.
Ioan Bianu atașase volumului o filă albă cu precizarea conținutului: Cazanii la duminici și
sărbători și cu indicații asupra manierei în care trebuia reparat și legat. Manuscrisul nu era altceva
decât copia cea mai veche a Didahiilor lui Antim. Ciudat mi se pare până astăzi faptul că Ioan
Bianu, care dăduse cea dintâi ediție a Didahiilor, n-a recunoscut textul și nu i-a precizat titlul.
Cercetarea manuscrisului mi-a dat posibilitatea să pun la punct câteva lucruri cu privire
la filiația Didahiilor și mi-a prilejuit, mai apoi, prima lor ediție critică, apărută în 1962.
Și, pentru că sunt la capitolul mărturisirilor și al amintirilor, îmi vine în minte un mic
incident pe care l-am avut cu regretatul profesor J. Byck. Era prin anul 1957 și J. Byck conducea
un colectiv la Institutul de Lingvistică ce se ocupa cu publicarea de vechi texte, după sistema
utilizată de el la editarea Cazaniei lui Varlaam. Pe rol se afla transcrierea Didahiilor, după
manuscrisul de la Căldărușani, și vechiul meu prieten Alecu Georgescu copia de zor, alternând
chirilicele cu litere ale alfabetului latin. L-am pus în gardă asupra celor descoperite și asupra
intențiilor de a elabora o ediție critică după manuscrisul găsit, cel mai vechi și cel mai complet.
Alecu Georgescu l-a înștiințat pe prof. Byck și într-o dimineață mă pomenesc cu el la Bibliotecă.
- Am auzit că ai găsit un manuscris Antim!
- Așa este.
- Să mi-l pui la dispoziție pentru editare!
- Căutați-l și dacă îl puteți identifica sunt obligat să o fac. Precizați-i cota și cereți-l prin
buletin de sală. Eu nu-l ascund. Dar ca să mă constrângeți să renunț la intențiile mele, la lucrul
meu, asta niciodată.
- Păi, atunci să facem ediția împreună.
- Cu plăcere, dar renunțați la sistema de transcriere, cu care eu nu mă pot împăca.

2
 - A, nu! Asta nu! Cum crezi dumneata că aș putea accepta așa ceva! Sistemul folosit de
noi este singurul științific și nu-l pot abandona.
- Atunci nu ne rămâne decât să renunțăm la colaborare.
- Te privește, dar să ne dai manuscrisul!
- Nu pot, tovarășe profesor. Vreau să ies și eu în lume, cu ceva.
- N-ai să ieși.
- Vom vedea.
N-a mai venit pe la mine. Dar, după vreo două săptămâni, Alecu Georgescu a început să
rărească drumurile pe la sala manuscriselor. Uitasem, aproape, incidentul, când mă trezesc cu
Alecu în vizită, să mă vadă
- Ți-am adus și foile copiate după Antim. Poate că-ți vor fi de folos. Noi am renunțat la
ediție.
Nu mi-au slujit la paginile copiate de el, aproape un sfert din manuscris, iar cu profesorul
m-am împăcat, mai apoi. Nu era un paraponisit, chiar dacă avea curiozitățile lui, ca tot omul. Și
apoi nici n-a mai trăit mult. Când i-am oferit ediția de la Academie, mi-a mulțumit și mi-a strâns
mâna. N-a trecut un an și s-a stins.
Paralel cu ediția, lucrasem și studiul despre Chipurile Vechiului și Noului Testament.
Obținusem de la Kiev excelente fotocopii, alb-negru, după întregul manuscris original al lui Antim.
Îl oferisem Editurii Academiei și aceasta îl inclusese în sumarul „Studiilor de bibliologie” sau al
revistei de „Istoria artelor”; nu mai țin minte exact. Când a văzut redactorul respectiv, un oarecare
Pop, mulțimea de sfinți, peste cinci sute, umplând cele o sută treizeci de pagini de comentarii, s-a
speriat în așa măsură, încât a făcut ce-a făcut și l-a scos din plan. Și bine a făcut, fără să vrea. Căci
în toamna anului 1959, ducându-mă, împreună cu un director din administrația Academiei, să
vizităm crescătoria de animale de experiență de la Cernica și abătându-ne pe la mănăstire, conduși
fiind de un călugăr prin muzeul mănăstirii, pe unde nu călcase picior de om de multă vreme, primul
volum pe care l-am deschis, unul mare, in folio, a fost o copie din anul 1847 după Chipurile
Vechiului și Noului Testament, lucrată după ruloul păstrat astăzi la Academie. Am fost atât de
surprins și mi s-a părut coincidența atât de stranie, încât și astăzi, după mai bine de treizeci de ani,
retrăiesc emoția acelor momente.

3
 „Romanoslavica”, excelenta revistă de studii închinate vechii literaturi românești, a avut
mai mult curaj și a publicat Cronograful ilustrat, cum impropriu l-am numit, în 1966, în condiții
tehnice din cele mai bune.
Antim a suscitat interesul cercetărilor contemporani pentru varianta și complexa
moștenire spirituală rămasă de la el. Pe noi ne-a atras prin viața atât de tumultuoasă și prin destinul
atât de tragic, care i-a curmat-o. Ne-a atras intransigența sa în raporturile pe care le-a avut cu lumea
din jur, atât de înclinată spre intrigă și minciună. L-am admirat pentru spiritul de sacrificiu și
datoria întotdeauna împlinită. I-am înțeles singurătatea și i-am intuit dorul după locurile natale. A
fost un suflet fierbinte și clocotitor. Mare orator și mare păstor, ar fi putut fi tot atât de mare om
politic, dacă destinul l-ar fi împins pe culmile vieții laice.
Antim rămâne un caz singular în istoria noastră. El este, într-un fel, și produsul epocii în
care a trăit. În altă vreme, sub un alt domn, n-ar fi prins rădăcini adânci și nu s-ar fi dezvoltat.
Brâncoveanu a avut nevoie de el, i-a sondat adâncimile și n-a greșit ridicându-l urmaș al lui
Teodosie de Veștem. Brâncoveanu, ca și Antim, era un om mândru; mai mult decât Antim, era
vanitos. Dar n-a îndrăznit să se atingă de mantia și sfințenia lui, atunci când mitropolitul i s-a
dezvăluit hain. Celălalt însă, Mavrocordat, care-și inaugurase domnia în Moldova, bătându-i pe
boierii de țară la tălpi, n-a avut nimic din teama de a greși și nici din puterea de a ierta a
Brâncoveanului. Brutal, desprins cu totul de năzuințele neamului peste care a fost pus să
domnească, slugă supusă turbanului verde de la Istanbul, simțindu-se urât de familiile boierești cu
simțăminte patriotice, Nicolae Mavrocordat a putut hotărî moartea lui Antim, dar n-a putut stinge
amintirea marelui ierarh.
*
Se obișnuișnuiește adesea în lucrările monografice să se consacre dacă nu un capitol,
măcar câteva pagini istoricului subiectului abordat. Este cât se poate de firesc să se procedeze așa,
de vreme ce nimic nu începe cu noi și de vreme ce alții, înaintea noastră, au tras prima brazdă în
ogorul, nu întotdeauna roditor, al cercetării. Dacă au existat prodromiți - și în cazul lui Antim
numărul lor este destul de mare -, cuviincios este să le subliniem meritele sau să le punctăm
încercările.
Este interesant de observat că demiterea lui din scaunul de mitropolit, însoțită de
caterisirea și afurisenia aruncate de Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia ecumenică, sub
jurisdicția căreia se afla Mitropolia Țării Românești, n-au fost ținute în seamă, decenii de-a rândul,

4
nici măcar de vârfurile cele mai înalte ale clerului, necum de poporul de rând, conștient de
nedreptatea și crima ce fuseseră săvârșite.
Așa se explică faptul că numele său n-a fost șters din lista mitropoliților Țării Românești1,
listă făcută nu din rațiuni istorice, pentru a stabili succesiunea lor în scaun, ci pentru a fi pomeniți
la pregătirea tainelor, la proscomedie. Așa se face că la numai câțiva ani de la moarte, îl întâlnim
pe cel dintâi om preocupat de Antim și de moștenirea operei sale. Este vorba de popa Stanciu, de
la Biserica Tuturor Sfinților, preot de mir, nu călugăr, la altarul fostei Mănăstiri Antim.
Popa Stanciu rămâne o figură interesantă a vechiului scris românesc. Îl cunoaștem ca pe
un mare grămătic, creator de școală de copiști, el însuși autor a nu mai puțin de 14 volume copiate,
toate de mari dimensiuni, într-o excepțional de aleasă grafie2. Mai mult, nouă dintre manuscrisele
copiate sunt cronici muntenești, ale Moldovei și... ale domniei lui Nicolae Mavrocordat.
Manuscrisele sunt datate 1722-1725. Dar, la această vreme, el era om bătrân sau, în orice caz, spre
anii senectuții, căci un cirac de al său, Efrem grămăticul, la care ne vom mai referi, îl numește într-
o însemnare din 1724 „moș popa Stanciu”3.
Acest popă Stanciu a fost, după toate elementele paleografice, ucenic la școala de
grămătici de pe lângă Biserica Sf. Gheorghe-Vechi4, a ajuns preot la Mănăstirea Antim, devenită
biserică de mahala după moartea ctitorului, și a continuat tradițiile școlii amintite de grămătici.
Deținător sau numai împrumutător al manuscrisului original al Didahiilor, el cere lui Efrem
grămăticul să-i efectueze o copie după original, ceea ce „ucenicul”, cum se numește pe sine,
execută cu interes și, sperăm cu fidelitate în anii 1722-1724, la numai 6-7 ani de la dispariția
mitropolitului. Această copie a lui Efrem a stat la baza tuturor exemplarelor cunoscute astăzi, cel
puțin nouă la număr, toate din veacul al XVIII-lea, cele mai numeroase din prima jumătate.
Popa Stanciu l-a auzit predicând pe Antim, și avea motive să credem că a fost unul dintre
marii săi admiratori. Altfel n-ar fi încălcat asprele legi ecleziastice, difuzând opera unui vrăjitor și
a unui răzvrătit, cum l-a caracterizat pe Antim grammata patriarhală de condamnare. Pe de altă
parte, însăși difuzarea predicilor sale atestă opoziția clerului românesc față de măsura samavolnică
de caterisire a Constantinopolului. Mai mult, două din operele sale de îndrumare a clerului, de care

1
Cf., spre exemplu, mss. 3722 de la Biblioteca Academiei (Pomelnicul Mănăstirii Câmpulung).
2
Manuscrisele de la Academie lucrate de el sunt înregistrate la G. ȘTREMPEL, Copiști de manuscrise românești
până la 1800, vol. I, Editura Academiei, București, 1959, pp. 224-227.
3
G. ȘTREMPEL, Copiști de manuscrise.., p.63.
4
Cf. Gh. NEDIOGLU, Cea mai veche școală românească cu caracter statornic (Școala de la Sf. Gheorghe Vechiu),
București, 1913.

5
ne vom ocupa mai pe larg la locul potrivit: Învățătură bisericească5, tipărită la Târgoviște, în 1710,
și Capete de poruncă6, tipărită tot acolo, în 1714, au fost reeditate (prima de două ori, în 1741 și
1774, cealaltă în 1775) și folosite multe decenii după moartea lui Antim7. Ba, în ediția din 1741 a
Învățăturii, se precizează limpede: Învățătură bisericească a vlădicăi Antim. Nici vorbă, deci, ca
Antim să fie uitat sau socotit altfel decât ceea ce a fost: cel mai ales dintre îndrumătorii eclesiei
Țării Românești.
După 1775 însă, opera și numele său sunt pomenite din ce în ce mai rar, pentru ca în prima
jumătate a veacului al XIX-lea, cu excepția copiei din Cronograful ilustat de la Cernica, să nu se
mai amintească de existența sa.
Și cu aceasta intrăm în dezgroparea și cercetarea operei sale de către filologi și istorici,
care începe pe la 1855 cu Cipariu și continuă până astăzi.
Într-adevăr, Timotei Cipariu, întocmind lista mitropoliților Țării Românești (după
Condica Sfântă, de care va fi vorba ceva mai târziu), se oprește asupra lui Antim cu precizări
privitoare la originea sa georgiană și la sfârșitul său8. Câțiva ani mai târziu, la 1861-1862, este
rândul lui Al. Odobescu să evoce personalitatea egumenului și tipografului de la Snagov9.
Interesantă prezentare îi face mai apoi profesorul de seminar I. D. Petrescu într-o lucrare consacrată
istoriei bisericii românești10, unde numeroase pagini din cuprinsul modestei cărți sunt pline de
elogii aduse amintirii lui Antim, ce nu sunt depășite decât de erorile cu privire la originea sa.
Date destul de exacte furnizează și E. Golubinski, profesor la Facultatea de teologie din
Moscova, într-o scurtă istorie a bisericii române (de ce au trebuit străinii să ne scrie istoria
bisericească, având noi destui arhierei învățați, n-am putut pricepe niciodată), tradusă mai apoi în
românește11.

5
Cf. Ioan BIANU, Nerva HODOȘ, Bibliografia românească veche, I, București, 1903, p. 481 (în continuare se va
cita BRV).
6
BRV, I, p. 492.
7
BRV, II, p. 54, 206 și 210.
8
Timotei CIPARIU, Acte și fragmente latine românești pentru istoria bisericii române, mai ales unite, Blaj, 1855, p.
226.
9
Cf. Al. ODOBESCU, ”Despre unele manuscrise și cărți tipărite, aflate în Mănăstirea Bistrița”, în Revista română
pentru științe, litere și arte, I (1861), p. 823. Retipărit în Opere, II, text critic, variante și note de Marta Anineanu și
Virgil Cândea, Editura Academiei, București, 1967, pp. 157-158; Al. ODOBESCU,” Câteva ore la Snagov”, în Revista
română, II (1862), pp. 351-405, și retipărit în Opere, II, pp. 191-236. Vezi în special, pp. 233-234.
10
I. D. PETRESCU, Mitropoliele Tierrei, București, 1870.
11
E. GOLUBINSKI, Privire scurtă asupra historiei bisericei româno-ortodoxă, tradusă de Ioan Caracicoveanu, Iași,
1879.

6
 Câțiva ani mai târziu, între 1884-1886, sunt publicate de către Ghenadie Enăceanu,
învățatul arhiereu moldovean, ajuns episcop de Râmnic, unele documente fundamentale cu privire
la Antim, comentate de el cu multă atenție, chiar dacă concluziile sale n-au rămas întru totul
valabile12. La această dată, știrile relative la Antim erau suficient de numeroase pentru a se încerca
o conturare monografică a personalității sale. Într-adevăr, în același an, 1886, apar trei studii
consacrate vieții și operei lui Antim Ivireanul și este publicată opera sa capitală, Didahiile.
I-a fost menit lui Antim, fabricant de cărți, ca un bibliotecar (Ioan Bianu) să-i îngrijească
cea dintâi ediție, după descoperirea unui manuscris al predicilor. În prefața de două pagini, Ioan
Bianu povestește cum s-au petrecut lucrurile. Învățatul episcop de Roman, Melhisedec Ștefănescu,
membru al Academiei Române, a găsit, în anul 1871, în vasta bibliotecă a lui Dionisie Romano,
episcopul Buzăului, un manuscris al predicilor, copiat la 1781 de către un arhimadrit de la
Mănăstirea Dealu, Grigore13. Melhisedec a trecut sub tăcere descoperirea respectivă, mulți ani.
Abia în primăvara anului 1886 l-a prezentat într-o ședință la Academie14 și a cerut înaltului for
publicarea manuscrisului. Lucrul a fost acceptat „cu bucurie”, zice Bianu, iar D. A. Sturdza,
secretarul general al Academiei, care era și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, a inclus
cheltuielile de tipărire în bugetul ministerului. În toamnă, cartea era apărută. De remarcat în mod
deosebit faptul că în fruntea didahiilor, după prefață, a fost așezat cel dintâi studiu biografic asupra
lui Antim, scris de Melhisedec, studiu care, deși trădează în autor un bun cunoscător al izvoarelor,
un om bine informat, păcătuiește prin lipsa totală de trimitere la documentele cercetate, mai ales
când afirmațiile sale vin în contradicție flagrantă cu cele ale altor cercetători.
Prima „carte” consacrată lui Antim, în același an, dar care se referă la studiul lui
Melhisedec, criticând, cu toată deferența, afirmațiile nebazate pe documente ale episcopului de

12
Mai întâi, ”Condica Sântă a Mitropoliei Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884), pp. 161-176,
241-254, 321-334, 393-409, 625-642, 713-732, 809-829 (cu privire specială la Antim), pp. 905-924; IX (1885), pp.
28-41, 89-104, 177-189, 237-251, 397-412, 457-466, 649-662, 745-767, 841-861; X (1886), pp. 5-20, 67-81, 131-
152, 207-223, 303-323, 487-507, 567-580, 663-686, 759-778 și republicată, în volum separat, la București, în anul
1886. Apoi, ”Așezământul Mănăstirii Antim”, publicat în aceeași prestigioasă revistă, cu apariție neîntreruptă până
astăzi, în anul IX (1885), pp. 163-168, 211-229. Oricât de dreaptă ar fi critica adusă de către Demostene Russo lui
Ghenadie Enăceanu (în Scrieri istorice greco-române, opera postume, publicate sub îngrijirea lui C.C. Giurescu, de
Ariadna CAMARIANO și Nestor CAMARIANO, tomul I, București, 1939, pp. 249-252) pentru gravele scăpări de
lectură și traducere la editarea Condicii, aceasta a adus multe servicii cercetării. Condica n-a mai fost reeditată, deși
D. Russo a deținut în biblioteca sa originalul manuscrisului, pe care l-a lăsat moștenire nepoților, de la care l-a
achiziționat Biblioteca Academiei în ultimii ani.
13
Cf. I. BIANU și R. CARACAȘ, Catalogul manuscriselor românești, II, București, 1913, pp. 268-270. O cercetare
mai amănunțită a manuscrisului în: Antim Ivireanul, Predici, ediție critic, studiu introductiv și glosar de G. Ștrempel,
Editura Academiei, București, 1962, pp. 40-42.
14
Cf. Analele Academiei Române, s. II. t. VIII (1886), pp. 80-81, 115, 158, 171, 172.

7
Roman, este aceea a lui Ștefan Dinulescu intitulată: Vieața și activitatea mitropolitului Țerei
Românești Antim Ivireanul (1708-1716). Publicată mai întâi în Candela, foaie bisericească literară,
Cernăuți, V (1886), p. 401-410, 478-492, 544-556, 608-620, 673-691, 725-757, și în același an,
separat, cartea lui Ștefan Dinulescu poate fi socotită, pentru acea vreme, o excelentă și entuziastă
pledoarie pentru cunoașterea și reabilitarea personalității lui Antim. Întocmită într-o riguroasă
ținută științifică, utilizând un bogat material documentar, supus unei critici serioase, cartea acestui
activ personaj, avocat și profesor, surprinde plăcut și astăzi prin bogăția informațiilor utilizate și
prin acuratețea stilului.
Când cartea lui Dinulescu se tipărea, un autentic cercetător, Émile Picot, profesor de limba
română la Școala de limbi orientale de la Paris, fost secretar al lui Carol I, pe când acesta era numai
domnitor, făcea să apară: Notice biographique et bibliographique sur l’imprimeur Anthime d’Ivir,
publicată în Norveaux mélanges orientaux, Paris, 1886, p. 513-560. Studiul este elogios comentat
de către Ștefan Dinulescu, la p. 67-73, și pe bună dreptate, căci în el se stabilește, pentru prima
dată, aproape întreaga activitate tipografică a lui Antim, în afara unei corecte precizări a
momentelor esențiale din viața mitropolitului.
Întâmplarea face ca, un an mai târziu, în vara lui 1887, Constantin Erbiceanu, și el
membru al Academiei, să facă o vizită la Mănăstirea Căldărușani, și cercetând biblioteca mănăstirii
să găsească, cum singur măturisește, „însuși originalul Didahiilor, așa cum ele au eșit din pana
învățatului Mitropolit Ivireanul”. Lucrurile s-au amplificat cu descoperirea de către Erbiceanu a
altor „manuscrise autografe” Antim, precum și cu descoperirea unui al doilea volum al Didahiilor
de către episcopul Melhisedec. Dintr-o dată numele lui Antim circulă printre istorici și filologi,
figura lui capătă contur de mare patriot, păstor și orator. Iar Dimitrie Sturdza, cu aceeași înțelegere
și entuziasm, arătate la găsirea manuscrisului Deleanu, dispune publicarea în anii 1888 și 1889 a
celor două volume „autografe” Antim. Nu vom relua aici, bineînțeles, în ce a constat greșeala celor
doi învățați cu privire la manuscrisele respective. Nici unul dintre ele nu era autograf. Am precizat
lucrurile în introducerea la ediția Predicilor din 196215. Dar vom aminti că timp de trei sferturi de
veac manuscrisul 549 de la Academie, găsit la Căldărușani, a fost socotit autograful Didahiilor.
Cât privește manuscrisul al doilea de predici atribuite lui Antim16, s-a constatat, la puțini ani după

A se vedea ediția noastră de Predici, pp. 42-47, precum și nota 3 de la p. 31 a aceleași ediții.
15
16
Păstrat și el în fondul de manuscrise românești de la Biblioteca Academiei Române sub nr. 525. Cf. BIANU-
CARACAȘ, Catalog, II, pp. 270-273.

8
editarea lui din 1889, că nu aparținea mitropolitului și că era vorba pur și simplu de o culegere
omiletică, ce includea doar o singură cuvântare autentică a Ivireanului.
În ediția lui C. Erbiceanu, precedată de o prefață de trei pagini, în care este dezvăluită
descoperirea manuscrisului de la Căldărușani și de o prezentare a manuscriselor lui Antim, așa
cum le considera editorul, este redată, fără nici o modificare, și biografia schițată de Melhisedec.
Cât privește volumul al doilea de Didahii, el ne interesează numai prin prefața lui Melhisedec, în
care sunt dezbătute elementele ce pledau – în concepția sa – pentru atribuirea manuscriselor găsite,
ca aparținând lui Antim, și prin oarecare considerații cu privire la calitățile oratorice ale marelui
mitropolit. Inexacte s-au dovedit părerile sale și cu privire la influențele exercitate de Ilie Miniat
asupra lui Antim.
Doi din cei trei cercetători entuziaști amintiți, Bianu și Melhisedec, nu se vor mai ocupa
de Antim. C. Erbiceanu însă va continua investigațiile în opera mitropolitului, publicându-și
concluziile în nu mai puțin de șase studii, toate apărute în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
între anii 1888-189417.
Pe baza materialelor documentare scoase la iveală și publicate și-a putut alcătui I.
Bădulescu în 1893 o teză de licență18, care, dacă nu aduce lucruri noi, are meritul de a fi utilizat
cu prudență toate datele cunoscute despre Antim, până la anul apariției, în special cele furnizate
de episcopul Melhisedec și de prof. Constantin Erbiceanu, ultimul fiind președintele comisiei de
apreciere a tezei.
În 1895, prof. I. Cornoi de la Facultatea de Teologie îngrijește o ediție modestă cu extrase
din Predici, inclusiv cu omilii din manuscrisul găsit de Melhisedec, căreia îi adaugă o mică
biografie, mult inferioară celei a lui Ștefan Dinulescu19. Era o ediție ce se adresa cadrelor
ecleziastice, școlarilor și unui public foarte larg, care, cu tot caracterul său de popularizare (sau
poate tocmai pentru aceea) a fost retipărită în aceeași formă și cu același număr de pagini câțiva
ani mai târziu, în 1908.

17
Este vorba de: ”Descoperirea manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul”, în BOR, XI (1888), nr. 12, pp. 1019-
1030; ”Maximile și sentințele lui Antim Ivireanu,” în BOR, XIV (1890-1891), pp. 333-355; ”Un document de la
mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanu”, în BOR, XV (1891-1892), pp. 60-64; ”Cel întâi „Octoih”imprimat în
Valahia în românește”, în BOR, XVI (1892-1893), pp. 800-804; ”Învățătură bisericească a vlădicăi Antim”, în BOR,
(1892-1893), pp. 769-785 și XVII (1893-1894), pp. 129-146 și 225-242; ”Antologiu de Antim Ivireanu”, în BOR,
XVII (1893-1894), pp. 418-427.
18
Cf. I. BĂDULESCU, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), București, 1893, XVI+177 pag.+1
pl. (Universitatea din București, Fac. de Teologie, teză de licență).
19
Antim Ivireanul. Din didahiile ținute la Mitropolia din București, Notițe biografice de dr. I. Cornoi, București, 1895,
237 pag.

9
 O excelentă monografie a lăsat posterității N. Dobrescu, profesor de istoria bisericii
române de la Facultatea de Teologie din București, în ciuda prezentării modeste din colecția
Biblioteca Societății „Steaua” în care a fost tipărită în anul 191020. Toate aspectele vieții și
activității lui Antim au fost tratate, de la originea sa georgiană și venirea în țară și până la opera sa
de asanare spirituală a neamului, patriotismul și sfârșitul său tragic.
Până la primul război mondial, mai sunt de consemnat cele două ediții de predici: cea dată
de N. Iorga în 1911 și cea a lui Petre V. Haneș în 1915. Tipăritura de la Văleni este o broșură cu
selecții din opera oratorică a mitropolitului21. Ca și Erbiceanu și Cornoi, N. Iorga ignoră activitatea
bisericească desfășurată de Antim la Târgoviște. Or, este știut că mitropolitul a predicat în
amândouă capitalele țării, nu numai la București. Mai mult, N. Iorga neglijează și anul urcării lui
Antim în scaunul mitropolitan, 1708, care coincide cu începutul oratoriei ce ni s-a păstrat.
Ediția lui Haneș a rămas însă cea mai bună, până la apariția edițiilor critice din anii 1962
și 197222. Textul, corect redat după manuscrisul de la Căldărușani, a fost precedat de un foarte
sistematic studiu introductiv, care anunța pe remarcabilul istoric literar de mai târziu, care a fost
Petre Haneș.
În vara anului 1916, Sinodul a hotărât comemorarea a 200 de ani de la moartea lui Antim,
la un nivel foarte înalt. Se preconiza elaborarea unei monografii complete, în care să se facă și
analiza operei sale omiletice. Mitropolitul primat s-a adresat Academiei Române, invitând-o să
participe la reușita acelei manifestări, iar plenul academic, întrunit în ședința din 3 iunie 1916, a
desemnat pe N. Iorga și pe D. Onciul ca delegați 23. Dar, câteva săptămâni mai târziu, România
intrând în război, comemorarea n-a putut avea loc.
Între cele două războaie au fost puține studiile relative la Antim și nici o ediție din operă.
De subliniat doar observațiile lui Ștefan Berechet pe marginea Chipurilor Vechiului și Noului

20
Cf. N. DOBRESCU, Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, București, 1910, 120 p.
21
Predicile ținute la Mitropolia din București de Antim Ivireanul, 1709-1716, Prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,
1911, IV + 86 p.
22
Antim Ivireanul, Predici. Cu o prefață și indice de cuvinte de Petre V. Haneș, Editura Minerva, București, 1915,
LIII + 256 p.
23
Relatarea în Analele Academiei Române, s. II, tom. XXXIX (1916-1919), p. 4.

10
Testament24, descoperit la Kiev înainte de 191025, precum și studiile fundamentale ale lui N. Iorga
cu privire la patriotismul și sfârșitul lui Antim26.
Adevărata explozie de studii ivireniene a început la noi cu prilejul comemorării a 240 de
ani de la moartea lui Antim și a continuat până la 1975, perioadă de timp în care a avut loc ( în
1966) și ridicarea anatemei aruncate asupra lui de către Patriarhia ecumenică.
În 1956, două numere din „Bis. Ort. Rom.”, 8 și 9, au fost ocupate exclusiv de studii
consacrate lui Antim, ieșite de sub pana unor cercetători de prestigiu, cum sunt: Damian P. Bogdan,
Victor Brătulescu, Al. I. Ciurea, Teodor Popescu, I. Rămureanu, N. Șerbănescu și cuprizând
fațetele principale ale vieții și operei sale. Celelalte reviste de profil ale bisericii tradiționale
românești au secondat revista oficială.
În anul 1966, „Bis. Ort. Rom”, a inclus în sumarul numerelor 9-10 articole și studii cu
privire la Antim. Și de data aceasta, revistele mitropoliilor s-au aliniat aceleași pomeniri. În special
„Mitropolia Olteniei”, prin pana învățaților Gabriel Cocora, mitropolitul Firmilian, Virgil Molin,
Emil Nedelescu, A. Sacerdoțeanu, N. Șerbănescu, a adus contribuții serioase la cercetarea
moștenirii sale.
Interesante puncte de vedere cu privire la orientarea politică a lui Antim Ivireanul, cu
privire la patriotismul său, preluate și de noi, pe care le vom sublinia la locul potrivit ne-au dat:
prof. Al. Elian, Ilie Georgescu, T. Bodogae, D. Belu, Mircea Păcurariu, Horia Constantinescu ș. a.
Alte reviste științifice, precum și presa noastră din capitală și provincie i-au consacrat lui Antim
articole comemorative în anii 1956 și 1966, iar secțiile unite de istorie și literatură ale Academiei
Române au omagiat într-o sesiune de comunicări personalitatea marelui învățat și patriot27. Tot în
această perioadă de timp, 1962-1972, au apărut cele două ediții critice cu scrierile lui Antim,
îngrijite de noi, precum și studiul asupra Cronografului ilustrat.
N-au lipsit nici monografiile. După modesta broșură a lui Teodor Cerbuleț28, care
precizează anul 1650 ca an al nașterii lui Antim, așa, la întâmplare, Radu Albala ne-a dat o carte

24
Ștefan BERECHET, Documente slave de prin arhivele ruse, București, 1920, pp. 17-26. Cf. același, ”Un manuscris
de zugrăveală al mitropolitului Antim”, în Comisiunea monumentelor istorice, Chișinău, Anuar II (1929), pp. 125-
135.
25
Cf. N. DOBRESCU, Viața și faptele lui Antim Ivireanul.., p. 82.
26
N. IORGA, ”Mitropolitul Antin Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii sale”, în BOR, LII (1934),
nr. 11-12, pp. 721-725; N. IORGA, ”Între Antim și Mitrofan, mitropoliții Țării Românești”, în BOR, LIII (1935), nr.
1-2, p. 1-5 și nr. 3-4, pp. 113-117; N. IORGA,”Despre uciderea mitropolitului Antim”, în BOR, LIII (1935), nr. 5-6,
p. 225; N. IORGA, ”Despre Antim Ivireanul”, în BOR, LV (1937), nr. 11-12, pp. 609-623.
27
Comunicările au fost publicate în numărul centenar din Analele Academiei R.S. România, pp. 663-688.
28
Cf. Teodor CERBULEȚ, Antim Ivireanul (1650-1716), București, 1939, 32 p. (Colecția „Cunoștințe folositoare”).

11
frumos scrisă ce se adresa tineretului, bine documentată și ușor de parcurs29. În sfârșit și o analiză
stilistică, savant făcută Didahiilor, care ne ajută, odată mai mult, să subliniem rolul pe care l-a
ocupat Antim în elocința și creația literară românească30.
Peste hotare, regretatul profesor Mario Ruffini, un prieten al românilor, a evocat în pagini
pline de adâncă cunoaștere a istoriei epocii brâncovenești, figura aproape legendară a priceputului
tipograf și artist, utilizând în bună măsură studiile și articolele apărute în țară31.
Cât privește pământul de baștină, Gruzia, aceasta a avut în Fanny Djindjihașvili o harnică
și entuziastă cercetătoare a trecutului și faptelor celui care, reimplantat în pământul și spiritul
românesc, nu și-a uitat niciodată neamul de frumoși georgieni. A beneficiat copios de ajutorul
cercetătorilor români și a dat o meritorie monografie în rusește32.Mai puțin reușită a fost încercarea
sa de a scrie și a tipări o carte despre Antim în limba română33. Nu pentru că cercetătoarea n-ar ști
românește; știe și încă foarte bine, ci pentru că a lucrat în grabă și a tratat subiectul superficial.
Editura ieșeană, blândă și generoasă, a publicat, totuși, cartea, prefațată de Virgil Cândea, fără să
aducă cu aceasta nimic nou în valorificarea documentelor relative la Antim și fără să mărească
prin apariție prestigiul autoarei și nici pe acela al editurii respective; dimpotrivă.
Având la îndemână un material informativ bogat, beneficiind de o bibliografie atât de
largă, datorită multor condeie de prestigiu s-ar părea că nu este deloc greu de alcătuit un monument
de laudă și recunoștință lui Antim. Lucrurile nu ni se par însă deloc simple. Nu este ușor să scrii și
să restitui, totodată, fiecărui cercetător ceea ce îi aparține. Și totuși, numai așa se va putea scrie
această modestă carte, închinată unui om care a luminat o epocă și care a purtat până la moarte în
sufletul său nădejdile spre mai bine ale neamului care l-a adoptat.

29
Radu ALBALA, Antim Ivireanul și vremea lui, București, 1962, Editura Tineretului ( Colecția „Oameni de seamă”),
207 p.+10 pl.
30
Cf. Eugen NEGRICI, Antim logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971, 262 p.
31
Cf. Mario RUFFINI, Il metropolita valacco Antim Ivireanul în Oikoumenikon, 1966, vol. III, p. 357-398 (și extras).
32
Fanny DJINDJIHAȘVILY, Antimoz Ivirieli, Tbilisi, 1967, 138 p.
33
Idem, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982, 131 p.

