GABRIEL ȘTREMPEL, ANTIM IVIREANUL, București, 1997.

MĂRTURISIRI

A scrie o carte despre Antim Ivireanul mi s-a părut întotdeauna o operație extrem de
complicată. A te situa în spiritualitatea muntenească din vremea lui Brâncoveanu, a încerca să
descâlcești firele politice ale epocii, care l-au înfășurat și pe eroul nostru, a străbate negura deasă
sud-est europeană, care s-a întins și la nord de Dunăre cu prima domnie din Fanar, ni se păreau
îndrăzneli mai presus de obișnuițele și mărginitele noastre îndeletniciri din anii de acumulare. Dar
cum aceștia, anii de acumulare, nu iau niciodată sfârșit, cel puțin nu pentru omul, cât de cât,
echilibrat, și cum anii de înserare ne-au salutat cu luminile lor piezișe și melancolice, a trebuit să
ne decidem. Am adoptat greu un anume plan și nu bănuiam nici dimensiunile lucrului nostru. Știu
doar atât că m-am ocupat de Antim de-a lungul anilor cu o ciudată pasiune și că mi-am promis mie
însumi să încerc, spre bătrânețe, o monografie consacrată vieții și faptelor sale. Cât am reușit în
strădania mea, în ce măsură cititorul va rămâne mulțumit după lectura ultimei pagini – dacă va
avea curajul să ajungă până acolo – sunt probleme pe care mi le pun cu strângere de inimă și teamă.
De Antim m-am împiedicat, prima dată, în toamna anului 1954. Conduceam de puțină
vreme secția manuscriselor de la Academie și încercam să fac lumină în inventarul fondului de
suluri. Printre numeroasele documente de mari dimensiuni, înfășurate sul, cuprizând anaforale
interminabile de la finele veacului al XVIII-lea sau spițe de neam, cu desfășurarea proprietăților
bieților răzeși și moșeni, am dat peste un text de mai bine de 11 metri lungime, păstrat într-un etui
de aramă, bătut cu ciocanul, al cărui conținut nu l-am putut preciza de la prima vedere. Nu era o
spiță de neam, în accepția diplomatică a cuvântului (înțelegând prin diplomatică disciplina care se
ocupă de studiul documentelor istorice), deși ruloul era împânzit de linii colorate și personaje în
medalion, legate unele de celelalte pin aceste linii și fâșii, care îl apropiau, oarecum, de o spiță de
neam. Cercetându-l pe îndelete, mi-am dat seama că era voba de manuscrisul unui Arbore al lui
Iesei, al unei genealogii ilustrate a lui Iisus Hristos, cum nu mai întâlnisem nici în literatura noastră
și nici în cea străină, atâta câtă cunoaștem la acea dată. Nici o indicație despre autor. Aveam de-a
face cu un original sau cu o copie? ! N-aveam pe cine întreba și nici cine să mă lumineze. L-am
descoperit pe autor după oarecare bătaie de cap: era o copie după Chipurile Vechiului și Noului

1
Testament, al căror original fusese dăruit de Antim lui Constantin Brâncoveanu în anul 1709 și
care se păstrează astăzi la Biblioteca Academiei Ucrainene din Kiev.
Manuscrisul nu fusese publicat în întregime. Ștefan Berechet, care l-a descoperit înainte
de primul război și care l-a prezentat într-un succint articol, cum vom mai arăta, n-a mai avut
posibiltatea cercetării și publicării lui integrale. Între timp, până să primesc știri despre soarta
manuscrisului (socotit pierdut în timpul Revoluției rusești), m-am ocupat de elaborarea
repertoriului copiștilor de manuscrise românești până la anul 1800.
Printre numeroasele manuscrise reținute pentru repertorizare, unul, cu numărul 3 460,
fără titlu și cu primele zece file rău stricate de umezeală, mi-a reținut atenția, la un moment dat.
Ioan Bianu atașase volumului o filă albă cu precizarea conținutului: Cazanii la duminici și
sărbători și cu indicații asupra manierei în care trebuia reparat și legat. Manuscrisul nu era altceva
decât copia cea mai veche a Didahiilor lui Antim. Ciudat mi se pare până astăzi faptul că Ioan
Bianu, care dăduse cea dintâi ediție a Didahiilor, n-a recunoscut textul și nu i-a precizat titlul.
Cercetarea manuscrisului mi-a dat posibilitatea să pun la punct câteva lucruri cu privire
la filiația Didahiilor și mi-a prilejuit, mai apoi, prima lor ediție critică, apărută în 1962.
Și, pentru că sunt la capitolul mărturisirilor și al amintirilor, îmi vine în minte un mic
incident pe care l-am avut cu regretatul profesor J. Byck. Era prin anul 1957 și J. Byck conducea
un colectiv la Institutul de Lingvistică ce se ocupa cu publicarea de vechi texte, după sistema
utilizată de el la editarea Cazaniei lui Varlaam. Pe rol se afla transcrierea Didahiilor, după
manuscrisul de la Căldărușani, și vechiul meu prieten Alecu Georgescu copia de zor, alternând
chirilicele cu litere ale alfabetului latin. L-am pus în gardă asupra celor descoperite și asupra
intențiilor de a elabora o ediție critică după manuscrisul găsit, cel mai vechi și cel mai complet.
Alecu Georgescu l-a înștiințat pe prof. Byck și într-o dimineață mă pomenesc cu el la Bibliotecă.
- Am auzit că ai găsit un manuscris Antim!
- Așa este.
- Să mi-l pui la dispoziție pentru editare!
- Căutați-l și dacă îl puteți identifica sunt obligat să o fac. Precizați-i cota și cereți-l prin
buletin de sală. Eu nu-l ascund. Dar ca să mă constrângeți să renunț la intențiile mele, la lucrul
meu, asta niciodată.
- Păi, atunci să facem ediția împreună.
- Cu plăcere, dar renunțați la sistema de transcriere, cu care eu nu mă pot împăca.

2
 - A, nu! Asta nu! Cum crezi dumneata că aș putea accepta așa ceva! Sistemul folosit de
noi este singurul științific și nu-l pot abandona.
- Atunci nu ne rămâne decât să renunțăm la colaborare.
- Te privește, dar să ne dai manuscrisul!
- Nu pot, tovarășe profesor. Vreau să ies și eu în lume, cu ceva.
- N-ai să ieși.
- Vom vedea.
N-a mai venit pe la mine. Dar, după vreo două săptămâni, Alecu Georgescu a început să
rărească drumurile pe la sala manuscriselor. Uitasem, aproape, incidentul, când mă trezesc cu
Alecu în vizită, să mă vadă
- Ți-am adus și foile copiate după Antim. Poate că-ți vor fi de folos. Noi am renunțat la
ediție.
Nu mi-au slujit la paginile copiate de el, aproape un sfert din manuscris, iar cu profesorul
m-am împăcat, mai apoi. Nu era un paraponisit, chiar dacă avea curiozitățile lui, ca tot omul. Și
apoi nici n-a mai trăit mult. Când i-am oferit ediția de la Academie, mi-a mulțumit și mi-a strâns
mâna. N-a trecut un an și s-a stins.
Paralel cu ediția, lucrasem și studiul despre Chipurile Vechiului și Noului Testament.
Obținusem de la Kiev excelente fotocopii, alb-negru, după întregul manuscris original al lui Antim.
Îl oferisem Editurii Academiei și aceasta îl inclusese în sumarul „Studiilor de bibliologie” sau al
revistei de „Istoria artelor”; nu mai țin minte exact. Când a văzut redactorul respectiv, un oarecare
Pop, mulțimea de sfinți, peste cinci sute, umplând cele o sută treizeci de pagini de comentarii, s-a
speriat în așa măsură, încât a făcut ce-a făcut și l-a scos din plan. Și bine a făcut, fără să vrea. Căci
în toamna anului 1959, ducându-mă, împreună cu un director din administrația Academiei, să
vizităm crescătoria de animale de experiență de la Cernica și abătându-ne pe la mănăstire, conduși
fiind de un călugăr prin muzeul mănăstirii, pe unde nu călcase picior de om de multă vreme, primul
volum pe care l-am deschis, unul mare, in folio, a fost o copie din anul 1847 după Chipurile
Vechiului și Noului Testament, lucrată după ruloul păstrat astăzi la Academie. Am fost atât de
surprins și mi s-a părut coincidența atât de stranie, încât și astăzi, după mai bine de treizeci de ani,
retrăiesc emoția acelor momente.

3
 „Romanoslavica”, excelenta revistă de studii închinate vechii literaturi românești, a avut
mai mult curaj și a publicat Cronograful ilustrat, cum impropriu l-am numit, în 1966, în condiții
tehnice din cele mai bune.
Antim a suscitat interesul cercetărilor contemporani pentru varianta și complexa
moștenire spirituală rămasă de la el. Pe noi ne-a atras prin viața atât de tumultuoasă și prin destinul
atât de tragic, care i-a curmat-o. Ne-a atras intransigența sa în raporturile pe care le-a avut cu lumea
din jur, atât de înclinată spre intrigă și minciună. L-am admirat pentru spiritul de sacrificiu și
datoria întotdeauna împlinită. I-am înțeles singurătatea și i-am intuit dorul după locurile natale. A
fost un suflet fierbinte și clocotitor. Mare orator și mare păstor, ar fi putut fi tot atât de mare om
politic, dacă destinul l-ar fi împins pe culmile vieții laice.
Antim rămâne un caz singular în istoria noastră. El este, într-un fel, și produsul epocii în
care a trăit. În altă vreme, sub un alt domn, n-ar fi prins rădăcini adânci și nu s-ar fi dezvoltat.
Brâncoveanu a avut nevoie de el, i-a sondat adâncimile și n-a greșit ridicându-l urmaș al lui
Teodosie de Veștem. Brâncoveanu, ca și Antim, era un om mândru; mai mult decât Antim, era
vanitos. Dar n-a îndrăznit să se atingă de mantia și sfințenia lui, atunci când mitropolitul i s-a
dezvăluit hain. Celălalt însă, Mavrocordat, care-și inaugurase domnia în Moldova, bătându-i pe
boierii de țară la tălpi, n-a avut nimic din teama de a greși și nici din puterea de a ierta a
Brâncoveanului. Brutal, desprins cu totul de năzuințele neamului peste care a fost pus să
domnească, slugă supusă turbanului verde de la Istanbul, simțindu-se urât de familiile boierești cu
simțăminte patriotice, Nicolae Mavrocordat a putut hotărî moartea lui Antim, dar n-a putut stinge
amintirea marelui ierarh.
*
Se obișnuișnuiește adesea în lucrările monografice să se consacre dacă nu un capitol,
măcar câteva pagini istoricului subiectului abordat. Este cât se poate de firesc să se procedeze așa,
de vreme ce nimic nu începe cu noi și de vreme ce alții, înaintea noastră, au tras prima brazdă în
ogorul, nu întotdeauna roditor, al cercetării. Dacă au existat prodromiți - și în cazul lui Antim
numărul lor este destul de mare -, cuviincios este să le subliniem meritele sau să le punctăm
încercările.
Este interesant de observat că demiterea lui din scaunul de mitropolit, însoțită de
caterisirea și afurisenia aruncate de Patriarhia Constantinopolului, Patriarhia ecumenică, sub
jurisdicția căreia se afla Mitropolia Țării Românești, n-au fost ținute în seamă, decenii de-a rândul,

4
nici măcar de vârfurile cele mai înalte ale clerului, necum de poporul de rând, conștient de
nedreptatea și crima ce fuseseră săvârșite.
Așa se explică faptul că numele său n-a fost șters din lista mitropoliților Țării Românești1,
listă făcută nu din rațiuni istorice, pentru a stabili succesiunea lor în scaun, ci pentru a fi pomeniți
la pregătirea tainelor, la proscomedie. Așa se face că la numai câțiva ani de la moarte, îl întâlnim
pe cel dintâi om preocupat de Antim și de moștenirea operei sale. Este vorba de popa Stanciu, de
la Biserica Tuturor Sfinților, preot de mir, nu călugăr, la altarul fostei Mănăstiri Antim.
Popa Stanciu rămâne o figură interesantă a vechiului scris românesc. Îl cunoaștem ca pe
un mare grămătic, creator de școală de copiști, el însuși autor a nu mai puțin de 14 volume copiate,
toate de mari dimensiuni, într-o excepțional de aleasă grafie2. Mai mult, nouă dintre manuscrisele
copiate sunt cronici muntenești, ale Moldovei și... ale domniei lui Nicolae Mavrocordat.
Manuscrisele sunt datate 1722-1725. Dar, la această vreme, el era om bătrân sau, în orice caz, spre
anii senectuții, căci un cirac de al său, Efrem grămăticul, la care ne vom mai referi, îl numește într-
o însemnare din 1724 „moș popa Stanciu”3.
Acest popă Stanciu a fost, după toate elementele paleografice, ucenic la școala de
grămătici de pe lângă Biserica Sf. Gheorghe-Vechi4, a ajuns preot la Mănăstirea Antim, devenită
biserică de mahala după moartea ctitorului, și a continuat tradițiile școlii amintite de grămătici.
Deținător sau numai împrumutător al manuscrisului original al Didahiilor, el cere lui Efrem
grămăticul să-i efectueze o copie după original, ceea ce „ucenicul”, cum se numește pe sine,
execută cu interes și, sperăm cu fidelitate în anii 1722-1724, la numai 6-7 ani de la dispariția
mitropolitului. Această copie a lui Efrem a stat la baza tuturor exemplarelor cunoscute astăzi, cel
puțin nouă la număr, toate din veacul al XVIII-lea, cele mai numeroase din prima jumătate.
Popa Stanciu l-a auzit predicând pe Antim, și avea motive să credem că a fost unul dintre
marii săi admiratori. Altfel n-ar fi încălcat asprele legi ecleziastice, difuzând opera unui vrăjitor și
a unui răzvrătit, cum l-a caracterizat pe Antim grammata patriarhală de condamnare. Pe de altă
parte, însăși difuzarea predicilor sale atestă opoziția clerului românesc față de măsura samavolnică
de caterisire a Constantinopolului. Mai mult, două din operele sale de îndrumare a clerului, de care

1
Cf., spre exemplu, mss. 3722 de la Biblioteca Academiei (Pomelnicul Mănăstirii Câmpulung).
2
Manuscrisele de la Academie lucrate de el sunt înregistrate la G. ȘTREMPEL, Copiști de manuscrise românești
până la 1800, vol. I, Editura Academiei, București, 1959, pp. 224-227.
3
G. ȘTREMPEL, Copiști de manuscrise.., p.63.
4
Cf. Gh. NEDIOGLU, Cea mai veche școală românească cu caracter statornic (Școala de la Sf. Gheorghe Vechiu),
București, 1913.