12
 ORIGINEA.
VIAȚA LUI ANTIM IVIREANUL PÂNĂ
LA VENIREA ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

Pământul dintre Marea Neagră și Marea Caspică, în care s-a născut Antim, este de fapt
un platou mărginit la nord de un imens lanț muntos de origine vulcanică, ce depășește, nu odată,
cu vârfurile 5000 de metri. Sunt Munții Caucaz, peste care mi-a fost dat să zbor de două ori,
mergând de la Moscova, în cautarea leagănului rătăcitorului Andrei. Drumuri de prisos. În ce
arhive de epocă aș fi putut cerceta începuturile lui, când asemenea instituții nu existau în acea
vreme în tot răsăritul, necum într-o amărâtă de țară ca Georgia, pământ de răfuieli între statele
mari, învecinate?!
Gruzia, denumire dată de ruși, ocupă jumătatea de apus a acestui pământ lat cam de 600
km, dintre cele două mări. Coastele răsăritene ale Mării Negre, cu climatul mediteranean, fac parte
din pământul Republicii Gruzine. Dar spre sud-est, spun oamenii, ei stăpânesc teritorii ce
aparțineau în trecut Armeniei. Aceasta, redusă azi la întinderi stâncoase de bazalt și andezit, a fost
constrânsă să-i orienteze economia spre industria de mari finețuri, care a făcut-o celebră în întreaga
lume. Jumătatea răsăriteană, de la granița Gruziei și până în Marea Caspică formează Republica
Azerbaidjană.
Mitologia grecească povestește că o expediție a corăbiei Argo, sub conducerea lui Iason,
ar fi debarcat aici, în țara ce se chema Colchida, în căutarea berbecului cu lână de aur, care salvase
de la pieire copiii Nefelei, zeița norilor.
Pe acest pământ al legendarei Colchide a luat ființă o foarte veche cultură, amintită de
istoricii antichității. Dar i-a fost dat acestui teritoriu dintre mări, Iveriei, așezat ca și pământul
românesc în calea răutăților, să devină, încă din epoca romană, ca și Armenia, arenă de lupte, cu
tot cortegiul de distrugeri și pustiiri. În prima jumătate a veacului I î.d.H., Pompei cel Mare străbate
Iveria în urmărirea lui Mitridate, regele Pontului. În timpul numeroaselor campanii ale lui Traian
împotriva parților, de la începutul veacului al II-lea după Hristos, Iveria, din nou teatru de război,
cade sub influență romană, acceptând supremația acestora. Războaiele romanilor și apoi ale
bizantinilor împotriva parților, nu întotdeauna încununate de succes, au prins, bineînțeles, și acele
locuri, croite parcă înadins cu văi adânci și prăpăstioase, propice infiltrărilor de armate, greu de
urmărit.

13
 Foarte devreme, prin veacurile IV și V, Iveria adoptă creștinismul, sub formele lui
ortodoxe, respingând toate ereziile care au bântuit răsăritul creștin în epoca lui de începuturi.
Numeroase mănăstiri din acele îndepărtate vremuri, toate construite din bazalt, cu cupolele lor
specifice, aproape identice cu cele armene, se văd încă, ici și colo, pe platourile înverzite de la vest
de Tbilisi. Stăpânite adesea de împărații bizantini, iverii au făcut front comun cu aceștia împotriva
perșilor, vrăjmașii lor de totdeauna. Chosroes a fost învins cu greu de către Iustinian, între anii
551-554, în încercările perșilor de a-și întinde stăpânirea asupra Georgiei. Mai târziu, pericolele
vor venii din partea chazarilor, de la nord de Caucaz, opriți lângă Tiflis în 625 de către împăratul
Heraclius și asociați împotriva perșilor. Mai apoi, pericolul arab, care a lovit crunt provinciile
bizantine din Asia Mică, s-a resimțit și în Georgia, unde principii de sub suzeranitatea bizantină n-
au putut face față atacurilor impetuoase ale adepților noii religii, propagată cu sabia. Islamismul a
fost impus mai întâi în părțile răsăritene ale regiunii Caucaz, apoi și în Georgia. Aceasta a
beneficiat, se pare, de un regim ceva mai blând decât părțile caucaziene dinspre Caspica.
După anul 860, califi arabi care stăpâneau peste Georgia slăbind, aceasta a reluat
legăturile cu Imperiul bizantin. Dar acest imperiu, mai mult cu numele, în mare criză financiară, a
nemulțumit principii georgiene cu veșnicile lor cereri de bani. O expediție bizantină împotriva
regelui George (primul dintr-o suită de 13 regi cu acest nume, care se pare că a dat numele țării și
care a domnit de la 1014 la 1027) s-a terminat cu un eșec total. Bucuria păcii, care le dădea mari
speranțe, n-a fost de lungă durată. Turcii seldgiucizi, ocupând Persia, i-au forțat pe regii Georgiei
să li se supună și să accepte pe pământul lor populații turcomane, strămutate din alte regiuni. Cu
principele David, care s-a urcat pe tron în 1089, începe însă perioada de aur a istoriei georgiene.
Mahomedanii sunt alungați din țară, turcii înfrânți, granițele țării împinse până la Trapezunt,
Armenia ocupată (armenii făcuseră incursiuni în Georgia) și capitala lor, Ani, cucerită. După o
suită de domnii vrednice, încheiate cu aceea a reginei Tamara, moartă în anul 1253, au urmat secole
de necazuri și frământări, de robii și distrugeri. Mai întâi invaziile lui Gingis han care a pus
stăpânire pe Georgia; apoi cele ale crudului Timur Lenk, care au amenințat însăși existența
poporului georgian.
A mai urmat o scurtă perioadă de asanare internă, de reviriment politic la începutul
veacului al XV-lea, sub principii George al VII-lea și Alexandru I. Dar acesta din urmă, împărțind
regatul între cei trei fii, în 1424, și împărțind Georgia în cele patru provincii clasice: Karthli,
Kakheti, Imerethi și Samțhe-Saathabago, i-a slăbit rezistența. Rând pe rând, provinciile au căzut

14
sub influența persană și turcească și s-au găsit în pericol de a-și pierde identitatea religioasă și
națională.
Aceasta a făcut ca pe la mijlocul secolului al XVI-lea, georgienii să intre în legătură cu
rușii, care, sub Ivan cel Groaznic, ajunseseră până la poalele Caucazului, și să le ceară sprijin
împotriva perșilor și a turcilor, ai căror vasali deveniseră, în funcție de reușita în războaie a unora
sau a altora. Războaiele se purtau pe teritoriul Georgiei, iar locuitorii ei, bărbați, femei și copii,
erau luați și vânduți ca sclavi în târgurile din Constantinopol și Alexandria Egiptului. Erau la mare
preț, căci georgienii erau voinici, iar femeile de o excepțională frumusețe. Turcii numeau Georgia,
Gurgistan ceea ce s-ar traduce prin Țara sclavilor.
Aceasta era starea de lucruri din Georgia când a venit pe lume Antim. Țară prădată,
secuită, cu locuitorii duși în robie, amenințată cu totala împrăștiere a populației, până la dispariția
de pe hartă.
Rușii se mișcau greu. Abia sub Romanovi și-au asumat pretenții teritoriale dincolo de
Caucaz și au început acțiuni armate împotriva perșilor sau a cazâlbașilor, cum îi numește Neculce
în cronica sa. După 1750, influența rusă în Georgia este din ce în ce mai mare. Ea crește în vremea
Ecaterinei și ajunge la culme sub Alexandru I. În 1802, în urma unor teribile crize interne suvernite
în timpul ultimului George, un imbecil cu numărul XIII, mort în 1800, și a urmașului acestuia,
David ( și acesta ultimul cu acest nume), anumiți nobili georgieni au cerut Petersburgului anexarea
Georgiei la imperiu. Prin tratatul de pace ruso-persan din 24 octombrie 1813, Persia recunoaște,
printre altele, alipirea Georgiei la Rusia. Cu aceasta necazurile au luat sfârșit1; evident necazurile
cu islamicii, nu și cu rușii.
Am stăruit puțin asupra istoriei țării de naștere a lui Antim, pentru a încerca să intuim
spiritual, psihologia, temperamentul său, chintesență a unui popor care în îndelungata lui existență
a avut prea puține ceasuri de pace și bucurii, dar care, de nenumărate ori, amenințat cu dispariția,
a găsit resursele necesare reînvierii, luptei și supraviețuirii. Ca toți din neamul său, Antim a fost
un luptător de rasă, un om mândru pe care nu l-a putut îngenunchia nimeni. Înzestrat de la natură

1
Ne-am slujit în schițarea istoriei ivirene, în afara unor lucrări generale sau de strictă cronologie, de două cărți vechi,
dar excelent scrise: cea lui M. Klaproth, Tableau historique, géographique ethnographique et politique du Caucase
et des provinces limitrophes, entre la Russie et la Perse, Paris-Leipzig, 1827 și Histoire de la Géorgie depuis
l’antiquité jusqu’au XIX siècle, traduite du géorgien par M. Brosset, membre de l’Académie Impériale des Sciences,
St. Pétersbourg, 1856.

15
cu toate darurile, el a știut să le cultive, asemenea slugii credincioase și să le pună în slujba
poporului care l-a adoptat ca fiu și l-a acceptat ca arhiereu.
*
Părerile cu privire la originea lui Antim, de la venirea lui în Țara Românească și până
astăzi, au fost din cele mai variate și mai curioase, deși documentele contemporane și mărturisirile
personale erau suficient de categorice , ca să nu lase loc îndoielilor și comentariilor. Cele mai multe
dintre date, este drept, îl consideră pe Antim de origine georgiană, iveriană, caucaziană. Astfel,
Michel Le Quien, în interesanta lucrare, în patru volume, privitoare la orientul creștin, apărută la
Paris, în 1740, vorbind despre Mitropolia de la Târgoviște și despre Antim, subliniază excepționala
sa activitate tipografică, precum și erudiția, care l-a impus în scaunul de prim arhiereu al țării, după
ce a fost, la început, călugăr în ordinul Sf. Vasile cel Mare, adică orthodox. (Este de prisos să
reamintim absența ordinelor călugărești în biserica ortodoxă). El este originar din Iveria
Caucazului, zice Le Quien, cum singur Antim o menționează în cartea în limba greacă Panoplia
Dogmatică a împăratului Alexe Commenul, tipărită la Târgoviște, în 1710. Este, de altfel, singura
tipăritură pe care o menționează Le Quien în sprijinul afirmației cu privire la originea georgiană a
lui Antim2.
Lesviodax precizează și el, fără comentarii, descendența sa georgiană: „El a fost din Țara
Ivirilor”3, cum o face și T. Cipariu4 și, mai târziu E. Golubinski5. Melhisedec, utilizând datele luate
din cartea lui Del Chiaro6, este convins și el de originea caucaziană a mitropolitului. Ceilalți care
s-au mai ocupat de Antim: Ștefan Dinulescu, în monografia amintită, Émile Picot în studiul și
repertoriul său tipografic, deja menționat, sau N. Dobrescu, sunt unanimi în a recunoaște originea
sa gruzină.

2
Cf. Oriens christianus, in quator patriarchatus digestus, quo exhibentur ecclesiae patriarchae caeterique praesules
totius orientis. Studio et opera R.P. F. Michaelis Le Quien... opus posthumum, tomus primus..., Paris, 1740, col. 1248-
1249.
3
Cf. Istorie bisericească pre scurt, cuprinzătoare de cele mai vrednice de știut întâmplări a sfintei biserici răsăritene…,
acum întâiaș dată tălmăcită din grecește în limba românească... de pah. Alexandru Geanoglu Lesviodacs și tipărită cu
blagoslovenia și voea preaosfinții sale părintelui Neofit al 2-lea, arhiepiscop și mitropolit al Ungarovlahii, București.
S-au tipărit la Zaharia Carcalechi..., Anul 1845, p. 402, în catalog hronologhic de mitropoliții Ungrovlahii, întocmai
după condicile sfintei Mitropolii, cele de hrisoave și alte documente, i după diptiha sau pomelnicul ce să găsește la
sfânta Mitropolie din Târgoviște și aici în București, precum și după condica cea veche a hirotoniilor de arhierei ce
să află în această sfântă Mitropolie.
4
În Acte și fragmente..., p. 226 (Iberianu seau Georgianu de națiune).
5
Cf. E. Golubinski, op.cit., p.26.
6
Istoria delle modern rivoluzioni della Valachia...,composta da Anton-Maria del Chiaro, Fiorentino, Veneția, 1718.

16
 Au fost însă și alte păreri. Al. Odobescu, în Câteva ore la Snagov7,îl socotea venit în țară,
pe vremea lui Șerban Cantacuzino, „din Mănăstirea Ivirului de la Muntele Atos”, ca egumen, la
Snagov.
Aceasta după ce în Despre unele manuscrise și cărți tipărite aflate la Mănăstirea Bistrița,
publicată cu un an mai devreme8, îl socotise georgian. Acolo, pomenind despre mulțimea cărților
tipărite de Antim și de diversitatea limbilor în care a tipărit spune: „... <a tipărit> chiar în limba
ivireană sau circaziană, care era limba lui natală”.
Cum am amintit mai sus, printre cei dintâi care au închinat pagini admirative lui Antim
Ivireanul a fost și profesorul I. D. Petrescu, de la Seminarul din Curtea de Argeș 9. Bun patriot și
entuziasmat de calitățile deosebite ale lui Antim, el nu putea însă accepta în ruptul capului ideea
ca mitropolitul să fi fost altceva decât român „nu numai de animă, ci și de origină”10. Cât privește
Diata din arhivul Mitropoliei (probabil Așezământul Mănăstirii Antim), pe care se bazează „niște
pretinși autori a toate știutori” când îl socotesc georgian, aceasta este un moft. După I. D. Petrescu,
Antim este fiul unor emigranți moldoveni la cazacii de pe Don, care l-au întovărășit acolo pe Ștefan
Tomșa (însoțit de miniștrii săi Stoiță și Moțoc. Sic). Năvălind turcii peste cazaci și devastându-le
așezările, parte din oștenii români au pierit cu sabia în mână, parte s-au refugiat în părțile Azovului.
Din părinții acestor pribegi moldoveni este și Antim, care, dacă s-a numit pe sine: Ivireanul, „prin
aceasta își conserva numai resuvenirea locului său natal, care-i amintia tristul eveniment al familiei
sale, celei emigrate în Iviria sau Georgia, unde îl născuse una dintre acele familii române ale
emigranților de acolo”11. Căci, continuă I. D. Petrescu, dacă lucrurile n-ar sta așa, cum ar fi putut
mitropolitul Teodosie să-i adreseze, cu prilejul alegerii de episcop al Râmnicului, următoarele
cuvinte: „Tu, cuviosule osârduitor, carele ești odrăslit din părinți de bun neam și fiu al pribegilor
decindea12 Azovului [dincolo de Azov]...primește acultarea cea de bună voie și paște turma
blagorodnicului nostru norod”13.

7
Cf. Opere, II, p. 233.
8
Ibidem, p. 158.
9
Vezi nota 10 din capitolul precedent.
10
În Mitropoliile Țării, p. 112.
11
Ibidem.
12
Arhaism care înseamnă : de dincolo, de dincolo de.
13
I. D. Petrescu menționează ca izvor al citatului său „Chronograful Argeșului de dascălul Enache, grămăticul lui Iosif
al Argeșului”. N-am văzut acest Cronograf și nici nu l-am întâlnit menționat de altcineva.

17
 Condica sfântă14, în care sunt redate cele două documente ale alegerii lui Antim ca
episcop, la care ne vom mai referi, nu lasă impresia că Teodosie ar fi fost măcar prezent la alegere.
Este drept că mitropolitul i-ar fi putut adresa alocuțiunea cu prilejul înscăunării, care a avut oricum
loc la Râmnic. Dar, în 1705, Teodosie era mult prea bătrân ca să facă un drum atât de lung, de la
București ( sau Târgoviște) până la sediul eparhiei râmnicene.
Nici Atanasie Mironescu, în inegala sa prezentare a lui Antim ca episcop al Râmnicului,
nu pomenește de vreun discurs pe care l-ar fi ținut mitropolitul țării la alegerea sau înscăunarea
fostului egumen de Snagov15.
I.D. Petrescu mai aduce un „argument” în sprijinul tezei sale. Mitropolitul Daniil de
Aninoasa (1720-1732), fost episcop de Buzău (octombrie 1716-1719), în prefața sa la Taina
sfântului botez, tipărită la Târgoviște, în 1725, „se numește pe sineși nepot al lui Anthim
Ivireanu”16. Numai că Taina sfântului botez n-a fost tipărită niciodată, nici la Târgoviște, care după
moartea lui Antim n-a mai avut tipografie până după 1850, și nici în altă parte. Și apoi Antim nu
putea fi în același timp și descendent al moldovenilor plecați cu vodă Tomșa, și unchi al unui
mitropolit, feciorul lui aga Tudoran de la Aninoasa Muscelului17.
N-am fi stăruit atâta asupra pretențiilor de-a dreptul naive ale lui I. D. Petrescu, dacă N.
Iorga însuși n-ar fi fost prins de oarecare îndoieli cu privire la originea lui Antim și dacă el ar fi
respins categoric afirmațiile fanteziste de mai sus. Iorga le consemnează, face afirmații exacte cu
privire la multe aspecte ale vieții și activității lui Antim, dar asupra originii sale nu se pronunță
categoric, deși afirmă că venise „din îndepărtata țară a Iberiei”18.
Există însă două izvoare ce precizează originea caucaziană, georgiană a lui Antim, ce nu
pot fi puse la îndoială. Primul dintre izvoare este Istoria revoluțiilor Țării Românești19, opera

14
Vezi nota 12 din capitolul precedent.
15
Cf. <Atanasie Mironescu>, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului - Noul Severin, în trecut și acum..., București,
1906, p. 85-95.
16
În Mitropoliile Țării, p. 113. Vezi și nota 1 din subsol.
17
Ibidem, p. 113.
18
Este vorba de părerile din tinerețe ale lui N. Iorga, cuprinse în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea
(1688-1821), vol. I, București, 1901, p. 418 și 419. A se vedea, în special, nota 1 de la p. 419. Mai târziu, într-o
conferință ținută la sala Dalles, la 31 octombrie 1937, și publicată în „Bis. Ort. Rom.”, LV (1937), p. 609-623,
comentând afirmația lui Del Chiaro, că Antim a fost un rob răscumpărat, spune: „Rob nu înțeleg cum, pentru că el a
venit la noi prin anii 1680 și la această dată în regiunile acelea nu era nici un fel de războiu... Nici de la Athos n-a
venit...” (p. 614).
19
Vezi mai sus nota 27. Cartea a fost reeditată în lb. italiană de N. Iorga, în anul 1914, tradusă în lb. română cu
numeroase greșeli și tipărită în 1929, sub următorul titlu: Revoluțiile Valahiei de Anton- Maria del Chiaro, Fiorentino
(după textul reeditat de N. Iorga). În românește de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iași, Viața
Românească, 1929.

18
florentinului Anton-Maria del Chiaro, fost secretar de limbă italiană al domnilor Constantin
Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat. Del Chiaro, care a venit în țară în anul
1709, l-a cunoscut pe Antim foarte bine în toată perioada în care acesta a ocupat scaunul
mitropolitan. Vorbind despre dezvoltarea meșteșugurilor în Țara Românească și despre capacitatea
românilor de a-și însuși tehnica de lucru a occidentalilor, Del Chiaro adaugă: „[...] Ho veduto
eziandio intagli tanto in legno, quanto in rame, per uso della stamperia, di cui a mio tempo era
direttore Monsignor Antimo, arcivescovo metropolita della Valachia, di natione giorgiano”20.< =
Am văzut clișee, atât în lemn, cât și în aramă, pentru trebuințele tipografiei, al cărei director pe
timpul meu era monseniorul Antim, arhiepiscop și mitropolit al Țării Românești, de naționalitate
georgiană >.
Al doilea izvor, mai sigur decât toate, este însăși mărturisirea lui Antim pe majoritatea
cărților tipărite sau traduse de el, unde se numește pe sine Antim Ivireanul21, Antim, georgian de
neam22 sau, în sfârșit, Antim ieromonahul, tipograful din Iviria23. Nu știm când s-a născut și nici
în care dintre cele patru provincii care alcătuiau altădată statul georgian. Profesorul N. Dobrescu,
în monografia amintită24, încearcă să stabilească vârsta lui Antim, pe simple supoziții, foarte
elastice. Același lucru îl face și Fanny Djindjihașvili, cu mai multă îndrăzneală, pretinzând că
Antim s-a născut în anul 165025. Bineînțeles că nu se puteau baza pe nici un element documentar.

20
Del Chiaro, op.cit., p.42.
21
În Slujbele sfintei Paraschiva și a sfântului Grigore Decapolitul, carte tipărită la București în 1692; în: Psaltirea
tipărită la București în 1694; în Evangheliarul de la Snagov, 1697; în Cartea de lumină, Snagov, 1699; în Floarea
darurilor , Snagov, 1700; în Noul Testament, București, 1703; în Anthologhion, Râmnic, 1705; în Slujba Născătoarei
de Dumnezeu, Râmnic, 1706; în Molitvenicul de la Râmnic, 1706; în Octoihul de la Târgoviște, 1712; în Liturghierul
de la Târgoviște, 1713; în Molitvenic, Târgoviște, 1713; în Pilde filosofești, Târgoviște, 1713; în Ceaslovul de la
Târgoviște, 1715.
22
În Liturghierul greco-arab, tipărit la Snagov în 1701, și în Ceaslovul greco-arab, imprimat la București 1702.
23
În Evangheliarul greco- român, București, 1693;în Anthologhionul grecesc de la Snagov, 1697; în Discurs
panegiric despre împăratul Constantin, tipărit în grecește la Snagov, 1697; în Mărturisirea credinței ortodoxe, tipărită
în grecește la Snagov, 1699; în Psaltirea greacă, Snagov, 1700; în Eortologhionul grecesc al lui Sevastos Chimenitul,
Snagov, 1701;în Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Constantin cel Mare, în grecește, București, 1701;în Ioan
Commen, Proschinitarul Sfântului Munte, în grecește, Snagov, 1701; în Slujba cuvioasei Hiopolita, în grecește,
București, 1702; în Sevastos Chimenitul, Învățătură dogmatică, în grecește, București, 1703;în Rânduiala târnosaniei,
în grecește, București, 1703; în Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului, în grecește,
București, 1703;în Radu Brâncoveanu, Cuvânt la patima cea mântuitoare, în grecește, București, 1704;în Plutarh,
Viețile paralele, în grecește, București, 1704; în Tomul bucuriei, în grecește, Râmnic, 1705; în Serviciul bisericesc, în
grecește, Târgoviște, 1709;în Slujba Sfintei Ecaterina și Proschinitarul Sfântului Munte Sinai, în grecește, Târgoviște,
1710;în Panoplia dogmatică, în grecește, Târgoviște, 1710; în Maxime filosofești, în grecește, Târgoviște, 1713; în
Sfătuiri creștine politice, în grecește, București, 1715; în Hrisant Notara, Despre oficii, în grecește, Târgoviște, 1715;
în Al. Mavrocordat, Istoria sfântă, în grecește, București, 1716.
24
Cf. N. Dobrescu, op.cit., p. 8.
25
În Antimoz Iverieli..., p. 17.

19
Nici Antim, nici contemporanul său Del Chiaro, atât de entuziast admirator al mitropolitului, și
nici alți contemporani nu au făcut nici o aluzie la vârsta sa. Numai în cele două scrisori de apărare
către Brâncoveanu, documente fundamentale pentru cunoașterea unor aspecte din activitatea
pastorală și politică a lui Antim, acesta pomenește de „bătrânețele mele” și de „neputințe”26.
Cât privește provincia de naștere, s-ar putea ca Antim să se fi născut în Karthli, provincia
centrală, cu capitala Tiflis, de vreme ce Vahtangii domneau în această provincie și de vreme ce la
Tiflis a fost instalată tiparnița trimisă de Antim lui Vahtang al VI-lea. Dar despre acestea ceva mai
târziu. Cunoaștem numele său de mirean: Andrei. Ni-l comunică tot Del Chiaro, în Istoria sa,
atunci când, povestind sfârșitul tragic al mitropolitului, precizează că, scoțându-l pe Antim din
tagma arhierească și călugărească, i s-a redat numele său laic: „[...]Egli si diede quello di Andrea,
poiche cosi apellavasi al secolo”. < = Și i se dete numele de Andrei, pentru că așa se chemase ca
mirean>27. N-avem de ce să ne îndoim de afirmația lui Del Chiaro, cu atât mai mult cu cât, după
obiceiul călugăresc, din numele de mirean a fost reținută inițiala pentru numele monahal, A:
Andrei-Antim.
Cunoaștem și numele părinților sau, mai exact, îl desprindem din Așezământul Mănăstirii
Antim: Ioan și Maria. La fila 13 a acestui prețios manuscris, păstrat în fondul românesc al
Bibliotecii Academiei, sub numărul 3 342, la capitolul 6, care se referă la copiii săraci, școlarizați
prin grija Mănăstirii Antim, care ar fi dorit să se facă preoți, se spune, printre altele: „Să i se dea
<aceluia> deosebi alți 13 taleri:opt taleri să-i dea să se hirotonească diacon și preot și cinci taleri
să-i rămână lui să facă el însuș un sărindariu și să pomenească pre domnul, carele va fi, și aceste 5
nume: Ioann, Mariia, Macarie ieromonah, Theodosie arhiereu și Anthim, păcătosul, arhiereu”28.
În capitolul 13, cu alte dispoziții testamentare, de asemenea cu iz biografic, numele de
mai sus sunt din nou amintite. Se presupune, după obiceiul devenit tradiție în biserica ortodoxă, că
primele nume pomenite sunt ale părinților. Nu știm cine va fi fost al treilea nume, Macarie
ieromonahul; înclinăm să-l socotim ca pe un om de vază pe lângă Mitropolie, care, probabil, l-a

26
Cf. Predici..., p. 298 și 301.
27
Cf. Del Chiaro, op.cit., p. 220.
28
Cf. G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. III (3 601-4 600), București, 1987, p. 93. O descriere
completă a manuscrisului în Antim Ivireanul, Predici..., ed. din 1962, p. 32-34, reluată în Antim Ivireanul, Opere...,
p. LVIII-LX. Textul a fost publicat cu caractere chirilice de către Ghenadie Enăceanu, în „Bis. Ort. Rom.”, IX (1885),
p. 163-168, 211-229, după o copie de la începutul sec. XIX și a fost urmat de oarecare considerații asupra Mănăstirii
Antim. A Sacerdoțeanu a dat o copie corectă atât a textului din Așezământ, cât și a Hrisovului arhieresc, în Antim
Ivireanul, arhivist, bibliotecar și tipograf,articol publicat în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), p. 223-244. O
reproducere, după original, în Opere..., p. 325-346.

20
îndemnat pe Andrei să se călugărească29. Cât privește prezența în acest sărac pomelnic (din care
lipsesc alte nume laice, de eventuale rude apropiate, georgiene) a mitropolitului Teodosie, aceasta
este ușor de justificat dacă avem în vedere dragostea cu care l-a înconjurat pe Antim tot timpul și
mâna pe care i-a întins-o acestuia pentru a urca întreaga ierarhie ecleziastică.
Del Chiaro ne mai furnizează un detaliu biografic, ultimul din puținele ce au străbătut
până la noi, cu privire la viața lui georgiană: a căzut sclav în fragedă tinerețe30, dar nu precizează
la cine anume. Dacă ne gândim la existența lui Antim înainte de a fi adus în Țara Românească,
atât cât intuim, mai mult decât știm, atunci este probabil ca el să fi fost robit de turci, și nu de perși.
Este epoca dramatică a poporului georgian, acest mijloc de veac al XVII-lea, când a căzut Antim
rob și când, probabil, s-a împrăștiat întreaga sa familie, de vreme ce el nu s-a mai înapoiat niciodată
în țara sa.
Se bănuiește că, dus la Constantinopol pentru a fi vândut, a fost răscumpărat de către
Patriarhie, în preajma căreia va fi trăit apoi până la maturitate. Acolo și-a cultivat darurile cu care
la înzestrat natura, care i-au uimit pe contemporani și pe care le amintește Del Chiaro în Istoria sa:
„Era dotat cu însușiri atât de rare, încât știa să facă în chip minunat orice meșteșug, mai ales
sculptură (gravură), desene și broderii31„. Acolo a învățat grecește, limbă pe care a mânuit-o
perfect, cum rezultă nu numai din numărul foarte mare de cărți imprimate, ci și din citatele pe care
le utilizează în cele două apărări către Brâncoveanu. Este de presupus, de asemenea, că în vastele
sale legături pe care le-a întreținut cu prelații orientului a folosit limba greacă, limba diplomatică
a creștinilor din Imperiul otoman, în care se purta corespondența și în care se redactau actele celor
patru patriarhate (de Constantinopol, de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria).
Știa, foarte probabil, turcește și va fi avut noțiuni de arabă, dacă este să ne luăm după
cuvântul patriarhului Athanasie al Antiohiei din Liturghierul greco-arab de la Snagov, adresat
preoților din dioceza sa. În cuvântul amintit, povestind împrejurările care au dus la imprimarea
cărții, în 1701, subliniind sprijinul și generozitatea lui Brâncoveanu, menționa: „...Iară păzita de
Dumnezeu și evlavioasa sa înălțime, cu grăbire primind cererea noastră cea după Dumnezeu a
ordonat tipografului abil ce se află pe lângă înălțimea sa, precuviosul între ieromonahi, chir Antim

29
Acest punct de vedere a fost enunțat și, pe bună dreptate, susținut de N. Șerbănescu, Cf. Mitropolitul Antim Ivireanul,
în Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 775, nota 20.
30
„…Il fece cadere schiavo nella sua età giovenile...”. Cf. Istoria..., p. 42.
31
Era egli dotato di si rari talenti, che sapeva mirabilmente imitare qualsisia sorta din manifatture, spezialmente in
genere d’intagli, disegni e ricami... (Cf. Istoria..., p. 220).

21
Ivireanul, dându-i cu abudență și cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice și făcând
noua calcografie arabică să tipărească serviciul sfintei Liturghii în amândouă limbile, elenă și
arabică. Și așa cu ajutorul lui Dumnezeu și cu îndemnul și cheltuiala Înălțimei sale și cu a noastră
neobosită îngrijire și corectare ajungândla sfârșit și tipărindu-le, cum se vede, au ordonat
strălucirea sa ca să se împartă în dar la toți preoții ortodocși ai Arabiei, pentru mântuirea sufletului
său...”32. Este subliniată mai sus, fără îndoială, în primul rând arta de gravor a lui Antim. El a săpat
literele, probabil, după textile unor manuscrise ce cuprindeau Liturghia arabă, definitivată de
Meletios Karma al Halawi, patriarhul Antiohiei sub numele de Euthymios al II-lea (1634-1635)33.
Este de bănuit o caligrafiere artistică a literelor care trebuia să fi fost superioară manuscrisuli, Or,
aceasta, s-o numim îndreptare a textului, nu putea fi făcută decât de cineva care avea cât de cât
cunoștințe de arabă. Patriarhul a supravegheat lucrul și a făcut corecturile trebuincioase. În
cuvântul de la sfârșitul cărții , scris de Antim, el precizează că textul a fost corectat de ieromonahul
Ignatie Fitianu din Haldea, dar „numai a uneia din limbi, a celei grecești”, căci corectarea textului
arab fusese efectuată de către patriarh. Este adevărat că în finalul Ceaslovului greco-arab, tipărit
de Antim la București, în 1702, la pagina 732, rugându-se de iertare pentru greșeli, le pune pe
seama faptului că nu cunoaște limba: „limba arăbească mi-e streină”34.
Credem, de asemenea, că avea cunoștințe de limbă slavonă, de vreme ce, tipărind la
Snagov Gramatica lui Meletie Smotrițki, la 1697, scrie o preodoslovie în această limbă cu laude
la adresa lui Brâncoveanu, pe care n-ar fi îndrăznit, cu siguranță, să o semneze cu numele său, dacă
n-ar fi știut slavonește35. Și, ca să nu mai revenim, vom menționa că sunt vehiculate în această
predoslovie noțiunile de gramatică cu o siguranță ce ne face să ne întrebăm, încă odată, unde și în
ce școală va fi deprins Antim bogăția și varietatea cunoștințelor, evidente în tot ce a scris, a tipărit
și a vorbit?!
Om cu mâinile de aur, echilibrat și posedând o strălucită cultură, care l-a făcut cunoscut
în cercurile înalte ecleziastice de la Istanbul, Antim a beneficiat acolo de o stare materială cel puțin

32
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 423-433. Vezi și Dan Simonescu și Emil Muracade, Tipar românesc pentru arabi în
secolul al XVIII-lea, în „Cercetări literare”, III (1939), p. 132 (și extras).
33
Informația ne-a fost furnizată de acad. Virgil Cândea, căruia îi aducem,și pe această cale, vii mulțumiri. Despre
imprimările arabe ale lui Antim și activitatea tiparului arab de proveniență românească să se vadă studiile dense ale
lui V. Cândea: Une politique culturelle commune roumano-arabe dans la première moitié du XVIII e siècle, în
Buletinul Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene, III, nr. 1, 1965, p. 51-56, ca și în La culture roumaine
et le Proche-Orient, Coraport la cel de-al III-lea Congres Internațional de Studii Sud-Est Europene, București, 1974,
p. 54-71.
34
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 447.
35
Ibidem, p. 351-354.

22
satisfăcătoare, acumulată, cum este ușor de bănuit, prin munca sa. Observația se bazează pe o
afirmație făcută de el într-una din scrisorile de justificare adresate lui Constantin Brâncoveanu,
când spune, textual: „Eu aici, în țară, n-am venit [...] de vreo sărăcie sau lipsă”36.
Dacă cercetătorii zilelor noastre sunt unanimi în a-l considera pe Antim venit la noi de la
Constantinopol, nu tot așa s-au petrecut lucrurile în trecut. Am reținut mai sus părerea lui Al.
Odobescu cu privire la călugărirea lui Antim la Muntele Athos și viețuirea lui acolo, până la
venirea în Țara Românească, în vremea lui Șerban Cantacuzino37. Ghenadie Enăceanu contestă
punctul de vedere al lui Odobescu cu privire la venirea lui Antim de la Mănăstirea Ivirion, de la
Muntele Athos, dar lansează ideea că a venit în țară încă din copilărie38, fără să spună de unde
anume și că a fost instruit inițial în școala mitropolitului Ștefan ( a doua ocupare a scaunului: 1659-
1668).
Al. Papadopol-Callimach este de părere că Antim a venit în Țara Românească din
Moldova39. Atanasie Mironescu îl socotea pe Antim rătăcitor prin diferite locuri, după ce a fost
dezrobit la Constantinopol, inclusiv prin Moldova40. Simple păreri, fără argumente fără să fie
bazate pe documente. Nici ideea cu privire la venirea sa de la Constantinopol, în vremea lui
Constantin Brâncoveanu, nu are, în realitate, temeiuri scrise. Dar sunt o seamă de elemente care
justifică din plin această supoziție și o fac mai ușor de acceptat. Este suficient să ne gândim la
raporturile Țării Românești, din vremea lui Brâncoveanu, cu biserica ortodoxă din lumea greacă
și arabă. Reduse la un număr mic de credincioși, cu resurse materiale diminuate din cale afară,
lipsite de apărare, Patriarhiile de Constantinopol și Ierusalim, mai ales, își găseau la nord de Dunăre
adevăratul loc de refugiu și sprijin bănesc. Și aceasta încă din secolul al XV-lea. Câți patriarhi
mazili, câți mitropoliți cu dioceze fantomatice au existat, toți s-au perindat prin Țara Românească
și Moldova după milă și ajutor. Și nu numai din cei mazili, ci și din cei aflați în scaun. La începutul
domniei lui Brâncoveanu venise în țară Dionisie Seroglanul, patriarh scos din scaunul de la
Constantinopol de către turci. Era și neam cu Cantacuzinii. Prin influența și banii risipiți în 1693,
Constantin Brâncoveanu obține de la marele vizir reinstalarea în scaun a rudei sale. Dar Dionisie,

36
Cf. Predici..., p. 295.
37
În Câteva ore la Snagov, vezi Al. Odobescu, Opere, II, p. 233.
38
În Condica Sfântă..., p. 100, notele 155-156.
39
Cf. Al. Papadopol-Callimach, Un episod din istoria tipografiei în România, în Analele Acad. Rom., Mem. Secț. Ist.,
s. II. t. XVIII (1895-1896), p. 135-152. Autorul amintește în studiul său despre o istorie a tipografiei în Țările Române
pe care ar avea-o în manuscris și în care i-a alcătuit biografia lui Antim. Din păcate, lucrarea n-a apărut niciodată și
nici manuscrisul n-a fost găsit.
40
Atanasie Mironescu, op.cit., p. 86.

23
cam înghesuit de mitropoliții greci din jurul Patriarhiei ecumenice, se simțea mai în largul său la
noi decât la Cosntantinopol. De altfel, la Târgoviște a și murit și a fost îngropat, în septembrie
169641.
În decembrie 1690, Brâncoveanu intervine în favoarea călugărilor de la Mănăstirea Sf.
Ecaterina din Peninsula Sinai, amenințați în autonomia lor de către patriarhul Dositei al
Ierusalimului. Existau, așadar, precedente în politica de acaparare ecleziastică, atât de abil cultivată
de către urmașul său, Hrisant.Constantin Brâncoveanu nu putea fi refuzat; Dositei se inclină. El
știe că va câștiga în altă parte mai mult și că fără Țara Românească și Moldova, unde el este socotit
ca un supramitropolit, ar rămâne văduvit de multe averi42. Dositei stătea mai mult la București, fie
asistând ca naș, alături de Alexandru Mavrocordat Exaporitul, la căsătoria uneia din fetele lui
Brâncoveanu, în 1692, fie strângând milă, fie făcând rugăciuni, fie combătând ereticii43.
Cu Hrisant Notara, nepotul lui Dositei și succesorul său, învățat om, de altfel, casa lui
Brâncoveanu era în mare prietenie de pe vremea când Hrisant era tânăr diacon la Sfântul Mormânt
și, apoi, mitropolit de Cezareea Palestinei. Numeroși mitropoliți greci participă la sfințiri de
biserici, cunună și botează, dezbat probleme de rafinată dogmă, plănuiesc depuneri de confrați
liturghisitori și ridicări de noi patriarhi. Mulți închid ochii la noi și, cum nimeni nu le-a revendicat
moaștele, zac întru Domnul pe la mitropoliile și mănăstirile noastre.
Având Brâncoveanu asemenea legături cu patriarhii și mitropoliții răsăritului, om
ambițios și mândru, din fericire și în lucruri bune, nu i-a fost greu să-l aducă pe Antim în țară,
recomandat mai ales de către Dositei și Hrisant, cu care va avea raporturi până la moarte, când
bune, când rele. N. Iorga precizează că Antim a fost chemat în țară de către Dositei și că tot ceea
ce se cheamă „cultură monastică românească”, a pornit de la Antim44.

41
Cf. N. Iorga, Viața și domnia lui Constantin-vodă Brâncoveanu, București, 1914, p. 184-185. Atmosfera de la curtea
lui Brâncoveanu, cu numeroșii oaspeți occidentali și arhierei greci este redată de N. Iorga în Ist. lit. rom.în sec. XVIII,
I, p. 39-52.
42
„Hipermitropolit” îl numește N. Iorga la p. 188 a lucrări mai sus citate.
43
Ibidem, p. 190.
44
N. Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, p. 59. Vezi și N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…,p.
772.

24
 Nu știm data exactă a venirii sale la București. Îl întâlnim aici în octombrie 1691, semnând
ca ieromonah Antim45 cea dintâi carte tipărită de el: A lui Vasile Macedoneanul, împăratul
grecilor. Capete îndemnătoare șeasezeci și șase, către fiul său Leon cel Înțelept...46.
Este vorba, deci, de cunoscuta operă parenetică medievală, tradusă în greaca modernă din
porunca și cu cheltuiala domnului, pentru folosul fiilor săi, cărora (cum precizează N. Șerbănescu),
Brâncoveanu n-a avut nici răgazul și poate nici condeiul suficient de ascuțit ca, asemenea lui
Neagoe, să le redacteze un îndreptar pentru viață. Și nici Ceasornicul domnilor, acel superb tom
de educație și ficțiune, tradus în Moldova de Nicolae Costin, n-a fost difuzat dincoace de Milcov.
Traducerea Capetelor îndemnătoare a fost făcută de Hrisant Notara, pe atunci numai arhimandrit
la Sfântul Mormânt. Cărticica, de format mic ( 19,5 x 14 cm), are 100 pagini, cu text paralel elin
și neo grecesc.
Venirea lui Antim trebuie situată, deci, între 9 noiembrie 1688, data urcării pe tron a lui
Constantin Brâncoveanu, și imprimarea Învățăturilor lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon,
mai exact în anii 1689-1690.
Antim intra într-o lume ce nu-i era cunoscută decât din relatările arhiereilor de la
Constantinopol și mai ales din acelea ale lui Dositei și Hrisant Notara. Relatările vor fi fost
ademenitoare, dar Antim, obligat Patriarhiei ecumenice, n-avea de ales: de voie sau mai degrabă
de nevoie, cum cu durere a spus-o la un moment dat47, el a acceptat invitația domnului. Poate că
era sătul și de intriga, meșteșugită, a călugărilor greci de la Patriarhie și de atmosfera din păgânul
Istanbul. I-a fost greu la început, căci n-avea de unde cunoaște limba țării. Și apoi singur tipograf
și gravor laic, între atâtea sutane de la Mitropolie, trebuie să-l fi stânjenit din cale afară. Ca să-și
capete un statut cât de cât stimat sau măcar recunoscut, a acceptat sugestia acelui ieromonah
Macarie, așezat în Pomelnic îndată după părinții săi, probabil protosinghel la Mitropolie, și s-a
călugărit. Poate că însuși mitropolitul Teodosie îi va fi tuns întru monahism și-l va fi hirotonit
preot-călugăr48. Aceasta s-a petrecut înainte de data apariției primei cărți tipărite de el, unde, cum
am observat, semnează: Antim ieromonahul.

45
Damian P. Bogdan pretinde că Antim se călugărise încă la Constantinopol. Cf. Viața lui Antim Ivireanul, în „Bis.
Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 680. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa, Del Chiaro nu s-ar fi oprit cu detaliu
numelui său mirenesc în Istorii, schimbat de puțină vreme, sub ochii românilor, după venirea lui de la Constantinopol.
46
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 324-326. Detalii privind conținutul și precizări artistice la N. Șerbănescu, Antim Ivireanul
tipograf, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701.
47
În mereu amintita justificare către Brâncoveanu, din 13 ianuarie 1712, subliniază la punctul al 3-lea: „Eu aici în țară
n-am venit de voia mea...”; vezi Opere..., p. 227.
48
Cf. N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul..., p. 775, nota 20.

25
 Poate că o schițare a stărilor de lucruri din Țara Românească din îndelungata domnie de
26 de ani a lui Constantin Brâncoveanu ar fi putut lipsi din economia cărții noastre dacă este
aspecte n-ar fi atât de mult reflectate în viața și creația mitropolitului. Dar cum să-și explice
cititorul neavizat aluziile din didahii la nevoile țării, la păcatele auditorilor de viță veche, mai ales,
dar și la păcatele claselor de jos ce bâjbâiau în negura deasă a ignoranței, fără acest excurs în istoria
socială a Munteniei?!
Cum să-și explice cititorul tensiunea ivită, la un moment dat, între mitropolit și voievod,
cu rădăcini atât de adânci și de stufoase sub raport politic, fără să fie pomenite stările de lucruri
din centrul, răsăritul și sudul Europei?!
Cum să-și explice cititorul geneza conflictului dintre Antim și Patriarhia Ierusalimului,
atât de demn purtat de către Antim și atât de eroic câștigat, fără a pătrunde dincolo de trapeza
intereselor inofensive, perceptibile, în adâncurile hâde ale lăcomiei, simoniei și ale răutății?! Și, în
sfârșit, cum să-și explice cititorul mulțimea de cărți grecești ieșite de sub tiparnițele lui Antim în
prima perioadă a activitații sale și treptata lor înlocuire cu lucrări în limba română, menite să
răstoarne definitiv niște grave tendințe, fără justificările prealabile de rigoare?!
După toate acestea, asemenea pereților de mucava, între care se derulează intriga unei
tragicomedii, este nevoie de un cadru social în care să-l putem mișca pe acest neuitat luptător și
providențial om de cultură, care a trăit la noi tot atâția ani câți a domnit și protectorul său, adică
douăzeci și șase.
La sfârșitul lui octombrie 1688, după zece ani de domnie aspră, închidea ochii Șerban
Cantacuzino, doborât de o boală îndelungată (zice N. Iorga în Istoria domniei lui Constantin
Brâncoveanu49), otrăvit de stolnicul Constantin Cantacuzino și de nepotul lor Constantin
Brâncoveanu, marele logofăt ( insinuează Radu Popescu în a sa Cronică50). Înainte de moarte,
Șerban Cantacuzino trimisese o solie reprezentativă la Pressburg și de acolo la Viena, pentru
apropierea de imperiali, în plină expansiune spre est, după despresurarea Vienei 51. Echilibrul

49
La p. 27.
50
Cf. Istoriile domnilor Țării Românești, de Radu Popescu vornicul. Introducere și ediție critică întocmite de Const.
Grecescu, Editura Academiei, București, 1963, p. 187.
51
N. Iorga explică astfel politica externă a lui Șerban Cantacuzino, suspectat de planuri periculoase de a se face împărat
la Bizanț: „Cercetări recente arată, dimpotrivă, că Șerban, după vechea datină a neamului, prin care ne-am păstrat, s-
a ferit de orice aventură, de orice hotărâre care ar fi fost însăși o aventură, și a vorbit pe rând cu zâmbetul pe buze
germanilor, turcilor, rușilor, de pe pragul casei sale românești, în care tocmai de aceasta a izbutit să-i împiedice de a
intra”. Cf. Viața și domnia lui C.Brâncoveanu, p. 29. Aceeași prudentă politică a dus și nepotul său de soră.

26
politic, grav deranjat, nu va mai fi restabilit și turcii vor pierde pământ, până când vor înceta să
mai prezinte vreun pericol pentru Europa.
Domnul, iertat de Dumnezeu, dar nu și de neamurile spoliate, trebuia înlocuit. S-au adunat
Cantacuzinii, cu mic, cu mare, în frunte cu stolnicul și s-au gândit că este mai bine să-l ridice în
scaun pe logofătul Constantin Brâncoveanu, bogat și simpatizat de toți boierii, decât pe feciorul
celui mort, încă nevârstnic52. Stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul erau convinși, de altfel, că
în spatele noului domn, nepotul lor, ce avea 34 de ani, vor conduce în realitate ei. Fecior al lui
Papa Brâncoveanu, postelnicul, omorât de seimeni în 1655, și al Stancăi, fiica postelnicului
Constantin Cantacuzino și soră, deci, lui Șerban, Drăghici, Mihai, Constantin și Matei
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu n-avea decât un an la moartea tatălui său. A fost crescut și
educat prin grija maică-si Stanca și a stolnicului învățat, Constantin Cantacuzino. S-a căsătorit cu
Marica, fata lui Neagoe postelnicul, fiul lui Antonie vodă din Popești. Avusese doi frați mai mari,
morți de tineri53. A dovedit de pe la 20 de ani mari calități administrative și un apetit pentru averi
ce nu se va ostoi niciodată. Această sete de bogății, întâlnită la toți Cantacuzinii, despre care vom
mai aminti, și care a făcut din domn pe cel mai mare latifundiar al țării, pe dreptate sau pe
strâmbătate adunate, va fi una din cauzele sfârșitului său54. Preocupările pentru întinderea moșiilor
nu l-au părăsit nici în vremea celor mai complicate situații politice prin care a trecut țara, nici
atunci când problemele personale ar fi indicat mai multă prudență și îngăduință în raporturile cu
mica boierime și cu moșnenii.
Dar n-a fost numai domnul acaparator de pământuri. În mâna unui mic număr de familii
boierești, în frunte cu Cantacuzinii și rudele apropiate, se concentrează cea mai mare parte a
pământurilor din țară. Marea boierime, atotputernică pe latifundiile sale, abuzivă și rapace, duce
la îngrădirea și desființarea drepturilor țăranilor, la aservirea și ocuparea satelor rămase încă

52
Alegerea de la București și pregătirea pentru obținerea confirmării de la Istanbul la Radu Popescu, Istoriile..., p.
188. Anonimul brâncovesc, favorabil domnului, redă dialogul dintre voievod și boieri din ziua alegerii, cel dintâi
făcându-se că refuză domnia, ceilalți rugându-l să nu lase țara pe seama unor oameni răi și nebuni ca să o strice și să
primească să le fie stăpân. După acceptare, presimțind parcă tragedia care avea să încheie zilele sale, le-a cerut și
Brâncoveanu boierilor să jure acolo, în biserică, să-i fie cu dreptate și dacă s-ar ivi vreo primejdiere să stea toți lângă
el. Cf. Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediție critică de Constantin Grecescu,
Editura Științifică, București, 1959, p. 7-8.
53
Cf. Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin vodă Brâncoveanu. Viața, domnia, epoca, EdituraȘtiințifică,
București, 1969, p. 129.
54
Constantin Brâncoveanu a stăpânit nu mai puțin de 111 moșii și sate, în afara viilor, a acareturilor, pădurilor și altor
proprietăți. Cf. Ștefan Ionescu – Panait I. Panait, op.cit., p. 135-138, unde sunt date câteva exemple de rotunjire
abuzivă a proprietăților de către Brâncoveanu.

27
libere55. Procesul de vânzare a delnițelor țărănești, fie direct, fie printr-o prealabilă zălogire, s-a
datorat lipsei de bani pentru plata dărilor și, nu rar, foametei56. Aceste aspecte sociale au fost
observate de Antim și nedreptățile vor constitui subiecte penibile de critică pentru boierime și
domn.
Mănăstirile, mari latifundiare ele înșile, se foloseau de aceleași metode, pentru rotunjirea
proprietăților: mărturii mincinoase și documente false. Și cine ar fi îndrăznit într-un divan de
judecată să suspecteze pe egumenul sau pe dichiul unei mănăstiri de minciună și fals?!
La stările de lucruri de mai sus, trebuie adăugată excesiva exploatare fiscală, de care fiind
exceptată adesea boierimea mare și mănăstirile, aceasta apăsa mai ales pe umerii populației sărace
de la sate. Începând cu sfârșitul veacului al XVII-lea, când numărul birurilor vechi și al celor
inventate de Brâncoveanu se ridică la patruzeci și două57, această opresiune fiscală devine de
nesuportat. În veacurile trecute țăranii care nu-și puteau plăti dările fugeau de pe moșiile boierești
și scăpau de urmărire. În vremea lui Brâncoveanu, situația înrăutățindu-se din cale afară, fuga,
datul birului cu fugiții erau mai greu de realizat.
Într-un document din 21 martie 1688, prin care Constantin Brâncoveanu scutea de dăjdi
niște lucrători de la fabrica sa de lumânări, sunt înșirate câteva din aceste dări, cu cadență
impresionantă pentru oricine le-ar parcurge. Sunt scutiți, deci, de: „bir slujitoresc, bir mărunt de
țară, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de car de oaste, de fum, de zaharele, de sursat, de birul
lefilor și al oștii și al vacilor și al oilor, de poclonul hanului și al sultanului și de dajdile și
orânduielile ce se vor pune în târg pe neguțători și pe mahalale, de seama a doua și a treia, de
podvoade, de mertice, de conace, de cai de olac și de alte dăjdii și mâncături câte vor fi peste
an...”58.

55
Cf. Șerban Papacostea, Relațiile agrare în Țara Românească în prima jumătate a secolului XVIII, în Studii și
materiale de istorie medie, vol. III (1959), p. 230-321.
56
Interesante analize în cartea regretatului prof. P.P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova
, Editura Academiei, București, 1964; vezi și Ștefan Ionescu – Panait I. Panait, op.cit., p. 60.
57
Cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a 2-a, București, 1946, capitolul „Organizarea financiară” și în
special p. 634-635.
58
Cf. Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, în Studii și material
de istorie medie, vol. V (1962), p. 389; vezi și N. Iorga, Studii și documente privitoare la istoria românilor, vol. V,
București, 1903, p. 345-346, unde este dat de regest al documentului de scutire pentru Hagi Vasile lumânărarul și cei
„zece argați lumânărari”.

28
 Unele erau dări percepute de vistieria țării, cum sunt cele amintite mai sus59. Altele, ca:
oieritul, goștinăritul, gărdurăritul sau văcăritul, cea mai urgisită dintre dări, de care nu era scutit
nimeni, nici măcar domnul, erau adunate de cămara domnească. Domnul a încercat desființarea
acestui mare număr de dări, înlocuindu-le cu una singură denumită ruptoare. În felul acesta ar fi
fost diminuate și abuzurile aparatului fiscal. Dar marile greutăți cu care era împovărată țara – și
acestea des amintite de mitropolit în alocuțiunile sale – nu i-au permis lui Brâncoveanu
modificările pe care, probabil, le-a dorit cu toată sinceritatea.
Principala cauză a fiscalității excesive din vremea lui Constantin Brâncoveanu au
constituit-o cererile nenumărate de bani și provizii ale turcilor. Acestea au devenit din zi în zi mai
acute, mai mari, mai apăsătoare, pe măsură ce acțiunile armate se purtau mai aproape de granițele
țării, pe măsură ce turcii erau scoși din centrul Europei și din nordul Mării Negre și înghesuiți în
perimetrul balcanic. Poarta otomană era informată, pe deasupra, și de abundența de produse din
Țara Românească, de bogățiile acestei provincii, este drept, bine administrativă încă de pe vremea
lui Șerban Cantacuzino, dar nici pe departe atât de bogată încât să poată satisface singură toate
nevoile Porții și să poată acoperi și cheltuielile mărginașe pricinuite de corupția fără limite a
Constantinopolului.
Haraciul Porții60, în creștere sensibilă spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când ajunge la
257 de pungi, crește brusc cu 240 de pungi în 1703, când Brâncoveanu, chemat la Adrianopol, era
în pericol să-și piardă domnia61. Pentru această dublare a haraciului el a fost hulit în Cronica lui
Radu Popescu și oricât de potrivnic i-a fost lui Brâncoveanu acest izvor narativ, nu putem să nu
ținem seama de el. Se spune acolo: „...În cea din urmă, temându-se de vreo primejdie rea să nu-i
vie cumva au făcut alt adaos haraciului, 240 pungi peste cele 280 <sic> ce era mai înainte, numai
să i dea domnia și să vie în țară. Și cu aceasta ș-au dobândit domnia și binele casei lui, iar pe săraca
țară au îngreuiat cu atâta haraci, care nu-l puteau să-l ridice <adică nu-l putea plăti>, ci era
totdeauna în cazne și în vaete și în lăcrămi pentru greul ce le venise...”62.
Pe lângă darea către Poartă venea puzderia de plocoane către sultan, vizir, chehaiaua
acestuia, sultana mamă, alți dregători, călătoriile acestora prin teritoriul țării, căpătuirea odraslelor

59
Și multe altele. Vezi Haralambie Chircă, Veniturile vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, după condica vistieriei,
în Studii și material de istorie medie, vol. I (1950), p. 213-231.
60
Cf. M. Berza, Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV-XIX, în Studii și material de istorie medie,vol. II
(1957), p. 7-45; idem, Fazele exploatării Țării Românești de către Poartă, în Studii, XI (1958), nr. 2, p. 59.
61
Cf. M. Berza, Haraciul..., p. 40.
62
Cf. Radu Popescu, Istoriile..., p. 200.

29
cu prilejul nunților etc., toate trebuiau plătite de birnicii amărâți, ale căror vaiete, dacă nu le-a auzit
Cel de Sus, le-a auzit în schimb mitropolitul țării, care s-a ridicat, nu odată, întru apărarea celor
oprimați. Didahiile, apărările către Brâncoveanu, anumite prefețe și postfețe la cărți tipărite abundă
de aluzii la apăsarea păgânului turc, rămas păgân pentru Antim de când a căzut în robie și până la
sfârșitul zilelor.
Dar haraciul și cererile nesfârșite de produse ale turcilor nu erau singurele motive ale
apăsării fiscale de care ne ocupăm. La ele mai trebuie adăugate încă două: rapacitatea domnului și
abuzurile aparatului fiscal. Lăcomia lui Brâncoveanu, pe care am amintit-o referindu-se la
problemele agrare ale Țării Românești, rămâne la fel de nepotolită și când este vorba de biruri. Del
Chiaro, în genere favorabil domnului, înșirând capetele de acuzație aduse lui Brâncoveanu de către
turci, în 1714, arată la punctul al treilea „că prin adunarea unor mari sume de bani a împovărat țara
cu multe și grele impozite, care nu erau mai înainte în vigoare în vremea domnilor, predecesorii
săi”63. De altfel, punctele cinci și șase cuprind tot acuzații în legătură cu acumularea de moșii și
bani, depuși la băncile din Austria și Italia.
Radu Popescu, caracterizând la sfârșitul domniei lui Brâncoveanu personalitatea acestuia,
subliniază că: „...Avea o lăcomie mare peste măsură și obicéiurile céle bune ale țării, care cu multă
socoteală și osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-au stricat și cum i-au plăcut lui le-au făcut”64.
Birurile și dăjdiile făceau în primul rând parte din „obiceiuri”.
În sfârșit, tot Del Chiaro, apreciind dibăcia cu care Brâncoveanu știa să adune dările, a
pus în gura poporului zicala: „...Domnitorul Constantin Brâncoveanu știe să jupoaie oaia, fără să
o facă să țipe”65.
Lăcomia lui Brâncoveanu nu era aceea a unui avar. El a adunat bani ca să facă față
obligațiilor numeroase, pe măsura averii. Printre cei 11 copii ai săi se aflau nu mai puțin de șapte
fete ce se cereau măritate cu zestre princiară66. Casa ținută de el era aceea a unui principe bogat de
la masa căruia străinii, ce străbăteau țara, plecau nu numai sătui, ci și cu punga plină. Dacă amintim
sprijinul acordat bisericilor din întregul Orient, rolul jucat de Brâncoveanu în ridicarea culturală a

63
Textul exact: „Che per accumular esorbitanti somme di dinaro avea impoverito il paese con molte gravezze e
rigorose imposizioni, che non erano state giammai in uso nel tempo de’ principi, suoi predesessori” (Del Chiaro,
op.cit., p. 174).
64
Cf. Radu Popescu, Istoriile..., p. 206.
65
Textul original: „...Il principe Constantino Brancovani sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare”. Del Chiaro,
op.cit., p. 163.
66
Despre familia lui Brâncoveanu, vezi N. Iorga, Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu..., p. 153-158.

30
Țării Românești, construcțiile pentru feciorii săi, precum și cele mănăstirești, superbe capodopere
de artă, în sfârșit dacă ne gândim la sumele de bani trimise peste Carpați pentru ajutorarea bisericii
din Ardeal, vom cântări cu mai multă prudență acele concluzii care ar umbri domnia unui voievod
ce a știut să moară demn pentru credința sa, care a fost și aceea a neamului său.
Birurile se aruncau satelor de către pârcălabi, proporțional cu averea contribuabililor.
Strângerea birurilor era făcută de boierii ce concesionau de la domnie acest drept, lor revenindu-
le o cotă fixă. Un aparat întreg de birari, vistieri, logofeți, postelnici împânzeau satele, în
permanență, pentru realizarea slujbei lor67. Cum țăranii nu știau carte și cum boierii concesionari
căutau să-și mărească profiturile în dauna contribuabililor, abuzurile erau declanșate. Anonimul
brâncovenesc redă cu mult iz autentic și într-un stil deosebit de ales judecarea pe care o face
domnul clucerului Constantin Știrbei, pentru nedreptățile și jafurile săvârșite peste Olt, după ce
prădase mai înainte județele Dâmbovița și Teleormanul și vodă îl iertase. La un moment dat,
încercând să justifice niște obiecte luate abuziv de la țărani, pe care le-ar fi dat de pomană
Mănăstirii Strehaia, Brâncoveanu exclamă: „Auziți boieri, cu jafuri și cu nedreptăți face
pomană”68. Aproape aceleași expresii, pline de indignare, le va utiliza și Antim într-una din cele
mai aspre didahii, în care se ridică cu vehemență împotriva despuierii la care era osândită lumea
săracă, prin abuzurile și fărdelegile boierimii. Cu greu va fi suportat această clasă „învechită în
rele” fulgerele elocinței noului Ezechiil.
Clucerul Constantin Știrbei n-a fost un caz izolat. A fost, probabil, cel mai venal dintre
toți, dar câți alții n-au comis aceleași păcate, fără să fie prinși de domnie. Antim cunoștea foarte
bine aceste păcate și opera sa oratorică rămâne mărturie peste multe veacuri despre împilările și
gemetele celor exploatați.
Mai există o latură a domniei lui Brâncoveanu care se cere schițată pentru a ne putea
explica ascensiunea lui Antim și marile sale împliniri: politica culturală a domnului. Constantin
Brâncoveanu era un om cult, cu mult superior domnitorilor care l-au precedat, inclusiv unchiul său
Șerban. Avusese parte de o creștere și de o educație aleasă, pe care i-a supravegheat-o, în lipsa
tatălui mort, cum am văzut, când el avea abia un an, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino,

67
Autorizate explicații cu privire la acest mecanism, la Ștefan Ionescu-Panait I. Panait, Constantin vodă
Brâncoveanu..., p. 109-112.
68
Textul aparține, probabil, lui Radu Popescu, bănuit, de altfel, ca autor al cronicii, clucer la acea vreme, de față la
judecată, pe care l-a însărcinat Brâncoveanu cu lectura hârtiilor compromițătoare (Cf. Istoria Țării Românești..., p.
70-75.

31
om cu studii făcute în Italia și preocupat, cel puțin până la maturitatea fiului său Ștefan, de lărgirea
orizontului cultural al nepotului. Cum singur mărturisea, cea mai mare plăcere a lui o găsea în
discuțiile savante cu numeroșii oameni învățați de la Academia domnească de la Sf. Sava, de fapt
supravegheată de el, și cu marii prelați ai Răsăritului, de care am mai amintit și care stăteau mai
mult la curtea lui Brâncoveanu decât în săracele și mereu amenințatele lor dioceze. Stolnicul era
cel mai apreciat om de carte din Țara Românească și era socotit de mulți ca cel mai învățat om din
sud-estul european (cu excepția lui D. Cantemir).
Brâncoveanu învățase în casă cu dascăli greci, dar și cu dascăli români. Cine a avut
prilejul să vadă texte ieșite de sub pana sa, cum sunt, spre pildă, însemnările de taină din Foletul
novel69, rămâne impresionat de energia scrisului său care dovedește o îndelungată mânuire a
condeiului și un spirit ascuțit. Odraslele sale, în special Ștefan, cel mai înclinat spre studii,
avuseseră parte de o creștere bine îndrumată. Casa lui Brâncoveanu nu era numai casa unui
domnitor foarte bogat, ci și a unuia culivat și rafinat, deschisă multor învățați, adunați fie din Italia,
fie de la Constantinopol. La data venirii sale în Țara Românească si încă un număr bun de ani,
până când personalitatea sa a căpătat prestigiul ce l-a impus, Antim Ivireanul nu era decât unul
dintre numeroșii învățați aduși înadins de Brâncoveanu pentru a da strălucirea adevărată domniei
sale. Domnul știa foarte bine că numele său nu putea să rămână mărturie peste veacuri decât prin
realizările culturale care i-ar fi vehiculat calitatea de mecenat în întregul Orient ortodox. Și pentru
că era foarte mândru și zelos în împlinirea planurilor sale, a pus bazele celui dintâi așezământ
superior de învățământ bine organizat70 și a dezvoltat tiparul în cele 5 mari centre tipografice din
vremea sa (București, Snagov, Buzău, Râmnic și Târgoviște), ridicându-l, sub raportul operelor
imprimate și al tehnicii tipografice, la nivel european. Căci, să nu uităm nici un moment, deși

69
În care sunt și autografe Brâncoveanu. Cf. Emil Vîrtosu, Foletul novel. Calendarul lui Constantin vodă
Brâncoveanu, 1693-1704, București, 1942. Cel care a cercetat mai întâi calendarele domnului, scrise de Ioan Românul
și popa Nicola, și a publicat toate însemnările autografe a fost Al. Odobescu; vezi Al. Odobescu, Foletul novel și
Kalandarele lui Constantin vodă Brâncoveanu, în „Revista română”, I (1861), p. 657-678. Manuscrisele se păstrează
astăzi la Biblioteca Academiei Române.
70
Exista o școală grecească încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino, dar fără o bază solidă sub raportul organizării.
Reorganizarea lui Brâncoveanu poate fi socotită ca o fondare a învățământului superior la noi. Pentru întreaga
problemă, inclusiv pentru o vastă bibliografie asupra subiectului, să se vadă Ariadna Camariano-Cioran, Les
Académies princières de Bucarest et de Yassi et leurs professeurs, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1974, p.
20-84. Utilă rămâne încă, pentru elementele fundamentale privitoare la învățământ, concis redate, monografia lui N.
Iorga închinată lui Vodă Brâncoveanu, mai ales p. 170; vezi și Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domnești de la Sf.
Sava (Contribuții documentare), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 5-53.