5
ne vom ocupa mai pe larg la locul potrivit: Învățătură bisericească5, tipărită la Târgoviște, în 1710,
și Capete de poruncă6, tipărită tot acolo, în 1714, au fost reeditate (prima de două ori, în 1741 și
1774, cealaltă în 1775) și folosite multe decenii după moartea lui Antim7. Ba, în ediția din 1741 a
Învățăturii, se precizează limpede: Învățătură bisericească a vlădicăi Antim. Nici vorbă, deci, ca
Antim să fie uitat sau socotit altfel decât ceea ce a fost: cel mai ales dintre îndrumătorii eclesiei
Țării Românești.
După 1775 însă, opera și numele său sunt pomenite din ce în ce mai rar, pentru ca în prima
jumătate a veacului al XIX-lea, cu excepția copiei din Cronograful ilustat de la Cernica, să nu se
mai amintească de existența sa.
Și cu aceasta intrăm în dezgroparea și cercetarea operei sale de către filologi și istorici,
care începe pe la 1855 cu Cipariu și continuă până astăzi.
Într-adevăr, Timotei Cipariu, întocmind lista mitropoliților Țării Românești (după
Condica Sfântă, de care va fi vorba ceva mai târziu), se oprește asupra lui Antim cu precizări
privitoare la originea sa georgiană și la sfârșitul său8. Câțiva ani mai târziu, la 1861-1862, este
rândul lui Al. Odobescu să evoce personalitatea egumenului și tipografului de la Snagov9.
Interesantă prezentare îi face mai apoi profesorul de seminar I. D. Petrescu într-o lucrare consacrată
istoriei bisericii românești10, unde numeroase pagini din cuprinsul modestei cărți sunt pline de
elogii aduse amintirii lui Antim, ce nu sunt depășite decât de erorile cu privire la originea sa.
Date destul de exacte furnizează și E. Golubinski, profesor la Facultatea de teologie din
Moscova, într-o scurtă istorie a bisericii române (de ce au trebuit străinii să ne scrie istoria
bisericească, având noi destui arhierei învățați, n-am putut pricepe niciodată), tradusă mai apoi în
românește11.

5
Cf. Ioan BIANU, Nerva HODOȘ, Bibliografia românească veche, I, București, 1903, p. 481 (în continuare se va
cita BRV).
6
BRV, I, p. 492.
7
BRV, II, p. 54, 206 și 210.
8
Timotei CIPARIU, Acte și fragmente latine românești pentru istoria bisericii române, mai ales unite, Blaj, 1855, p.
226.
9
Cf. Al. ODOBESCU, ”Despre unele manuscrise și cărți tipărite, aflate în Mănăstirea Bistrița”, în Revista română
pentru științe, litere și arte, I (1861), p. 823. Retipărit în Opere, II, text critic, variante și note de Marta Anineanu și
Virgil Cândea, Editura Academiei, București, 1967, pp. 157-158; Al. ODOBESCU,” Câteva ore la Snagov”, în Revista
română, II (1862), pp. 351-405, și retipărit în Opere, II, pp. 191-236. Vezi în special, pp. 233-234.
10
I. D. PETRESCU, Mitropoliele Tierrei, București, 1870.
11
E. GOLUBINSKI, Privire scurtă asupra historiei bisericei româno-ortodoxă, tradusă de Ioan Caracicoveanu, Iași,
1879.

6
 Câțiva ani mai târziu, între 1884-1886, sunt publicate de către Ghenadie Enăceanu,
învățatul arhiereu moldovean, ajuns episcop de Râmnic, unele documente fundamentale cu privire
la Antim, comentate de el cu multă atenție, chiar dacă concluziile sale n-au rămas întru totul
valabile12. La această dată, știrile relative la Antim erau suficient de numeroase pentru a se încerca
o conturare monografică a personalității sale. Într-adevăr, în același an, 1886, apar trei studii
consacrate vieții și operei lui Antim Ivireanul și este publicată opera sa capitală, Didahiile.
I-a fost menit lui Antim, fabricant de cărți, ca un bibliotecar (Ioan Bianu) să-i îngrijească
cea dintâi ediție, după descoperirea unui manuscris al predicilor. În prefața de două pagini, Ioan
Bianu povestește cum s-au petrecut lucrurile. Învățatul episcop de Roman, Melhisedec Ștefănescu,
membru al Academiei Române, a găsit, în anul 1871, în vasta bibliotecă a lui Dionisie Romano,
episcopul Buzăului, un manuscris al predicilor, copiat la 1781 de către un arhimadrit de la
Mănăstirea Dealu, Grigore13. Melhisedec a trecut sub tăcere descoperirea respectivă, mulți ani.
Abia în primăvara anului 1886 l-a prezentat într-o ședință la Academie14 și a cerut înaltului for
publicarea manuscrisului. Lucrul a fost acceptat „cu bucurie”, zice Bianu, iar D. A. Sturdza,
secretarul general al Academiei, care era și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, a inclus
cheltuielile de tipărire în bugetul ministerului. În toamnă, cartea era apărută. De remarcat în mod
deosebit faptul că în fruntea didahiilor, după prefață, a fost așezat cel dintâi studiu biografic asupra
lui Antim, scris de Melhisedec, studiu care, deși trădează în autor un bun cunoscător al izvoarelor,
un om bine informat, păcătuiește prin lipsa totală de trimitere la documentele cercetate, mai ales
când afirmațiile sale vin în contradicție flagrantă cu cele ale altor cercetători.
Prima „carte” consacrată lui Antim, în același an, dar care se referă la studiul lui
Melhisedec, criticând, cu toată deferența, afirmațiile nebazate pe documente ale episcopului de

12
Mai întâi, ”Condica Sântă a Mitropoliei Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, VIII (1884), pp. 161-176,
241-254, 321-334, 393-409, 625-642, 713-732, 809-829 (cu privire specială la Antim), pp. 905-924; IX (1885), pp.
28-41, 89-104, 177-189, 237-251, 397-412, 457-466, 649-662, 745-767, 841-861; X (1886), pp. 5-20, 67-81, 131-
152, 207-223, 303-323, 487-507, 567-580, 663-686, 759-778 și republicată, în volum separat, la București, în anul
1886. Apoi, ”Așezământul Mănăstirii Antim”, publicat în aceeași prestigioasă revistă, cu apariție neîntreruptă până
astăzi, în anul IX (1885), pp. 163-168, 211-229. Oricât de dreaptă ar fi critica adusă de către Demostene Russo lui
Ghenadie Enăceanu (în Scrieri istorice greco-române, opera postume, publicate sub îngrijirea lui C.C. Giurescu, de
Ariadna CAMARIANO și Nestor CAMARIANO, tomul I, București, 1939, pp. 249-252) pentru gravele scăpări de
lectură și traducere la editarea Condicii, aceasta a adus multe servicii cercetării. Condica n-a mai fost reeditată, deși
D. Russo a deținut în biblioteca sa originalul manuscrisului, pe care l-a lăsat moștenire nepoților, de la care l-a
achiziționat Biblioteca Academiei în ultimii ani.
13
Cf. I. BIANU și R. CARACAȘ, Catalogul manuscriselor românești, II, București, 1913, pp. 268-270. O cercetare
mai amănunțită a manuscrisului în: Antim Ivireanul, Predici, ediție critic, studiu introductiv și glosar de G. Ștrempel,
Editura Academiei, București, 1962, pp. 40-42.
14
Cf. Analele Academiei Române, s. II. t. VIII (1886), pp. 80-81, 115, 158, 171, 172.

7
Roman, este aceea a lui Ștefan Dinulescu intitulată: Vieața și activitatea mitropolitului Țerei
Românești Antim Ivireanul (1708-1716). Publicată mai întâi în Candela, foaie bisericească literară,
Cernăuți, V (1886), p. 401-410, 478-492, 544-556, 608-620, 673-691, 725-757, și în același an,
separat, cartea lui Ștefan Dinulescu poate fi socotită, pentru acea vreme, o excelentă și entuziastă
pledoarie pentru cunoașterea și reabilitarea personalității lui Antim. Întocmită într-o riguroasă
ținută științifică, utilizând un bogat material documentar, supus unei critici serioase, cartea acestui
activ personaj, avocat și profesor, surprinde plăcut și astăzi prin bogăția informațiilor utilizate și
prin acuratețea stilului.
Când cartea lui Dinulescu se tipărea, un autentic cercetător, Émile Picot, profesor de limba
română la Școala de limbi orientale de la Paris, fost secretar al lui Carol I, pe când acesta era numai
domnitor, făcea să apară: Notice biographique et bibliographique sur l’imprimeur Anthime d’Ivir,
publicată în Norveaux mélanges orientaux, Paris, 1886, p. 513-560. Studiul este elogios comentat
de către Ștefan Dinulescu, la p. 67-73, și pe bună dreptate, căci în el se stabilește, pentru prima
dată, aproape întreaga activitate tipografică a lui Antim, în afara unei corecte precizări a
momentelor esențiale din viața mitropolitului.
Întâmplarea face ca, un an mai târziu, în vara lui 1887, Constantin Erbiceanu, și el
membru al Academiei, să facă o vizită la Mănăstirea Căldărușani, și cercetând biblioteca mănăstirii
să găsească, cum singur măturisește, „însuși originalul Didahiilor, așa cum ele au eșit din pana
învățatului Mitropolit Ivireanul”. Lucrurile s-au amplificat cu descoperirea de către Erbiceanu a
altor „manuscrise autografe” Antim, precum și cu descoperirea unui al doilea volum al Didahiilor
de către episcopul Melhisedec. Dintr-o dată numele lui Antim circulă printre istorici și filologi,
figura lui capătă contur de mare patriot, păstor și orator. Iar Dimitrie Sturdza, cu aceeași înțelegere
și entuziasm, arătate la găsirea manuscrisului Deleanu, dispune publicarea în anii 1888 și 1889 a
celor două volume „autografe” Antim. Nu vom relua aici, bineînțeles, în ce a constat greșeala celor
doi învățați cu privire la manuscrisele respective. Nici unul dintre ele nu era autograf. Am precizat
lucrurile în introducerea la ediția Predicilor din 196215. Dar vom aminti că timp de trei sferturi de
veac manuscrisul 549 de la Academie, găsit la Căldărușani, a fost socotit autograful Didahiilor.
Cât privește manuscrisul al doilea de predici atribuite lui Antim16, s-a constatat, la puțini ani după

A se vedea ediția noastră de Predici, pp. 42-47, precum și nota 3 de la p. 31 a aceleași ediții.
15
16
Păstrat și el în fondul de manuscrise românești de la Biblioteca Academiei Române sub nr. 525. Cf. BIANU-
CARACAȘ, Catalog, II, pp. 270-273.

8
editarea lui din 1889, că nu aparținea mitropolitului și că era vorba pur și simplu de o culegere
omiletică, ce includea doar o singură cuvântare autentică a Ivireanului.
În ediția lui C. Erbiceanu, precedată de o prefață de trei pagini, în care este dezvăluită
descoperirea manuscrisului de la Căldărușani și de o prezentare a manuscriselor lui Antim, așa
cum le considera editorul, este redată, fără nici o modificare, și biografia schițată de Melhisedec.
Cât privește volumul al doilea de Didahii, el ne interesează numai prin prefața lui Melhisedec, în
care sunt dezbătute elementele ce pledau – în concepția sa – pentru atribuirea manuscriselor găsite,
ca aparținând lui Antim, și prin oarecare considerații cu privire la calitățile oratorice ale marelui
mitropolit. Inexacte s-au dovedit părerile sale și cu privire la influențele exercitate de Ilie Miniat
asupra lui Antim.
Doi din cei trei cercetători entuziaști amintiți, Bianu și Melhisedec, nu se vor mai ocupa
de Antim. C. Erbiceanu însă va continua investigațiile în opera mitropolitului, publicându-și
concluziile în nu mai puțin de șase studii, toate apărute în revista „Biserica Ortodoxă Română”,
între anii 1888-189417.
Pe baza materialelor documentare scoase la iveală și publicate și-a putut alcătui I.
Bădulescu în 1893 o teză de licență18, care, dacă nu aduce lucruri noi, are meritul de a fi utilizat
cu prudență toate datele cunoscute despre Antim, până la anul apariției, în special cele furnizate
de episcopul Melhisedec și de prof. Constantin Erbiceanu, ultimul fiind președintele comisiei de
apreciere a tezei.
În 1895, prof. I. Cornoi de la Facultatea de Teologie îngrijește o ediție modestă cu extrase
din Predici, inclusiv cu omilii din manuscrisul găsit de Melhisedec, căreia îi adaugă o mică
biografie, mult inferioară celei a lui Ștefan Dinulescu19. Era o ediție ce se adresa cadrelor
ecleziastice, școlarilor și unui public foarte larg, care, cu tot caracterul său de popularizare (sau
poate tocmai pentru aceea) a fost retipărită în aceeași formă și cu același număr de pagini câțiva
ani mai târziu, în 1908.