32
voievod dependent de Constantinopol, drept credincios de rit oriental, Brâncoveanu era integrat
Occidentului prin acumulările sale spirituale, prin interesele lui politice și bancare.
Academia de la Sf. Sava, școală superioară organizată în incinta mănăstirii, cu limba de
predare greacă, limba atâtor învățați și a atâtor capodopere de zeci de secole admirate, a avut ca
prim coducător pe ilustrul profesor de origine cretană Sevastos Kyminitis (sau Chimenitul, cum îl
românizase istoriografia noastră). Acesta a introdus cursul de filosofie neoaristoteliană, la mare
preț în tot Occidentul. Faima școlii, repede răspândită peste hotare, a atras o seamă de studenți din
întregul sud-est european. Mai mult, Petru cel Mare trimite el însuși doi bursieri pentru studii, dar
nu numai pentru studii, credem noi, la vestita școală brâncovenească.
După 2 septembrie 1702, când moare Sevastos Kymintis, Academia cunoaște o ușoară
decădere. Ea este redresată prin străduințele lui Hrisant Notara, la care a făcut apel Brâncoveanu,
în 1707, nu numai pentru că era un mare învățat, ci și pentru că Mănăstirea Sf. Sava, unde funcționa
Academia, era mănăstire închinată Sfântului Mormânt.În afară de sumele de bani fixate pentru
leafa profesorilor, din vistieria domnească, în afară de ajutoarele pentru studenții străini, ca și
pentru autohtonii fără resurse materiale, actul de reorganizare al lui Hrisant prevedea studiul limbii
clasice grecești, al filosofiei neoartistoteliene și studiul științelor naturii. Un mare număr dintre
cursurile școlare de la Sf. Sava au ajuns până la noi și se păstrează în fondul de manuscrise grecești
de la Biblioteca Academiei.
Hrisant, deși om al bisericii, era în același timp un matematician, un astronom și un
fizician de mare reputație. Nu era greu de bănuit seriozitatea cu care a fost urmărită desfășurarea
învățământului și progresul acestuia, mai ales că Hrisant a trăit un mare număr de ani, până prin
1731.
După Sevastos Kyminitis, Academia a fost condunsă de Marco Porfiropulos, care i-a
supraviețuit nefericitului voievod. Printre profesori se mai cer pomeniți Iordachi Chrisogones,
Gheorghe Hipomenas din Trapezunt, Ioan Commen, care a predat matematica și fizica, mai apoi
colaborator al lui Antim în opera tipografică, dar nu și Gheorghe Maiota, învățatul pedadog al
beizadelelor, sau Ioan Abramios, predicatorul curții domnești, cu care ne vom întâlni din nou spre
sfârșitul acestei cărți, el fiind unul dintre apropiații mitropolitului Antim71.

71
Despre profesorii de la Sf. Sava, să se vadă D. Russo, Gheorghe Hrisogon și Gheorghe Hypomenas din Trebizonda,
în Studii istorice greco-române, tom. I, p. 307-321.

33
 După reorganizarea Academiei din 1707, Hrisant a stăruit pe lângă domn să sprijine
construirea pe lângă Mănăstirea Sf. Sava a unei tipografii și a unei biblioteci. Pentru motivele
expuse în scrisoarea de răspuns72 (o epidemie de ciumă și faptul că nu fuseseră terminate reparațiile
Academiei), dar probabil și pentru că domnul a fost adeptul unei politici de traduceri și tipărituri
de cărți în românește, cum propunea Antim, tipografia n-a luat ființă. Biblioteca s-a înfiripat însă,
Hrisant fiind unul dintre principalii ei donatori73.
Dar Academia domnească nu era – și nici nu putea să fie – singura instituție de învățământ
din Țara Românească. Am amintit mai sus Școala românească și de slovenie de la Biserica Sf.
Gheorghe-Vechi, care l-a dat pe originalul dascăl – popa Flor74. Spătarul Mihai Cantacuzino,
unchiul domnului, ctitorul Colței, a organizat pe lângă mănăstire nu numai bolniță, ci și o școală
de prestigiu, menită să lumineze spiritele dornice de cunoaștere75. Domnia era și ea interesată în
buna funcționare a acestor școli de slovenie, pentru că dintre elevii lor erau recrutați cei mai mulți
dintre grămăticii ce redactau actele și, în genere, aparatul funcționăresc destul de numeros în
vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu. În ideea acestui învățământ bine organizat, care
ridica prestigiul țării mândrului voievod de viță Basarabă, care a avut tăria să elimine din blazonul
său vulturul bicefal, la care ar fi avut dreptul prin ascendența maternă, și să rămână numai ce era
al neamului său, Basarabă, a conceput și Antim, mai apoi, școala de pe lângă ctitoria sa.
Tot acest ansamblu de școli, de tiparnițe, de relații culturale cu Orientul și Italia, toată
generozitatea domnului, făcută nu fără un pic de ostentație, atât însă cât stătea bine, au ridicat Țara
Românească pe culmi culturale, necunoscute de predecesori și, din păcate, nici de nedemnii urmași
ai bunului și credinciosului domn. La curtea lui Brâncoveanu, loc de refugiu al unor cărturari
nemulțumiți sau în conflict cu biserica, se vor încrucișa influențele culturii apusene și ale celei
neoelenice. Numeroase opere grecești vor fi elaborate și tipărite de teascurile lui Antim, slujind
astfel planurilor culturale urmărite de domn și de învățații greci ai Orientului. Dar Antim nu va
uita că păstoriții săi nu erau greci, ci români și că limba românească își cere drepturile sale. În

72
Scrisoarea, în limba greacă, este datată 4 februarie 1709 și a fost publicată în Hurmuzaki, XIV, partea I, 1320-1716,
Documente grecești privitoare la istoria românilor, publicate după originale, copiile Academiei Române și tipărituri
de N. Iorga, București, 1914, p. 413.
73
Cf. T.G. Bulat, Din istoricul bibliotecii de la fosta mănăstire Sf. Sava din București, în „Glasul Bisericii”, XXV
(1966), p. 313-342.
74
Pe lângă studiul lui Gh. Nedioglu, amintit la nota 4 (Mărturisiri), interes mai prezintă și concluziile lui Gh. Potra,
Școala românească de slovenie de la Biserica Sf. Gheorghe Vechi din București din „Glasul Bisericii”, XX (1961),
nr. 9-10, p. 837-878.
75
Cf. Ion Ionașcu, Școala de la Colțea, în „Bis. Ort. Rom.”, LVI (939), nr. 11-12, p. 810-822.

34
această limbă va traduce el mai apoi cărțile fundamentale folosite în biserică și va milita pentru
triumful limbii române asupra celei grecești, ce ar fi vrut să se substituie limbii slave. Literatura
populară și literatura istorică, proprii limbii românești și societății românești (alta decât gruparea
de greci din jurul curții), dezvoltate mult în epoca brâncovenească, vor sprijini această victorie,
după sute de ani de așteptare.
Nu știm dacă aducerea lui Antim în țară a fost făcută în ideea folosirii lui, exclusive, ca
tipograf. Căci în această artă îl întâlnim implantat de la început și la ea n-a renunțat niciodată, nici
măcar atunci când a ajuns arhiereu. Dacă am admite ipoteza că Antim a venit la noi în țară ca
tipograf gata format, ar trebui să răsturnăm câteva adevăruri deja câștigate pentru creionarea
biografiei sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât o seamă de cercetători de primă strălucire din rândul
acelora care s-au ocupat de viața sa au avut puncte de vedere diferite cu privire la locul unde și-a
făcut Antim ucenicia într-ale tiparului.
Pentru episcopul Melhisedec al Romanului, Antim era, la venirea în țară, un tipograf gata
format. A fost adus de Brâncoveanu în scopul perfecționării și diversificării acestei meserii și al
punerii ei de acord cu planurile de dezvoltare culturală inițiate de către voievod76. Nu ne spune
însă unde a învățat Andrei meseria, căci nici la Constantinopol și nici în altă parte, în întregul
imperiu, nu exista tipografie pe acea vreme.
Ștefan Dinulescu, prudent, nu emite nici o părere cu privire la începuturile tipografice ale
lui Antim înainte de imprimarea Slujbei Sfintei Paraschiva și a lui Grigore Decapolitul, în 1692,
pe care o socotea cea dintâi carte tipărită de către Antim77.
Émile Picot nu cunoștea nici el Învățăturile lui Vasile Macedoneanul, imprimate, cum am
văzut, un an mai devreme și descoperite după apariția studiului său. Si pentru el, prima tipăritură
ivireniană rămâne tot Slujba Maicii noastre Paraschiva. Cât privește inițierea în ale tiparului,
Antim, ca unul „ce a studiat, probabil, sub supravegherea mitropolitului Teodosie carte grecească
și românească [...] și [care] avea sub conducerea sa imprimeria înființată de Duca vodă [...] a fost
folosit de la început în tipografie”78.

76
Iată, textual, părerea lui Melhisedec Ștefănescu, din Notița biografică: „Pe la anul 1690, domnitorul Constantin
Brâncoveanu, voind a perfecționa arta tipografică în capitala sa Bucureștii și a înlesni tipărirea cărților trebuitoare,
atât în limba română, cât și în cea grecească, a chemat pre Antim din Constantinopole în Țara Românească și i-a
încredințat tipografia Mitropoliei”. Cf. Didahiile ținute în Mitropolia din București de Antim Ivireanul... publicate [...]
de Constantin Erbiceanu [...] cu Notițe biografice [...] de P.S.S. Episcopul Melhisedec, București, 1888, p. XVIII.
77
Cf. Ștefan Dinulescu, op.cit., p. 9.
78
Aceasta ar pleda și pentru o trăire a lui Antim în Țara Românească înainte de Brâncoveanu , ceea ce nu corespunde
adevărului. Iată textul învățatului E. Picot: „...Il avait probablement étudié sous les yeux du métropolitain Théodose...

35
 Pentru N. Iorga, Antim este învățăcel al lui Mitrofan și a lucrat la tipografia acestuia de
la Buzău79. Nu lansează ideea inițierii sale în meseria de tipograf în afara granițelor țării. Nici el și
nici N. Dobrescu, în succinta, dar excelenta monografie despre Antim, apărută în 1910. Acesta
precizează că Antim Ivireanul a învățat tiparul la București, pe lângă Mitrofan, fostul episcop de
Huși, care avea în capitală conducerea tipografiei de pe lângă Mitropolie80.
În zilele noastre, unul dintre cei mai autorizați cercetători ai mitropolitului, prof. N.
Șerbănescu, a emis două ipoteze cu privire la pregătirea tipografică a lui Antim, care, dacă s-ar
dovedi adevărate - una sau alta -, ar obliga la o revizuire fundamentală a datelor pe care le bănuim
și le-am adoptat cu privire la viața lui, înainte de a fi întâlnit în Țara Românească.
În prima dintre ele81 se vorbește de o inițiere a lui Antim în ale tipografiei în afara
granițelor țării, fără să se amintească nici țara și nici orașul. Dacă ne-am gândi, împreună cu N.
Șerbănescu, la eventuala deprindere a tiparului la Kiev și Moscova, orașe intrate în vederile
georgienilor pentru salvarea de la pieire și care aveau la acea vreme tipar, nu ne-am putea explica
robirea lui Antim „din fragedă tinerețe”. În lumea balcanică și la Constantinopol nu exista tipar,
cum am mai amintit. Ar rămâne Veneția, vechiul centru tipografic pentru întregul Orient, unde
Antim s-ar fi putut iniția în meserie, și aceasta este a doua ipoteză a prof. Șerbănescu82. Or, este
greu de admis ideea târârii robului Andrei de către armatele turcești din Caucaz până la vestul
Peninsulei Balcanice, de unde, apoi, ar fi putut, eventual, ajunge la Veneția. Și apoi, Del Chiaro,
care ne-a furnizat atâtea amănunte cu privire la viața mitropolitului, n-ar fi putut trece sub tăcere,
în nici un caz, eventuala ședere a lui Antim în Italia.
În sfârșit, mult mai ciudat ni se pare punctul de vedere vehiculat în articolele sale de către
Virgil Molin. Tipograf de înaltă ținută și în același timp un bun cunoscător al evoluției tiparului la
noi, Virgil Molin a fost orbit adesea de concluziile trase pe baza aproape exclusivă a
considerentelor de ordin tehnic, neglijându-le pe cele istorice, sau forțându-le în sensul ideilor sale
primare.

avait sous sa direction l’imprimerie fondée par le prince Duca. On peut croire qu’Anthime, qui se distinguait par une
habileté de main remarquable, fut employé dès l’origine à la typographie ...” (cf. Nouveaux mélanges orientaux..., p.
517-518).
79
„Poate fostul rob, răscumpărat, ajuns însă undeva om cu oarecare stare, învăță meșteșugul tipografic de la Mitrofan,
în Buzău, căci nu vedem unde aiurea ar fi putut să-l deprindă” (cf. Istoria lit. rom., t. I, p. 419). Iorga omite amănuntul
că Mitrofan a fost numit episcop de Buzău abia la 10 iunie 1691, dată la care Antim lucra, în mod sigur, ca ieromonah,
în tipografia Mitropoliei de la București.
80
Cf. N. Dobrescu, op.cit., p. 10-11.
81
Din Antim Ivireanul tipograf, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 694.
82
Cf. Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 774-775; vezi și nota 17.

36
 În cazul lui Antim, el pretindea – desconsiderând cele mai autentice știri,date de către Del
Chiaro, cu privire la captivitatea viitorului mitropolit - că Antim n-a căzut în robie. El a învățat
arta tipografică [...] în Georgia, unde în a doua jumătate a veacului al XVII-lea fusese instalată o
tiparniță adusă de la Amsterdam. Antim a ajuns la Constantinopol tipograf gata făcut „de acasă,
din Iviria” și, neputând da curs dorinței Patriarhiei ecumenice de a înființa o tiparniță în capitala
imperiului, a acceptat propunerea lui Const. Brâncoveanu de a conduce tiparnița domnească de la
Mitropolie, al cărei conducător fusese făcut episcop de Buzău.
Idei interesante, plauzibile până la un punct, dar nefondate pe date sigure. Vom reveni
asupra lor cu detalii, atunci când vom trata împrejurările trimiterii unui tipograf român la Tiflis,
Antim fiind mitropolit. Deocamdată amintim că Fanny Djindjihașvili, în al său Antim Ivireanul,
tipărit la Iași, spune textual, la pag. 26: „Istoria tipografiei georgiene la Tbilisi este bine cunoscută
și confirmată prin documente și date precise; nu încape nici o îndoială că a fost înființată în anul
1709”. Trebuie să acordăm creditul cuvenit unei cercetătoare care trăiește acolo de peste 40 de ani
și care este de bănuit că știe mai multă istorie a culturii georgiene decât noi83.
În ceea ce privește, credem că Antim Ivireanul, om cu însușiri artistice excepționale, a
învățat meseria de tipograf la București, după aducerea lui în țară de către Brâncoveanu. La
Mitropolie, fusese instalată o tiparniță de proveniență necunoscută înainte de 1678, când apare
prima carte bucureșteană din sec. XVII, Cheia înțelesului84, și care va putea desăvârși, zece ani
mai târziu, imprimarea integrală a Bibliei. Biblia, zisă a lui Șerban, a fost tipărită de către un
priceput tipograf moldovean, fost episcop de Huși, Mitrofan85. Pe ultima filă nepaginată a cărții,
această însemnare: „A tot meșteșugul tipografiei și îndireptării cuvintelor românești ostenitoriu,
de Dumnezeu iubitoriul Mitrofan, episcopul de Huși...”86. Cine era acest personaj, nu numai
tipograf, ci și un stilizator al Bibliei, episcop de Huși și tipograf la București, care a jucat un rol

83
Cf. Virgil Molin, Contribuțiuni noi la istoricul relațiilor culturale cu orientul orthodox (1709-1712). Un ipodiacon
ungrovlah, Mihail fiul lui Ștefan, meșter de tipar în țări străine, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXXIX (1961), nr. 3-4, p. 319-
338; idem, Unde a învățat Antim Ivireanulmeșteșugul de „typarnic”, în „Glasul Bisericii”, XXV (1966), nr. 9-10, p.
839-844.
84
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 220. Traducerea cazaniilor din cartea lui Ioanichie Galeatovski fusese făcută de Varlaam
de la Glavacioc, mitropolitul impus pe scaunul Țării Românești de către vrăjmașii lui Teodosie, între anii 1672-1679;
vezi și G. Ștrempel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în sec. Al XVII-lea, în „Studii și cercetări de
bibliologie, I, (1955), p. 33
85
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 291. O modestă schiță bibliografică la I. Bianu, Mitrofan, episcopul Hușilor și al Buzăului,
mare tipograf 1681-1702, în Almanahul graficei române, 1927, Craiova, p. 44-49.
86
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 291.

37
însemnat în viața lui Antim? Îl întâlnim, mai întâi, tipărind la Iași Psaltirea slavo-română a lui
Dosoftei, în tiparnița Mitropoliei și semnând la f. 212 verso:
„Ostenitor tiparului, Mitrofan, ieromonahul de la sfânta Mănăstire Bisericani”87. În
această calitate apare și în tipăriturile grecești ieșite de sub teascurile tipografiei de la Mănăstirea
Cetățuia88, precum și în Viața și petrecerea sfinților, cunoscuta operă hagiografică a lui Dosoftei89.
Mai mult, la sfârșitul volumului al II-lea din Proloage, semnează, după mitropolitul Dosoftei,
rugându-se de iertare: „... Și tiparnicii: ermonah Mitrofan, făcătorul tiparelor, cu ucenicii săi Pavel
și Ursul, Andrei”90. Aici credem că este izvorul părerilor acelor istorici care îl scot pe Antim trăitor
în Moldova, înainte de a fi venit în Țara Românească91. În acest Andrei, ei l-au recunoscut pe
viitorul Antim. Și cum numele apare în tovărășia lui Mitrofan, cu care știm că Antim a lucrat la
București, urmându-l pe viitorul episcop de Buzău la conducerea tipografiei de la Mitropolie,
concluzia a fost repede trasă. Numai că acest nume nu mai apare în nici o altă tipăritură, nici măcar
în cele grecești, unde este de presupus că aportul ivireanului ar fi fost mai mare și evidențierea lui
mai deasă. Însă așa cum este dat numele: Pavel și Ursul Andrei (fără virgula pusă pe transcriitorii
moderni ai textului), ar putea face din Andrei numele tatălui primilor doi: Pavel și Ursul <ai lui>
Andrei.
În anul 1683, învățatul ieromonah de la Bisericani, ctitoria lui Iordache Cantacuzino, este
ales episcop de Huși92. Tipărește în această calitate la tipografia grecească a Iașilor lucrarea lui
Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, Împotriva ereziilor93. Nu i-a fost dat să cinstească multă
vreme scaunul dintre podgoriile moldovene.
În 1686, în urma ocupării Moldovei de către oștile lui Ioan Sobieski, Mitrofan, probabil
și el adept al politicii filopolone, dusă de mai marele său protector, Dosoftei, este silit să părăsească

87
Ibidem, p. 230; vezi și N. Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Vălenii de
Munte, 1908, p. 394. Episcopul Melhisedec nu i-a cunoscut postrigul monahal de la Bisericani sau nu-l menționează
în Chronica Hușilor și Episcopiei..., București, 1869, p. 145-148, unde vorbește ca de „unul din puținii ierarchi ai
vechimii noastre, renumiți prin învățătura lor”.
88
Prima dintre ele a fost cartea de polemică a patriarhului Nectarie al Ierusalimului, Întâmpinare în contra primatului
papal, din anul 1682 (cf. Bibl. rom. veche, I, p. 251-258; Émile Legrand, Bibliographie hellénique ou description
raisonnée des ouvrages publiés par des grecs au dix-septième siècle, Paris, 1894, vol. II; C. Erbiceanu, Bibliografia
greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicate domnitorilor și boierilor
români. Studii literare, București, 1903, p. 3-6.
89
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 240-246.
90
Ibidem, p. 245.
91
Cum afirmă Al. Papadopol-Callimach și Atanasie Mironescu (cf. notele 37 și 38).
92
Cf. N. Iorga, Istoria bisericii românești, I, p. 402; Melhisedec, Chronica Hușilor..., p. 145.
93
Cf. Bibl. rom. veche, p. 273-275;Émile Legrand, Bibliographie hellénique..., II, p. 414. Lipsește la C. Erbiceanu,
Bibliografia greacă.

38
pentru totdeauna Moldova și să se refugieze în Țara Românească, la curtea lui Șerban
Cantacuzino94. Acesta i-a încredințat imprimarea Bibliei, cum am amintit. De la venirea în țară a
lui Antim și până la 10 iunie 1691, când a fost ales episcop de Buzău95, Mitrofan a lucrat cu Antim
introducându-l pe acesta în arta tipografică. Probabil că au imprimat împreună (Antim nu este
menționat în nici un fel) cartea grecească de polemică a lui Meletie Sirigul, Întâmpinarea la
principiile calvine și la chestiunile lui Ciril Lucaris, publicată la București în 1690, împreună cu
manualul lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, îndreptat împotriva rătăcirii calvinilor96, precum și
culegerea de omilii, în 1691, cunoscută mai ales sub titlul de Mărgăritare ale Sf. Ioan Gură de
Aur”97. În decembrie același an, Mitrofan tipărea la Buzău „în tipografia domnească de la
Episcopie” Pravoslavnica mărturisire, tradusă din grecește de logofătul Radu Greceanu98. Nu
cunoaștem proveniența acestei tipografii domnești, în care Mitrofan va imprima monumentalele
sale cărți de cult în românește și în slavo-română, unele excepționale ilustrate, inclusiv cele 12
Minee. Este posibil ca ea să fi constituit o parte a utilajului de la tipografia Mitropoliei, cum tot
atât de posibil este ca ea să fi fost adusă de Mitrofan de la Iași. Căci până la Divanul lui Cantemir,
tipărit în text paralel greco-român în 1698, nu întâlnim nici o carte imprimată la Iași cu caractere
chirilice, după plecarea lui Mitrofan, ci numai în grecește.
Odată cu trecerea lui Mitrofan la Episcopia Buzăului, interesul nostru pentru activitatea
sa - cel puțin în cartea de față – scade. În schimb, Antim intră în plin în drepturile sale, căci,
preluând conducerea tipografiei de pe lângă Mitropolie, sfera activității și afirmării sale crește
necontenit, spre disperarea unora dintre slujitorii de acolo, care nu vedeau cu ochi buni calitățile
și munca sa.

94
Cf. Melhisedec, Chronica Hușilor..., p. 146; N. Iorga, Istoria bisericii românești, I, p. 414.
95
Cf. N. Iorga, Istoria bisericii românești, II, p. 7.
96
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 298-315; Émile Legrand, Bibliographie hellénique..., II, p. 458; vezi și C. Erbiceanu,
Scrierea lui Meletie Sirigul contra calvinilor și a lui Ciril Lucaris, compusă prin ordinul Sinodului ținut la Iași la
1642, în „Bis. Ort. Rom.”, XVIII (1694-1895), p 6.
97
Bibl. rom.veche, I, p. 315-321.
98
Ibidem, p. 321-324.

39
TIPOGRAF LA BUCUREȘTI ȘI SNAGOV

Începuturile meseriei de la tipografia domnească din București se dovedesc a fi fost

mai mult decât modeste. După Pareneticile lui Vasile Macedoneanul din 1691, cu care se
înfățișează pe pământul cuminte al Țării Românești, Antim pregătește pe îndelete tipărirea unei
alte cărticele grecești, cu puțin mai mare decât cea dintâi. Titlul, în românește, pe care îl redăm
după Bibl. rom. veche,este următorul: Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea Nouă
și a cuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum și a sărbătorilor premergătoare
intrării în Biserică a prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceiași zi cu
sărbătoarea sfântului. Tipărite din porunca și cu cheltuiala preluminatului... Ioan Constantin
Basarab, voievod a toată Ungrovlahia... În Bucureștii Ungrovlahiei, 1692, în luna lui iunie, de
smeritul între ieromonahi Antim din Iviria179.
Cărticica are 122 pagini, de dimensiuni obișnuite (un in 8), simplu imprimată, fără
multe ornamentații, dar cu literă tipografică frumos tăiată. De altfel, în materie tipografică
Antim va excela printr-un rafinament de imprimare în grecește cel puțin egal oficinelor
venețiene. Un chenar, ce încadrează titlul, din ornamente tipografice, folosite și la cele patru
frontispicii din cuprins, o majusculă, două viniete și o stemă a Țării Românești, stema
Basarabilor cu vulturul având aripile desfăcute și ținând crucea în cioc, de pe dosul foii de titlu,
sunt singurele podoabe ale acestei cărți ce are, în schimb, un cuvânt omagial către domnitor
semnat de Radu Grecianu, unul dintre cărturarii de vază ai Țării Românești.
Nu vom intra în detalii cu privire la conținutul cărții și la economia textului rezervat
celor doi sfinți. Nu știm bine care din cele două sfinte Paraschive beneficiază de difuzarea
slujbei pe la mănăstiri (probabil cea care este sărbătorită cu mare fast la Iași, în ziua de 14
octombrie), după cum nu ne putem îndoi că slujba sfântului Grigore Decapolitul aparține lui
Matei al Mirelor180.
Ceea ce vrem să subliniem este valoarea artistică a legăturii originale făcută pe lângă
tipografia bucureșteană. Unul dintre cele cinci exemple conservate la Academie păstrează, din
fericire, vechea legătură în marochin, chiar dacă nu în perfectă stare. Lucrată modern, peste un
suport de carton, ca în Occident, cum sunt aproape toate cărțile ieșite de sub tiparnițele lui
Antim, și nu pe scoarțe din lemn, legătura frapează prin bogăția barocă a ornamentației, în aur,

179
Bibl. rom. veche, I, p. 326-327; É. Picot, op.cit, p. 529-530; É. Legrand; Bibliographie hellénique, III, p. 8; C.
Erbiceanu, Serviciul Cuvioasei Maicei noastre Parascheva și a Sf. Grigorie Decapolitul, ediția din 1692, în „Bis.
Ort. Rom.”, XVII (1893-1894), p. 708-715; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 701-702.
180
Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1. Mențiunea apud. N. Șerbănescu, op.cit., p. 702.

40
care nu este imprimată în adânc, ci este situată aproape de suprafață. Este cam același tip de
legătură ca și cea care a fost folosită la Așezământul Mănăstirii Antim sau la Slujba Sf. Antim,
arhiepiscopul Nicomediei, manuscrisele de epocă păstrate în colecțiile Academiei.
În septembrie 1693, Antim realiza imprimarea uneia dintre cele mai însemnate cărți
din întreaga sa practică tipografică181. Este vorba de Evangheliarul greco-român, scos tot la
București, din dispoziția și cu toată cheltuiala domnului, după cum grăiește titlul: Sfânta și
dumnezeiasca Evanghelie, elinească și rumânească, acuma întâiu alcătuită într-amândoao
limbile și după greceasca ai biséricii orânduială așezată, cu a blagocestivului... domn și
oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Ioan Constantin Băsărabă voevod poruncă și cheltuială, spre
cea de obște a pravoslavnicilor folosință... în anul mântuirii 1693. Și s-au tipărit întru sfânta
Mitropolie a Ungrovlahii182.
Volum de mari proporții, cu textul dispus pe două coloane ale paginii (în stânga textul
grecesc, iar în dreapta cel românesc), având 372 pagini și dimensiunile in 4 mare (33,5 x 23,5
cm), Evangheliarul utilizează, pentru textul grecesc, litera tipografică de la cele două cărți,
imprimate în 1691 și 1692, iar pentru textul românesc, litera atât de elegant tăiată în care s-a
imprimat Biblia lui Șerban. Paginația este făcută cu caractere grecești și românești,
corespunzătoare fiecărei coloane. Toate literele inițiale sunt gravuri în lemn, artistic lucrate,
bănuim, de către Antim și sunt imprimate pentru amândouă limbile numai cu cernală roșie. Cu
roșu sunt redate și titlurile, colontitlurile și indicațiile tipiconale de la sfârșitul Evangheliarului.
Numărul rândurilor din fiecare coloană este egal: 48. Așezarea în pagină este fără reproș, iar
erata nu și-ar avea rostul.
Dintre cărțile tipărite de Antim, care se remarcă prin sobritate (în pofida calităților sale
de desenator și gravor acestea nu sunt decât rar împodobite), Evangheliarul bilingv rămâne
printre cele mai atent ornate. O superbă gravură, în trei registre, încadrează textul grecesc și
românesc al foii de titlu. Capitelurile celor trei coloane, precum și frunzele palmate de la baza
coloanelor laterale amintesc de ornamentele coloanelor pridvorului Mănăstirii Antim. La baza
gravurii, între evangheliștii Marcu și Luca, împărații Constantin și Elena, patronii lui
Brâncoveanu, sprijină crucea înălțată, cruce de factură rusească, cu bara de jos oblică. Pe dosul
foii de titlu se află blazonul Țării Românești, bogat ornat, cu titulatura domnului de jur împrejur
în limba greacă. Dedesupt, versurile la stemă, mai exact versurile omagiale adresate domnului

181
Luna septembrie este precizată de logofătul Șerban Grecianu, la finele dedicației sale către Brâncoveanu , care
ocupă primele cinci pagini nenumerotate.
182
Bibl. rom. veche, I, p.328-335; É. Picot, op.cit., p. 530-531; É. Legrand, op.cit., p. 11-19; Ghenadie [Enăceanu],
Evangheliile. Studii istorico-literare, București, 1895, p. 25-49; N. Șerbănescu, op.cit., p. 702-705.

41
de către Șerban Grecianu, vtori logofăt. Patru mari gravuri de evangheliști, pe întreaga pagină
și alte patru frontispicii, cu figura lui Hristos între ornamentele florale (cel de la p. 47 se repetă
la p. 216), dau un plus de strălucire acestui adevărat monument tipografic.
Trei personaje sunt remarcate în procesul de apariție a cărții: Șerban Grecianu, cu
stihurile politice și cu prefața către cititori, prin care justifică măsura luată de către Brâncoveanu
de a face să apară Evangheliarul în text paralel: ca fiecare cititor să compare singur acuratețea
textului românesc, text luat cu siguranță din Biblia lui Șerban, unde el și fratele său Radu au
avut un mare rol în traducerea românească. Nu știm câți români, alții decât cei din societatea
rafinată levantină din jurul lui Brâncoveanu, vor fi știut grecește și vor fi comunicat
traducătorului îndoielile lor lexicale. Numărul lor nu putea fi prea mare.
Al doilea personaj, ieromonahul Atanasie Moldoveanul, care nu mai apare în drumul
activităților lui Antim, lasă la p. 370 o postfață de scuze pentru greșeli, ca unul ce din porunca
domnului a curățat stilistic amândouă textele. Este de bănuit căla această dată. Antim avea
nevoie de un supraveghetor, cel puțin pentru textul românesc, ca unul care se afla în procesul
de însușire a limbii noii sale patrii. Peste câțiva ani se va putea dispensa de asemenea ajutoare.
În sfârșit, Antim însuși, în urma tuturor, se adresează umil cititorilor, ca simplu tipograf, mai
puțin înzestrat și priceput decât adevărații meșteri: „Ca și corhorul 183 [ = pelinul] între alte
verdețe, precum zice pilda, mă arăt și eu, o iubiților cetitori, cătră cei meșteri și iscusiți, înțelepți
și nevoitori tipografi...”. El a tipărit cartea, el „Antim de la Iviria”„, cu destulă trudă și
nevolnicie. Iar cheltuiala, ca și vrerea aparțin domnului Constantin Brâncoveanu184. Roagă
cititorul să îndrepte greșelile, imposibil de găsit, adăugăm noi.
Acum, în acest prim mesaj adresat de Antim lumii grecești și românești, se întrezăresc
calitățile sale de teolog de înaltă pregătire, care vor purta numele său din gură în gură și-i vor
netezi calea spre treptele, atât de râvnite, ale răspunderilor de arhiereu. Subtilități dogmatice,
de puțini pricepute, apar în contextul celor 46 de rânduri ale coloanei românești, cât cuprinde
postfața sa.
Nu știm ce tiraj a avut această carte. Bănuim că ea a fost difuzată și în afara spațiului
românesc, adică și în lumea greacească. Oricum, ea este des întâlnită atât în Moldova, cât și în
Transilvania. În depozitul Academiei se află cincisprezece exemplare, cu scoarțe diferite și
imposibil de precizat care a fost tipul folosit la legarea inițială. Exemplarul utilizat de noi, pentru
reținerea detaliilor amintite, ar putea avea legătura originală. Aceasta se prezintă deosebit de

183
Ghenadie <Enăceanu> în Evangheliile..., p. 37, nota 42, numește planta, după greci, prototipul amărăciunii,
ceea ce la noi este socotit pelinul.
184
Postfața lui Antim a fost publicată de noi în Opere, p. 397-398.