17
Este vorba de: ”Descoperirea manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul”, în BOR, XI (1888), nr. 12, pp. 1019-
1030; ”Maximile și sentințele lui Antim Ivireanu,” în BOR, XIV (1890-1891), pp. 333-355; ”Un document de la
mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanu”, în BOR, XV (1891-1892), pp. 60-64; ”Cel întâi „Octoih”imprimat în
Valahia în românește”, în BOR, XVI (1892-1893), pp. 800-804; ”Învățătură bisericească a vlădicăi Antim”, în BOR,
(1892-1893), pp. 769-785 și XVII (1893-1894), pp. 129-146 și 225-242; ”Antologiu de Antim Ivireanu”, în BOR,
XVII (1893-1894), pp. 418-427.
18
Cf. I. BĂDULESCU, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), București, 1893, XVI+177 pag.+1
pl. (Universitatea din București, Fac. de Teologie, teză de licență).
19
Antim Ivireanul. Din didahiile ținute la Mitropolia din București, Notițe biografice de dr. I. Cornoi, București, 1895,
237 pag.

9
 O excelentă monografie a lăsat posterității N. Dobrescu, profesor de istoria bisericii
române de la Facultatea de Teologie din București, în ciuda prezentării modeste din colecția
Biblioteca Societății „Steaua” în care a fost tipărită în anul 191020. Toate aspectele vieții și
activității lui Antim au fost tratate, de la originea sa georgiană și venirea în țară și până la opera sa
de asanare spirituală a neamului, patriotismul și sfârșitul său tragic.
Până la primul război mondial, mai sunt de consemnat cele două ediții de predici: cea dată
de N. Iorga în 1911 și cea a lui Petre V. Haneș în 1915. Tipăritura de la Văleni este o broșură cu
selecții din opera oratorică a mitropolitului21. Ca și Erbiceanu și Cornoi, N. Iorga ignoră activitatea
bisericească desfășurată de Antim la Târgoviște. Or, este știut că mitropolitul a predicat în
amândouă capitalele țării, nu numai la București. Mai mult, N. Iorga neglijează și anul urcării lui
Antim în scaunul mitropolitan, 1708, care coincide cu începutul oratoriei ce ni s-a păstrat.
Ediția lui Haneș a rămas însă cea mai bună, până la apariția edițiilor critice din anii 1962
și 197222. Textul, corect redat după manuscrisul de la Căldărușani, a fost precedat de un foarte
sistematic studiu introductiv, care anunța pe remarcabilul istoric literar de mai târziu, care a fost
Petre Haneș.
În vara anului 1916, Sinodul a hotărât comemorarea a 200 de ani de la moartea lui Antim,
la un nivel foarte înalt. Se preconiza elaborarea unei monografii complete, în care să se facă și
analiza operei sale omiletice. Mitropolitul primat s-a adresat Academiei Române, invitând-o să
participe la reușita acelei manifestări, iar plenul academic, întrunit în ședința din 3 iunie 1916, a
desemnat pe N. Iorga și pe D. Onciul ca delegați 23. Dar, câteva săptămâni mai târziu, România
intrând în război, comemorarea n-a putut avea loc.
Între cele două războaie au fost puține studiile relative la Antim și nici o ediție din operă.
De subliniat doar observațiile lui Ștefan Berechet pe marginea Chipurilor Vechiului și Noului

20
Cf. N. DOBRESCU, Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, București, 1910, 120 p.
21
Predicile ținute la Mitropolia din București de Antim Ivireanul, 1709-1716, Prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,
1911, IV + 86 p.
22
Antim Ivireanul, Predici. Cu o prefață și indice de cuvinte de Petre V. Haneș, Editura Minerva, București, 1915,
LIII + 256 p.
23
Relatarea în Analele Academiei Române, s. II, tom. XXXIX (1916-1919), p. 4.

10
Testament24, descoperit la Kiev înainte de 191025, precum și studiile fundamentale ale lui N. Iorga
cu privire la patriotismul și sfârșitul lui Antim26.
Adevărata explozie de studii ivireniene a început la noi cu prilejul comemorării a 240 de
ani de la moartea lui Antim și a continuat până la 1975, perioadă de timp în care a avut loc ( în
1966) și ridicarea anatemei aruncate asupra lui de către Patriarhia ecumenică.
În 1956, două numere din „Bis. Ort. Rom.”, 8 și 9, au fost ocupate exclusiv de studii
consacrate lui Antim, ieșite de sub pana unor cercetători de prestigiu, cum sunt: Damian P. Bogdan,
Victor Brătulescu, Al. I. Ciurea, Teodor Popescu, I. Rămureanu, N. Șerbănescu și cuprizând
fațetele principale ale vieții și operei sale. Celelalte reviste de profil ale bisericii tradiționale
românești au secondat revista oficială.
În anul 1966, „Bis. Ort. Rom”, a inclus în sumarul numerelor 9-10 articole și studii cu
privire la Antim. Și de data aceasta, revistele mitropoliilor s-au aliniat aceleași pomeniri. În special
„Mitropolia Olteniei”, prin pana învățaților Gabriel Cocora, mitropolitul Firmilian, Virgil Molin,
Emil Nedelescu, A. Sacerdoțeanu, N. Șerbănescu, a adus contribuții serioase la cercetarea
moștenirii sale.
Interesante puncte de vedere cu privire la orientarea politică a lui Antim Ivireanul, cu
privire la patriotismul său, preluate și de noi, pe care le vom sublinia la locul potrivit ne-au dat:
prof. Al. Elian, Ilie Georgescu, T. Bodogae, D. Belu, Mircea Păcurariu, Horia Constantinescu ș. a.
Alte reviste științifice, precum și presa noastră din capitală și provincie i-au consacrat lui Antim
articole comemorative în anii 1956 și 1966, iar secțiile unite de istorie și literatură ale Academiei
Române au omagiat într-o sesiune de comunicări personalitatea marelui învățat și patriot27. Tot în
această perioadă de timp, 1962-1972, au apărut cele două ediții critice cu scrierile lui Antim,
îngrijite de noi, precum și studiul asupra Cronografului ilustrat.
N-au lipsit nici monografiile. După modesta broșură a lui Teodor Cerbuleț28, care
precizează anul 1650 ca an al nașterii lui Antim, așa, la întâmplare, Radu Albala ne-a dat o carte

24
Ștefan BERECHET, Documente slave de prin arhivele ruse, București, 1920, pp. 17-26. Cf. același, ”Un manuscris
de zugrăveală al mitropolitului Antim”, în Comisiunea monumentelor istorice, Chișinău, Anuar II (1929), pp. 125-
135.
25
Cf. N. DOBRESCU, Viața și faptele lui Antim Ivireanul.., p. 82.
26
N. IORGA, ”Mitropolitul Antin Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii sale”, în BOR, LII (1934),
nr. 11-12, pp. 721-725; N. IORGA, ”Între Antim și Mitrofan, mitropoliții Țării Românești”, în BOR, LIII (1935), nr.
1-2, p. 1-5 și nr. 3-4, pp. 113-117; N. IORGA,”Despre uciderea mitropolitului Antim”, în BOR, LIII (1935), nr. 5-6,
p. 225; N. IORGA, ”Despre Antim Ivireanul”, în BOR, LV (1937), nr. 11-12, pp. 609-623.
27
Comunicările au fost publicate în numărul centenar din Analele Academiei R.S. România, pp. 663-688.
28
Cf. Teodor CERBULEȚ, Antim Ivireanul (1650-1716), București, 1939, 32 p. (Colecția „Cunoștințe folositoare”).

11
frumos scrisă ce se adresa tineretului, bine documentată și ușor de parcurs29. În sfârșit și o analiză
stilistică, savant făcută Didahiilor, care ne ajută, odată mai mult, să subliniem rolul pe care l-a
ocupat Antim în elocința și creația literară românească30.
Peste hotare, regretatul profesor Mario Ruffini, un prieten al românilor, a evocat în pagini
pline de adâncă cunoaștere a istoriei epocii brâncovenești, figura aproape legendară a priceputului
tipograf și artist, utilizând în bună măsură studiile și articolele apărute în țară31.
Cât privește pământul de baștină, Gruzia, aceasta a avut în Fanny Djindjihașvili o harnică
și entuziastă cercetătoare a trecutului și faptelor celui care, reimplantat în pământul și spiritul
românesc, nu și-a uitat niciodată neamul de frumoși georgieni. A beneficiat copios de ajutorul
cercetătorilor români și a dat o meritorie monografie în rusește32.Mai puțin reușită a fost încercarea
sa de a scrie și a tipări o carte despre Antim în limba română33. Nu pentru că cercetătoarea n-ar ști
românește; știe și încă foarte bine, ci pentru că a lucrat în grabă și a tratat subiectul superficial.
Editura ieșeană, blândă și generoasă, a publicat, totuși, cartea, prefațată de Virgil Cândea, fără să
aducă cu aceasta nimic nou în valorificarea documentelor relative la Antim și fără să mărească
prin apariție prestigiul autoarei și nici pe acela al editurii respective; dimpotrivă.
Având la îndemână un material informativ bogat, beneficiind de o bibliografie atât de
largă, datorită multor condeie de prestigiu s-ar părea că nu este deloc greu de alcătuit un monument
de laudă și recunoștință lui Antim. Lucrurile nu ni se par însă deloc simple. Nu este ușor să scrii și
să restitui, totodată, fiecărui cercetător ceea ce îi aparține. Și totuși, numai așa se va putea scrie
această modestă carte, închinată unui om care a luminat o epocă și care a purtat până la moarte în
sufletul său nădejdile spre mai bine ale neamului care l-a adoptat.

29
Radu ALBALA, Antim Ivireanul și vremea lui, București, 1962, Editura Tineretului ( Colecția „Oameni de seamă”),
207 p.+10 pl.
30
Cf. Eugen NEGRICI, Antim logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971, 262 p.
31
Cf. Mario RUFFINI, Il metropolita valacco Antim Ivireanul în Oikoumenikon, 1966, vol. III, p. 357-398 (și extras).
32
Fanny DJINDJIHAȘVILY, Antimoz Ivirieli, Tbilisi, 1967, 138 p.
33
Idem, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982, 131 p.

12
 ORIGINEA.
VIAȚA LUI ANTIM IVIREANUL PÂNĂ
LA VENIREA ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

Pământul dintre Marea Neagră și Marea Caspică, în care s-a născut Antim, este de fapt
un platou mărginit la nord de un imens lanț muntos de origine vulcanică, ce depășește, nu odată,
cu vârfurile 5000 de metri. Sunt Munții Caucaz, peste care mi-a fost dat să zbor de două ori,
mergând de la Moscova, în cautarea leagănului rătăcitorului Andrei. Drumuri de prisos. În ce
arhive de epocă aș fi putut cerceta începuturile lui, când asemenea instituții nu existau în acea
vreme în tot răsăritul, necum într-o amărâtă de țară ca Georgia, pământ de răfuieli între statele
mari, învecinate?!
Gruzia, denumire dată de ruși, ocupă jumătatea de apus a acestui pământ lat cam de 600
km, dintre cele două mări. Coastele răsăritene ale Mării Negre, cu climatul mediteranean, fac parte
din pământul Republicii Gruzine. Dar spre sud-est, spun oamenii, ei stăpânesc teritorii ce
aparțineau în trecut Armeniei. Aceasta, redusă azi la întinderi stâncoase de bazalt și andezit, a fost
constrânsă să-i orienteze economia spre industria de mari finețuri, care a făcut-o celebră în întreaga
lume. Jumătatea răsăriteană, de la granița Gruziei și până în Marea Caspică formează Republica
Azerbaidjană.
Mitologia grecească povestește că o expediție a corăbiei Argo, sub conducerea lui Iason,
ar fi debarcat aici, în țara ce se chema Colchida, în căutarea berbecului cu lână de aur, care salvase
de la pieire copiii Nefelei, zeița norilor.
Pe acest pământ al legendarei Colchide a luat ființă o foarte veche cultură, amintită de
istoricii antichității. Dar i-a fost dat acestui teritoriu dintre mări, Iveriei, așezat ca și pământul
românesc în calea răutăților, să devină, încă din epoca romană, ca și Armenia, arenă de lupte, cu
tot cortegiul de distrugeri și pustiiri. În prima jumătate a veacului I î.d.H., Pompei cel Mare străbate
Iveria în urmărirea lui Mitridate, regele Pontului. În timpul numeroaselor campanii ale lui Traian
împotriva parților, de la începutul veacului al II-lea după Hristos, Iveria, din nou teatru de război,
cade sub influență romană, acceptând supremația acestora. Războaiele romanilor și apoi ale
bizantinilor împotriva parților, nu întotdeauna încununate de succes, au prins, bineînțeles, și acele
locuri, croite parcă înadins cu văi adânci și prăpăstioase, propice infiltrărilor de armate, greu de
urmărit.

13
 Foarte devreme, prin veacurile IV și V, Iveria adoptă creștinismul, sub formele lui
ortodoxe, respingând toate ereziile care au bântuit răsăritul creștin în epoca lui de începuturi.
Numeroase mănăstiri din acele îndepărtate vremuri, toate construite din bazalt, cu cupolele lor
specifice, aproape identice cu cele armene, se văd încă, ici și colo, pe platourile înverzite de la vest
de Tbilisi. Stăpânite adesea de împărații bizantini, iverii au făcut front comun cu aceștia împotriva
perșilor, vrăjmașii lor de totdeauna. Chosroes a fost învins cu greu de către Iustinian, între anii
551-554, în încercările perșilor de a-și întinde stăpânirea asupra Georgiei. Mai târziu, pericolele
vor venii din partea chazarilor, de la nord de Caucaz, opriți lângă Tiflis în 625 de către împăratul
Heraclius și asociați împotriva perșilor. Mai apoi, pericolul arab, care a lovit crunt provinciile
bizantine din Asia Mică, s-a resimțit și în Georgia, unde principii de sub suzeranitatea bizantină n-
au putut face față atacurilor impetuoase ale adepților noii religii, propagată cu sabia. Islamismul a
fost impus mai întâi în părțile răsăritene ale regiunii Caucaz, apoi și în Georgia. Aceasta a
beneficiat, se pare, de un regim ceva mai blând decât părțile caucaziene dinspre Caspica.
După anul 860, califi arabi care stăpâneau peste Georgia slăbind, aceasta a reluat
legăturile cu Imperiul bizantin. Dar acest imperiu, mai mult cu numele, în mare criză financiară, a
nemulțumit principii georgiene cu veșnicile lor cereri de bani. O expediție bizantină împotriva
regelui George (primul dintr-o suită de 13 regi cu acest nume, care se pare că a dat numele țării și
care a domnit de la 1014 la 1027) s-a terminat cu un eșec total. Bucuria păcii, care le dădea mari
speranțe, n-a fost de lungă durată. Turcii seldgiucizi, ocupând Persia, i-au forțat pe regii Georgiei
să li se supună și să accepte pe pământul lor populații turcomane, strămutate din alte regiuni. Cu
principele David, care s-a urcat pe tron în 1089, începe însă perioada de aur a istoriei georgiene.
Mahomedanii sunt alungați din țară, turcii înfrânți, granițele țării împinse până la Trapezunt,
Armenia ocupată (armenii făcuseră incursiuni în Georgia) și capitala lor, Ani, cucerită. După o
suită de domnii vrednice, încheiate cu aceea a reginei Tamara, moartă în anul 1253, au urmat secole
de necazuri și frământări, de robii și distrugeri. Mai întâi invaziile lui Gingis han care a pus
stăpânire pe Georgia; apoi cele ale crudului Timur Lenk, care au amenințat însăși existența
poporului georgian.
A mai urmat o scurtă perioadă de asanare internă, de reviriment politic la începutul
veacului al XV-lea, sub principii George al VII-lea și Alexandru I. Dar acesta din urmă, împărțind
regatul între cei trei fii, în 1424, și împărțind Georgia în cele patru provincii clasice: Karthli,
Kakheti, Imerethi și Samțhe-Saathabago, i-a slăbit rezistența. Rând pe rând, provinciile au căzut

14
sub influența persană și turcească și s-au găsit în pericol de a-și pierde identitatea religioasă și
națională.
Aceasta a făcut ca pe la mijlocul secolului al XVI-lea, georgienii să intre în legătură cu
rușii, care, sub Ivan cel Groaznic, ajunseseră până la poalele Caucazului, și să le ceară sprijin
împotriva perșilor și a turcilor, ai căror vasali deveniseră, în funcție de reușita în războaie a unora
sau a altora. Războaiele se purtau pe teritoriul Georgiei, iar locuitorii ei, bărbați, femei și copii,
erau luați și vânduți ca sclavi în târgurile din Constantinopol și Alexandria Egiptului. Erau la mare
preț, căci georgienii erau voinici, iar femeile de o excepțională frumusețe. Turcii numeau Georgia,
Gurgistan ceea ce s-ar traduce prin Țara sclavilor.
Aceasta era starea de lucruri din Georgia când a venit pe lume Antim. Țară prădată,
secuită, cu locuitorii duși în robie, amenințată cu totala împrăștiere a populației, până la dispariția
de pe hartă.
Rușii se mișcau greu. Abia sub Romanovi și-au asumat pretenții teritoriale dincolo de
Caucaz și au început acțiuni armate împotriva perșilor sau a cazâlbașilor, cum îi numește Neculce
în cronica sa. După 1750, influența rusă în Georgia este din ce în ce mai mare. Ea crește în vremea
Ecaterinei și ajunge la culme sub Alexandru I. În 1802, în urma unor teribile crize interne suvernite
în timpul ultimului George, un imbecil cu numărul XIII, mort în 1800, și a urmașului acestuia,
David ( și acesta ultimul cu acest nume), anumiți nobili georgieni au cerut Petersburgului anexarea
Georgiei la imperiu. Prin tratatul de pace ruso-persan din 24 octombrie 1813, Persia recunoaște,
printre altele, alipirea Georgiei la Rusia. Cu aceasta necazurile au luat sfârșit1; evident necazurile
cu islamicii, nu și cu rușii.
Am stăruit puțin asupra istoriei țării de naștere a lui Antim, pentru a încerca să intuim
spiritual, psihologia, temperamentul său, chintesență a unui popor care în îndelungata lui existență
a avut prea puține ceasuri de pace și bucurii, dar care, de nenumărate ori, amenințat cu dispariția,
a găsit resursele necesare reînvierii, luptei și supraviețuirii. Ca toți din neamul său, Antim a fost
un luptător de rasă, un om mândru pe care nu l-a putut îngenunchia nimeni. Înzestrat de la natură

1
Ne-am slujit în schițarea istoriei ivirene, în afara unor lucrări generale sau de strictă cronologie, de două cărți vechi,
dar excelent scrise: cea lui M. Klaproth, Tableau historique, géographique ethnographique et politique du Caucase
et des provinces limitrophes, entre la Russie et la Perse, Paris-Leipzig, 1827 și Histoire de la Géorgie depuis
l’antiquité jusqu’au XIX siècle, traduite du géorgien par M. Brosset, membre de l’Académie Impériale des Sciences,
St. Pétersbourg, 1856.

15
cu toate darurile, el a știut să le cultive, asemenea slugii credincioase și să le pună în slujba
poporului care l-a adoptat ca fiu și l-a acceptat ca arhiereu.
*
Părerile cu privire la originea lui Antim, de la venirea lui în Țara Românească și până
astăzi, au fost din cele mai variate și mai curioase, deși documentele contemporane și mărturisirile
personale erau suficient de categorice , ca să nu lase loc îndoielilor și comentariilor. Cele mai multe
dintre date, este drept, îl consideră pe Antim de origine georgiană, iveriană, caucaziană. Astfel,
Michel Le Quien, în interesanta lucrare, în patru volume, privitoare la orientul creștin, apărută la
Paris, în 1740, vorbind despre Mitropolia de la Târgoviște și despre Antim, subliniază excepționala
sa activitate tipografică, precum și erudiția, care l-a impus în scaunul de prim arhiereu al țării, după
ce a fost, la început, călugăr în ordinul Sf. Vasile cel Mare, adică orthodox. (Este de prisos să
reamintim absența ordinelor călugărești în biserica ortodoxă). El este originar din Iveria
Caucazului, zice Le Quien, cum singur Antim o menționează în cartea în limba greacă Panoplia
Dogmatică a împăratului Alexe Commenul, tipărită la Târgoviște, în 1710. Este, de altfel, singura
tipăritură pe care o menționează Le Quien în sprijinul afirmației cu privire la originea georgiană a
lui Antim2.
Lesviodax precizează și el, fără comentarii, descendența sa georgiană: „El a fost din Țara
Ivirilor”3, cum o face și T. Cipariu4 și, mai târziu E. Golubinski5. Melhisedec, utilizând datele luate
din cartea lui Del Chiaro6, este convins și el de originea caucaziană a mitropolitului. Ceilalți care
s-au mai ocupat de Antim: Ștefan Dinulescu, în monografia amintită, Émile Picot în studiul și
repertoriul său tipografic, deja menționat, sau N. Dobrescu, sunt unanimi în a recunoaște originea
sa gruzină.

2
Cf. Oriens christianus, in quator patriarchatus digestus, quo exhibentur ecclesiae patriarchae caeterique praesules
totius orientis. Studio et opera R.P. F. Michaelis Le Quien... opus posthumum, tomus primus..., Paris, 1740, col. 1248-
1249.
3
Cf. Istorie bisericească pre scurt, cuprinzătoare de cele mai vrednice de știut întâmplări a sfintei biserici răsăritene…,
acum întâiaș dată tălmăcită din grecește în limba românească... de pah. Alexandru Geanoglu Lesviodacs și tipărită cu
blagoslovenia și voea preaosfinții sale părintelui Neofit al 2-lea, arhiepiscop și mitropolit al Ungarovlahii, București.
S-au tipărit la Zaharia Carcalechi..., Anul 1845, p. 402, în catalog hronologhic de mitropoliții Ungrovlahii, întocmai
după condicile sfintei Mitropolii, cele de hrisoave și alte documente, i după diptiha sau pomelnicul ce să găsește la
sfânta Mitropolie din Târgoviște și aici în București, precum și după condica cea veche a hirotoniilor de arhierei ce
să află în această sfântă Mitropolie.
4
În Acte și fragmente..., p. 226 (Iberianu seau Georgianu de națiune).
5
Cf. E. Golubinski, op.cit., p.26.
6
Istoria delle modern rivoluzioni della Valachia...,composta da Anton-Maria del Chiaro, Fiorentino, Veneția, 1718.

16
 Au fost însă și alte păreri. Al. Odobescu, în Câteva ore la Snagov7,îl socotea venit în țară,
pe vremea lui Șerban Cantacuzino, „din Mănăstirea Ivirului de la Muntele Atos”, ca egumen, la
Snagov.
Aceasta după ce în Despre unele manuscrise și cărți tipărite aflate la Mănăstirea Bistrița,
publicată cu un an mai devreme8, îl socotise georgian. Acolo, pomenind despre mulțimea cărților
tipărite de Antim și de diversitatea limbilor în care a tipărit spune: „... <a tipărit> chiar în limba
ivireană sau circaziană, care era limba lui natală”.
Cum am amintit mai sus, printre cei dintâi care au închinat pagini admirative lui Antim
Ivireanul a fost și profesorul I. D. Petrescu, de la Seminarul din Curtea de Argeș 9. Bun patriot și
entuziasmat de calitățile deosebite ale lui Antim, el nu putea însă accepta în ruptul capului ideea
ca mitropolitul să fi fost altceva decât român „nu numai de animă, ci și de origină”10. Cât privește
Diata din arhivul Mitropoliei (probabil Așezământul Mănăstirii Antim), pe care se bazează „niște
pretinși autori a toate știutori” când îl socotesc georgian, aceasta este un moft. După I. D. Petrescu,
Antim este fiul unor emigranți moldoveni la cazacii de pe Don, care l-au întovărășit acolo pe Ștefan
Tomșa (însoțit de miniștrii săi Stoiță și Moțoc. Sic). Năvălind turcii peste cazaci și devastându-le
așezările, parte din oștenii români au pierit cu sabia în mână, parte s-au refugiat în părțile Azovului.
Din părinții acestor pribegi moldoveni este și Antim, care, dacă s-a numit pe sine: Ivireanul, „prin
aceasta își conserva numai resuvenirea locului său natal, care-i amintia tristul eveniment al familiei
sale, celei emigrate în Iviria sau Georgia, unde îl născuse una dintre acele familii române ale
emigranților de acolo”11. Căci, continuă I. D. Petrescu, dacă lucrurile n-ar sta așa, cum ar fi putut
mitropolitul Teodosie să-i adreseze, cu prilejul alegerii de episcop al Râmnicului, următoarele
cuvinte: „Tu, cuviosule osârduitor, carele ești odrăslit din părinți de bun neam și fiu al pribegilor
decindea12 Azovului [dincolo de Azov]...primește acultarea cea de bună voie și paște turma
blagorodnicului nostru norod”13.

7
Cf. Opere, II, p. 233.
8
Ibidem, p. 158.
9
Vezi nota 10 din capitolul precedent.
10
În Mitropoliile Țării, p. 112.
11
Ibidem.
12
Arhaism care înseamnă : de dincolo, de dincolo de.
13
I. D. Petrescu menționează ca izvor al citatului său „Chronograful Argeșului de dascălul Enache, grămăticul lui Iosif
al Argeșului”. N-am văzut acest Cronograf și nici nu l-am întâlnit menționat de altcineva.

17
 Condica sfântă14, în care sunt redate cele două documente ale alegerii lui Antim ca
episcop, la care ne vom mai referi, nu lasă impresia că Teodosie ar fi fost măcar prezent la alegere.
Este drept că mitropolitul i-ar fi putut adresa alocuțiunea cu prilejul înscăunării, care a avut oricum
loc la Râmnic. Dar, în 1705, Teodosie era mult prea bătrân ca să facă un drum atât de lung, de la
București ( sau Târgoviște) până la sediul eparhiei râmnicene.
Nici Atanasie Mironescu, în inegala sa prezentare a lui Antim ca episcop al Râmnicului,
nu pomenește de vreun discurs pe care l-ar fi ținut mitropolitul țării la alegerea sau înscăunarea
fostului egumen de Snagov15.
I.D. Petrescu mai aduce un „argument” în sprijinul tezei sale. Mitropolitul Daniil de
Aninoasa (1720-1732), fost episcop de Buzău (octombrie 1716-1719), în prefața sa la Taina
sfântului botez, tipărită la Târgoviște, în 1725, „se numește pe sineși nepot al lui Anthim
Ivireanu”16. Numai că Taina sfântului botez n-a fost tipărită niciodată, nici la Târgoviște, care după
moartea lui Antim n-a mai avut tipografie până după 1850, și nici în altă parte. Și apoi Antim nu
putea fi în același timp și descendent al moldovenilor plecați cu vodă Tomșa, și unchi al unui
mitropolit, feciorul lui aga Tudoran de la Aninoasa Muscelului17.
N-am fi stăruit atâta asupra pretențiilor de-a dreptul naive ale lui I. D. Petrescu, dacă N.
Iorga însuși n-ar fi fost prins de oarecare îndoieli cu privire la originea lui Antim și dacă el ar fi
respins categoric afirmațiile fanteziste de mai sus. Iorga le consemnează, face afirmații exacte cu
privire la multe aspecte ale vieții și activității lui Antim, dar asupra originii sale nu se pronunță
categoric, deși afirmă că venise „din îndepărtata țară a Iberiei”18.
Există însă două izvoare ce precizează originea caucaziană, georgiană a lui Antim, ce nu
pot fi puse la îndoială. Primul dintre izvoare este Istoria revoluțiilor Țării Românești19, opera

14
Vezi nota 12 din capitolul precedent.
15
Cf. <Atanasie Mironescu>, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului - Noul Severin, în trecut și acum..., București,
1906, p. 85-95.
16
În Mitropoliile Țării, p. 113. Vezi și nota 1 din subsol.
17
Ibidem, p. 113.
18
Este vorba de părerile din tinerețe ale lui N. Iorga, cuprinse în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea
(1688-1821), vol. I, București, 1901, p. 418 și 419. A se vedea, în special, nota 1 de la p. 419. Mai târziu, într-o
conferință ținută la sala Dalles, la 31 octombrie 1937, și publicată în „Bis. Ort. Rom.”, LV (1937), p. 609-623,
comentând afirmația lui Del Chiaro, că Antim a fost un rob răscumpărat, spune: „Rob nu înțeleg cum, pentru că el a
venit la noi prin anii 1680 și la această dată în regiunile acelea nu era nici un fel de războiu... Nici de la Athos n-a
venit...” (p. 614).
19
Vezi mai sus nota 27. Cartea a fost reeditată în lb. italiană de N. Iorga, în anul 1914, tradusă în lb. română cu
numeroase greșeli și tipărită în 1929, sub următorul titlu: Revoluțiile Valahiei de Anton- Maria del Chiaro, Fiorentino
(după textul reeditat de N. Iorga). În românește de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iași, Viața
Românească, 1929.