42
solid lucrată, în scoarțe de lemn, acoperite cu marochin de culoare vișinie, cu imprimeuri în aur
și argint pe amândouă coperțile. În cele opt colțuri (ale ambelor scoarțe) sunt gravate chipurile
evangheliștilor, iar în medalioanele centrale sunt imprimate icoane ale răstignirii și înălțării.
Exemplarul a fost dăruit de către Stolnic fostului mitropolit Varlaam de la Glavacioc și are
următoarea inscripție autografă: „Această sfântă Evanghelie, sfinții <i> sale părintelui
mitropolit Varlaam o dăruiește Constantin Cantacuzino, biv vel stol<nic> la anul de la Adam
7202 <=1694>, meseța av<gust> 60 dni”.
În veacul trecut, cartea aparținea Schitului Fedeleșoiu <jud. Argeș> și a fost puțin
folosită. Aceasta ne face să credem că legătura este cea originală.
La câteva luni după Evangheliar, în anul 1694, Antim imprimă cea dintâi carte numai
în românește: Psaltirea185, o carte de 271 pagini numerotate și aproximativ 12 pagini
nenumerotate, la început. Bianu și É. Picot, care au folosit exemplare și mai incomplete decât
cel pe care îl avem noi la îndemână din Fondurile Bibliotecii Academiei, indică doar 4 file,
adică 8 pagini nenumerotate; două file cu titlul, stema țării, rugăciunea de început și gravura lui
David și altele două cu pinax-ul psalmilor după primul verset, din care lipsește însă și începutul
și sfârșitul, adică cel puțin încă 2 file. Din păcate, din cele cinci exemplare pe care le-am avut
la îndemână pentru studiu nu se poate reconstitui unul complet. Litera este cea utilizată la
tipăriturile cărților de la Biblie și până la partea românească din Evangheliarul din 1693. Foarte
frumoase majuscule tăiate în lemn, altele decât cele utilizate la Evangheliar, imprimate numai
cu negru – ca întregul text de altfel – fac din Psaltire o carte aleasă. Este, după opinia noastră,
cea dintâi Psaltire în limba tipărită în Muntenia sub forma aceasta, cu psalmii împărțiți pe
catisme186. Imprimarea s-a făcută din porunca domnului „ca să să împarță în dar
pravoslavnicilor creștini”, pe care Antim îl numește în preambul „al mieu de bine făcătoriu și
milostiv stăpân...”187.
Atât dedicația, cât și următoarele opt versuri la stema țării ne fac să bănuim că Antim,
chiar dacă nu cunoaște subtilitățile limbii române, o mânuia cu destulă ușurință:
„Prealuminata stemă a Țării Românești,
Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbești,
Blagocestivului domn Constantin s-au dăruit,

185
Bibl. rom. veche, I, p. 335-337; É. Picot, op.cit., p. 531-532; N. Șerbănescu , op.cit., p. 706-707.
186
É. Picot pretinde că avea de-a face cu o simplă revizuire de text și că Antim n-a făcut decât să adauge câteva
rugăciuni. Foaia de titlu precizează însă limpede: „acum întâi tipărită pre limba românească”. Cuvântul omagial
către Brâncoveanu este și el concludent: „iară acum mai cu multă osârdie o ai scos la lumină și o ai împodobit mai
vârtos decât alții, adecă tălmăcită chiar în limba rumâneacă...”.
187
A fost redată în Bibl. rom. veche, I, p. 336-337, și republicată în Opere..., p. 398-399.

43
 Că den fericită a lor sămânță s-au odrăslit;
Și bunele lor fapte, cât poate, le plinește
Și țara despre toți vrăjmașii păzește.
Dea-i Dumnezău ani mulți, cu pace să stăpânească;
Fericitul lui nume ca lui David să trăiască”.
Era și o confirmare aceasta a abilității cu care deprindea Antim limbile străine, abilitate
remarcată de contemporani.
Versurile erau pe gustul domnului. Brâncoveanu ținea să se știe că este un Basarab, și
nu un Cantacuzin. Nu era, deocamdată, o desolidarizare de neamuri, dar norii prevestitori ai
crizei, ce urma să se producă, apăruseră la orizont; ne găsim în al șaselea său an de domnie.
Stema, destul de modestă ca factură artistică, o reproducere de fapt pe cea din
Pravoslavnica mărturisire, imprimată de Mitrofan la Buzău, în 1691188. Nu i-o putem atribui
lui Antim. Acesta este însă cu siguranță creatorul uneia dintre cele mai reprezentative ilustrații
de carte din istoria graficii românești; portretul împăratului David, datat 1694 și imprimat pe
ultima pagină nenumerotată. Bogat înveșmântat, cu o coroană voievodală pe cap, figură blândă
și interiorizată, David cântă la harpă, șezând. La capătul scaunului lung, pe care stă, este redat
modelul de sculptură pe care îl va utiliza Antim la baza stâlpilor de la pridvorul mănăstirii sale.
De jur împrejurul portretului oval, inscripția luată din psalmul 151, psalm necanonic: „Mâinile
méle au făcut organe și dégetele méle au încheiat Psaltirea”. Gravura în lemn va fi reprodusă și
în unele dintre cărțile imprimate la Snagov.
În afara gravurilor amintite, mai sunt imprimate, pentru înfrumusețarea volumului,
câteva viniete, unele reproduse de mai multe ori, cum este cea de la p. 42, frumoasă reprezentare
a izvorului de apă ce curge prin gura unui leu, ca în fântânile arteziene, vinietă pe care o întâlnim
și la p. 66, 78, 99 și 239.
Pe lângă textul psalmilor, volumul mai cuprinde poemele vechi anexate la toate
psaltirile: Cântările lui Moise, Cântarea Annei, mama lui Samuil, a lui Avacum, a Isaiei
prorocului, a lui Iona, a celor trei coconi ș.a., precum și Pascalia pe 50 de ani. Tirajul trebuie să
fi fost destul de mare, iar difuzarea ei, mai ales în Transilvania, apreciabilă.
În Biblioteca județeană Timiș se păstrează o Psaltire slavonească imprimată de Antim
în același an 1694 și necunoscută Bibliografiei vechi românești. Este vorba de o carte tipărită
pentru Moldova, pe tronul căreia se afla, la acea dată, ginerele lui Constantin Brâncoveanu,
Constantin Duca sau Duculeț. Redăm titlul integral al cărții: Psaltire a prorocului și împăratului

188
Bibl. rom. veche, I, p. 322.

44
David, cu molitve rumânești, la toate cathizmele și cu alte mântuitoare rugi și pashalii de 46
de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocistivului domn a toată Țara Rumâniască Ioan
Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod, fiind păstoriu turmei lui Hristos preosfințitul
mitropolit chir Theodosie, în anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în București. Este un
volum de format mic, 15 x 8.5 cm, având 533 pagini. Textul psalmilor este slavonesc, dar unele
rugăciuni și indicațiile privind lectura catismelor sunt redate în limba română. Imprimarea a
fost făcută cu caracterele tipografice vechi, folosite la tipărirea Bibliei. Cărticica este
împodobită cu gravura în lemn a împăratului David și cu o frumoasă reproducere a stemei Țării
Românești, cu inițialele de domn oblăduitor ale lui Constantin Brâncoveanu. Lipsesc versurile
la stemă.
La începutul cărții, Antim se adresează, printr-o predoslovie de 7 pagini,
„Blagocestivului, prealuminatului și preaslăvitului domnu și oblăduitoriu a toată Moldaviia,
Ioan Constantin Duca voevod”, plină de considerațiuni și citate din scrierile biblice și cele ale
sfinților părinți cu privire la puterea rugăciunii și la nevoia omului de a comunica cu Dumnezeu
prin intermediul rugăciunii. O mare erudiție teologică se desprinde din această prefață – redată
în limba română – ce prevestește pe păstorul și oratorul de mai târziu. Antim nu uită să-l
amintească pe domnul său, Constantin Brâncoveanu, cu cheltuiala căruia a fost făcută tipografia
și cu știința și voia căruia s-a îndemnat de a tipărit Psaltirea. Închină cu plecăciune cartea lui
Duculeț: „preaînțeleptului suflet al măriei tale, rugându-mă ca o credincioasă slugă să o primești
cu dragoste”. După urările de viață îndelungată și domnie rodnică până la adânci bătrânețe,
încheie: „Al măriei tale mai mic rugătoriu, smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul,
tipograful”.
Nu știm care a fost răspândirea cărții în Moldova și ne apare ciudat faptul că unicul
exemplar cunoscut a fost dăruit de spătarul Mihai Cantacuzino – semnat la paginile 7, 129, 285
și 363 – bisericii din Lugoj, de unde, prin intermediul bisericii sârbești din Timișoara, a ajuns
în Biblioteca județeană a Timișului189.
*
În același an 1694, când apar cele două Psaltiri, Antim părăsește Mitropolia, mutându-
se la Mănăstirea Snagov. Nu știm ce elemente au declanșat acest „exil” într-o mănăstire, mai
mult loc de schingiuiri și omoruri decât de închinăciune. Să fi fost numai dorința lui Antim de

189
O succintă prezentare a cărții a fost făcută de Ion B. Mureșianu, în Cartea veche bisericească din Banat,
Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1985, p. 205. O descriere mai largă și o redare a titlului cu unele greșeli
de lectură a dat Hortensia Baica în Valori bibliofile din patrimoniul cultural national. Catalog de expoziție,
Timișoara, 1993, p. 18-19. Tot domnia sa ne-a înlesnit cercetarea cărții, pentru care îi mulțumim și pe această cale.

45
a dezvolta tipografia, după planurile lui Brâncoveanu, care erau și ale sale, departe de contactul
cu mereu intrigantul cler, leneș și pizmătareț?! Nu vedem altă explicație, Antim neintrând,
deocamdată, în socotelile celor ce vizau poziții înalte ecleziastice. În prima dintre scrisorile
trimise lui Brâncoveanu, la punctul al treilea al apărării 190, el vorbește numai de trimiterea lui
acolo: „...nici Mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila...” și mai pe larg despre plecarea
de la Snagov.
La data numirii sale, în vara lui 1694, Mănăstirea se afla într-o stare de degradare
accentuată, cu chiliile năruite, cu biserica parțial dezvelită, cu hotarele încălcate de megieși191.
Nu este exclus, deci, ca Antim să fi fost trimis acolo, din capul locului, cu împuterniciri de
administrare a bunurilor și refacere a lăcașului de închinăciune și a chiliilor, deși el nu este
atestat documentar ca egumen decât începând cu anul 1696192. Predecesorul său, un Damaschin,
altul decât învățatul episcop de Buzău și Râmnic, este cunoscut până în anul 1693193. Or, este
greu ca între anii 1693-1696 Snagovul să nu fi avut egumen. Căci, așa năruită cum se afla,
Mănăstirea avea numeroase proprietăți care se cereau gospodărite, iar obștea monahală nu putea
rămâne nici ea fără de stareț.
Până în 1696, când începe seria tipăriturilor de la Snagov, este de presupus că Antim
s-a ocupat de reparațiile chiliilor care urmau să adăpostească teascurile și pe ucenicii săi, viitori
meșteri tipografi. Că lucrurile s-au petrecut așa, că Antim s-a ocupat de treburi gospodărești o

190
În Opere..., p. 227.
191
Vezi Niculae I. Șerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, București, Institutul de Istorie Națională, 1944, p. 65 și
urm. O descriere a mănăstirii și confirmarea unor reparații făcute în vremea lui Constantin Brâncoveanu la N.
Iorga, Sate și mânăstiri din România, București, Editura Minerva, 1905, p. 215-222, și mai ales nota de la p. 215.
I. D. Ștefănescu, în Contribution à l’étude des peintures murales valaques, Paris, 1928, p. 28, este de părere că
tencuiala din mănăstire aparține și ea epocii brâncovenești. La 10 aprilie 1697 situația nu se îndreptase. În hrisovul
pe pergament dat de Constantin Brâncoveanu Mănăstirii Snagov și părintelui Antim egumenului, prin care le
acordă 50 de ughi pe an milă din vama domnească de la Câmpina, ce se adăugau la alți 50 de ughi, acordați mai
înainte de alți domni, se spune, printre altele: „...Pentru că această sfântă mănăstire ce scrie mai sus, fiind făcută
de alți răposați domni de mai denainte vreme și pentru multele întâmplări și jafuri ce au fost printr-această țară
despre agarineni au ajunsu această sfântă mănăstire la lipsă și la slăbiciune, cât și încă și cele ce împrejurul ei era
făcute au început a să strica; și întâmplându-se și domnii méle de am mersu la această sfântă mănăstire și văzând
domniia mea cum că iaste den toate ușoară și întru slăbiciune și cele ce-s prejurul ei vechi și stricate și înțelegând
domniia mea cum că alte venituri din nici o parte n-are ca să dreagă cele ce sânt stricate împrejurul sfintei mănăstiri,
domniia mea am socotit dentru tot gândul inimii domniei méle de am dat și am adaos la această sfântă mănăstire
cu această milă, ca să aibă a luare călugării în toți anii din vama domnească de la Câmpina pre an ughi 50. Și cu
mila ce au mai avut sfânta mănăstire de la alți pomeniți domni de mai nainte vreme... care fac împreună o sută...
să aibă a lua părinții călugări în toți anii, ca să poată drege cele ce sânt vechi și stricate pe lângă sfânta mănăstire
și să fie părinților călugări de hrană și de îmbrăcăminte și sfintei mănăstiri de întărire, iar domniei méle și
răposaților părinților domniei méle vecinică pomenire...”. Originalul în colecțiile Bibliotecii Academiei Române,
XX-171. O copie în Condica Mănăstirii Snagov, de la Arhivele Statului (ms. 458, f. 130-132), al cărei pinax este
datat 1765 și a cărei autentificare a fost făcută prin aplicarea pecetei mici a mitropolitului Grigorie Socoteanu,
purtând data de 1770, pe fiecare filă. Ne-am folosit de această Condică, urmărind activitatea de administrator a lui
Antim la Snagov și ne vom mai referi la ea.
192
Ibidem, p. 112.
193
Ibidem, p. 112.

46
spune și Al. Odobescu, cel dintâi care a consemnat trecerea lui Antim pe la Snagov și urmele
pe care le-a lăsat acolo. În evocarea, de nebănuită frumusețe, Câteva ore la Snagov, pe care am
mai pomenit-o194, Odobescu vorbește de o căție de argint și de un manuscris, reparate de Antim
în anii 1694-1695195. Căția sau cățuia, în care se ardea tămâia pentru înmiresmarea altarului și
a sfintelor taine, avea gravată pe marginea tăvii, de care era fixată, inscripția: „...Această căție
împreună cu potirul și cu ale lui toate, fiind stricate, s-au prefăcut în zilele prealuminatului domn
Io Constantin B<râncoveanu> voevod, cu cheltuiala smeritului întru eromonahi Antim
Ivireanul, tipograful; leat 7203” < = 1694>. Să fi fost aceeași căție care apare în foaia de zestre
dată de monahul Dositei Brăiloiu fiicei sale Stanca (numită căție de argint, mare) și aflată între
actele moșiei Cuneștii proprietatea Snagovului?196. Oricum, inscripția precizează că Antim a
dispus nu numai repararea căției, ci și a potirului „cu ale lui toate”, adică discosul, steaua,
lingurița, copia. Mai mult, pe dosul tăvii - spune Odobescu - „e gravat cu litere latine cursive,
fine, și împodobite cu parafe: Daniel Fodor exeudit. Anno 1694”. Este singura atestare certă a
prezenței lui Antim la Snagov din anul 1694, foarte probabil spre toamnă197.
Nu știm dacă obiectele reparate prin grija lui Antim se mai păstrează undeva, în vreun
muzeu. Valoarea lor documentară și afectivă ar fi foarte mare.
Cât privește manuscrisul găsit, Odobescu precizează că era vorba de un Minei
slavonesc, pe luna decembrie, pe a cărui scoarță interioară a găsit inscripția: „Acest Mineiu a
lui dechemvre, fiind stricat și răsipit s-a legat cu cheltuiala smeritului întru eromonași Antim
Ivireanul, tipograful, vă dni < = în zilele lui> Io Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod,
fiind nastavnic la această sfântă casă la Snagov. Leat 7203 <= 1695>, aug<ust> 29”.
Am căutat Mineiul în fondul slav de la Academie, în speranța că el va fi ajuns acolo,
în procesul de salvare a patrimoniului cultural, inițiat de Odobescu însuși la finele veacului
trecut; din păcate volumul nu se găsește în această colecție și cine știe dacă va apare vreodată.
Înainte, deci, de 2 mai 1696, când documentele și Condica Mănăstirii Snagov îl atestă
egumen198, Antim se afla conducător al mănăstirii. Aceasta ne îngăduie să afirmăm că a fost

194
Sunt interesante datele pe care ni le furnizează Odobescu despre Antim, deși unele sunt inexacte sau
contradictorii. El este cel ditâi care, stabilind lista egumenilor, fixează pentru Antim anii 1695-1709 (Opere, II, p.
230). Două pagini mai încolo, schițând o biografie a lui, spune că a așezat teascurile tiparnițelor la Snagov în
vremea lui Șerban Cantacuzino, venind ca egumen la Snagov de la Mănăstirea Ivirului de la Muntele Athos. Printre
cărțile imprimate acolo, în grecește, ar fi fost și o Mărturisire ortodoxă, ieșită de sub tipar în... 1694, pe care însă
Bibl. rom. veche n-o înregistrează nicăieri. Dă exact anul alegerii sale ca episcop de Râmnic, 1705, dar îl greșește
pe cel mai ușor de aflat, din cronica lui Radu Grecianu, al suirii în scaunul de mitropolit, anul 1708.
195
Cf. Alexandru Odobescu, Opere, II, p. 233-234.
196
Ibidem, p. 214-217.
197
Ibidem, p. 234.
198
N. Șerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, p. 112. Vezi și nota 16, unde sunt redate, partial, și inscripțiile de
mai sus. La 2 mai 1696, data unui document de la C. Brâncoveanu (În colecțiile Academiei, XX-66, cu o copie la

47
trimis de mitropolit, de comun acord cu domnul, ca egumen, de la început. De altfel, el însuși
socotea (în apărarea către Brâncoveanu) cei șapte ani petrecuți la Snagov (de la 1694 la 1701)
în aceeași calitate, de egumen.
Doi ani de zile, Antim n-a tipărit nici o carte la Snagov. A fost perioada de reparații,
de transferare a utilajelor tipografice de la București, de organizare a tehnologiei tipografice și
de pregătire a școlii de tipografi, așa cum vedea el că ar trebui să se desfășoare lucrările, în
viitor. Este de presupus că în toate acțiunile, el a cerut și a obținut asentimentul mitropolitului
Teodosie și, mai ales, al lui Brâncoveanu. Imprimarea cărților trebuia subvenționată, căci, cum
este lesne de observat, domnul suporta, de obicei, cheltuielile de tipărire. Din priceperea pe care
a dovedit-o în această vreme în cele administrative, ca și în cele ecliziastice, a tras Brâncoveanu
concluziile definitive cu privire la calitățile excepționale ce-l vor impune pe Antim înaintea
altor arhierei și vor dezlănțui invidiile și pizmele ce-l vor înconjura tot timpul.
Seria tipăriturilor de la Snagov, 14 la număr (șapte grecești, patru românești, una
slavonească, una greco-română, una greco-arabă), este inaugurată cu apariția în românește și
slavonește la 6 februarie 1696 a unei cărticele de 50 de pagini, nu lipsită de semnificație, dacă
ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod și învățatul tipograf. Este vorba de
Slujba Sfinților Constantin și Elena, carte ce nu mai fusese tradusă și tipărită în românește,
menită să omagieze pe domnul atât de interesant în ridicarea culturală a țării și atât de mândru
de prestigiul câștigat de Țara Românească în toată ortodoxia.
Titlul cărții este următorul: Orânduiala slujbei în 21 a lui mai, la zioa sfinților slăviți
și de asémenia cu apostolii, mari împărați Constantin și Elena. Acum întâiu osebi tipărită
slovénește, cu voia prealuminatului și înălțatului domn a toată Țara Românească Ioan
Constantin B<râncoveanu> Basarab voevod, în vrémea păstoriei preasfințitului chir

CMXII-113), de care va fi vorba mai jos, își începe Antim activitatea sa de nacealnic al Snagovului. Găsește averea
mănăstirii - destul de întinsă, de altfel – prost gospodărită de predecesori, cu proprietățile „încălcate” de vecini, cu
veniturile nepercepute la vreme, cu călugării împrăștiați, cu țiganii mănăstirii fugiți. Este de presupus că el a
prezentat domnului și mitropolitului o informare scrisă, ce n-a ajuns, din păcate, până la noi, și i-a cerut lui
Brâncoveanu concursul pentru recuperarea proprietăților, samavolnic încălcate. La data amintită mai sus,
Brâncoveanu hotărește ca 24 boieri hotarnici să se prezinte la Valea Călugărului (Valea Călugărească de astăzi)
pentru delimitarea proprietăților mănăstirii de cele ale megieșilor moșneni, precum și parte din via de la Poiana și
ocinele de la Cârciumari și de la Pătrărești, toate proprietăți apropiate. Este fixată ziua de 13 mai pentru adunarea
boierilor, boieri de țară de prin prejur, care cunoșteau stările de lucruri și care, analizând documentele de
proprietate ale părților, redactează o zi mai târziu „hotarnica Negovanilor”, cu o schiță tipografică, cea dintâi
cunoscută la noi, lucrată - pretinde regretatul A. Sacerdoțeanu - de însuși Antim, după opinia noastră semnată,
doar, de egumen, în trei locuri, în grecește. Să se vadă interesantele contribuții ale lui A. Sacerdoțeanu cu privire
la aspecte mai puțin cunoscute din activitatea lui Antim și prinse în studiul: Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar
și topograf, publicat în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), nr. 9-10, p. 862-890 și XXII (1964), nr. 3-4, p. 223-244.
Hotarnica se păstrează în fondurile Bibliotecii Academiei, LXVIII-46, cu o copie la CMXII-114.

48
Theodosie, mitropolitul țării și exarhu laturilor. La anul de la Hristos 1696, fevruarie 6, în
Sneagov199 .
Tipăritură modestă, cu negru și roșu și cu 24 de rânduri pe pagină, cartea rămâne în
istoria tiparului românesc nu numai ca cea dintâi imprimare din insulă, ci și ca examen practic
pentru cel dintâi și cel mai mare dintre ucenicii lui Antim, Mihai Iștvanovici. Căci cartea este
tipărită în realitate mai târziu, de acest reputat meșter, peregrin, din Caucaz și până în Olanda.
El semnează cele opt „versuri politice asupra cinstitei cruci din stema prealuminatului și
înălțatului domn Io Constantin Basarab voevod”și îi putem atribui alte 22 versuri în cinstea lui
Constantin cel Mare, așezate sub gravurile ce îl reprezintă pe acesta cu mama sa Elena, înălțând
crucea. În sfârșit, tot el semnează prefața către Constantin Brâncoveanu, plină de laude, în care,
sperând că truda sa va fi primită cu bunăvoință, adăugă, printre altele: „...A doao, pentrucă este
pârgă și roadă noao a meșterului tipografiei. Iară pârga și roada cea de întâi mai cu voioase
mâni știm că să priiméște. Și destoinică iaste a să aduce aciastă roadă întâi spre milostivă
cuprinderea brațului măriei tale; căci că supt căldura acoperământului arepilor măriei tale s-au
și început și s-au și apropiat spre aduceré de roadă, cât au fost voia lui Dumnezău a pune dar,
al său de sus, și în mine, cu lucrarea sfinției sale și cu purtarea de grije a cinstitului mieu părinte
și înduratului dascal, a lui Anthim Ivireanul. Priiméște, dară, măriia ta, ca un făcătoriu de bine
și ca un iubitoriu de Dumnezău și cinstitoriu de slujile lui céle adevărate, roada aciasta, acum
întâi adusă măriei tale, și pre mine între cei prea plecați robi ai măriei tale te milostivéște a mă
scrie. Priméște, de împreună cu cărticeaoa aciasta și inima mea... Al măriei tale mic și plecat
rob, Mihai”.
Nici un alt cuvânt despre Antim decât această recunoaștere, subliniată de dascăl întru
ale tipografiei. Este prima mențiune despre școala de tipografi ce va lua ființă aici, cerută,
probabil, de domn și desăvârșită de priceputul și harnicul său protejat.
Este drept, cum am mai amintit, în acest an, 1696, nu se mai imprimă nici o carte. Dacă
vom privi însă mai de aproape activitatea tipografică a anului următor, ne vom da seama că
premisele succesului au fost puse, foarte probabil, mai devreme. Este de bănuit că, cel puțin
pentru unele cărți, de dimensiuni mai mari, culegerea textului a fost începută încă în anul 1696,
paralel cu numeroasele problem de ordin administrative, în care documentele ni-l arată implicat
pe Antim. Astfel, după hotarnica Negovanilor, Antim s-a înfățișat domnului cu concluziile celor

199
Bibl. rom. veche, I, p. 341-343. É. Picot o menționează după A. Odobescu, Câteva ore la Snagov, și D. Iarcu,
Bibliografia chronologică română sau Catalog general de cărțile române, 1550-1873, București, 1873, p. 7, fără
să o fi văzut. O descriere completă la N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 706-707. Filele 31-42, sunt
ocupate de Cinstitul Paraclis cătră sfinții... Constantin și Elena.

49
24 de boieri hotarnici și a cerut hrisov de întăritură, ceea ce Brâncoveanu și dă prin superbul
pergament din 10 iunie 1696, scris de Isar logofețelul200. Și nu numai că a hotărnicit vechile
proprietăți ale mănăstirii, dar a mai adăugat alte vii, unele obținute de la megieși gratuit, altele
cumpărate de Antim pentru mănăstire.
În hrisovul din 10 iunie 1696 este inclusă și hotărnicirea unor vii încălcate, date
mănăstirii de pomană, fără să se precizeze detalii. Este vorba, în realitate, de un zapis din 24
mai 1696, dat de comisul Barbu, feciorul căpitanului Pătrașcu Bucșanul, în care se face din nou
aluzie la carențele de administrație ale predecesorilor lui Antim, rezolvate în mod practic și
definitiv de către noul egumen201.

200
Documentul de valoare deosebită pentru explicarea stărilor de lucruri de la Snagov și a impunerii lui Antim
acolo, merită redat măcar partial: „Din mila lui Dumnezeu Io Constantin Basarab voevod și domn a toată Țara
Ungrovlahiei, dă domnia mea această poruncă a domniei mele (până aici textul este în lb. slavă) sfintei și
dumnezeeștii mănăstiri ce să chiamă Sneagovului, unde iaste hramul Vovideniia <= Intrarea în biserică>
preasfintei și de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Mariei și părintelui Anthim egumenul, tipograful și
tuturor călugărilor câți să vor afla lăcuitori într-această sfântă mănăstire, ca să fie sfintei mănăstiri, den moșiia din
Dealul Negovanilor, ce să chiamă Valea Călugărului, de la Poiană de peste tot hotarul a patra parte, care moșie au
fost a sfintei mănăstiri, dată de răposatul și creștinul Basarab vodă, ctitorul sfintei mănăstiri, care moșie au fost
aleasă și hotărâtă mai denainte vréme cu 12 boiari, precum adeverează și hrisovul răposatului Radu vodă de la leat
7030 <= 1522>, care hrisov l-am văzut și domniia mea.
Iar după aceea, pentru nepurtarea de grijă a nastavnicilor care au fost mai denainte la această sfântă mănăstire, s-
au împresurat moșiia de unii și de alții. Decii când au fost acum în zilele domniei méle, iar părintelui Anthim
văzând de împresurarea moșiei acestiia, și vrând ca să o descopere, au venit înaintea domniei méle și den divan au
luat 24 de boiari prin răvașul domniei méle... deci acești 24 de boiari... când au fost la zi și la noroc... au mers la
acea moșie de au luat seama pre amănuntul, citind hrisoavele cele bătrâne ale sfintei mănăstiri și toate cărțile
moșnenilor și adeverind cum că au avut și au ținut sfânta mănăstire de preste tot hotarul în Dealul Negovanilor a
patra parte,s-au sculat de au tras această moșie din poiana ce să chiamă Valea Călugărului, de spre drum, până în
Valea Ursoaii, din hotar până în hotar...
Și iar să fie sfintei mănăstiri și niște vii bătrâne, carele nu le-au ajuns acum cu hotarul preste tot, ci rămânând o
parte de loc în partea megieșească și neîndurându-se egumenul ce scrie mai sus pentru acel loc, ca să nu să stingă
pomana celui ce le-au închinat aceste vii la sfânta mănăstire, au căzut cu rugăminte împreună cu acești 24 de boiari
la moșneni de au lăsat cu voința lor și au dat acele vii ocolnice sfintei mănăstiri să le îngrădească cu gard, să fie
vii înfundate. Și încă au mai dat și au mai dăruit și de la dânșii sfintei mănăstiri din viile cele bătrâne în jos, până
în capul moșiei din jos, despre drum, până în piatră, stânjeni 5 și au ocolit acéstea toate, puind sémne, precum mai
sus arată.
Și iar să fie sfintei mănăstiri niște vii ce le-au cumpărat părintele Anthim egumenul, pe locul megieșăsc, în Dealul
Negovanilor, să aibă a țineré și a stăpâni sfânta mănăstire cu bună pace, adecă pre unde au cumpărat.
Și așa, acești 24 de boiari, după cum au luat seama și au adeverit cu ale lor suflete, mai cu dreptate, pentru aceste
moșii ce scrie mai sus, așa au ales și au hotărât și au pus pietri și au dat să ție sfânta mănăstire această moșie din
piatră în piatră și din semn în semn, cum iaste mai sus zis, precum am văzut domniia mea și cartea acestor 24 de
boiari, fiind iscăliți mai sus, și hotărâtul moșiei din Negovani, la mâna sfinției sale părintelui Antim, egumenul.
Drept acéia și domniia mea am dat această carte a domniei méle sfintei și dumnezăeștii Mănăstiri Sneagovul, ca
să aibă a țineré și a stăpâni toată partea de moșie cât au ales acești 24 de boiari, cu tot venitul ei, precum scrie mai
sus, cu bună pace de cătră toți părtașii de moșie, ceilalți.
Și am întărit cartea aceasta cu tot sfatul și credincioșii boerii divanului (urmează divanul, din care nu lipsesc Stroe
Leurdeanul vel vornic, spătarul Mihai Cantacuzino și vtori logofătul Ștefan Cantacuzino, viitorul domn). Și s-au
scris cartea aceasta în orașul domniei méle, în București, într-al optulea an din domniia domniei méle, de Isar
logofețelul ot București. Iunie 10, 7204” <= 1696>. Cf. Condica Mănăstirii Snagov ( Arh. Statului, ms. 458, f. 16-
18); A. Sacerdoțeanu, op.cit., în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), p. 884-885; vezi și nota 58. O copie la Biblioteca
Academiei, CMXII-116.
201
Se spune în zapis, printre altele, că Barbu comisul dă înscrisul la mâna părintelui Antim, egumenul de la Snagov,
„precum să să știe că dând și miluind moșul meu Barbul Mănescul și moașă-mea Neacșa niște vii în Dealul Ursoi,
în hotarul <loc gol>, însă pogoane 13 pol <și jumătate> la sfânta Mănăstire Snagov, încă mai dinainte vréme și

50
 Tot în vara anului 1696, Antim câștigă pentru mănăstire alte 12 pogoane de vie. La 15
iunie i se prezintă Drăgușan vistiernicul, fratele lui Stoico Merișanu, fost mare paharnic, cu doi
băieți ai acestuia, și-i declară prin zapis că fratele său Stoico a dăruit mănăstirii 12 pogoane de
vie în Dealul Teișanilor, la Lipia, lângă Buzău. Dar murind fără de veste, n-a apucat să facă
zapisul legiuit. Îl face el, Drăgușan, cu cei doi nepoți, întărind astfel dania fratelui său, pentru
odihna sufletului202.
Un capitol din activitatea administrative de la Snagov, care a dat mult de lucru lui
Antim, a fost acela al țiganilor mănăstirești. Robi din tată în fiu și supuși tranzacțiilor
negustorești, asemenea animalelor, se întâmpla, totuși, și destul de des, să se căsătorească doi
țigani aparținând unor proprietari diferiți și să plece unul dintre ei din sălașul său, prejudiciind
pe proprietar, în cazul nostru Mănăstirea și pe nacealnic, tipograful Antim. După legile și
obiceiurile țării o căsătorie dintre robi nu se desfăcea. Pentru țiganul care pleca prin căsătorie
se dădea un alt țigan în schimb: „cap pentru cap, după cum iaste obiceiul țării”. Dacă mănăstirea
nu avea de unde da (și de obicei Antim declara că nu are de unde înapoia suflet pentru suflet),
plătea cu bani sau stupi, contravaloarea, care nu putea fi mai mare de 30 de taleri. Aceste
tranzacții le întâlnim din 1696 și se vor înmulți în toți anii de ședere ai lui Antim la Snagov.
Iată, spre pildă, la 23 mai 1696 o jupâneasă, Ilinca (deci soție de boier mazil) și cu fiul său
Constantin îi adeveresc prin zapis lui Antim că au primit de la mănăstire „schimb după obicei”,
pentru un țigan203. O lună și ceva mai târziu, la 2 iulie 1696, intervine o altă tranzacție, de data
aceasta cu un călugăr al Snagovului, Ioanichie, numit ca mirean Iane logofătul, feciorul lui
Gheorghe șufarul din Târgoviște. S-a întâmplat că un țigan de-al mănăstirii a luat de nevastă pe
o țigancă de la Ioanichie monahul. Acesta, intrat în monahism la bătrânețe și având ficiori mari,
nu se mulțumește cu țiganca pe care i-a oferit-o Antim în schimb, necorespunzând, probabil, ca
vârstă. Atunci egumenul mănăstirii îi dă în locul țigăncii 15 taleri și 10 stupi. Ioanichie acceptă

necăutând părinții care au fost mai nainte egumeni de aceste vii, ca să le lucreze, s-au fost părăsit de tot și le-au
fost împresurat unii și alții, carele erau pierdute de către mănăstire. Iară acum, aducând Dumnezeu pre acest părinte
egumen, ce scrie mai sus, și descoperind și moșia den Dealul Negovanilor, mers-am și eu de am căutat și am
descoperit aceste vii ce scrie mai sus, care au fost de moșii noștri date la sfânta mănăstire, de le-am ales și le-am
măsurat și le-am împietrit de iznoavă și le-am dat la sfânta mănăstire, după cum au fost date mai dinainte vréme,
de moșii miei. Drept acéia am dat și eu acest zapis al mieu la mâna părintelui egumenului, ca să-i fie moșie
stătătoare și ohabnică, în véci (Arh. Statului, Condica Mănăstirii Snagov, ms. 458, f. 77 r-v). O copie veche la
Biblioteca Academiei, CMXII-115.
202
O copie veche la Biblioteca Academiei CMXII-131. Transcris în Condica Mănăstirii Snagov de la Arhivele
Statului, ms. 458, f. 83-84. De la acest Drăgușan Merișanu va cupăra Antim locul pe care a fost construită ctitoria
sa, Mănăstirea Tuturor Sfinților;vezi și perilipsisul de documente întocmit de A. Sacerdoțeanu, în Antim Ivireanul
arhivist..., „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), p. 243.
203
Originalul la Biblioteca Academiei, XX-197. Transcris în Condica Mănăstirii Snagov, de la Arhivele Statului,
ms. 458, f. 93.