18
florentinului Anton-Maria del Chiaro, fost secretar de limbă italiană al domnilor Constantin
Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat. Del Chiaro, care a venit în țară în anul
1709, l-a cunoscut pe Antim foarte bine în toată perioada în care acesta a ocupat scaunul
mitropolitan. Vorbind despre dezvoltarea meșteșugurilor în Țara Românească și despre capacitatea
românilor de a-și însuși tehnica de lucru a occidentalilor, Del Chiaro adaugă: „[...] Ho veduto
eziandio intagli tanto in legno, quanto in rame, per uso della stamperia, di cui a mio tempo era
direttore Monsignor Antimo, arcivescovo metropolita della Valachia, di natione giorgiano”20.< =
Am văzut clișee, atât în lemn, cât și în aramă, pentru trebuințele tipografiei, al cărei director pe
timpul meu era monseniorul Antim, arhiepiscop și mitropolit al Țării Românești, de naționalitate
georgiană >.
Al doilea izvor, mai sigur decât toate, este însăși mărturisirea lui Antim pe majoritatea
cărților tipărite sau traduse de el, unde se numește pe sine Antim Ivireanul21, Antim, georgian de
neam22 sau, în sfârșit, Antim ieromonahul, tipograful din Iviria23. Nu știm când s-a născut și nici
în care dintre cele patru provincii care alcătuiau altădată statul georgian. Profesorul N. Dobrescu,
în monografia amintită24, încearcă să stabilească vârsta lui Antim, pe simple supoziții, foarte
elastice. Același lucru îl face și Fanny Djindjihașvili, cu mai multă îndrăzneală, pretinzând că
Antim s-a născut în anul 165025. Bineînțeles că nu se puteau baza pe nici un element documentar.

20
Del Chiaro, op.cit., p.42.
21
În Slujbele sfintei Paraschiva și a sfântului Grigore Decapolitul, carte tipărită la București în 1692; în: Psaltirea
tipărită la București în 1694; în Evangheliarul de la Snagov, 1697; în Cartea de lumină, Snagov, 1699; în Floarea
darurilor , Snagov, 1700; în Noul Testament, București, 1703; în Anthologhion, Râmnic, 1705; în Slujba Născătoarei
de Dumnezeu, Râmnic, 1706; în Molitvenicul de la Râmnic, 1706; în Octoihul de la Târgoviște, 1712; în Liturghierul
de la Târgoviște, 1713; în Molitvenic, Târgoviște, 1713; în Pilde filosofești, Târgoviște, 1713; în Ceaslovul de la
Târgoviște, 1715.
22
În Liturghierul greco-arab, tipărit la Snagov în 1701, și în Ceaslovul greco-arab, imprimat la București 1702.
23
În Evangheliarul greco- român, București, 1693;în Anthologhionul grecesc de la Snagov, 1697; în Discurs
panegiric despre împăratul Constantin, tipărit în grecește la Snagov, 1697; în Mărturisirea credinței ortodoxe, tipărită
în grecește la Snagov, 1699; în Psaltirea greacă, Snagov, 1700; în Eortologhionul grecesc al lui Sevastos Chimenitul,
Snagov, 1701;în Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Constantin cel Mare, în grecește, București, 1701;în Ioan
Commen, Proschinitarul Sfântului Munte, în grecește, Snagov, 1701; în Slujba cuvioasei Hiopolita, în grecește,
București, 1702; în Sevastos Chimenitul, Învățătură dogmatică, în grecește, București, 1703;în Rânduiala târnosaniei,
în grecește, București, 1703; în Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului, în grecește,
București, 1703;în Radu Brâncoveanu, Cuvânt la patima cea mântuitoare, în grecește, București, 1704;în Plutarh,
Viețile paralele, în grecește, București, 1704; în Tomul bucuriei, în grecește, Râmnic, 1705; în Serviciul bisericesc, în
grecește, Târgoviște, 1709;în Slujba Sfintei Ecaterina și Proschinitarul Sfântului Munte Sinai, în grecește, Târgoviște,
1710;în Panoplia dogmatică, în grecește, Târgoviște, 1710; în Maxime filosofești, în grecește, Târgoviște, 1713; în
Sfătuiri creștine politice, în grecește, București, 1715; în Hrisant Notara, Despre oficii, în grecește, Târgoviște, 1715;
în Al. Mavrocordat, Istoria sfântă, în grecește, București, 1716.
24
Cf. N. Dobrescu, op.cit., p. 8.
25
În Antimoz Iverieli..., p. 17.

19
Nici Antim, nici contemporanul său Del Chiaro, atât de entuziast admirator al mitropolitului, și
nici alți contemporani nu au făcut nici o aluzie la vârsta sa. Numai în cele două scrisori de apărare
către Brâncoveanu, documente fundamentale pentru cunoașterea unor aspecte din activitatea
pastorală și politică a lui Antim, acesta pomenește de „bătrânețele mele” și de „neputințe”26.
Cât privește provincia de naștere, s-ar putea ca Antim să se fi născut în Karthli, provincia
centrală, cu capitala Tiflis, de vreme ce Vahtangii domneau în această provincie și de vreme ce la
Tiflis a fost instalată tiparnița trimisă de Antim lui Vahtang al VI-lea. Dar despre acestea ceva mai
târziu. Cunoaștem numele său de mirean: Andrei. Ni-l comunică tot Del Chiaro, în Istoria sa,
atunci când, povestind sfârșitul tragic al mitropolitului, precizează că, scoțându-l pe Antim din
tagma arhierească și călugărească, i s-a redat numele său laic: „[...]Egli si diede quello di Andrea,
poiche cosi apellavasi al secolo”. < = Și i se dete numele de Andrei, pentru că așa se chemase ca
mirean>27. N-avem de ce să ne îndoim de afirmația lui Del Chiaro, cu atât mai mult cu cât, după
obiceiul călugăresc, din numele de mirean a fost reținută inițiala pentru numele monahal, A:
Andrei-Antim.
Cunoaștem și numele părinților sau, mai exact, îl desprindem din Așezământul Mănăstirii
Antim: Ioan și Maria. La fila 13 a acestui prețios manuscris, păstrat în fondul românesc al
Bibliotecii Academiei, sub numărul 3 342, la capitolul 6, care se referă la copiii săraci, școlarizați
prin grija Mănăstirii Antim, care ar fi dorit să se facă preoți, se spune, printre altele: „Să i se dea
<aceluia> deosebi alți 13 taleri:opt taleri să-i dea să se hirotonească diacon și preot și cinci taleri
să-i rămână lui să facă el însuș un sărindariu și să pomenească pre domnul, carele va fi, și aceste 5
nume: Ioann, Mariia, Macarie ieromonah, Theodosie arhiereu și Anthim, păcătosul, arhiereu”28.
În capitolul 13, cu alte dispoziții testamentare, de asemenea cu iz biografic, numele de
mai sus sunt din nou amintite. Se presupune, după obiceiul devenit tradiție în biserica ortodoxă, că
primele nume pomenite sunt ale părinților. Nu știm cine va fi fost al treilea nume, Macarie
ieromonahul; înclinăm să-l socotim ca pe un om de vază pe lângă Mitropolie, care, probabil, l-a

26
Cf. Predici..., p. 298 și 301.
27
Cf. Del Chiaro, op.cit., p. 220.
28
Cf. G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. III (3 601-4 600), București, 1987, p. 93. O descriere
completă a manuscrisului în Antim Ivireanul, Predici..., ed. din 1962, p. 32-34, reluată în Antim Ivireanul, Opere...,
p. LVIII-LX. Textul a fost publicat cu caractere chirilice de către Ghenadie Enăceanu, în „Bis. Ort. Rom.”, IX (1885),
p. 163-168, 211-229, după o copie de la începutul sec. XIX și a fost urmat de oarecare considerații asupra Mănăstirii
Antim. A Sacerdoțeanu a dat o copie corectă atât a textului din Așezământ, cât și a Hrisovului arhieresc, în Antim
Ivireanul, arhivist, bibliotecar și tipograf,articol publicat în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), p. 223-244. O
reproducere, după original, în Opere..., p. 325-346.

20
îndemnat pe Andrei să se călugărească29. Cât privește prezența în acest sărac pomelnic (din care
lipsesc alte nume laice, de eventuale rude apropiate, georgiene) a mitropolitului Teodosie, aceasta
este ușor de justificat dacă avem în vedere dragostea cu care l-a înconjurat pe Antim tot timpul și
mâna pe care i-a întins-o acestuia pentru a urca întreaga ierarhie ecleziastică.
Del Chiaro ne mai furnizează un detaliu biografic, ultimul din puținele ce au străbătut
până la noi, cu privire la viața lui georgiană: a căzut sclav în fragedă tinerețe30, dar nu precizează
la cine anume. Dacă ne gândim la existența lui Antim înainte de a fi adus în Țara Românească,
atât cât intuim, mai mult decât știm, atunci este probabil ca el să fi fost robit de turci, și nu de perși.
Este epoca dramatică a poporului georgian, acest mijloc de veac al XVII-lea, când a căzut Antim
rob și când, probabil, s-a împrăștiat întreaga sa familie, de vreme ce el nu s-a mai înapoiat niciodată
în țara sa.
Se bănuiește că, dus la Constantinopol pentru a fi vândut, a fost răscumpărat de către
Patriarhie, în preajma căreia va fi trăit apoi până la maturitate. Acolo și-a cultivat darurile cu care
la înzestrat natura, care i-au uimit pe contemporani și pe care le amintește Del Chiaro în Istoria sa:
„Era dotat cu însușiri atât de rare, încât știa să facă în chip minunat orice meșteșug, mai ales
sculptură (gravură), desene și broderii31„. Acolo a învățat grecește, limbă pe care a mânuit-o
perfect, cum rezultă nu numai din numărul foarte mare de cărți imprimate, ci și din citatele pe care
le utilizează în cele două apărări către Brâncoveanu. Este de presupus, de asemenea, că în vastele
sale legături pe care le-a întreținut cu prelații orientului a folosit limba greacă, limba diplomatică
a creștinilor din Imperiul otoman, în care se purta corespondența și în care se redactau actele celor
patru patriarhate (de Constantinopol, de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria).
Știa, foarte probabil, turcește și va fi avut noțiuni de arabă, dacă este să ne luăm după
cuvântul patriarhului Athanasie al Antiohiei din Liturghierul greco-arab de la Snagov, adresat
preoților din dioceza sa. În cuvântul amintit, povestind împrejurările care au dus la imprimarea
cărții, în 1701, subliniind sprijinul și generozitatea lui Brâncoveanu, menționa: „...Iară păzita de
Dumnezeu și evlavioasa sa înălțime, cu grăbire primind cererea noastră cea după Dumnezeu a
ordonat tipografului abil ce se află pe lângă înălțimea sa, precuviosul între ieromonahi, chir Antim

29
Acest punct de vedere a fost enunțat și, pe bună dreptate, susținut de N. Șerbănescu, Cf. Mitropolitul Antim Ivireanul,
în Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 775, nota 20.
30
„…Il fece cadere schiavo nella sua età giovenile...”. Cf. Istoria..., p. 42.
31
Era egli dotato di si rari talenti, che sapeva mirabilmente imitare qualsisia sorta din manifatture, spezialmente in
genere d’intagli, disegni e ricami... (Cf. Istoria..., p. 220).

21
Ivireanul, dându-i cu abudență și cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice și făcând
noua calcografie arabică să tipărească serviciul sfintei Liturghii în amândouă limbile, elenă și
arabică. Și așa cu ajutorul lui Dumnezeu și cu îndemnul și cheltuiala Înălțimei sale și cu a noastră
neobosită îngrijire și corectare ajungândla sfârșit și tipărindu-le, cum se vede, au ordonat
strălucirea sa ca să se împartă în dar la toți preoții ortodocși ai Arabiei, pentru mântuirea sufletului
său...”32. Este subliniată mai sus, fără îndoială, în primul rând arta de gravor a lui Antim. El a săpat
literele, probabil, după textile unor manuscrise ce cuprindeau Liturghia arabă, definitivată de
Meletios Karma al Halawi, patriarhul Antiohiei sub numele de Euthymios al II-lea (1634-1635)33.
Este de bănuit o caligrafiere artistică a literelor care trebuia să fi fost superioară manuscrisuli, Or,
aceasta, s-o numim îndreptare a textului, nu putea fi făcută decât de cineva care avea cât de cât
cunoștințe de arabă. Patriarhul a supravegheat lucrul și a făcut corecturile trebuincioase. În
cuvântul de la sfârșitul cărții , scris de Antim, el precizează că textul a fost corectat de ieromonahul
Ignatie Fitianu din Haldea, dar „numai a uneia din limbi, a celei grecești”, căci corectarea textului
arab fusese efectuată de către patriarh. Este adevărat că în finalul Ceaslovului greco-arab, tipărit
de Antim la București, în 1702, la pagina 732, rugându-se de iertare pentru greșeli, le pune pe
seama faptului că nu cunoaște limba: „limba arăbească mi-e streină”34.
Credem, de asemenea, că avea cunoștințe de limbă slavonă, de vreme ce, tipărind la
Snagov Gramatica lui Meletie Smotrițki, la 1697, scrie o preodoslovie în această limbă cu laude
la adresa lui Brâncoveanu, pe care n-ar fi îndrăznit, cu siguranță, să o semneze cu numele său, dacă
n-ar fi știut slavonește35. Și, ca să nu mai revenim, vom menționa că sunt vehiculate în această
predoslovie noțiunile de gramatică cu o siguranță ce ne face să ne întrebăm, încă odată, unde și în
ce școală va fi deprins Antim bogăția și varietatea cunoștințelor, evidente în tot ce a scris, a tipărit
și a vorbit?!
Om cu mâinile de aur, echilibrat și posedând o strălucită cultură, care l-a făcut cunoscut
în cercurile înalte ecleziastice de la Istanbul, Antim a beneficiat acolo de o stare materială cel puțin

32
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 423-433. Vezi și Dan Simonescu și Emil Muracade, Tipar românesc pentru arabi în
secolul al XVIII-lea, în „Cercetări literare”, III (1939), p. 132 (și extras).
33
Informația ne-a fost furnizată de acad. Virgil Cândea, căruia îi aducem,și pe această cale, vii mulțumiri. Despre
imprimările arabe ale lui Antim și activitatea tiparului arab de proveniență românească să se vadă studiile dense ale
lui V. Cândea: Une politique culturelle commune roumano-arabe dans la première moitié du XVIII e siècle, în
Buletinul Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene, III, nr. 1, 1965, p. 51-56, ca și în La culture roumaine
et le Proche-Orient, Coraport la cel de-al III-lea Congres Internațional de Studii Sud-Est Europene, București, 1974,
p. 54-71.
34
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 447.
35
Ibidem, p. 351-354.

22
satisfăcătoare, acumulată, cum este ușor de bănuit, prin munca sa. Observația se bazează pe o
afirmație făcută de el într-una din scrisorile de justificare adresate lui Constantin Brâncoveanu,
când spune, textual: „Eu aici, în țară, n-am venit [...] de vreo sărăcie sau lipsă”36.
Dacă cercetătorii zilelor noastre sunt unanimi în a-l considera pe Antim venit la noi de la
Constantinopol, nu tot așa s-au petrecut lucrurile în trecut. Am reținut mai sus părerea lui Al.
Odobescu cu privire la călugărirea lui Antim la Muntele Athos și viețuirea lui acolo, până la
venirea în Țara Românească, în vremea lui Șerban Cantacuzino37. Ghenadie Enăceanu contestă
punctul de vedere al lui Odobescu cu privire la venirea lui Antim de la Mănăstirea Ivirion, de la
Muntele Athos, dar lansează ideea că a venit în țară încă din copilărie38, fără să spună de unde
anume și că a fost instruit inițial în școala mitropolitului Ștefan ( a doua ocupare a scaunului: 1659-
1668).
Al. Papadopol-Callimach este de părere că Antim a venit în Țara Românească din
Moldova39. Atanasie Mironescu îl socotea pe Antim rătăcitor prin diferite locuri, după ce a fost
dezrobit la Constantinopol, inclusiv prin Moldova40. Simple păreri, fără argumente fără să fie
bazate pe documente. Nici ideea cu privire la venirea sa de la Constantinopol, în vremea lui
Constantin Brâncoveanu, nu are, în realitate, temeiuri scrise. Dar sunt o seamă de elemente care
justifică din plin această supoziție și o fac mai ușor de acceptat. Este suficient să ne gândim la
raporturile Țării Românești, din vremea lui Brâncoveanu, cu biserica ortodoxă din lumea greacă
și arabă. Reduse la un număr mic de credincioși, cu resurse materiale diminuate din cale afară,
lipsite de apărare, Patriarhiile de Constantinopol și Ierusalim, mai ales, își găseau la nord de Dunăre
adevăratul loc de refugiu și sprijin bănesc. Și aceasta încă din secolul al XV-lea. Câți patriarhi
mazili, câți mitropoliți cu dioceze fantomatice au existat, toți s-au perindat prin Țara Românească
și Moldova după milă și ajutor. Și nu numai din cei mazili, ci și din cei aflați în scaun. La începutul
domniei lui Brâncoveanu venise în țară Dionisie Seroglanul, patriarh scos din scaunul de la
Constantinopol de către turci. Era și neam cu Cantacuzinii. Prin influența și banii risipiți în 1693,
Constantin Brâncoveanu obține de la marele vizir reinstalarea în scaun a rudei sale. Dar Dionisie,

36
Cf. Predici..., p. 295.
37
În Câteva ore la Snagov, vezi Al. Odobescu, Opere, II, p. 233.
38
În Condica Sfântă..., p. 100, notele 155-156.
39
Cf. Al. Papadopol-Callimach, Un episod din istoria tipografiei în România, în Analele Acad. Rom., Mem. Secț. Ist.,
s. II. t. XVIII (1895-1896), p. 135-152. Autorul amintește în studiul său despre o istorie a tipografiei în Țările Române
pe care ar avea-o în manuscris și în care i-a alcătuit biografia lui Antim. Din păcate, lucrarea n-a apărut niciodată și
nici manuscrisul n-a fost găsit.
40
Atanasie Mironescu, op.cit., p. 86.

23
cam înghesuit de mitropoliții greci din jurul Patriarhiei ecumenice, se simțea mai în largul său la
noi decât la Cosntantinopol. De altfel, la Târgoviște a și murit și a fost îngropat, în septembrie
169641.
În decembrie 1690, Brâncoveanu intervine în favoarea călugărilor de la Mănăstirea Sf.
Ecaterina din Peninsula Sinai, amenințați în autonomia lor de către patriarhul Dositei al
Ierusalimului. Existau, așadar, precedente în politica de acaparare ecleziastică, atât de abil cultivată
de către urmașul său, Hrisant.Constantin Brâncoveanu nu putea fi refuzat; Dositei se inclină. El
știe că va câștiga în altă parte mai mult și că fără Țara Românească și Moldova, unde el este socotit
ca un supramitropolit, ar rămâne văduvit de multe averi42. Dositei stătea mai mult la București, fie
asistând ca naș, alături de Alexandru Mavrocordat Exaporitul, la căsătoria uneia din fetele lui
Brâncoveanu, în 1692, fie strângând milă, fie făcând rugăciuni, fie combătând ereticii43.
Cu Hrisant Notara, nepotul lui Dositei și succesorul său, învățat om, de altfel, casa lui
Brâncoveanu era în mare prietenie de pe vremea când Hrisant era tânăr diacon la Sfântul Mormânt
și, apoi, mitropolit de Cezareea Palestinei. Numeroși mitropoliți greci participă la sfințiri de
biserici, cunună și botează, dezbat probleme de rafinată dogmă, plănuiesc depuneri de confrați
liturghisitori și ridicări de noi patriarhi. Mulți închid ochii la noi și, cum nimeni nu le-a revendicat
moaștele, zac întru Domnul pe la mitropoliile și mănăstirile noastre.
Având Brâncoveanu asemenea legături cu patriarhii și mitropoliții răsăritului, om
ambițios și mândru, din fericire și în lucruri bune, nu i-a fost greu să-l aducă pe Antim în țară,
recomandat mai ales de către Dositei și Hrisant, cu care va avea raporturi până la moarte, când
bune, când rele. N. Iorga precizează că Antim a fost chemat în țară de către Dositei și că tot ceea
ce se cheamă „cultură monastică românească”, a pornit de la Antim44.

41
Cf. N. Iorga, Viața și domnia lui Constantin-vodă Brâncoveanu, București, 1914, p. 184-185. Atmosfera de la curtea
lui Brâncoveanu, cu numeroșii oaspeți occidentali și arhierei greci este redată de N. Iorga în Ist. lit. rom.în sec. XVIII,
I, p. 39-52.
42
„Hipermitropolit” îl numește N. Iorga la p. 188 a lucrări mai sus citate.
43
Ibidem, p. 190.
44
N. Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, p. 59. Vezi și N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…,p.
772.

24
 Nu știm data exactă a venirii sale la București. Îl întâlnim aici în octombrie 1691, semnând
ca ieromonah Antim45 cea dintâi carte tipărită de el: A lui Vasile Macedoneanul, împăratul
grecilor. Capete îndemnătoare șeasezeci și șase, către fiul său Leon cel Înțelept...46.
Este vorba, deci, de cunoscuta operă parenetică medievală, tradusă în greaca modernă din
porunca și cu cheltuiala domnului, pentru folosul fiilor săi, cărora (cum precizează N. Șerbănescu),
Brâncoveanu n-a avut nici răgazul și poate nici condeiul suficient de ascuțit ca, asemenea lui
Neagoe, să le redacteze un îndreptar pentru viață. Și nici Ceasornicul domnilor, acel superb tom
de educație și ficțiune, tradus în Moldova de Nicolae Costin, n-a fost difuzat dincoace de Milcov.
Traducerea Capetelor îndemnătoare a fost făcută de Hrisant Notara, pe atunci numai arhimandrit
la Sfântul Mormânt. Cărticica, de format mic ( 19,5 x 14 cm), are 100 pagini, cu text paralel elin
și neo grecesc.
Venirea lui Antim trebuie situată, deci, între 9 noiembrie 1688, data urcării pe tron a lui
Constantin Brâncoveanu, și imprimarea Învățăturilor lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon,
mai exact în anii 1689-1690.
Antim intra într-o lume ce nu-i era cunoscută decât din relatările arhiereilor de la
Constantinopol și mai ales din acelea ale lui Dositei și Hrisant Notara. Relatările vor fi fost
ademenitoare, dar Antim, obligat Patriarhiei ecumenice, n-avea de ales: de voie sau mai degrabă
de nevoie, cum cu durere a spus-o la un moment dat47, el a acceptat invitația domnului. Poate că
era sătul și de intriga, meșteșugită, a călugărilor greci de la Patriarhie și de atmosfera din păgânul
Istanbul. I-a fost greu la început, căci n-avea de unde cunoaște limba țării. Și apoi singur tipograf
și gravor laic, între atâtea sutane de la Mitropolie, trebuie să-l fi stânjenit din cale afară. Ca să-și
capete un statut cât de cât stimat sau măcar recunoscut, a acceptat sugestia acelui ieromonah
Macarie, așezat în Pomelnic îndată după părinții săi, probabil protosinghel la Mitropolie, și s-a
călugărit. Poate că însuși mitropolitul Teodosie îi va fi tuns întru monahism și-l va fi hirotonit
preot-călugăr48. Aceasta s-a petrecut înainte de data apariției primei cărți tipărite de el, unde, cum
am observat, semnează: Antim ieromonahul.

45
Damian P. Bogdan pretinde că Antim se călugărise încă la Constantinopol. Cf. Viața lui Antim Ivireanul, în „Bis.
Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 680. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa, Del Chiaro nu s-ar fi oprit cu detaliu
numelui său mirenesc în Istorii, schimbat de puțină vreme, sub ochii românilor, după venirea lui de la Constantinopol.
46
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 324-326. Detalii privind conținutul și precizări artistice la N. Șerbănescu, Antim Ivireanul
tipograf, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 701.
47
În mereu amintita justificare către Brâncoveanu, din 13 ianuarie 1712, subliniază la punctul al 3-lea: „Eu aici în țară
n-am venit de voia mea...”; vezi Opere..., p. 227.
48
Cf. N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul..., p. 775, nota 20.