51
și întărește învoiala prin zapisul pe care-l dă „la mâna sfinții sale părintelui Anthim tipograful,
care iaste egumen la sfânta Mănăstire Snagovul, ca să fie de bună credință...”204.
Meritorii toate aceste strădanii gospodărești. Dar nu aceasta era vocația lui Antim. De
altfel, vom avea prilejul să observăm că, pe măsură ce va urca pe scara onorurilor ecleziastice,
preocupările sale administrative se vor subția. Singura excepție o va constitui grija pentru
ctitoria sa, a cărei parte administrativă va fi într-adevăr un model de complexă pricepere și
prevedere. Să ne întoarcem, așadar, la realizările sale tipografice care, la Snagov, ating
înălțimile dorite de Brâncoveanu și apreciate de boierimea rafinată, ce va fi adesea prezentă cu
contribuții bănești destinate imprimărilor.
Cea dintâi tipăritură a anului 1697, singura în care se precizează și luna, ianuarie, este
un masiv Anthologhion în limba greacă de 990 de pagini (20,5 x 14,5 cm), care cuprinde, în
afara slujbelor la sărbătorile mari, toate cărțile fundamentale liturgice, cu excepția
Molitvenicului: Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Penticostarul205. Titlul, reprodus după Bibl.
rom. veche, glăsuiește: Antologiu întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre
Antologiile cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologiile
cunoscute, dar și Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul și Penticostarul, încă și
mângâetorul de suflet Triod și într-un cuvânt întregul serviciu de peste an. S-a tipărit în
renumita și ilustra Ungrovlahie, în timpul strălucitei domnii a prea cucernicului, prea slăvitului
și prea puternicului stăpânitor și domn al întregei Ungrovlahii, domnul domn Ioan Constantin
Basarab voevod, ținând cârja prea sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei prea cucernicul și de
Dumnezeu păzitorul mitropolit domnul domn Theodosie, cu osârdia și cu cheltuiala prea
piosului întru ieromonahi și părinți sufletești domnul Galaction Vidali din strălucita insulă
Tinos și mai nainte egumenul marei mănăstiri a lavrei sfântului munte Athos și cu îndreptarea
învățatului domn Panaiot din Sinope, în sfânta Mănăstire a Intrării <Maicii> Domnului de la
Snagov, de către Antim, ieromonahul din Iviria, în anul mântuirii 1697, luna ianuarie.
Este limpede că tipărirea a fost concepută înainte de 1697, chiar dacă cea dintâi pagină
imprimată va fi fost foaia de titlu. Așa se justifică sărăcia de titluri din anul precedent. Cartea

204
Originalul la Biblioteca Academiei, XX-215. Transcris în Condica Mănăstirii, de la Arhivele Statului, ms. 458,
f. 93-94.
205
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 347-349; É. Picot, Notice biographique..., p. 532-533; C. Erbiceanu, Bibliografia
greacă..., p. 30-32; E. Legrand, Bibliographie hellénique, III, p. 52; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul, tipograf, p.
707-708; Antim Ivireanul, Opere...,p. XII și 420. Tipărirea a fost făcută cu o literă extrem de măruntă (corp 6),
nefolosită de Antim la nici o altă tipăritură grecească. Bănuim că litera n-a fost turnată de el, ci a fost adusă de la
Veneția de cei ce au subvenționat tipărirea. Ne întrebăm dacă bătrânii preoți vor fi putut citi asemenea texte. Făcând
o descriere sumară a cărții în Opere, p. XII, după exemplarul Academiei ce provenea de la G. Dem. Teodorescu,
am luat drept valabilă numărarea filelor făcută de folclorist în interiorul ultimei file liminare: 2 120. Ea se
dovedește total greșită. Chiar dacă în loc de „pagine” ar fi numărat coloane, tot nu i-ar fi ieșit cifra uriașă pe care
a dat-o.

52
se adresa întregii lumi grecești și este de observat că subvenționarea bănească nu aparține
domnului și mai puțin mitropolitului Theodosie, adept al tadiționalismului slavonesc, mai
degrabă, decât al tendințelor de înnoire grecească; ea este făcută de către Galaction Vidalis, fost
protos la Muntele Athos, a cărui dedicație către domn amintește de pioșenia și generozitatea
acestuia.
Cartea destul de sobru tipărită, pe două coloane, cu cerneală neagră și roșie, având 50
de rânduri pe fiecare coloană, include numai două gravuri în lemn: stema țării, pe versoul foii
de titlu, cea folosită la tipărirea Pravoslavnicii mărturisiri de la Buzău, din 1691, și chipul
împăratului David, cu inscripția în românește, după clișeul care a servit la Psaltirea din 1694
de la București, așezată pe întreaga pagină 10, înaintea Psaltirei cu care începe, de fapt,
cartea.La sfârșitul volumului, mențiunea imprimării: „S-a tipărit în anul mântuirii 1697, în luna
ianuarie de ieromonahul Antim din Iviria”.
O altă carte grecească tipărită de Antim, de proporții modeste, căci n-are decât 100 de
pagini, dar de mare audiență teologică, a fost aceea a lui Ioan Cariofil, intitulată Manual despre
câteva nedumeriri206. Acuzat de idei calvine, amenințat cu caterisirea, acest subtil ucenic al lui
Teofil Coridaleu, apreciat și de către Dimitrie Cantemir, văzând că nu va mai putea trăi la
Constantinopol, a venit în Țara Românească. Bine primit în special de Stolnic, unchiul
domnului, acesta a vrut să obțină de la Cariofil și o mărturisire a ideilor sale ortodoxe față de
chestiuni ca: norocul, destinul, predestinația, providența etc., vehiculate de reformații din sud,
ca să fie primit fără rezerve în sânul societății românești, unde a și murit, de altfel. Titlul, pe
care îl dăm în traducerea lui C. Erbiceanu, este următorul: Manual despre unele nedumeriri și
deslegări sau despre cercetarea și întărirea unor dogme necesare bisericii, compus de prea
înțeleptul și prea învățatul dascăl, domnul domn Ioan Cariofil, <mare logofăt> al marei
biserici a lui Hristos, după cererea prea nobilului și prea învățatului boer domnul domn
Constantin Cantacuzino și afierosit prea înălțatului și evlaviosului domnitor, domnul domn
<Ioan> Constantin Basarab, voevod a toată Ungrovlahia, pe când era arhiereu preasfințitului
și alesul de Dumnezeu mitropolit domnul domn Teodosie. S-a tipărit în cinstita Mănăstire
Snagovul, la anul de la Hristos 1697207.

206
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 349-350; É. Picot, op.cit., p. 534; E. Legrand, Bibliographie, III, p. 45-50; C.
Erbiceanu, op.cit., p. 23-30; N. Șerbănescu, op.cit., p. 709-710.
207
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 349-350; É. Picot, op.cit., p. 534; E. Legrand, Bibliographie, III, p. 45-50; C.
Erbiceanu, op.cit., p. 23-30; N. Șerbănescu, op.cit., p. 709-710.

53
 Pe noi ne interesează mai ales dedicația lui Antim adresată lui Constantin
Brâncoveanu208, care rezumă conținutului și împrejurările tipăririi cărții209 și elogiază calitățile
domnului de protector al ortodoxiei, al învățământului și culturii.
Ultima carte grecească imprimată la Snagov în 1697, de fapt o broșură de zece file,
este un cuvânt de laudă în cinstea lui Constantin cel Mare, alcătuit de Gheorghe Maiota 210 și
dedicat domnului, probabil de ziua lui211. Titlul, în traducerea lui C. Litzica este concludent:
Discurs panegiric despre împăratul încununat de Dumnezeu și asemenea cu apostolii, Marele
Constantin, rostit în prea sfânta lui biserică în prea sfânta Mitropolie a Ungrovlahiei și dedicat
prea înaltului și serenisimului principe și domn a toată Ungrovlahia, domnului domn Ioan
Constantin Basarab voevod. Tipărit în sfânta Mănăstire a Intrării în biserică din Snagov, pe
când conducea cursul prea sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei prea sfântul și de Dumnezeu
păzitul mitropolit dommnul domn Theodosie de către Antim ieromonahul din Ivir, în anul
mântuirii 1697212.
La Snagov - și tot în acest an mănos sub raport cărturăresc -, Antim imprimă singura
carte pur slavoneasă ieșită de sub teascurile sale, o gramatică de 250 file și 23 rânduri pe pagină
de format mic (15,5 x 10,5), care nu era altceva decât reeditarea operei lui Meletie Smotrițki,
apărută în mai multe ediții pe la mijlocul veacului213. După moda vremii, nu se spune un cuvânt
despre adevăratul autor. Iată titlul, în traducerea din Bibl. rom. veche: Dreaptă alcătuire a
Gramaticei slavonești, scrisă acuma în tipar cu voia prea luminatului domn al întregii Țări
Ungrovlahe Io Constantin Basarab voevod, cu binecuvântarea preaosfințitului chir Theodosie,
cu mila lui Dumnezeu, mitropolitul aceleiași, în anul de la nașterea lui Hristos 1697.
În prefața către Brâncoveanu214, Antim justifică nevoia unui îndreptar în limba
slavonească, ce nu-și mai găsește cunoscători printre români: „...De aceea dacă cuiva i se pare,
cu atât mai mult nouă trebuie să ni se pară a fi folositoare, deoarece în bisericile dumnezeiești
noi ne-am obicinuit a ceti slavonește. Dar necunoscând această limbă, care ne este streină, nu

208
Lipsește din Bibl. rom. veche. A fost redată de C. Erbiceanu în Bibliografia greacă, p. 24-27, precum și de către
noi în Opere, p. 399-402.
209
Printre altele, Antim mărturisește că n-a îndrăznit să o tipărească fără o prealabilă revizuire și corectare a
manuscrisului sub raportul acurateței dogmatice, pe care a făcut-o Sevastos Chiminitul din Trapezunt.
210
Cel care atribuie panegiricul lui Gheorghe Maiota, ca și prefața către C. Brâncoveanu, pe care o consider, însă,
lipsită de interes, este É. Legrand, la p. 52 a tomului III din Bibliographie.
211
C. Erbiceanu pretinde că panegiricul a fost alcătuit de feciorul cel mai mare al domnului și rostit în biserică de
către Ștefan, al doilea fiu, Cf. Bibliografia greacă, p. 32.
212
Cf. É. Picot, op.cit., p. 534-535; Bibl. rom. veche, I, p. 350-351, socoate, după É. Legrand, pe Gheorghe Maiota
drept autor, dar în lista tipăriturilor din finalul tomului I, broșura este atribuită lui Antim.
213
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 351-354; P. Constantinescu-Iași, Relațiile culturale româno-ruse din trecut, București,
1954, p. 177; N. Șerbănescu, op.cit., p. 710-711.
214
Republicată de noi în Opere..., p. 402-404.

54
a noastră, puteam de multe ori să cădem în greșeli. Știind voi aceasta, iar noi cititorii având
nădejde în Dumnezeu,nădejdea noastră a căpătat un bun sfârșit în binecuvântata domnie a
voastră, căci vedem înrădăcinarea acestei semințe bune în țara noastră și ajutorul dumnezeesc
adăogându-se la silința voastră neobosită, când cu îndurare și cu iubire de Hristos, afară de alte
binefaceri ai întemeiat și școală pentru învățarea limbei slavonești pentru copiii de vârstă
fragedă...”. Semnează mai jos: „Al luminatei măriei voastre, prea mic de Dumnezeu rugător,
smeritul între ieromonahi, Antim tipograful”.
Ne este greu să bănuim aria de răspândire a acestei gramatici, care, după frecvența
destul de rară a exemplarelor, nu pare să se fi imprimat în mare număr. Este însă mai mult decât
sigur că, în afară de provinciile românești, cartea a fost difuzată și la sud de Dunăre.
Am lăsat la sfârșitul pomenirii tipăriturilor de la Snagov din anul 1697 unica realizare
românească, un Evangheliar, însă de departe cea mai artistică impresie a acestor zile215. Titlul
glăsuiește: Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, cu voia prea luminatului și înălțatului domn și
oblăduitoriu a toată Țara Românească Io Constantin B<brâncoveanu> voevod și cu porunca
purtătorului pravoslaviei, preasfințitului chir Theodosie, mitropolitul a toatei Țări Rumânești
și exarhu plaiurilor, acum a doa oră tipărită și diorthosită mai cu multă nevoință în sfânta
mânăstire în Sneagov, la anul de la spăseniia lumii 1697, de smeritul întru ermonahi Anthim
Ivireanul. Se impune, în cazul acestei cărți o mai atentă descriere. Este un volum de 183 de file,
de dimensiuni 28 x 19,5 cm, cu textul așezat pe două coloane, fiecare coloană normală având
35 de rânduri. Volumul este lipsit de prefață. Are doar banalele versuri politice sub o frumoasă
stemă a Țării Românești216 de pe verso-ul foii de titlu, pe care nu le putem atribui cu certitudine
lui Antim. Volumul este bogat împodobit cu gravuri, frontispicii, majuscule xilogravate artistic
și imprimate cu cerneală roșie, precum și cu ornamente tipografice de colontitluri sau care
separă texte evanghelice. Suntem înclinați să atribuim această explozie de artă xilografică lui
Antim.
Titlul cărții are deasupra o superbă gravură reprezentând într-un triptic pe Maica
Domnului, Mântuitorul și evanghelistul Ioan. Inscripțiile din interior sunt în limba greacă.
Dedesupt un frontispiciu de lujeri și flori de mare finețe. Tripticul se va mai repeta la f. 1 și 100,
iar frontispiciul la f. 2 nenumerotată, la f.134 și 172 v.
Două frontispicii bogate, cu motive vegetale, la f. 22 și 57, încadrează același medalion
al lui Iisus Emmanuel. În sfârșit, patru xilogravuri de dimesiunea paginilor, cu inscripție

215
Cf. C. Erbiceanu, Evangheliile...,p. 53-67; É. Picot, op.cit., p. 533-534; Bibl. rom. veche, I, p. 343-344; N.
Șerbănescu, op.cit., p. 708-709.
216
Folosită la imprimarea Mărgăritarului Sf. Ioan Gură de Aur din 1691.

55
grecească într-un arc superior, urmată de un semn ce ar putea fi considerat cu indulgență litera
A, ocupă paginile: 6 nenumerotată (evanghelistul Ioan), 21 v (evanghelistul Matei), 56
(evanghelistul Luca) și 99 v (evanghelistul Marcu).
La sfârșitul volumului (f. 180v) este dat un colofon, precum și șase versuri de autentic
talent, reluate mai apoi de alte tipărituri și manuscrise: „Slavă, cinste și închinăciune celui în
Troiță unuia Dumnezău, care ne-au ajutat după început de am ajuns și sfârșitul. Iară cei ce vă
veți întâmpla a citi, bucurați-vă în Domnul și vă rugați pentru mine. Și ce greșală veți afla,
îndreptați cu duhul blândețelor, nepuindu-ne în ponos, că precum iaste cu neputință omului a
nu păcătui, într-acestaș chip și tipografului a rămâne fără de greșală. Tipăritu-s-au în anul de la
spăseniia lumii 1697, de smeritul între ermonahi Anthim Ivireanul.
Precum cei streini doresc moșiia să-și vază,
Când sânt într-altă țară, de nu pot să șază,
Și ca cei ce-s pre mare, bătuți de furtună
Și roagă pre Dumnezău de liniște bună,
Așa și tipograful de-a cărții sfârșire
Laudă neîncetată dă și mulțemire”217
În colecțiile Bibliotecii Academiei se păstrează șapte exemplare din Evangheliar. Pe
unul din ele, exemplarul prim, pe fila 3 numerotată de la început se află o însemnare (ce nu este
a lui Antim, ci a unui personaj cu care el a avut strânse relații și pe care îl chema Nicola preotul)
și semnătura autografă în grecește de rară frumusețe: „Această sfântă Evanghelie o a dat de
pomană la Mănăstirea de călugărițe,la Turbați, smeritul întru ermonahi Anthim Ivireanul
tipograful, în zilele blagocistivului domn Ioan Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voivod.
Leat 7206 <=1698> ianuarie 21 dni. Anthimos irmonahos”.
Nu credem că au existat alte raporturi între Antim și mănăstirea respectivă, decât cele
de relativă vecinătate. Nici într-un caz nu-l putem socoti ca duhovnic al sfântului lăcaș de la
Turbați, dată fiind munca sa fără răgaz de la Snagov218.

217
Versurile vor fi transcrise cu caractere georgiene de Mihai Ștefanovici , în Liturghierul tipărit la Tiflis în anul
1710. Era mesajul de dor al lui Antim, expediat în limba noii sale patria, pământului care l-a născut.
218
În Bibl. rom. veche, IV, p. 26, nr. 32 se spune că între anii 1696-1699, Antim ar mai fi tipărit în traducerea
logofătului Radu Greceanu, din grecește, o Poveste de jale în versuri, o relatare a omorârii postelnicului Constantin
Cantacuzino, întâmplată la 20 decembrie 1663. Nu s-a descoperit până astăzi nici un exemplar din această broșură,
dar faptul este cunoscut dintr-o copie manuscrisă din anul 1735, păstrată în manuscrisul nr. 216 din fosta Bibliotecă
a Mitropoliei din Blaj, ce ocupă f. 104-113. Nu este lipsită de interes precizarea din manuscrisul respectiv: „Povéste
de jale și pre scurt asupra nedreptei morți a prea cinstitului Constantin Cantacuzino, marelui postialnic al Țării
Românești. Făcută dă prea bun și scump priiatin al său, întru semnare a dragostii și a ostenélii, tipărindu-se cu a
sa cheltuială, însă grecească fiind. Și acum pre limba rumânească scoasă de Radul logofătul Greceanul, tot în
viersuri tocmită, asémene ca și cea grecească. Cu care mică și nevriadnecă osteneală, ca în loc de plecată și smerită
slujbă mă închin dumniaei, prea cinstitei jupâneasii Stancăi Cantacuzinei, a acestuiaș răposat C<onstantin>

56
 Începând cu anul 1698, activitatea de imprimare a lui Antim de la Snagov se va reduce
simțitor. Explicația acestei stări de lucruri nu este ușor de stabilit și în orice caz ea nu este una
singură.
Mai întâi trebuie să se despartă de cel mai apropiat colaborator al său, Mihai
Ștefanovici, trimis de C. Brâncoveanu în Transilvania , mai mult ca observator decât ca tipograf,
date fiind turburările grave ce se produc în sânul bisericii, turburări ce vor duce la desprinderea
unei mari părți a credincioșilor și trecerea lor sub jurisdicție romană, împreună cu mitropolitul
Atanasie Anghel.Constantin Brâncoveanu a intervenit pe toate căile pentru a împiedica
alunecarea și pentru a-l opri pe mitropolitul de Alba Iulia de la această trădare. L-a trimis pe
Mihai Ștefanovici cu o tiparniță lucrată foarte probabil la Snagov în decursul anului 1698; sau,
dacă este să reținem ideea că în tot cursul anului 1698 nu s-a tipărit la Snagov decât o carte,
atunci putem bănui că, sub presiunea evenimentelor, o parte a utilajului folosit de Antim a fost
luat și dus la Bălgrad, urmând ca Antim cu ucenicii pe care-i va mai fi avut acolo să completeze
mai apoi presele și litera. Ar fi aceasta a doua explicație a reducerii activității tipografice.
Cartea tipărită cu negru și roșu de Antim în 1698 a fost un Acatist al Maicii Domnului,
de mici dimensiuni (14 x 10cm), având 154 file și 17 rânduri pe pagină, descoperit de prof. N.
Șerbănescu în Biblioteca Sfântului Sinod și descris pe larg: Acathistul cătră Prea sfânta
Născătoare de Dumnezău și cu alte rugăciuni, acum a treia oară tipărit și mai cu multă
nevoință diorthosit în zâlele prealuminatulu domn a toată Țara Rumânească Io Constantin
B<asarab> voevod cu blagosloveniia preasfințitului mitropolit chir Theodosie, în sfânta
mănăstire în Sneagov, la anul mântuirii 1698219. Cartea este mai mult decât un Acatistier; ea
este o adevărată carte de rugăciuni, cu numeroase molitve, unele luate din Ceaslov, pentru uzul
preoților și al credincioșilor deopotrivă. Cu excepția unor indicații tipiconale sau formule
liturgice, care sunt date în slavonește, textul este imprimat în românește.
În afara stemei Țării Românești, cartea mai este împodobită cu șase gravuri, din care
Deisis și Bunavestire, superb tăiate, vor fi utilizate și în Ceaslovul de la Târgoviște din 1715.
La f. 154 v un epilog, în care se cere iertare pentru greșeli, se încheie astfel:
„...Tipăritu-s-au în anul de la spăseniia lumii 1698, de smeritul întru ermonahi Anthim
Ivireanul”.

C<antacuzino> iubită fiică fiind, și maică prea luminatului și prea creștinului stăpânului nostru Ioan Constantin
B<asarab> B<râncoveanu> voevod, domnului și oblăduitoriului toatei Țări Rumânești, Leat 7243= 1735, meseța
fevruarie 4. Însă scoasă după tipar și scrisă cu mâna de Dumitru logofăt, sin Anastase sufagiul, în zilele prea
luminatului domn Io Grigorie Ghica voevod, trecând doi ani din domniia mării sale, la Paște”. Cf. și Emil Vîrtosu,
O povestire inedită în versuri despre sfârșitul postelnicului Constantin Cantacuzino ( + 1663), București, 1940.
219
Cf. N. Șerbănescu, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom”, XCIV (1976), nr.
3-4, p. 349-355.

57
 Cele două tipărituri ale lui Mihai Ștefanovici din anul 1699, o Bucoavnă220 și o
Evanghelie învățătoare, adică o carte de Cazani sau Chiriacodromion221, cum este, mai ales,
cunoscută, n-au putut însă opri tragedia. Degeaba a fost și prefața lui Mihai Ștefanovici din
Chiriacodromion, cu sublinierea grijii pe care Brâncoveanu o acordă Mitropoliei Ardealului;
după aceasta a doua carte, Mihai Ștefanovici s-a înapoiat la București.
Probabil că tot în acest an 1698, Antim a pregătit imprimarea, efectuată câteva luni
mai târziu, a două cărți antipapistășești, de care vom pomeni ceva mai încolo, în aceeași
fierbinte atmosferă ce stăruia dincoace de Carpați. Una dintre ele Mărturisirea credinței
ortodoxe l-a pus din nou în contact cu numeroși teologi greci. Poate că acum încep și fricțiunile
care îl vor îndepărta de aceste locuri liniștite pe care le-a îndrăgit și pe care le-a regretat până
la moarte. În orice caz nu-l întâlnim implicat în chestiuni vulgare, administrative; nu se ocupă
nici de pământuri, nici de țigani și nici de negoț. Tipărește două cărți de teologie dogmatică.Una
în românește, de 112 file, cu litera utilizată la imprimarea Bibliei, fără pretenții artistice (este
folosită numai cerneală neagră), cu o singură stemă modestă de pe verso-ul foii de titlu, cea
folosită în Pravoslvanica mărturisire de la Buzău din 1691222.
Imprimarea este datată aprilie 1699. Iată titlul: Carte sau lumină, cu drépte dovediri
din dogmele besericii răsăritului asupra dejghinării papistașilor, descoperită și așezată de
prea învățatul ieromonah Maxim Peloponiseanul, acum întâiu tipărită pre limba rumânească,
cu porunca și toată cheltuiala a prealuminatului și înălțatului domn și oblăduitoriu a toată
Țara Rumânească Ioann Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod, purtând cârma
pravoslaviei prea sfințitul mitropolit chir Theodosie.
Și s-au tipărit în tipografiia domnească, în sfânta Mănăstire în Sneagov la anul
mântuirii lumii 1699, în luna aprilie, de smeritul întru ieromonahi Anthim Ivireanul, pentru ca
să se dea <în> dar pravoslavnicilor223.
Originalul grecesc fusese tipărit la București în anul 1690 cu aceeași mențiune, de a fi
difuzat gratuit în întreaga lume ortodoxă224. Cartea n-are nici o dedicație către domn, iar
versurile la stemă sunt cele folosite la Psaltirea lui Antim de la București din anul 1694225.
Mujusculele, gravuri în negru, sunt și ele rămase de la 1688.

220
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 369-370.
221
Ibidem, p. 372-377.
222
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 322.
223
Cf. E. Picot, op.cit., p. 536; Bibl. rom. veche, I, p. 370-372; N. Șerbănescu, op.cit., p. 712-713.
224
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 297-298.
225
Ibidem, p. 336.

58
 A doua carte, grecească, de 384 pagini, in folio, cu un foarte lung titlu pe care-l vom
reda fragmentar, combate și ea primatul papal și alte aberații contrare ortodoxismului:
Mărturisirea credinței ortodoxe a bisericii universale și apostolice a răsăritului și Expunerea
introductivă despre cele trei virtuții, a credinței, nădejdei și dragostei, tipărită din îndemnul și
cu cheltuiala prea piosului... domn... Constantin Basarab voevod Brâncoveanu, pentru folosul
creștinilor ortodocși... în respectata mănăstire a Intrării în biserică a Născătoarei de
Dumnezeu, ce se zice Snagovului, în anul 1699, în luna februarie, de cel mai mic între
ieromonahi Antim din Ivir. Este o reeditare a Pravoslavnicei mărturisiri a lui Petru Movilă.
În partea a doua a cărții, consacrată celor trei virtuți (care are și ea o foaie de titlu) se
precizează că opera aparține lui Visarion Macri din Ianina, că a fost imprimată pentru folosul
ortodoxiei de către Antim, iar corectura a fost săvârșită de Panaiot de la Sinope.
Nu mai puțin de 12 epigrame semnate de Sevastos Chiminitul, de doctorul Ioan
Comnen, de elevii Academiei Domnești din București și de elevii școlilor din Ianina, omagiază
pe domn și conținutul cărții. La ele se adaugă două scrisori ale lui Dositei, patriarhul
Ierusalimului, prin care atrage atenția asupra gravelor abateri eretice, în special ale reformaților.
În final elogiază pe Brâncoveanu, sprijinul credinței ortodoxe; dar nici un cuvânt pentru
Antim226.
Sub raport numeric activitatea tipografică a lui Antim din anul 1700 rămâne modestă.
Sunt semnele surde, deocamdată, ale unei crize ce nu va întârzia să se producă. Printre puținele
fapte demne de reținut este apariția, încă de la începutul anului, a unui meșter tipograf, ieșit din
școala de la Snagov. Este vorba de Gheorghe Radovici, pe care-l vom întâlni semnând o
cărticică densă, un fel de catehism, și care va lucra mai târziu la Târgoviște, probabil în calitate
de conducător al tiparniței, pe când Antim era mitropolit. Volumul are 217 pagini (14 × 9,5
cm), cu 21 rânduri pe pagina normală și este tipărit cu caracterele mărunte utilizate la
imprimarea Bibliei.
Titlul, neîncadrat de gravuri, glăsuiește: Învățături creștinești foarte de folos, acuma
întâi scoase de pre limba grecească pre limbă rumânească. Și s-au tipărit spre folosul cel de
obște, în zâlele prealuminatului domnu Io Constandin Basarab voevod, cu blagoslovenia prea
sfințitului mitropolit chir Theodosie, în anul mântuirei 1700, ghenarie, în Sneagov, de
Gheorghie Radovici227. O elegantă stemă brâncovenească pe dosul foii de titlu, ce va fi utilizată

226
A se vedea: E. Legrand, op. cit., p. 61-75, care reproduce toate epigramele și cele două scrisori ale lui Dosithei;
É. Picot, op. cit., p. 535; C. Erbiceanu, op. cit., p. 35-37; N. Șerbănescu, op. cit., p. 711-712. Vezi și N. Cartojan,
Ist. lit. rom. vechi, II, București, 1942, p. 96.
227
Cf. É. Picot, op. cit., p. 536; Bibl. rom. veche, I, p. 390-393; N. Șerbănescu, op. cit., p. 714.

59
și la ilustrarea celeilalte cărticele cu care va constitui un coligat, precum și șase versuri la gherb,
sărace, ar putea trece neobservate, dacă Radovici nu ne-ar fi lăsat o dedicație către domn în care
sunt cuprinse unele știri ce ne privesc. Mai întâi aceea ce-l definește pe Antim de maestru în ale
tiparelor: „De vréme ce bunătățile cinstindu-se să mărescu, precum iarăși necinstindu-se să
micșorează, aceasta au stătut pricina să mă îndemnezu și eu, micul și névrednicul robul mării
tale, pentru ca să învățu acestu meșterșug besericescu al tipografiei. Ce, dar, alergându ca cerbul
setos cătră precuviosul întru ieromonahi, egumenul sfintei mănăstiri a Văvedeniei Bogorodiț‹i›
a Sneagovului, duhovnicul chir Anthim de la Iviriia, am învățat cu multă osteneală și osârdie
de la sfințiia sa meșteșugul tipografiii...”. În al doilea rând ne dezvăluie pe traducătorul cărții
din grecește, ieromonahul Filothei Sfetagorețul, care rămâne în istoria culturii românești prin
cea dintâi Psaltichie românească pe care o compune în anul 1713. El este feciorul agăi Jipa și
după înapoierea de la Muntele Athos a trăit în preajma Mitropoliei, sub oblăduirea lui Antim228.
În luna iunie de sub tiparele Snagovului iese o altă cărticică românească, ce avea să
cunoască o mare circulație și o suită de ediții până târziu, spre finele veacului trecut: Floarea
darurilor. Cel mai vechi text românesc păstrat datează din a doua jumătate a secolului al XVI-
lea și rămâne printre cele mai vechi cărți populare traduse în românește, din limba slavonă, dacă
nu cea mai veche229. Titlul ne arată că imprimarea a fost făcută de către Antim: Floarea
darurilor, carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin carele va vrea să se
împodobească pre sine cu bunătăți, de pre ǵrecie scoasă, pre rumânie, în zâlele
prealuminatului domn Constandin Băsarabă voevod, cu blagosloveniia preasfințitului
mitropolitului chir Theodosie, cu îndemnarea și cu cheltuiala dumnealui Constandin
păh‹arnicul› Sarachin, sin Gheorghie dohtorul Criteanul. Și s-au tipărit în sfânta Mănăstire
Sneagov, vă leato 7208 ‹= 1700›, meseța iu‹nie›, de smeritul ieromonah Anthim Ivireanul.
Cartea a fost imprimată cu aceeași literă ca și precedenta, cu care, de altfel, a fost legată
împreună. Același Filothei, feciorul agăi Jipa, s-a ostenit cu traducerea, cum se precizează în
dedicația lui Constantin Sarachin Criteanul către domn. Antim nu este pomenit în această
prefață și nici nu se face vreo mențiune asupra împrejurărilor tipăririi230.

228
Cf. G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. I, București, 1978, p. 26-27; Cf. Sebastian Barbu-
Bucur, Filothei sin agăi Jipei, Psaltichie rumânească, vol. I-III, București, 1981-1986.
229
Cf. G. Ștrempel, Catalog..., vol. IV, București, 1992, p. 69-70.
230
Iată o concludentă poveste despre destinul cărților, pe care ne-a lăsat-o pe aceste două volume un mic logofăt,
anume Soare, fost și ceauș la Țarigrad. Mai întâi o însemnare de la sfârșitul Florii darurilor, fila 5-6, manuscrisă:
„Această sfântă cărticea – și sunt 2 cărți într-însa, una să chie‹a›mă Carte creștinească, alta să chie‹a›mă carte‹a›
Flo‹a›r‹ea› darurilor – și au fost a Pétrii néguțătorul din București. Și au îmbrăcat 300 de taleri pe marfă și au
rugat ‹pe› Dumnezeu ca să me‹a›rgă la Țarigrad, ca să vânză marfa aceia, să è alt fel de marfă, să fie iar în
București. Și au întrat de la Brăila în corabie și au mers 5 luni pé Mar‹ea› Ne‹a›gră. Ș-au venit pân-la un loc. De-
acii s-au spart corabie și abie au scăpat cu sufletul. Și au întrat într-altă corabie și au venit pân-în Țarigrad și au
mers la săraiul muntenesc și au șezut acolo. Și era Sterie căpitanul capechihae la Po‹a›rtă și eram eu, So‹a›re, copil

60
 Cărțile au fost legate într-un singur volum, nu atât pentru conținutul lor apropiat, cât mai
ales pentru rațiuni economice. O legătură de excepție, în stilul unic, utilizat de Antim la câteva
manuscrise, zisă în evantai, cu coperțile artistic imprimate cu aur, îmbracă și exemplarele
naufragiatului Petre mărgelarul, care a fost constrâns de sărăcie să le vândă la Constantinopol.
Ele au învins timpul și astăzi se odihnesc în rafturile Bibliotecii Academiei Române.
În aceeași lună iunie 1700, de sub alte prese ale Snagovului ieșea una dintre cele mai
luxoase cărți tipărite de Antim. Este vorba de o Psaltire grecească, imprimată cu cheltuiala
domnului pentru nevoile lumii grecești231. De format mare (31 × 21 cm), cu 34 rânduri pe
pagină, cartea are 81 de file și fiecare pagină este încadrată într-un superb chenar de flori și
lujeri. Foaia de titlu îl menționează sobru pe Antim ca autor al imprimării. Nici o dedicație, nici
un cuvânt special de mulțumire adresat voievodului. Doar o suită de versuri închinate prorocului
David, sub stema țării, reprodusă aceasta după gravura folosită la alte tipărituri, ca și figura lui
David, cea folosită în Psaltirea românească din 1694.
Textul românesc al gravurii (Mâinile méle au făcut organe și dégetele méle au încheiat
Psaltirea) este redat în grecește între gravură și chenar. O legătură de mare artă, cu un medalion
cu cifrul lui C. Brâncoveanu la mijloc, îmbracă exemplarul Academiei, de care ne-am slujit în
această succintă descriere.
Aceasta a fost ultima tipăritură a lui Antim la sfârșit de veac.
Anul 1701 demarează la Snagov cu imprimarea unui monumental Liturghier greco-
arab: Trei sfinte liturghii cu diferite alte rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă,
tipărite acum pentru întâia oară grecește și arăbește, după cererea și cu îngrijirea prea
sfântului părinte chir Athanasie, fost patriarh al Antiohiei, cu cheltuiala domnului
Ungrovlahiei domnul Ioan Constantin Basarab voevod, Theodosie fiind arhiepiscop al acelei
țări, în mănăstirea sfintei Maici a Domnului, numită Snagov, în anul de la Hristos 1701, cu
îngrijirea călugărului Antim, georgian de origine232.

în casă la căp‹itan› și am cumpărat această carte derept ban‹i› gata tal‹eri› 2. Let 7214, fevruarie 15. Și am șăzut
în Țarigrad luni 6 și decie am venit iar în țară”.
A doua însemnare de la sfârșitul Învățăturii creștinești, câțiva ani mai târziu, o completează pe cea dintâi, cu
elemente biografice privind pe noul posesor, reprezentant al burgheziei ce începea, timid, să se ridice: „Această
sfântă cărticea, care să chiamă Învățături creștinești și Flo‹a›re‹a› darurilor, că sânt amândoo legate la un loc, am
cumpărat-o den Țarigrad de la Petre, care fusese mărgelar la prăvălie în București. Iar eu slujiam la dumne‹a›lui
Steriia v‹e›l căp‹i›t‹an› za Cerneți, fiind trimis de măriia sa, Io Costandin Basarab voevod, capichihaia la Poartă;
eu eram la dumne‹a›lui copil den casă. Ș-am cumpărat carte‹a› aceasta t‹a›l‹eri› 2. Și am scris aici în zilile mării
sale domnului nostru Io Ioan voevod, când eram călăraș de Țarigrad, dec‹hemvrie› 28 dni, vă let 7227 ‹= 1718›,
robul lui Dumnezeu Soare ceauș”. Cf. Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iași, 1975, p. 102-103 și 3.
231
Cf. E. Legrand, Bibliographie, III, p. 77-78; É. Picot, op. cit., p. 536; C. Erbiceanu, op. cit., p. 37-38; Bibl. rom.
veche, I, p. 409-411; N. Șerbănescu, Antim tipograf..., p. 715-716.
232
Traducerea titlului din arăbește (cartea n-are foaie de titlu în limba greacă) este redată după Bibl. rom. veche, I,
p. 423; Cf. și É. Picot, op. cit., p. 537-539; C. Erbiceanu, op. cit., p. 50; E. Legrand, Bibliographie hellénique, I,

61
 Este un volum masiv de peste 280 pagini (26 × 19 cm), tipărit de la sfârșitul cărții spre
cap, în text paralel grecesc și arăbesc, pe două coloane (textul grecesc în stânga), cu 17 rânduri
pe coloană, cu cerneală neagră și roșie și câteva gravuri cu inscripție slavonească și grecească
(Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Dialogul). Dar mai mult decât aceste detalii de
ordin bibliografic interesează împrejurările care au dus la tipărirea unei asemenea cărți la noi
și, evident, la rolul pe care l-a jucat Antim în imprimarea volumului.
În cele două prefețe pe care Atanasie al IV-lea, fost patriarh al Antiohiei, le adresează,
una domnului (care este datată ianuarie 1701), cealaltă clerului și credincioșilor arabi,
mărturisește că, auzind de faima domnului, protector al întregii ortodoxii, așa cum în vechime
se vestise faima lui Solomon, a venit din îndepărtata Sirie după sprijin. Țară săracă, cu preoți
ce nu le au nici măcar pe cele necesare traiului, lipsiți de cărți pentru trebuințele liturgice roagă
pe domn (pe care-l numește maiestatea sa) să-și întindă mila spre acel pământ, care a jucat un
rol esențial la începutul creștinismului și să le dăruiască cele necesare împlinirii sfintei
Liturghii.
Atunci domnul a poruncit „ca să se tipărească în limba patriei noastre, cea arabică, sfânta
Liturghie cu cheltuiala strălucirii sale... și a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă
înălțimea sa preacuviosul între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundență și cele
de cheltuială, ca să sape cu îngrijire literele arabice și făcând nouă calcografie arabică să
tipărească serviciul sfintei Liturghii în amândouă limbile, elenă și arabică. Și așa, cu ajutorul
lui Dumnezeu și cu îndemnul și cheltuiala înălțimii sale cu a noastră neobosită îngrijire și
corectare, ajungând la sfârșit și tipărindu-se cum se vede, au ordonat strălucirea sa ca să se
împartă în dar la toți preoții ortodocși ai Arabiei”233.
La sfârșitul volumului, o mențiune în grecește și arăbește a lui Antim cu privire la unele
detalii de lucru: „S-a tipărit această prea folositoare de suflet sfântă Liturghie acum pentru întâia
oară în limba eleno-arabică din porunca și cu cheltuiala prea binecredinciosului,
preastrălucitului și preablândului domn și stăpânitor a toată Ungrovlahia domnul domn Ioan
Constantin Basarab voevod, de Antim ieromonahul din Iviria, prin corectarea numai a uneia
din limbi, a celei grecești, de Ignatie ieromonahul Fitianu din Haldea, în sfânta Mănăstire a

Paris, 1918, p. 1-9; N. Șerbănescu, op. cit., p. 716. Vezi, mai ales: Dan Simonescu și Emil Muracade, Tipar
românesc pentru arabi în secolul XVIII, în Cercetări literare, III (1939), p. 1-32. Apoi Dan Simonescu, Impression
de livres arabes et karamanlis en Valachie et en Moldavie au XVIII-ème siècle, în „Studia et acta orientalia”, nr.
V-VI (1967), p. 49-75.
233
Bibl. rom. veche, I, p. 428-429, 432.

62
Intrării în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Snagov, în anul mântuirii 1701, în luna
ianuarie”234.
Așadar, Antim face calcografie după vechi manuscrise arabe, pe care Atanasie patriarhul
le adusese cu el, calculează concordanța cu textul grecesc și cu ajutorul lui Ignatie Fitianu, pe
care-l vom mai întâlni ajutând la tipărirea altor texte grecești din acest an, realizează una din
cele mai însemnate opere tipografice imprimate vreodată pe pământul românesc. Nu era singura
– și vom reveni pe această temă –, iar utilajul tipografic lucrat de acest desăvârșit meșter va
mări faima țării sale dunărene în Alepul Siriei, unde va ajunge în final.
Tirajul a fost solid legat, în scânduri de lemn de esență tare, învelite în piele, artistic
imprimate. În medalionul copertei a doua, de unde începe textul, este redată icoana Soborului
Maicii Domnului, mai rar întâlnită în legăturile noastre de carte235.
Prețioasă este și tipărirea altei cărți grecești din acest an, iunie 1701, cu semnificații
destul de adânci în ceea ce privește pregătirea teologică și înclinația omiletică a lui Antim. Este
vorba de Eortologhionul236 lui Sevastos Chimenitul, imprimat la Snagov și corectat de același
Ignatie Fitianu care a ajutat și la editarea Liturghierului greco-arab237.
Nu vom reda titlul întreg al cărții, neinteresant. Vom cita însă un fragment din dedicația
lui Antim către domn, care binevestește pe marele orator de mai târziu, prin conținut și cadență:
„Începutul, mijlocul și sfârșitul, stăpânul și domnul tuturor ființelor și simțitoare și înțelegătoare
este făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă și sfârșitul tuturor celor de sub lună este omul.
Iar sfârșitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câștigarea și fericirea lui
Dumnezeu însuși; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul se zice că s-a făcut
de către Dumnezeu ca să dobândească pe Dumnezeu. Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia
cari cred drept în el și păzesc cu scumpătate sfintele lui porunci. Dar sfințitele lui porunci se
cuprind în aceste două și singure: din iubirea cătră Dumnezeu și către aproapele. Atunci se
realizează și se cunoaște iubirea către Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate
sfintele lui porunci, după cum o spune și Domnul în Evanghelii; căci zice că, dacă mă iubiți,
păziți poruncile mele. Iubirea către aproapele atunci se realizează și se săvârșește, când ne iubim
cu fapta și din tot sufletul între noi, ca și pe noi înșine, după porunca lui Dumnezeu...”.

234
Ibidem, p. 432-433.
235
Exemplarul Academiei de care ne-am folosit la descrierea de mai sus are în subsolul foii de titlu arăbești
următoarea însemnare, pe care o socotim autograful stolnicului Constantin Cantacuzino: „Acéste Leturghii grecești
și hărăpești, fiind aici sfinția sa părintele proin Antiohias și rugându pre măria sa Constandin vodă de le-au dat în
tipariu, datu-se-au și dumnealui lui jupan Constandin C‹antacuzino› biv vel stol‹nic› aceasta, caré acum să chiamă
că iaste den cărțile dumnealui”. Însemnarea, cu ortografie ușor diferită și la regretatul I. Corfus, op. cit., p. 187.
236
Calculul sărbătorilor.
237
Cf. É. Picot, op. cit., p. 539-540; Bibl. rom. veche, I, p. 416-419; C. Erbiceanu, op. cit., p. 51-52; E. Legrand,
Bibliographie, I, p. 9-10; N. Șerbănescu, Antim tipograf..., p. 717.

63
 Este o filosofie adâncă în acest fragment și vădită înclinație spre dezbatere și explicare.
Se trădează, ca niciodată până aici, teologul de stirpe aleasă, hărăzit să trăiască într-o lume ce
l-a înțeles, l-a admirat și i-a deschis drumul spre înălțimile pe care le merita.
Și Émile Picot238 și Ioan Bianu239 socot pe doctorul Ioan Comnen ca autor al:
Proschinitarul‹ui›240 sfântului Munte al Atonului, scris și tipărit pe vremea prea evlaviosului...
domn Ioan Constantin Basarab voevod... cu îngrijirea și cheltuiala prea cinstitului doctor
domnul Ioan Comnen, spre a se da în dar credincioșilor, pentru mântuirea sufletului său. În
teascurile lui Antim ieromonahul din Iviria, în Mănăstirea Snagovului, 1701. Cartea are 150 de
pagini (15,5 × 10 cm) tipărite cu o singură culoare. De reținut stema țării pe dosul foii de titlu,
o reproducere a lui Deisis din Acatistul de la 1698, la p. 8 și, mai ales, o gravură panoramică în
aramă, destul de stângace, între p. 24-25, cu așezarea mănăstirilor din republica monahală,
imprimată, credem, la Veneția. La p. 150 mențiunea: „S-a tipărit în Țara Românească în
Mănăstirea din Snagov de către Antim ieromonahul din Iviria. Prin osteneala și corectarea lui
Ignatie ieromonahul Fitianu”.
Tot în dedicația către mitropolitul Teodosie, Ioan Comnen amintește de existența altor
proschinitare, inclusiv ale unora pentru Ierusalim și toată Palestina. Este adevărat că unul a fost
tipărit la București, chiar în acest an 1701241.
Deși atestat documentar ca egumen al Snagovului până la 21 mai 1704242, Antim
părăsește în vara acestui an, 1701, mănăstirea împreună cu toate ale sale: niscaiva cărți și

238
Cf. É. Picot, op. cit., p. 540; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 12-13.
239
Bibl. rom. veche, I, p. 422-423. Descrierea, făcută după elementele furnizate de É. Picot, a fost reluată în vol.
IV al Bibliografiei, p. 213-215, când D. Simonescu a avut la îndemână un exemplar. În dedicația lui Ioan Comnen
către mitropolitul Teodosie mărturisește clar că este autorul cărții, când spune textual: Pentru mine două au fost
pricinile care m-au îndemnat să o scriu: întâi... pentru că pentru sfântul Munte n-am găsit nici un Proschinitar...
Dedicația este datată 1701 mai și a fost scrisă în București. Cf. și E. Legrand, Bibliographie, I, 1918, p. 12-13; C.
Erbiceanu, op. cit., p. 38-50; N. Șerbănescu, op. cit., p. 717-718.
240
Proschinitar înseamnă călăuză, ghid, descriere.
241
Din păcate, nu ne-a parvenit nici un exemplar. După descrierea foarte sumară din Bibl. rom. veche, IV, p. 28,
acesta ar fi fost imprimat în grecește și turcește de un oarecare Serafim al Pisidiei, pe care nu-l întâlnim însă în
nici o altă carte imprimată în Țara Românească.
242
Ne-am ferit să reproducem sau să utilizăm până la saturație zecile de documente cu privire la activitatea
administrativă desfășurată de Antim la Snagov între anii 1698-1704, ce nu aduc elemente deosebite în strădania
sa. Vom aminti însă ultimul document ce-l atestă ca egumen acolo. Este vorba de scrisoarea unui locuitor al
Bercenilor ce se călugărește și dăruiește întreaga avere mănăstirii. Aceasta este datată 21 mai 7212 ‹= 1704› și, în
esență, spune: „Adică eu, Vasilie, ce m-au chemat pă mirenie Vlad ot Berceni, dat-am această scrisoare a mea la
mâna sfinții sale părintelui Antim, egumen ot Snagov și a tot soborul sfintei mănăstiri, precum să se știe că având
eu pohtă spre cinul călugăresc, venit-am de a mea bună voe de amu pus metania la sfânta mănăstire, ca să fiu de
postrig de aici. Și puind metaniia închinat-am sfintei mănăstiri în Dealul Negovanilor pogoane de vie 5, care le-
am cumpărat eu de la Tudor Grosul și de la unchiașul Ion Nebunescul și de la feciorii lui Iacov...”. În continuare,
Vasile monahul mai închină mănăstirii casa de la vie și din animale 3 iepe, 2 cai, 2 boi, 10 stupi, precum și toți
banii ce se vor găsi la moartea sa; mănăstirea era obligată, în schimb, să-i facă toate pomenile rânduite, după
moarte. Acest Vasile era și dichiu la Berceni (Cf. Condica Mănăstirii Snagov, f. 78-9). La 20 august 1704, Antim
nu mai era socotit răspunzător de bunul mers al Snagovului. Când mitropolitul Teodosie dă cartea de afurisanie
împotriva celor ce calcă moșia Bătăștii, la data de mai sus, el este înștiințat de abuzurile megieșilor de către popa

64
tiparnițele și se întoarce în viesparul grecesc de la Mitropolie. N-avea de ales, deși nu domnul
ordonase înapoierea lui în capitală. Nu cunoaștem cauzele adevărate ale plecării, destul de
precipitate, dacă avem în vedere imprimările de la București din a doua parte a anului. Cert este
că el n-a renunțat la egumenie. Dovedise pricepere în administrarea mănăstirii, se remarcase în
arta tipografică, mai ales ca îndrumător, creator, artist și organizator de școală, apreciat de domn
și de cărturarii din suita sa. Motivele plecării trebuie căutate în intrigile unor călugări influenți
din preajma Mitropoliei sau din altă parte, la care va face aluzie în punctul al treilea al celebrei
sale apărări trimise lui Constantin Brâncoveanu, la 13 ianuarie 1712: „... nici Mănăstirea
Sneagovului o am luat-o cu de-a sila. Iar ce am lucrat în 7 ani, ce am făcut acolo (nu atâta din
venitul casei, cât din sudorile féții méle), lucrările acelea mărturisesc la toți și măcar că măriia
ta nu pohtiiai să es de acolo, iar cine au fost pricinuitorii eșirii méle vor da seama înaintea lui
Dumnezeu; iară încailea am eșit cu cinste și nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am
făcut și am adaos, iară n-am stricat, iar nici datorie am lăsat”243.
Antim și-a reinstalat tiparnițele și diversificata literă turnată și utilizată la Snagov, la
Mitropolie, centrul cultural bucureștean. Vom observa, din capul locului, o modestă activitate
tipografică în viitorii patru ani, până la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic. În schimb,
Buzăul va cunoaște o mare dezvoltare culturală și, mai ales, tipografică. Să fi existat între
Snagov și Buzău, în acești ani, resentimente cauzate de realizările lui Antim? Să fi fost oare
Mitrofan autorul moral al abandonării Snagovului? Nu este exclus. Este interesant de observat
că Antim nu amintește niciodată de Mitrofan, deși primii ani ai activității sale la București erau
legați de personalitatea marcantă a viitorului episcop de Buzău.
De observat, de asemenea, că odată cu dispariția lui Mitrofan în 1702 și cu plecarea
invidiosului Damaschin din București, pe scaunul rămas vacant prin moartea lui Mitrofan,
steaua lui Antim va urca vertiginos spre zenit.
Deocamdată Antim va tipări, pentru plăcerea domnului, două panegirice grecești ale
celui mai dotat dintre fii, a lui Ștefan, unul închinat lui Constantin cel Mare244, celălalt Sfântului

Stoica de la Turbați, lăsat, probabil, supraveghetor de către Antim, iar acesta nu mai este pomenit. Documentul, în
fondurile Academiei, sub cota LXVIII -51.
243
Cf. Antim Ivireanul, Opere..., p. 227, unde este publicat fragmentul respectiv. Întreaga scrisoare între p. 226-
232.
244
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 419-421; É. Picot, op. cit., p. 540; E. Legrand, op. cit., p. 10; N. Șerbănescu, Antim
tipograf, p. 718-719.

65
Ștefan, cel dintâi martir al creștinătății245. Amândouă vor cunoaște câte o nouă ediție un an mai
târziu246.
Mici broșuri, ce nu depășesc 30 de pagini (14,5 × 10 cm), având mențiunea expresă a
imprimării lor la București, dar nu în tipografia Mitropoliei. Într-o singură carte, Noul
Testament din 1703, Antim va menționa tipografia domnească în care se făcuse imprimarea. În
rest, se subînțelege că tipărirea „de către ieromonahul Antim din Iviria” era efectuată în
tiparnițele sale.
Cele două broșuri rămân în istoria tiparului prin unele elemente artistice. Spre pildă,
Panegiricul la Sf. Constantin are pr f. 4V o gravură ce-l înfățișează pe împărat stând pe tron, cu
coroana pe cap. Într-un registru superior (ce lasă impresia că tronul este așezat în câmp) este
redat Constantinopolul. În colțul de sus din dreapta Iisus Hristos, venind pe norii cerului,
binecuvântează. Dedesubt, în text grecesc și latinesc, două versuri: „N-am povestit îndeajuns
virtutea ta. Primește, această mică cuvântare, Constantine, cu milele tale”. Este dovada
indubitabilă că Antim avea în dotarea tiparnițelor sale și literă latinească.
A doua broșură, închinată Sf. Ștefan, este legată în cele mai frumoase coperți imprimate
cu aur pe care le cunoaștem din întreaga activitate a lui Antim. Același tip de impresiune în
evantai, cu două minunate rozete centrale, de mari dimensiuni, pe ambele scoarțe.
De menționat, de asemenea, raritatea deosebită a acestor mici volume.
Nici o carte românească în întregul an 1702 și, cu excepția Ceaslovului greco-arab, de
care ne vom ocupa în cele ce urmează, doar broșuri mărunte grecești: noi ediții de panegirice,
Slujba Sf. Matrona Hiopolita, de 26 de pagini, subvenționată (poate o comandă specială) de un
oarecare Pantoleon Calliarchos din Chios247, și un cuvânt al lui Hrisant Notara, Despre preoție,
rostit cu prilejul sfințirii sale ca mitropolit al Cezareii Palestinei248.
Este mențiunea primului contact dintre acești teologi, ale căror legături aveau să
cunoască o evoluție dintre cele mai interesante și neprevăzute.
Cu subvenția bănească a domnului, Antim imprimă un Ceaslov greco-arab249 de
aproape 750 de pagini, pentru aceiași sirieni ortodocși, prezentați în toată nevolnicia lor de către
fostul patriarh Atanasie Dabas.

245
Vezi: Bibl. rom. veche, I, p. 421-422; É. Picot, op. cit., p. 541; E. Legrand, Bibliographie, I, 1918, p. 10-11; N.
Șerbănescu, op. cit., p. 719; cf. și C. Erbiceanu, Precuvântare la cele patru discursuri și descrierea cărticelei ce
le cuprinde, în „Bis. Ort. Rom.”, XV (1891-92), p. 324-330.
246
Pentru Sf. Ștefan, vezi Bibl. rom. veche, I, p. 441. Pentru panegiricul Sf. Constantin cel Mare, vezi vol. IV, p.
28.
247
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 440-441; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 15-16; N. Șerbănescu, op. cit., p. 720.
248
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 441-447; C. Erbiceanu, op. cit., p. 53; E. Legrand, op. cit., p. 17-23.
249
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 442-447; É. Picot, op. cit., p. 541-544; E. Legrand, op. cit., p. 19-23; D. Simonescu
și E. Muracade, op. cit., p. 5-6; D. Simonescu, Impression, p. 7-20; N. Șerbănescu, op. cit., p. 721.

66
 Titlul acestei cărți, de mare importanță pentru prestigiul țării, al domnului și, de ce nu?
al lui Antim este următorul: Ceaslov, adică rugăciuni canonice cu celelalte slujbe pentru tot
anul, tipărite pentru întâia oară grecește și arăbește după cererea și cu îngrijirea prea
sfințitului părinte Atanasie, fost patriarh al Antiohiei, cu cheltuiala prea slăvitului și prea
strălucitului domn stăpânitor al întregii țări a Ungrovlahiei, domnul Ioan Constantin Basarab
voevod, prea fericitul părintele mitropolit chir Teodosie fiind arhiepiscop al acestei țări. În
București, oraș în Ungrovlahia, în anul de la Hristos 1702, de ieromonahul Antim, georgian
de neam.
Primele 168 de pagini cuprind numai textul arăbesc al Ceaslovului, în traducerea
patriarhului Eftimie Hamaui de pe vremea când era episcop de Alep. Troparele, până la p. 480,
precum și alte rugăciuni sunt date în text paralel grecesc și arăbesc, cu cerneală neagră și
roșie250.
Două dedicații ale patriarhului Atanasie, către domn și către foștii săi păstoriți, nu aduc
elemente noi, față de prefețele Liturghierului greco-arab de la Snagov. Epilogul, creația lui
Antim (p. 732) ne precizează că nu avea cunoștință de limbă arabă – cel puțin nu suficiente –,
precum și intenția de a imprima și alte cărți pentru arabi: „Venerabili frați, cari veți citi această
carte binecuvântată, vă rog și vă conjur eu, care am tipărit acestea, să-mi iertați toate greșelile
și nepotrivelile pe cari le voi fi făcut, fiindcă limba arăbească mi-e streină și fiindcă sânt, ca
om, păcătos și supus greșelii, căci perfect e numai Dumnezeu. Primiți dar bunăvoința mea și
scuzele mele, cum a primit Domnul nostru cei doi bani ai văduvei. Dacă Dumnezeu ne va
îngădui să tipărim altă carte, ne vom sili a pune mai multă grijă și veghere, după cum ne va
ajuta Domnul, a căruia slavă să fie în veci. Iertarea și mila Sa să fie în veci cu voi. Amin. Tipărit
în București, în Ungrovlahia, de Antim ieromonahul, georgian din naștere, în anul de la Hristos
1702, în luna hozivan” ‹= iunie›.
Antim n-a apucat să imprime altă carte arăbească. Constantin Brâncoveanu a dăruit
întregul utilaj tipografic patriarhului, care l-a instalat la Alep, unde a fost inaugurată cea dintâi
tipografie siriană. Unii cercetători (în speță É. Picot, în descrierea făcută) pretind că litera
tipografică utilizată la Evangheliarul de la Alep din 1706 și la Cartea profețiilor (probabil
profeții mari), din 1708, nu este aceeași cu care s-a tipărit Liturghierul de la Snagov și Ceaslovul
din 1702. Lucru mai greu de crezut, căci nu vedem cine ar fi putut turna literă nouă în Alep.
Tiparnița a funcționat în acest oraș până prin anul 1724, când, în urma morții fostului patriarh,
a fost transferată la Mănăstirea Balamand, lângă Tripolis. Acolo iscându-se certuri între

250
O precizare exactă a repartizării pe limbi a textelor la É. Picot, op. cit., p. 542-543.

67
călugări, o parte a utilajului tipografic a fost trecut la Mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, în sudul
Libanului, unde a funcționat mulți ani251.
În anul 1703, Antim a fost ocupat, fără răgaz, cu imprimarea a nu mai puțin de șase
cărți: trei grecești, două slavo-române și una românească. Era, dacă vrem, un câștig pentru
literatura bisericească în limba română. Atât Ceaslovul slavo-român252, cât mai ales Acatistul,
extras din el, aveau textul preponderent în românește. Cât privește Noul Testament, cel dintâi
Nou Testament tipărit în Țara Românească, acesta este un monument literar și tipografic,
deopotrivă.
Ceaslovul are peste 730 pagini (format mic: 15,5 × 10 cm), dar îi lipsește foaia de titlu
unicului exemplar de la Academie. Până la p. 511 rugăciunile sunt în slavonește, iar indicațiile
tipiconale în românește. După această pagină totul este în limba română. Textul este imprimat
cu negru și roșu, iar cele trei gravuri, întâlnite mai sus la alte tipărituri: Deisis, Bunavestire și
Iisus Emmanuel (Simbol al sf. împărtășanii) împodobesc cartea.
Noul Testament (din care unul dintre exemplare a ajuns la Academie într-o stare perfectă
de conservare) are titlul: Noul Testament acum întâi tipărit într-acesta chip pre limba
rumânească cu porunca și cu toată cheltuiala prealuminatului și înălțatului, iubitorului de
Hristos domn și oblăduitoriu a toată Țara Rumânească Io Constandin Brâncoveanu Basarabă
voevod cu blagosloveniia prea sfințitului mitropolit și exarhul plaiurilor, chir Theodosie. Și s-
au tipărit în tipografia domnească în orașul Bucureștilor în anul mântuirii 1703, de smeritul
între ieromonahi Anthim Ivireanul253. Nici un cuvânt despre împrejurările și autorul traducerii,
dar este evident că Antim a folosit textul Bibliei din 1688. Sobru tipărit, cu stema țării pe verso-
ul foii de titlu, cu același frontispiciu floral, cu Mântuitorul în medalion, la începutul fiecărui
evanghelist, cu un foarte original frontispiciu înaintea Apocalipsului și câteva majuscule ornate,
cartea are 222 pagini (24 × 17 cm) și 34 rânduri pe pagină.
Întregul text este imprimat într-o singură culoare, cea neagră. Legătura exemplarului pe
care-l utilizăm și care a aparținut Mănăstirii Hurezu este în piele, pe suport de carton, cu
imprimeuri adânci, artistic lucrate pe ambele fețe, cu chipurile evangheliștilor în cele patru
colțuri ale primei coperți și cu icoana Soborului Maicii Domnului în mijloc.

251
Cf. D. Simonescu, op. cit.
252
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 454 și vol. IV, p. 218; É. Picot, op. cit., p. 545; Ștefan Gr. Berechet, Ceaslovul slavo-
român al lui Antim Ivireanul din 1703, în „Revista istorică”, XXIV (1938), p. 246-247; N. Șerbănescu, op. cit., p.
724-725.
253
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 448; É. Picot, op. cit., p. 547; N. Șerbănescu, op. cit., p. 721-722.

68
 Mai mult decât aceste detalii, să le numim bibliografice, ne interesează însă versurile la
stemă, pe care i le atribuim lui Antim, chiar dacă nu sunt semnate, și mai ales dedicația către
domn.
Versurile la gherb, de obicei stângace și lipsite de ritmicitatea care se impune, de data
aceasta au viață, aproape artă:
„Patru sânt râuri den raiu ce cură,
Precum grăiaște Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Și la credință pre toți ne adună.
Patru sânt semne tot îndoite
Și ale țărâi foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul ‹să› crează,
Ce se numește și Băsărabă;
De-ai Domnul viață multă să aibă”.
Dedicația către Brâncoveanu cuprinde un fragment de rară frumusețe omilitică, ce ne
amintește de cuvântul rostit la înscăunare, de procedeele artistice folosite, din care repetiția nu
este cea din urmă: „... de vreme ce Evangheliia iaste sabiia caré biruiaște toate armele
protivnicului, cu aiasta călcăm toate rélele, răbdăm cu îndrăzneală céle împotrivă, gonirile,
ticăloșiile, năcazurile și moartea, asămânându-ne celui ce bine s-au vestit și mult pătimașului
Mântuitoriu. Pren mijlocul Evangheliei biruim pre iudei, rușinăm nebună înțelepciunea
neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia. Cu Evangheliia Pavel au smerit mândria Romei și într-
însa o au întemeiat; Ioann cu lumina Evangheliei au luminat întunecata Elada.
Petru au întors toată Iudea și toți apostolii au sădit viia cea de taină, beséreca; supus-au
răsăritul, biruit-au pre tirani, n-au băgat în seamă sudălmile, n-au socotit muncile, izgonirile și
moartea, ci mergea bucurându-se de pre fața adunării. Evanghelia arată pre cel ce pentru noi s-
au întrupat, pătimind și cu necinste murind...”.
Nu peste mult aceste rare perle de elocință vor putea străluci în catedralele din Râmnic,
București și Târgoviște.
Deocamdată, întorcându-ne la cele trei lucrări în grecește, să reținem numărul din ce în
ce mai mare de personalități grecești implicate în traduceri, subvenționări, corecturi. Este
adevărata intelectualitate ce dădea strălucire curții lui Brâncoveanu. Se tipărește în septembrie

69
1703 Învățătura dogmatică a bisericii răsăritului254 opera lui Sevatos Chiminitul închinată
patriarhului Dosithei al Ierusalimului. Postelnicul Gheorghe Castriotul suportă cheltuiala, iar
corectura o face învățatul Ioan Efesiul. Unele exemplare au dedicația, nu către Dosithei, ci către
Petru cel Mare, iar numele lui Brâncoveanu și locul de tipărire sunt suspendate. Cartea are 416
pagini. Pentru nevoile arhiereilor greci și cu subvenționarea mitropolitului Auxentie, fost al
Sofiei, Antim tipărește în decembrie același an Slujba sfințirii bisericilor255, o cărticică de 60
de pagini imprimată cu roșu și negru și închinată patriarhului ecumenic, Gavriil. Același Ioan
Efesiul se ocupă de acuratețea textului grecesc.
În sfârșit, Ștefan Brâncoveanu omagiază ziua Adormirii Maicii Domnului printr-o
broșură de 32 pagini, pe care Antim o imprimă, probabil, în preajma zilei de 15 august. Autorul
o închină mamei sale, doamna Maria, iar fratele său mai mic, Radu, a pronunțat panegiricul256.
Anul 1704 ar fi putut trece neobservat în însăilarea vieții și îndeletnicirilor lui Antim,
atât este de sărac. Ce însărcinări va fi primit pe linie teologică, ce mandat îi va fi încredințat
Brâncoveanu în acest an de frământări din sânul bisericii, când un episcop a trebuit să fie depus
pentru grave – atunci – abateri de canoane, de vreme ce tiparnițele sale lâncezesc?! Cele două
broșuri grecești, ce abia trec amândouă de 100 de pagini, nu puteau ocupa, în mod firesc, mai
mult de o lună din preocupările sale tipografice. Una, Cuvântare la patima cea de lume
mântuitoare a Dumnezeu-Omului, Cuvântul, este opera lui Gheorghe Maiota și a fost
pronunțată de către Radu Brâncoveanu și închinată de el patriarhului Dosithei al
Ierusalimului257. Cea de-a doua, mai importantă, este o încercare de traducere din Viețile
paralele ale lui Plutarh258, efectuată de Constantin, fiul mai mare al domnului din elină, în
idiomul popular, aplà sub îndrumarea și supravegherea dascălului său, Gheorghe Maiota.
O prefață laudativă a lui Antim la adresa odraslei domnești, înzestrată cu toate darurile
pământului, ne-a adus aminte că nu este nimic nou sub soare... Ea este adresată cititorilor,
iubitorilor de învățătură de către „Antim ieromonahul din Iviria și tipograful tipografiei
domnești din București”. Este ultima dată când Antim semnează ca ieromonah și conducător al
tiparnițelor domnești. Peste un an, urmându-și destinul ce i-a fost hărăzit, pe care nu l-a căutat,
la care n-a visat și care în cele din urmă s-a dovedit a-i fi atât de nefast, Antim va fi ales episcop

254
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 450-451; É. Picot, op. cit., p. 545-546; C. Erbiceanu, op. cit., p. 54-58; E. Legrand,
Bibliographie, I, p. 25-26; N. Șerbănescu, op. cit., p. 723.
255
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 451-452; É. Picot, op. cit., p. 546-547; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă..., p. 58; E.
Legrand, op. cit., p. 26-30; N. Șerbănescu, op. cit., p. 723-724.
256
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 452-453; É. Picot, op. cit., p. 544-545; C. Erbiceanu, op. cit., p. 55-56; E. Legrand,
op. cit., p. 31; N. Șerbănescu, op. cit., p. 724.
257
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 457-460; C. Erbiceanu, op. cit., p. 68-69; E. Legrand, op. cit., p. 35; N. Șerbănescu,
op. cit., p. 725-726. În anul 1707, cartea va fi tradusă în românește și tipărită la Râmnic, sub numele autorului.
258
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 460-462; C. Erbiceanu, op. cit., p. 58-68; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 36-38.