25
 Poate că o schițare a stărilor de lucruri din Țara Românească din îndelungata domnie de
26 de ani a lui Constantin Brâncoveanu ar fi putut lipsi din economia cărții noastre dacă este
aspecte n-ar fi atât de mult reflectate în viața și creația mitropolitului. Dar cum să-și explice
cititorul neavizat aluziile din didahii la nevoile țării, la păcatele auditorilor de viță veche, mai ales,
dar și la păcatele claselor de jos ce bâjbâiau în negura deasă a ignoranței, fără acest excurs în istoria
socială a Munteniei?!
Cum să-și explice cititorul tensiunea ivită, la un moment dat, între mitropolit și voievod,
cu rădăcini atât de adânci și de stufoase sub raport politic, fără să fie pomenite stările de lucruri
din centrul, răsăritul și sudul Europei?!
Cum să-și explice cititorul geneza conflictului dintre Antim și Patriarhia Ierusalimului,
atât de demn purtat de către Antim și atât de eroic câștigat, fără a pătrunde dincolo de trapeza
intereselor inofensive, perceptibile, în adâncurile hâde ale lăcomiei, simoniei și ale răutății?! Și, în
sfârșit, cum să-și explice cititorul mulțimea de cărți grecești ieșite de sub tiparnițele lui Antim în
prima perioadă a activitații sale și treptata lor înlocuire cu lucrări în limba română, menite să
răstoarne definitiv niște grave tendințe, fără justificările prealabile de rigoare?!
După toate acestea, asemenea pereților de mucava, între care se derulează intriga unei
tragicomedii, este nevoie de un cadru social în care să-l putem mișca pe acest neuitat luptător și
providențial om de cultură, care a trăit la noi tot atâția ani câți a domnit și protectorul său, adică
douăzeci și șase.
La sfârșitul lui octombrie 1688, după zece ani de domnie aspră, închidea ochii Șerban
Cantacuzino, doborât de o boală îndelungată (zice N. Iorga în Istoria domniei lui Constantin
Brâncoveanu49), otrăvit de stolnicul Constantin Cantacuzino și de nepotul lor Constantin
Brâncoveanu, marele logofăt ( insinuează Radu Popescu în a sa Cronică50). Înainte de moarte,
Șerban Cantacuzino trimisese o solie reprezentativă la Pressburg și de acolo la Viena, pentru
apropierea de imperiali, în plină expansiune spre est, după despresurarea Vienei 51. Echilibrul

49
La p. 27.
50
Cf. Istoriile domnilor Țării Românești, de Radu Popescu vornicul. Introducere și ediție critică întocmite de Const.
Grecescu, Editura Academiei, București, 1963, p. 187.
51
N. Iorga explică astfel politica externă a lui Șerban Cantacuzino, suspectat de planuri periculoase de a se face împărat
la Bizanț: „Cercetări recente arată, dimpotrivă, că Șerban, după vechea datină a neamului, prin care ne-am păstrat, s-
a ferit de orice aventură, de orice hotărâre care ar fi fost însăși o aventură, și a vorbit pe rând cu zâmbetul pe buze
germanilor, turcilor, rușilor, de pe pragul casei sale românești, în care tocmai de aceasta a izbutit să-i împiedice de a
intra”. Cf. Viața și domnia lui C.Brâncoveanu, p. 29. Aceeași prudentă politică a dus și nepotul său de soră.

26
politic, grav deranjat, nu va mai fi restabilit și turcii vor pierde pământ, până când vor înceta să
mai prezinte vreun pericol pentru Europa.
Domnul, iertat de Dumnezeu, dar nu și de neamurile spoliate, trebuia înlocuit. S-au adunat
Cantacuzinii, cu mic, cu mare, în frunte cu stolnicul și s-au gândit că este mai bine să-l ridice în
scaun pe logofătul Constantin Brâncoveanu, bogat și simpatizat de toți boierii, decât pe feciorul
celui mort, încă nevârstnic52. Stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul erau convinși, de altfel, că
în spatele noului domn, nepotul lor, ce avea 34 de ani, vor conduce în realitate ei. Fecior al lui
Papa Brâncoveanu, postelnicul, omorât de seimeni în 1655, și al Stancăi, fiica postelnicului
Constantin Cantacuzino și soră, deci, lui Șerban, Drăghici, Mihai, Constantin și Matei
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu n-avea decât un an la moartea tatălui său. A fost crescut și
educat prin grija maică-si Stanca și a stolnicului învățat, Constantin Cantacuzino. S-a căsătorit cu
Marica, fata lui Neagoe postelnicul, fiul lui Antonie vodă din Popești. Avusese doi frați mai mari,
morți de tineri53. A dovedit de pe la 20 de ani mari calități administrative și un apetit pentru averi
ce nu se va ostoi niciodată. Această sete de bogății, întâlnită la toți Cantacuzinii, despre care vom
mai aminti, și care a făcut din domn pe cel mai mare latifundiar al țării, pe dreptate sau pe
strâmbătate adunate, va fi una din cauzele sfârșitului său54. Preocupările pentru întinderea moșiilor
nu l-au părăsit nici în vremea celor mai complicate situații politice prin care a trecut țara, nici
atunci când problemele personale ar fi indicat mai multă prudență și îngăduință în raporturile cu
mica boierime și cu moșnenii.
Dar n-a fost numai domnul acaparator de pământuri. În mâna unui mic număr de familii
boierești, în frunte cu Cantacuzinii și rudele apropiate, se concentrează cea mai mare parte a
pământurilor din țară. Marea boierime, atotputernică pe latifundiile sale, abuzivă și rapace, duce
la îngrădirea și desființarea drepturilor țăranilor, la aservirea și ocuparea satelor rămase încă

52
Alegerea de la București și pregătirea pentru obținerea confirmării de la Istanbul la Radu Popescu, Istoriile..., p.
188. Anonimul brâncovesc, favorabil domnului, redă dialogul dintre voievod și boieri din ziua alegerii, cel dintâi
făcându-se că refuză domnia, ceilalți rugându-l să nu lase țara pe seama unor oameni răi și nebuni ca să o strice și să
primească să le fie stăpân. După acceptare, presimțind parcă tragedia care avea să încheie zilele sale, le-a cerut și
Brâncoveanu boierilor să jure acolo, în biserică, să-i fie cu dreptate și dacă s-ar ivi vreo primejdiere să stea toți lângă
el. Cf. Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediție critică de Constantin Grecescu,
Editura Științifică, București, 1959, p. 7-8.
53
Cf. Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, Constantin vodă Brâncoveanu. Viața, domnia, epoca, EdituraȘtiințifică,
București, 1969, p. 129.
54
Constantin Brâncoveanu a stăpânit nu mai puțin de 111 moșii și sate, în afara viilor, a acareturilor, pădurilor și altor
proprietăți. Cf. Ștefan Ionescu – Panait I. Panait, op.cit., p. 135-138, unde sunt date câteva exemple de rotunjire
abuzivă a proprietăților de către Brâncoveanu.

27
libere55. Procesul de vânzare a delnițelor țărănești, fie direct, fie printr-o prealabilă zălogire, s-a
datorat lipsei de bani pentru plata dărilor și, nu rar, foametei56. Aceste aspecte sociale au fost
observate de Antim și nedreptățile vor constitui subiecte penibile de critică pentru boierime și
domn.
Mănăstirile, mari latifundiare ele înșile, se foloseau de aceleași metode, pentru rotunjirea
proprietăților: mărturii mincinoase și documente false. Și cine ar fi îndrăznit într-un divan de
judecată să suspecteze pe egumenul sau pe dichiul unei mănăstiri de minciună și fals?!
La stările de lucruri de mai sus, trebuie adăugată excesiva exploatare fiscală, de care fiind
exceptată adesea boierimea mare și mănăstirile, aceasta apăsa mai ales pe umerii populației sărace
de la sate. Începând cu sfârșitul veacului al XVII-lea, când numărul birurilor vechi și al celor
inventate de Brâncoveanu se ridică la patruzeci și două57, această opresiune fiscală devine de
nesuportat. În veacurile trecute țăranii care nu-și puteau plăti dările fugeau de pe moșiile boierești
și scăpau de urmărire. În vremea lui Brâncoveanu, situația înrăutățindu-se din cale afară, fuga,
datul birului cu fugiții erau mai greu de realizat.
Într-un document din 21 martie 1688, prin care Constantin Brâncoveanu scutea de dăjdi
niște lucrători de la fabrica sa de lumânări, sunt înșirate câteva din aceste dări, cu cadență
impresionantă pentru oricine le-ar parcurge. Sunt scutiți, deci, de: „bir slujitoresc, bir mărunt de
țară, de miere cu ceară, de găleata cu fân, de car de oaste, de fum, de zaharele, de sursat, de birul
lefilor și al oștii și al vacilor și al oilor, de poclonul hanului și al sultanului și de dajdile și
orânduielile ce se vor pune în târg pe neguțători și pe mahalale, de seama a doua și a treia, de
podvoade, de mertice, de conace, de cai de olac și de alte dăjdii și mâncături câte vor fi peste
an...”58.

55
Cf. Șerban Papacostea, Relațiile agrare în Țara Românească în prima jumătate a secolului XVIII, în Studii și
materiale de istorie medie, vol. III (1959), p. 230-321.
56
Interesante analize în cartea regretatului prof. P.P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova
, Editura Academiei, București, 1964; vezi și Ștefan Ionescu – Panait I. Panait, op.cit., p. 60.
57
Cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a 2-a, București, 1946, capitolul „Organizarea financiară” și în
special p. 634-635.
58
Cf. Dinu C. Giurescu, Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, în Studii și material
de istorie medie, vol. V (1962), p. 389; vezi și N. Iorga, Studii și documente privitoare la istoria românilor, vol. V,
București, 1903, p. 345-346, unde este dat de regest al documentului de scutire pentru Hagi Vasile lumânărarul și cei
„zece argați lumânărari”.

28
 Unele erau dări percepute de vistieria țării, cum sunt cele amintite mai sus59. Altele, ca:
oieritul, goștinăritul, gărdurăritul sau văcăritul, cea mai urgisită dintre dări, de care nu era scutit
nimeni, nici măcar domnul, erau adunate de cămara domnească. Domnul a încercat desființarea
acestui mare număr de dări, înlocuindu-le cu una singură denumită ruptoare. În felul acesta ar fi
fost diminuate și abuzurile aparatului fiscal. Dar marile greutăți cu care era împovărată țara – și
acestea des amintite de mitropolit în alocuțiunile sale – nu i-au permis lui Brâncoveanu
modificările pe care, probabil, le-a dorit cu toată sinceritatea.
Principala cauză a fiscalității excesive din vremea lui Constantin Brâncoveanu au
constituit-o cererile nenumărate de bani și provizii ale turcilor. Acestea au devenit din zi în zi mai
acute, mai mari, mai apăsătoare, pe măsură ce acțiunile armate se purtau mai aproape de granițele
țării, pe măsură ce turcii erau scoși din centrul Europei și din nordul Mării Negre și înghesuiți în
perimetrul balcanic. Poarta otomană era informată, pe deasupra, și de abundența de produse din
Țara Românească, de bogățiile acestei provincii, este drept, bine administrativă încă de pe vremea
lui Șerban Cantacuzino, dar nici pe departe atât de bogată încât să poată satisface singură toate
nevoile Porții și să poată acoperi și cheltuielile mărginașe pricinuite de corupția fără limite a
Constantinopolului.
Haraciul Porții60, în creștere sensibilă spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când ajunge la
257 de pungi, crește brusc cu 240 de pungi în 1703, când Brâncoveanu, chemat la Adrianopol, era
în pericol să-și piardă domnia61. Pentru această dublare a haraciului el a fost hulit în Cronica lui
Radu Popescu și oricât de potrivnic i-a fost lui Brâncoveanu acest izvor narativ, nu putem să nu
ținem seama de el. Se spune acolo: „...În cea din urmă, temându-se de vreo primejdie rea să nu-i
vie cumva au făcut alt adaos haraciului, 240 pungi peste cele 280 <sic> ce era mai înainte, numai
să i dea domnia și să vie în țară. Și cu aceasta ș-au dobândit domnia și binele casei lui, iar pe săraca
țară au îngreuiat cu atâta haraci, care nu-l puteau să-l ridice <adică nu-l putea plăti>, ci era
totdeauna în cazne și în vaete și în lăcrămi pentru greul ce le venise...”62.
Pe lângă darea către Poartă venea puzderia de plocoane către sultan, vizir, chehaiaua
acestuia, sultana mamă, alți dregători, călătoriile acestora prin teritoriul țării, căpătuirea odraslelor

59
Și multe altele. Vezi Haralambie Chircă, Veniturile vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, după condica vistieriei,
în Studii și material de istorie medie, vol. I (1950), p. 213-231.
60
Cf. M. Berza, Haraciul Moldovei și Țării Românești în sec. XV-XIX, în Studii și material de istorie medie,vol. II
(1957), p. 7-45; idem, Fazele exploatării Țării Românești de către Poartă, în Studii, XI (1958), nr. 2, p. 59.
61
Cf. M. Berza, Haraciul..., p. 40.
62
Cf. Radu Popescu, Istoriile..., p. 200.

29
cu prilejul nunților etc., toate trebuiau plătite de birnicii amărâți, ale căror vaiete, dacă nu le-a auzit
Cel de Sus, le-a auzit în schimb mitropolitul țării, care s-a ridicat, nu odată, întru apărarea celor
oprimați. Didahiile, apărările către Brâncoveanu, anumite prefețe și postfețe la cărți tipărite abundă
de aluzii la apăsarea păgânului turc, rămas păgân pentru Antim de când a căzut în robie și până la
sfârșitul zilelor.
Dar haraciul și cererile nesfârșite de produse ale turcilor nu erau singurele motive ale
apăsării fiscale de care ne ocupăm. La ele mai trebuie adăugate încă două: rapacitatea domnului și
abuzurile aparatului fiscal. Lăcomia lui Brâncoveanu, pe care am amintit-o referindu-se la
problemele agrare ale Țării Românești, rămâne la fel de nepotolită și când este vorba de biruri. Del
Chiaro, în genere favorabil domnului, înșirând capetele de acuzație aduse lui Brâncoveanu de către
turci, în 1714, arată la punctul al treilea „că prin adunarea unor mari sume de bani a împovărat țara
cu multe și grele impozite, care nu erau mai înainte în vigoare în vremea domnilor, predecesorii
săi”63. De altfel, punctele cinci și șase cuprind tot acuzații în legătură cu acumularea de moșii și
bani, depuși la băncile din Austria și Italia.
Radu Popescu, caracterizând la sfârșitul domniei lui Brâncoveanu personalitatea acestuia,
subliniază că: „...Avea o lăcomie mare peste măsură și obicéiurile céle bune ale țării, care cu multă
socoteală și osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-au stricat și cum i-au plăcut lui le-au făcut”64.
Birurile și dăjdiile făceau în primul rând parte din „obiceiuri”.
În sfârșit, tot Del Chiaro, apreciind dibăcia cu care Brâncoveanu știa să adune dările, a
pus în gura poporului zicala: „...Domnitorul Constantin Brâncoveanu știe să jupoaie oaia, fără să
o facă să țipe”65.
Lăcomia lui Brâncoveanu nu era aceea a unui avar. El a adunat bani ca să facă față
obligațiilor numeroase, pe măsura averii. Printre cei 11 copii ai săi se aflau nu mai puțin de șapte
fete ce se cereau măritate cu zestre princiară66. Casa ținută de el era aceea a unui principe bogat de
la masa căruia străinii, ce străbăteau țara, plecau nu numai sătui, ci și cu punga plină. Dacă amintim
sprijinul acordat bisericilor din întregul Orient, rolul jucat de Brâncoveanu în ridicarea culturală a

63
Textul exact: „Che per accumular esorbitanti somme di dinaro avea impoverito il paese con molte gravezze e
rigorose imposizioni, che non erano state giammai in uso nel tempo de’ principi, suoi predesessori” (Del Chiaro,
op.cit., p. 174).
64
Cf. Radu Popescu, Istoriile..., p. 206.
65
Textul original: „...Il principe Constantino Brancovani sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare”. Del Chiaro,
op.cit., p. 163.
66
Despre familia lui Brâncoveanu, vezi N. Iorga, Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu..., p. 153-158.