70
de Râmnic. Aceasta este cea de-a doua cotitură a vieții sale, după venirea în țară și va dovedi
că știe să sfințească prin ortodoxia și munca sa un scaun atât de râvnit de alții, nici pe departe
atât de înzestrați ca Antim.

71
 EPISCOP DE RÂMNIC
Pe la începutul lunii martie 1705, Biserica Țării Românești a fost tulburată de știrea că
unul dintre episcopii săi, cel de Râmnic, Ilarion1, s-a făcut vinovat de grave abateri de la
canoane2. Printre cele mai mari învinuiri erau acelea de simpatii față de papistași. Și aceasta la
numai câțiva ani de la defecțiunea lui Atanasie Anghel și ruperea unei părți a românilor de
trunchiul bisericii strămoșești. Prin caterisirea lui Ilarion scaunul de Râmnic a rămas vacant. În
locul lui trebuia ales un teolog deplin pregătit, de încredere și capabil de muncă. Dosithei,
adunând soborul de arhierei – cu aprobarea domnului – a amintit mitropolitului țării în finalul
actului de depunere a lui Ilarion obligația să se aleagă și să se hirotonească alt episcop la
Râmnic, după sfintele canoane.
La 16 martie 1705, în localul Mitropoliei din București a avut loc alegerea lui Antim ca
episcop de Râmnic, alegere făcută cu învoirea și sfatul mitropolitului și domnului țării. Iată, în
esență, conținutul actului: „ De vréme ce prea sfânta Episcopie de la Râmnic au rămas fără de
al ei adevărat episcop, pentru că episcopul Ilarion, care au fost la acea episcopie s-au caterisit

1
Fost egumen al Mănăstirii Bistrița, a fost ales episcop de Râmnic la 18 iunie 1693, într-o vreme de mari frământări
și zguduiri produse în sânul bisericii din Ardeal. A dovedit serioase aptitudini gospodărești și intelectuale. Printre
altele, la sugestia lui au fost traduse în românește un Triod, un Penticostar și o Psaltire cu tâlc. Autografele lui
lăsate pe cărți sau pe diferite documente sunt nu numai clare și bine caligrafiate, ci și energice, trădând un om cu
multă personalitate. De altfel acest sentiment al personalității și demnității, mai mult decât culpele ce i s-au adus,
au cauzat pedepsirea sa. Cf. ‹Atanasie Mironescu›, Sfânta Episcopie a Râmnicului – Noul Severin în trecut și
acum..., București, 1906, p. 74-85; Pr. Nicolae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, XVI
(1964), p. 188-189; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, 1981, p. 167-168.
2
Istoricii amintiți mai sus sunt unanimi în a sublinia că depunerea lui Ilarion s-a datorat în mare măsură spiritului
de independență și opoziției pe care a manifestat-o episcopul de Râmnic față de pretențiile lui Dosithei, patriarhul
Ierusalimului, de a avea cuvânt hotărâtor în problemele bisericii românești. Iată cum relatează Atanasie Mironescu
în Episcopia Râmnicului, p. 84, cele întâmplate episcopului Ilarion: „În aceste vremuri de luptă aprigă între
răsăritul ortodox și apusul catolic, episcopul Ilarion al Râmnicului va fi părut suspect patriarhului Dositheiu, care
mai mult sta la curtea din București. El cunoștea bine pe Ilarion, îi va fi cunoscut apucăturile, ba poate și oarecari
antipatii contra grecilor, căci Dositheiu fusese pe la Râmnic, unde îl găsim pe la 7206 ‹= 1698› fevruar 2, când
dădu o carte de blestem pentru o moșie a episcopiei din Bârseștii Argeșului...”. Spiritul antigrecesc s-a dovedit
puternic înainte ca Antim să devină arhiereu. Intrat în conflict cu Dosithei, acesta a cerut lui Brâncoveanu scoaterea
din scaun și caterisirea episcopului cu simpatii pentru catolici, ceea ce domnul a acceptat cu destulă ușurință. Și
atunci sub președinția lui Dosithei se adună la București în martie 1705 un sobor de arhierei, toți greci (cu excepția
lui Theodosie, care și semnează ultimul), care redactează o gramată de caterisire. Printre învinuirile ce i se aduc
sunt de menționat: aprobarea ce o dă catolicilor din Râmnic să-și ridice biserică în oraș și să-și îngroape morții în
cimitirul ortodox (Dosithei nu auzise de ecumenism), faptul că a bătut un călugăr (probabil recalcitrant), că a
încurajat despărțirea unei femei și recăsătoria ei cu un altul, în sfârșit „că se opune și propriului său mitropolit”.
Hotărârea de scoatere din scaun a fost aplicată, dar aceea de caterisire și trecerea lui Ilarion între simplii monahi,
niciodată. El a fost numit cu titlul de arhiereu în fruntea Mănăstirii Snagov, unde este întânit până la 4 septembrie
1714. După această dată dispare din documente. Cf. N. Șerbănescu, Episcopii Râmnicului, p. 188; Mitropolitul
Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 777. Nimic nu probează mai sigur că Ilarion
a avut statut de arhiereu și după alungarea din scaun, ca zapisul pe care îl dă la mâna moșului Vasile (cu siguranță
fostul Vlad din Berceni, întâlnit la nota 64) prin care i se recunoaște că având metanie la Snagov a răscumpărat
două suflete de țigani pentru mântuirea sufletului său. Zapisul este dat de „Ilarion episcupul, năstavnecul sfintei
Mănăstirii Snagovul” împreună cu întregul sobor. Semnează: „Ilarion episcop, proin Râmnic”, iar la stânga, puțin
mai jos, în grecește: „al Râmnicului Anthimos”. Modestie și deferență față de Ilarion, predecesorul său, probabil
mai vârstnic. Originalul în Biblioteca Academiei sub cota LXVIII-52. Actul scoaterii din scaun a lui Ilarion în
Condica sântă, p. 95-97.

72
după pravilă și s-a scos, și din eparhia aceasta s-au lipsit; ci să nu fie această sfântă Episcopie a
Râmnicului făr-de-păstor am dat voe celor ce aicea s-au aflat arhierei cu sfatul și cu voia
prealuminatului și înălțatului măriei sale, domnului nostru Io Constandin Basarab voevod
domnul Țării Românești, ca să facă socoteală ori pre care ar alege și ar afla obraz vrédnic, ca
să fie chivernisitoriu aceștii sfinte Episcopii. Și adunându-se ei în bisérica sfintei Mitropolii...
întâi pre egumenul chir Antim de la Snagov, al doilea pre duhovnicul chir popa Ioasaf, al treilea
pre chir Macarie protosinghelul, care s-au arătat a fi mai de folos la această sfântă Episcopie.
Drept aceasta i s-a scris numele lor întru această condică Martie 16, leat 7213 ‹= 1705›. Fost al
Sofiei Metodie. Fost al Adrianopolei Climent, al Pogonianei Euthimie”3.
Afirmația lui Atanasie Mironescu4 precum că alegerea lui Antim ca episcop n-a fost
privită cu ochi buni „de clericii locali români”, deoarece actul de alegere nu este semnat de nici
un prelat român – nici măcar de mitropolitul Teodosie – nu ni se pare justificată și ea dovedește
o neînțelegere totală a documentului alegerii. Menționam și în introducerea la ediția de Opere5
că învoire pentru alegere nu putea da decât mitropolitul țării. El a cerut sfatul domnului nostru,
lui Brâncoveanu, pentru alegere și acesta, cântărind cu dreptate, a opinat, cu siguranță, pentru
promovarea lui Antim. Cei trei arhierei semnatari nu sunt singurii participanți la alegere. Ei au
fost, după opinia noastră, arhiereii care au consacrat alegerea, prin punerea mâinilor, scutindu-
l pe Teodosie de o slujbă obositoare și suplinind absența lui Damaschin de la Buzău, greu de
deplasat la început de primăvară, când drumurile erau desfundate. Sfințirea s-a făcut a doua zi,
la 17 martie, când se pomenește Sf. Alexie, Omul lui Dumnezeu6.
Alegerea l-a surprins pe Antim. A mărturisit-o mult mai târziu, în aceeași des pomenită
scrisoare către C. Brâncoveanu din 13 ianuarie 1712, la punctul al patrulea: „La Episcopia
Râmnicului puiu martur pe Dumnezeu, care cunoaște ascunzișurile inimii, că nici în visul mieu
nu mi-am închipuit să mă fac arhiereu, cunoscându-mă pre mine mai păcătos și mai nevrédnic
decât toți oamenii pământului. Iar de vréme ce Dumnezeu, cel ce pe toate le orânduiește spre
mai bine, așa au vrut, să rădice din pământ sărac și din gunoiu să înalțe méser, pentru a-l așeza
pe el cu mai marii poporului său, eu ce puteam face? M-am supus Domnului și l-am rugat pre
El...”7.

3
Actul alegerii lui Antim în Condica sântă, p. 98-99.
4
Cf. Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului..., p. 90.
5
Cf. Opere, p. XV. Vezi mai ales nota 36.
6
Data o precizează Antim în Așezământul mănăstirii sale, cap. 13, când dispune ca la 17 zile ale lui martie, în ziua
sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, să fie îmbrăcat un sărac cu cele trebuincioase și să i se dea și 30 de bani „...
pentru căci în zioa pomenirei sale m-am hirotonit arhiereu”. Cf. Opere, p. 333; vezi și N. Șerbănescu, Mitropolitul
Antim Ivireanul, p. 778, nota 34.
7
Cf. Opere, p. XVI. Textul scrisorii la p. 227-228.

73
 Se pare că n-a plecat imediat spre dioceza, pe care avea s-o onoreze cu munca sa atât de
variată, atât de originală, străină în parte predecesorilor săi, căci la începutul lui aprilie Antim
tipărește la București, în grecește, singura carte în calitatea sa de episcop al Râmnicului: Slujba
celui întru sfinți părintelui nostru Visarion, arhiepiscopului Larissei, făcătorul de minuni, din
nou tipărită în timpul domniei prea evlaviosului și prea strălucitului domn a toată Țara
Românească Ioan Constantin Basarab, de către iubitorul de Dumnezeu chir Antim, episcopul
Râmnicului, cu cheltuiala prea cuviosului între ieromonahi chir Ignatie, egumenul sfintei
Mănăstiri Nucet, cu îngrijirea și corectarea lui Mitrofan Grigoràs din Dodona. În București,
1705, aprilie 28.
Volumul, de dimensiuni modeste, n-are decât 60 de pagini, tipărite cu negru și roșu, cu
obișnuitele versuri la Stema țării, în grecește și blazonul obișnuit al Țării Românești.
Ca și la Snagov, Antim a înțeles să-și facă datoria cu prisosință. La sarcinile avute acolo
s-a adăugat una dificilă și bănuim, bine supravegheată, aceea de îndrumător întru ale ortodoxiei,
într-o episcopie, unde, probabil, suspiciunile nu s-au stins odată cu înlăturarea lui Ilarion. Om
cuminte și măsurat în treburile bisericești – cum nu va înțelege să fie în cele politice –, Antim
va potoli tendințele prea generoase față de catolici și se va ocupa cu educarea și pregătirea
clerului, pe care l-a găsit, peste tot, stăruind în forme și obiceiuri ce nu aveau nimic de-a face
cu regulile și canoanele bisericești.
Plecând spre Râmnic, Antim a luat cu sine ceea ce-i aparținea de fapt: utilajul tipografic
pe care-l perfecționase la Snagov, în intenția firească de a continua activitatea de imprimare, în
care domnul s-a dovedit atât de interesat. Un an mai târziu, Antim va beneficia de ajutorul lui
Mihai Ștefanovici, devotatul său ucenic, pe care nu-l mai întâlnim în prezent în tipografiile lui
Antim, după însărcinările avute în Ardeal. În sfârșit, episcopul de Râmnic va desfășura o
meritorie activitate gospodărească și de înnoire a unor așezăminte monahale uzate de vreme, în
așa fel încât va putea sta cu fruntea sus atunci când va fi pus în situația de a-și justifica șederea
pe scaunul celei dintâi episcopii românești.
La data alegerii lui Antim, Dosithei al Ierusalimului, aprig în războiul purtat cu biserica
romană, avea gata pregătită pentru tipar o vastă culegere de texte împotriva latinilor, în care
sunt incluse documentele celui de-al optulea sinod ecumenic, scrierile lui Nicolae Kerameus
din Ianina, prin care combate primatul papal și altele. Pe când se afla la Constantinopol, în luna
mai 1705, Dosithei întocmise o prefață aspră la adresa abuzurilor permanente ale catocilor, din
care nu lipsește relatarea celor petrecute în Ardeal.

8
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 463 și vol. IV, p. 219; É. Picot, Anthime, p. 548; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă, p.
72-73; E. Legrand, op. cit., p. 38-39; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 726-727.

74
 Patriarhul încredințează volumul, în grecește, evident, lui Antim pentru tipărire. Nu se
punea problema unui refuz sau a unei amânări; pe de o parte conținutul, de o dureroasă acuitate,
pe de alta deferența față de marea personalitate a bisericii răsăritene, care a fost Dosithei și care
cu siguranță a avut un cuvânt de spus la alegerea lui Antim, au făcut ca în luna septembrie
Tomul Bucuriei să iasă de sub teascuri. Date fiind dimensiunile mari ale cărții (810 p. și 30 ×
20 cm) este de presupus că lucrul a început la București, înaintea alegerii lui Antim ca episcop,
sau că imprimarea, începută cu foaia de titlu în septembrie, a continuat până la epuizare,
probabil un an mai târziu. Nu există, din păcate, alte elemente după care să putem aprecia durata
tipăririi. Iată titlul cărții, în traducerea dată de către C. Litzica: Tomul Bucuriei, în care se
cuprind Epistolele lui Fotie, preasfințitul patriarh al Constantinopolului; sfântul și ecumenicul
Sinod al optulea; unele însemnări la acest sinod; cele împotrivitoare la primatul papei Romei
ale lui Nicolae ‹Kerameus› doctorului filosof; Cuvântul lui Meletie al Alexandriei asupra
primatului papei; Dialogul ieromnimonului monah asupra altui oarecare monah, contra
latinilor. S-a tipărit în Episcopia Râmnicului, pe când era domn prea evlaviosul, prea
strălucitul și prea înălțatul domn și stăpânitor a toată Țara Românească D.D. Ioan Constantin
Basarab voevod, cu cheltuiala și cu îngrijirea prea fericitului și prea sfințitului patriarh al
Ierusalimului și a toată Palestina D.D. Dosithei, de către prea iubitorul de Dumnezeu și prea
învățatul episcop al Râmnicului domnul Antim Ivireanul, în anul 1705, în luna septembrie9.
Foaia de titlu n-a fost redactată de către Antim. Niciodată el nu s-ar fi numit pe sine:
prea învățatul episcop al Râmnicului. Credem că ea a fost întocmită de către Mitrofan Grigoràs,
prezent în preajma lui Antim și la imprimarea Slujbei Sf. Visarion și care semnează și cele două
epigrame către Brâncoveanu și patriarhul Ierusalimului. Cartea a fost tipărită cu cerneală neagră
fiecare pagină normală având 40 rânduri. În ansamblul său, ea poate concura cu deplin succes,
sub raport tehnic, tipăriturile grecești ale oficinelor streine. Dat fiind conținutul dogmatic al
cărții, frecvența sa este și astăzi apreciabilă. Numai în colecțiile Academiei se păstrează 12
exemplare.
Încă din vara anului 1705, Antim este preocupat de chivernisirea și îmbogățirea
bunurilor Episcopiei, cum procedase și ca egumen la Snagov. Situația nu era însă aceeași. El
moștenise de la „schismaticul” Ilarion o excelentă situație administrativă, pe care n-avea decât
să o păstreze neștirbită, ca să se cheme un bun episcop. Aceasta ar fi însemnat să nu lucreze

9
Bibl. rom. veche, I, p. 463-466; É. Picot, Anthime..., p. 548-549; C. Erbiceanu, op. cit., p. 69-72; E. Legrand,
Bibliographie..., p. 43-45; N. Șerbănescu, op. cit., p. 727-728. Un punct de vedere tehnico-tipografic asupra
tipăriturilor de la Râmnic la Virgil Molin, Antim Ivireanul editor și tipograf la Râmnic (1705-1708), în „Mitropolia
Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 825-834.

75
însă cu talantul ce i-a fost încredințat. Profită, deci, la 3 iulie, de propunerea pe care i-o face
logofătul Papa Stănescu și cumpără de la acesta 25 de stânjeni de loc arător în câmpul
Bujurenilor, ce se învecina cu alte proprietăți ale episcopiei. Învoiala se face pentru 26 ughi și
jumătate, după care se redactează zapisul obișnuit10. Nu sunt numeroase documentele din
vremea păstoririi lui Antim la Râmnic, trecerea lui prin scaunul eparhial fiind de scurtă durată.
Mai bogată și infinit mai prețioasă pentru cultura noastră a fost seria tipăriturilor râmnicene.
Acum și aici, la Râmnic, inițiază Antim politica sa de traducere și tipărire în românește a cărților
liturgice de bază. Aici, la Râmnic, se statornicesc oarecare legături mai apropiate cu unii dintre
Cantacuzini, deocamdată simple colaborări tipografice11.
Astfel spătarul Mihai Cantacuzino subvenționează tipărirea, în același an 1705, a unui
masiv Anthologhion de 406 file (31,5 × 21,5 cm). Nici un ucenic nu este menționat în procesul
tipăririi, efectuată, cum o precizează epilogul „... în anul de la spăseniia lumii 1705, prin
osteneala iubitoriului de Dumnezeu chir Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului”.
De altfel titlul cărții este concludent: Antologhion, adecă Floarea Cuvintelor, care
cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a sfintei bisérici, preste tot anul, acum întâiu
într-acesta chip tipărit și așezat după cel grecesc, în zilele prea luminatului și prea înălțatului
domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească Ioan Constandin B‹râncoveanu› Basarab
voevod, cu osârdia și cu toată cheltuiala prea cinstitului de bun și mare neam, al lui Mihai
Cantacuzino v‹e›l spătar, spre cea de obște a beséricilor lui Hristos trebuință și al
pravoslavnicilor folos, cu blagosloveniia prea sfințitului mitropolit chir Teodosie, în sfânta
Episcopie a Râmnicului, la anul de la zidirea lumii 7213 ‹= 1705›, prin osteneala iubitoriului
de Dumnezeu chir Antim Ivireanul, Episcopul Râmnicului12.
Titlul este încadrat între două registre ilustrative: sus, în medalion, ca în Evangheliarul
de la Snagov, Maica Domnului, Mântuitorul și Sf. Ioan Botezătorul. În partea inferioară, în
medalion, vulturul bicefal al Cantacuzinilor și inițialele M‹i›h‹ai› C‹an›t‹acuzino›. Pe verso
stema lui Constantin Brâncoveanu, cu inițialele numelui și titlului său. Pe ultima filă, înaintea
epilogului, obișnuita mulțumire pentru terminarea lucrului, precum și scuzele pentru greșelile
comise la culegerea textului „că precum iaste cu neputință omului a nu păcătui, într-acestaș chip

10
Arhivele Statului, Episcopia Râmnicului, XXXIX/78. Actul a fost publicat de N. Șerbănescu, Documente din
timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-
846.
11
Încă la 7 mai 1702, Mihai Cantacuzino, vel spătar, dă zapis la mâna lui Antim, egumenul Snagovului, pentru o
țigancă cu doi copii, făcând schimb cu mănăstirea „pentru ca să nu să spargă sălașul”. Cf. Condica Mănăstirii
Snagov, f. 98V-99.
12
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 462 și vol. IV, p. 219; É. Picot nu a cunoscut cartea. N. Șerbănescu, Antim Ivireanul
tipograf..., p. 728-729.

76
și tipografului a rămânea fără de greșală”. Textul, așezat pe două coloane și 40 de rânduri pe
coloană, este imprimat cu negru și roșu (pentru titluri și indicațiile tipiconale).
Târziu, în timpul celui de-al doilea război, a fost descoperită o foarte interesantă
cărticică de numai 50 de pagini (14,5 × 10 cm), imprimată în același an 1705. Este un îndreptar
pentru activitatea duhovnicilor, scris de Antim, ca urmare a observațiilor făcute asupra slabei
pregătiri teologice a acestora. Imprimarea a fost făcută cu sprijinul pecuniar al marelui paharnic
Șerban Cantacuzino. Titlul precizează unele detalii: Învățătură pre scurt pentru taina pocăinții,
acum într-acesta chip întocmită și tipărită în zilele prealuminatului domn Io Constantin
B‹râncoveanu› B‹asarab› voevod, cu chieltuielile cinstitului de bun neam, a lui Șerban
Cantacuzino, biv vel păharnic și cu blagosloveniia preasfințitului mitropolit chir Teodosie, de
iubitoriul de Dumnezeu chir Antim, episcopul Râmnicului, la anul de la Hristos 170513.
Pocăința, ispovedania, taina euharistică sunt subiecte des întâlnite în creația omiletică a
lui Antim și administrarea corectă a acestor taine revine invariabil, de câte ori se adresează
clerului, după cum cu vehemență critică superficialitatea cu care se spovedesc și primesc
credincioșii sfintele taine. Fiind acesta subiect de analiză majoră în opera mitropolitului, vom
reveni la vreme asupra lui. Deocamdată să precizăm că broșura a fost concepută în două părți:
cea dintâi, având un caracter omiletic (o și intitulează Pentru pocăință, în scurt, și învățătură
de folos) se adresează în egală măsură enoriașilor, ca și preoților. Antim socoate că motivele
pentru care oamenii s-au înrobit păcatului și s-au lăsat stăpâniți de răutate trebuie căutate în
lipsa lor de cultură: „... Nu aflu altă pricină ‹pentru săvârșirea păcatelor› fără numai neînvățătura
și neslovenirea, pentru că nu iubim să cetim și să învățăm carte, nici să auzim măcar pe dascălii
care ne învață cuvântul lui Dumnezeu... Că omul carele nu știe să citească Sfânta Scriptură și
cărțile beséricii noastre și sfintele pravile... să asamână cu dobitoacele céle necuvântăréțe carele
nu știu ce fac, de vréme ce n-au minte. Să asamână orbilor, pentru că precum orbul, nevăzând
lumina soarelui, nu știe unde mérge, nici ce iaste înaintea lui..., într-acesta chip și mintea
omului, neavând învățătură și dăscălie a cuvântului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb
și nu simte ce pricépe, piiarde cuvântăreasca lui blagorodnie și stăpânirea și să face rob
necuvântăréțelor patimi. Deci pentru rușinata aceasta neînvățătură facem atâtea și mari răutăți
și păcate de moarte, fără frica lui Dumnezeu...”14. Pledoarie fără apel și îndemn părintesc

13
A fost descrisă pentru prima dată de către Ilie Corfus la rubrica: Contribuții la Bibliografia Românească Veche,
în „Revista Istorică Română”, XV (1945), p. 498-499; Vezi și N. Șerbănescu, op. cit., p. 729. A fost publicată în
Opere, p. 349-361.
14
Cf. Opere, p. 350.

77
adresat tuturor pentru deprinderea la învățătură. O vom mai întâlni în unele predici și statuată,
mai apoi, în Așezământ.
A doua parte se adresează duhovnicului și, în afara calităților pe care trebuie să le posede
acesta, cuprinde un îndreptar practic de felul cum trebuie să se desfășoare mărturisirea și cum
se cuvine cântărit canonul15. Antim va relua tema mărturisirii, lărgind-o sub raportul
caracterului de îndreptar, într-o învățătură păstrată la sfârșitul Didahiilor: Începătură și
învățătură pentru ispovedanie16. Va fi fost în intenția lui să retipărească separat și mai bine
nuanțate sfaturile incluse în această a doua parte a broșurii din 1705?! Nu este exclus. Este
posibil ca Antim, gândindu-se la imprimarea Didahiilor, să fi așezat, la finele lor, pentru uzul
preoților duhovnici, îndemnurile și dispozițiile sale.
Este de subliniat raritatea acestei broșuri, care, adresându-se tuturor preoților, a fost
imprimată într-un număr mare de exemplare. Avem motive să credem că așa cum majoritatea
cărților în românește, tipărite de Antim, au fost difuzate și în Ardeal și, după necesități, și în
Moldova, Învățătura pe scurt a fost și ea larg răspândită. O însemnare din 1787 de pe
exemplarul Academiei precizează că acesta a aparținut unui ieromonah, Ghermano, de la
Mănăstirea Putna, care la 4 iulie a acelui an a dăruit-o nepotului său, Gherasim, ierodiacon de
la Roman.
Unii cercetători17 i-au mai atribuit lui Antim imprimarea în 1705 a unui Evangheliar.
La baza acestei afirmații a stat cercetarea superficială a fasciculului final din Anthologhionul
descris mai sus, găsit în biblioteca lui C. Erbiceanu18.
Anul 1706 va fi printre cei mai rodnici din întreaga activitate a lui Antim. Va continua
cu succes treburile administrative ale eparhiei, mărindu-i averea și urmărind reparațiile unor
mănăstiri. Beneficiind de ajutorul lui Mihai Ștefanovici, va da la iveală, în românește, unele din
cărțile fundamentale ce vor impune limba română în biserică și vor dezvălui în același timp
cărarea pe care intenționa să o urmeze în competiția sa cu clerul grecesc de la curtea lui
Brâncoveanu.
Deprins de la Snagov să observe corecta stăpânire și administrare a proprietăților, Antim
cere domnului Constantin Brâncoveanu să-i întărească stăpânirea asupra moșiei Mihăești din
Vâlcea, care fusese dăruită Episcopiei în trecut. Este de presupus că Antim s-a plâns de faptul
că moșia era încălcată de către megieși, căci întărirea stăpânirii și porunca domnului, datate 5

15
Ibidem, p. 357-361.
16
Ibidem, p. 234-238.
17
Cf. I. Bădulescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul..., p. 135; Ghenadie Enăceanu, Evangheliile..., p.
71-78; Bibl. rom. veche, IV, p. 31-32.
18
Cf. N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 730, nota 184.

78
martie 1706, erau categorice19. Dar oricât de categorică va fi „poveleania” domnească, ceilalți
mejdași n-au înțeles să renunțe la suprafețele pe care le stăpâneau pe nedrept din averea
Episcopiei. Aceasta îl face pe Antim să se adreseze din nou domnului și să-i ceară încuviințare
pentru hotărnicia Mihăeștilor și a Hersenilor, căci în realitate erau două corpuri de moșie. La
18 mai în același an, în urma dispoziției domnești, se adună 12 boieri hotarnici „luați pre răvașe
domnești de cinstitul și iubitoriul de Dumnezeu, sfinția sa, părintele nostru chir Antim,
episcopul Râmnicului și de Ignat păharnicul Mihăescul, sin Mitrei slujerul și de alți moșneni
din Mihăești...”, care delimitează proprietățile și redactează hotărnicia, iscălind-o toți. Printre
ei, în frunte, Papa Stănescu, pe care l-am întâlnit vânzând Episcopiei cu un an în urmă părți din
moșia Bujoreni. Documentul a fost redactat de Radu Goran logofăt Olănescu din Voinigești20.
După cercetarea zapiselor și măsurătorile făcute, Episcopiei i-au revenit nu mai puțin de 1356
stânjeni. Cum printre beneficiari era și un logofăt, Tănase, fiul lui Costea din Râmnic, care
obținuse 30 de stânjeni, acesta îi vinde Episcopiei, ceea ce ridică numărul stânjenilor acesteia
la 138621. Lucrurile nu s-au oprit aici. Antim a determinat a doua zi după hotarnică lărgirea
proprietății cu încă 100 de stânjeni din moșia Hersenilor pe care i-a cumpărat pe preț de 35 de
taleri de la paharnicul Ignat Mihăescu și de la ginerele său, Mecu din Budeasa22.
În toamna aceluiași an, la 25 octombrie, Antim obligă pe un diacon de la Argeș, sub
amenințarea cu afurisenia, să precizeze dacă o hotarnică făcută în casa sa de către Udrea
căpitanul și de 12 boieri, în dauna egumenului de la Flămânda, „s-au fost făcut cu meșteșug”.
Diaconul recunoaște „că au venit Udrea la casa mea de m-au amăgit și m-au înșălat de am dat
grămăticul de au făcut acea cartie cu ficleșugul lui”. Mărturia a fost dată „înaintea sfinții sale
părintelui episcopului” și a fost scrisă de mâna diaconului. Sus, în stânga, semnătura în grecește:
„al Râmnicului Anthimos”23.

19
Iată dispoziția: „Cu mila lui Dumnezeu Io Constantin Voevod și gospodar, dat-o domnia mea porunca domniei
mele părintelui Antim episcopul de la Râmnic, ca să fie volnic cu această carte a domniei méle să aibă a stăpâni
moșia Mihăești și să-i ia tot venitul după dânsa, dupre cum o au închinat stăpânii moșii‹i› la sfânta Episcopie. Și
de cătră nimeni opreală să n-aibă, că așa este porunca domnii‹i› méle...”. Urmează monograma domnului, pecetea
mică în tuș roșu și data. Cf. Arhivele Statului București, fundul Episcopiei Râmnic, LVIII-24. Documentul a fost
publicat de N. Șerbănescu, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 846.
20
Originalul la Arhivele Statului, Episcopia Râmnic, LVIII-25. O copie la Biblioteca Academiei Române:
CDXLVII-72. Cf. N. Șerbănescu, Documente din timpul păstoriei mitropolitului Antim la Râmnic, p. 846-847.
21
Zapisul de vânzare al lui Tănase va fi redactat abia peste o lună, la 20 iunie 1706. În el se precizează că vânzarea
a fost făcută pe preț de 10 taleri și că Mihăeștii au rămas „pe seama sfintii Episcopii”. Originalul în același pachet
LVIII al Episcopiei Râmnicului, sub nr. 27. N. Șerbănescu, op. cit., p. 848-849.
22
Cf. N. Șerbănescu, op. cit., p. 847-848. Mai multe copii la Biblioteca Academiei Române: XC-148, CDXLVII-
74, MCXC-72.
23
Ibidem, p. 849.

79
 Mai însemnate decât aceste trecătoare încercări gospodărești, pe care urmașul său
Damaschin, ros de invidii, le va umbri cu insinuări că ar fi înstrăinat din avutul Episcopiei24,
sunt realizările tipografice ale anului 1706. Numărul acesta este modest: două cărți grecești,
două slavo-române și două românești, în total șase. Sub raportul colilor tipografice toate
adunate la un loc nu fac cât Anthologhionul sau Tomul Bucuriei. Dar ce revoluție, fără
precedent, în liturgica românească, prin tipărirea pentru prima oară a celui dintâi Molitvenic
românesc și difuzarea lui în toată Țara Românească! Însă nu cu el vom începe povestea tiparnică
a acestui mănos an, ci cu cele două mici cărțulii grecești.
Mai întâi Cuvânt panegiric la cel întru ierarhi de minuni făcător, marele Nicolae,
pronunțat întru vecinica amintire a lui Preda Brâncoveanu, de Radu, fiul domnitorului
Ungrovlahiei, domnul domn Ioan Constantin Basarab Brâncoveanu și tipărit în prea sfânta
Episcopie a Râmnicului de către Mihai ipodiaconul Iștvanovici, în anul 170625. Este o mică
broșură de 23 file (dimensiuni 14,5 × 10 cm), cu o prefață omagială de 4 pagini către Papa
Brâncoveanu, semnată: „Al tău, răposate, întru veșnică aducere aminte, cucernic urmaș, Radul
Brâncoveanu”. După prefață, pe o filă liberă, o gravură simplă reprezentându-l pe Sfântul
Nicolae și cu două versuri de mărire, traduse, dedesubt, și în latinește. Rară această cărticică,
din care Academia nu posedă decât