30
Țării Românești, construcțiile pentru feciorii săi, precum și cele mănăstirești, superbe capodopere
de artă, în sfârșit dacă ne gândim la sumele de bani trimise peste Carpați pentru ajutorarea bisericii
din Ardeal, vom cântări cu mai multă prudență acele concluzii care ar umbri domnia unui voievod
ce a știut să moară demn pentru credința sa, care a fost și aceea a neamului său.
Birurile se aruncau satelor de către pârcălabi, proporțional cu averea contribuabililor.
Strângerea birurilor era făcută de boierii ce concesionau de la domnie acest drept, lor revenindu-
le o cotă fixă. Un aparat întreg de birari, vistieri, logofeți, postelnici împânzeau satele, în
permanență, pentru realizarea slujbei lor67. Cum țăranii nu știau carte și cum boierii concesionari
căutau să-și mărească profiturile în dauna contribuabililor, abuzurile erau declanșate. Anonimul
brâncovenesc redă cu mult iz autentic și într-un stil deosebit de ales judecarea pe care o face
domnul clucerului Constantin Știrbei, pentru nedreptățile și jafurile săvârșite peste Olt, după ce
prădase mai înainte județele Dâmbovița și Teleormanul și vodă îl iertase. La un moment dat,
încercând să justifice niște obiecte luate abuziv de la țărani, pe care le-ar fi dat de pomană
Mănăstirii Strehaia, Brâncoveanu exclamă: „Auziți boieri, cu jafuri și cu nedreptăți face
pomană”68. Aproape aceleași expresii, pline de indignare, le va utiliza și Antim într-una din cele
mai aspre didahii, în care se ridică cu vehemență împotriva despuierii la care era osândită lumea
săracă, prin abuzurile și fărdelegile boierimii. Cu greu va fi suportat această clasă „învechită în
rele” fulgerele elocinței noului Ezechiil.
Clucerul Constantin Știrbei n-a fost un caz izolat. A fost, probabil, cel mai venal dintre
toți, dar câți alții n-au comis aceleași păcate, fără să fie prinși de domnie. Antim cunoștea foarte
bine aceste păcate și opera sa oratorică rămâne mărturie peste multe veacuri despre împilările și
gemetele celor exploatați.
Mai există o latură a domniei lui Brâncoveanu care se cere schițată pentru a ne putea
explica ascensiunea lui Antim și marile sale împliniri: politica culturală a domnului. Constantin
Brâncoveanu era un om cult, cu mult superior domnitorilor care l-au precedat, inclusiv unchiul său
Șerban. Avusese parte de o creștere și de o educație aleasă, pe care i-a supravegheat-o, în lipsa
tatălui mort, cum am văzut, când el avea abia un an, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino,

67
Autorizate explicații cu privire la acest mecanism, la Ștefan Ionescu-Panait I. Panait, Constantin vodă
Brâncoveanu..., p. 109-112.
68
Textul aparține, probabil, lui Radu Popescu, bănuit, de altfel, ca autor al cronicii, clucer la acea vreme, de față la
judecată, pe care l-a însărcinat Brâncoveanu cu lectura hârtiilor compromițătoare (Cf. Istoria Țării Românești..., p.
70-75.

31
om cu studii făcute în Italia și preocupat, cel puțin până la maturitatea fiului său Ștefan, de lărgirea
orizontului cultural al nepotului. Cum singur mărturisea, cea mai mare plăcere a lui o găsea în
discuțiile savante cu numeroșii oameni învățați de la Academia domnească de la Sf. Sava, de fapt
supravegheată de el, și cu marii prelați ai Răsăritului, de care am mai amintit și care stăteau mai
mult la curtea lui Brâncoveanu decât în săracele și mereu amenințatele lor dioceze. Stolnicul era
cel mai apreciat om de carte din Țara Românească și era socotit de mulți ca cel mai învățat om din
sud-estul european (cu excepția lui D. Cantemir).
Brâncoveanu învățase în casă cu dascăli greci, dar și cu dascăli români. Cine a avut
prilejul să vadă texte ieșite de sub pana sa, cum sunt, spre pildă, însemnările de taină din Foletul
novel69, rămâne impresionat de energia scrisului său care dovedește o îndelungată mânuire a
condeiului și un spirit ascuțit. Odraslele sale, în special Ștefan, cel mai înclinat spre studii,
avuseseră parte de o creștere bine îndrumată. Casa lui Brâncoveanu nu era numai casa unui
domnitor foarte bogat, ci și a unuia culivat și rafinat, deschisă multor învățați, adunați fie din Italia,
fie de la Constantinopol. La data venirii sale în Țara Românească si încă un număr bun de ani,
până când personalitatea sa a căpătat prestigiul ce l-a impus, Antim Ivireanul nu era decât unul
dintre numeroșii învățați aduși înadins de Brâncoveanu pentru a da strălucirea adevărată domniei
sale. Domnul știa foarte bine că numele său nu putea să rămână mărturie peste veacuri decât prin
realizările culturale care i-ar fi vehiculat calitatea de mecenat în întregul Orient ortodox. Și pentru
că era foarte mândru și zelos în împlinirea planurilor sale, a pus bazele celui dintâi așezământ
superior de învățământ bine organizat70 și a dezvoltat tiparul în cele 5 mari centre tipografice din
vremea sa (București, Snagov, Buzău, Râmnic și Târgoviște), ridicându-l, sub raportul operelor
imprimate și al tehnicii tipografice, la nivel european. Căci, să nu uităm nici un moment, deși

69
În care sunt și autografe Brâncoveanu. Cf. Emil Vîrtosu, Foletul novel. Calendarul lui Constantin vodă
Brâncoveanu, 1693-1704, București, 1942. Cel care a cercetat mai întâi calendarele domnului, scrise de Ioan Românul
și popa Nicola, și a publicat toate însemnările autografe a fost Al. Odobescu; vezi Al. Odobescu, Foletul novel și
Kalandarele lui Constantin vodă Brâncoveanu, în „Revista română”, I (1861), p. 657-678. Manuscrisele se păstrează
astăzi la Biblioteca Academiei Române.
70
Exista o școală grecească încă de pe vremea lui Șerban Cantacuzino, dar fără o bază solidă sub raportul organizării.
Reorganizarea lui Brâncoveanu poate fi socotită ca o fondare a învățământului superior la noi. Pentru întreaga
problemă, inclusiv pentru o vastă bibliografie asupra subiectului, să se vadă Ariadna Camariano-Cioran, Les
Académies princières de Bucarest et de Yassi et leurs professeurs, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1974, p.
20-84. Utilă rămâne încă, pentru elementele fundamentale privitoare la învățământ, concis redate, monografia lui N.
Iorga închinată lui Vodă Brâncoveanu, mai ales p. 170; vezi și Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domnești de la Sf.
Sava (Contribuții documentare), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 5-53.

32
voievod dependent de Constantinopol, drept credincios de rit oriental, Brâncoveanu era integrat
Occidentului prin acumulările sale spirituale, prin interesele lui politice și bancare.
Academia de la Sf. Sava, școală superioară organizată în incinta mănăstirii, cu limba de
predare greacă, limba atâtor învățați și a atâtor capodopere de zeci de secole admirate, a avut ca
prim coducător pe ilustrul profesor de origine cretană Sevastos Kyminitis (sau Chimenitul, cum îl
românizase istoriografia noastră). Acesta a introdus cursul de filosofie neoaristoteliană, la mare
preț în tot Occidentul. Faima școlii, repede răspândită peste hotare, a atras o seamă de studenți din
întregul sud-est european. Mai mult, Petru cel Mare trimite el însuși doi bursieri pentru studii, dar
nu numai pentru studii, credem noi, la vestita școală brâncovenească.
După 2 septembrie 1702, când moare Sevastos Kymintis, Academia cunoaște o ușoară
decădere. Ea este redresată prin străduințele lui Hrisant Notara, la care a făcut apel Brâncoveanu,
în 1707, nu numai pentru că era un mare învățat, ci și pentru că Mănăstirea Sf. Sava, unde funcționa
Academia, era mănăstire închinată Sfântului Mormânt.În afară de sumele de bani fixate pentru
leafa profesorilor, din vistieria domnească, în afară de ajutoarele pentru studenții străini, ca și
pentru autohtonii fără resurse materiale, actul de reorganizare al lui Hrisant prevedea studiul limbii
clasice grecești, al filosofiei neoartistoteliene și studiul științelor naturii. Un mare număr dintre
cursurile școlare de la Sf. Sava au ajuns până la noi și se păstrează în fondul de manuscrise grecești
de la Biblioteca Academiei.
Hrisant, deși om al bisericii, era în același timp un matematician, un astronom și un
fizician de mare reputație. Nu era greu de bănuit seriozitatea cu care a fost urmărită desfășurarea
învățământului și progresul acestuia, mai ales că Hrisant a trăit un mare număr de ani, până prin
1731.
După Sevastos Kyminitis, Academia a fost condunsă de Marco Porfiropulos, care i-a
supraviețuit nefericitului voievod. Printre profesori se mai cer pomeniți Iordachi Chrisogones,
Gheorghe Hipomenas din Trapezunt, Ioan Commen, care a predat matematica și fizica, mai apoi
colaborator al lui Antim în opera tipografică, dar nu și Gheorghe Maiota, învățatul pedadog al
beizadelelor, sau Ioan Abramios, predicatorul curții domnești, cu care ne vom întâlni din nou spre
sfârșitul acestei cărți, el fiind unul dintre apropiații mitropolitului Antim71.

71
Despre profesorii de la Sf. Sava, să se vadă D. Russo, Gheorghe Hrisogon și Gheorghe Hypomenas din Trebizonda,
în Studii istorice greco-române, tom. I, p. 307-321.

33
 După reorganizarea Academiei din 1707, Hrisant a stăruit pe lângă domn să sprijine
construirea pe lângă Mănăstirea Sf. Sava a unei tipografii și a unei biblioteci. Pentru motivele
expuse în scrisoarea de răspuns72 (o epidemie de ciumă și faptul că nu fuseseră terminate reparațiile
Academiei), dar probabil și pentru că domnul a fost adeptul unei politici de traduceri și tipărituri
de cărți în românește, cum propunea Antim, tipografia n-a luat ființă. Biblioteca s-a înfiripat însă,
Hrisant fiind unul dintre principalii ei donatori73.
Dar Academia domnească nu era – și nici nu putea să fie – singura instituție de învățământ
din Țara Românească. Am amintit mai sus Școala românească și de slovenie de la Biserica Sf.
Gheorghe-Vechi, care l-a dat pe originalul dascăl – popa Flor74. Spătarul Mihai Cantacuzino,
unchiul domnului, ctitorul Colței, a organizat pe lângă mănăstire nu numai bolniță, ci și o școală
de prestigiu, menită să lumineze spiritele dornice de cunoaștere75. Domnia era și ea interesată în
buna funcționare a acestor școli de slovenie, pentru că dintre elevii lor erau recrutați cei mai mulți
dintre grămăticii ce redactau actele și, în genere, aparatul funcționăresc destul de numeros în
vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu. În ideea acestui învățământ bine organizat, care
ridica prestigiul țării mândrului voievod de viță Basarabă, care a avut tăria să elimine din blazonul
său vulturul bicefal, la care ar fi avut dreptul prin ascendența maternă, și să rămână numai ce era
al neamului său, Basarabă, a conceput și Antim, mai apoi, școala de pe lângă ctitoria sa.
Tot acest ansamblu de școli, de tiparnițe, de relații culturale cu Orientul și Italia, toată
generozitatea domnului, făcută nu fără un pic de ostentație, atât însă cât stătea bine, au ridicat Țara
Românească pe culmi culturale, necunoscute de predecesori și, din păcate, nici de nedemnii urmași
ai bunului și credinciosului domn. La curtea lui Brâncoveanu, loc de refugiu al unor cărturari
nemulțumiți sau în conflict cu biserica, se vor încrucișa influențele culturii apusene și ale celei
neoelenice. Numeroase opere grecești vor fi elaborate și tipărite de teascurile lui Antim, slujind
astfel planurilor culturale urmărite de domn și de învățații greci ai Orientului. Dar Antim nu va
uita că păstoriții săi nu erau greci, ci români și că limba românească își cere drepturile sale. În

72
Scrisoarea, în limba greacă, este datată 4 februarie 1709 și a fost publicată în Hurmuzaki, XIV, partea I, 1320-1716,
Documente grecești privitoare la istoria românilor, publicate după originale, copiile Academiei Române și tipărituri
de N. Iorga, București, 1914, p. 413.
73
Cf. T.G. Bulat, Din istoricul bibliotecii de la fosta mănăstire Sf. Sava din București, în „Glasul Bisericii”, XXV
(1966), p. 313-342.
74
Pe lângă studiul lui Gh. Nedioglu, amintit la nota 4 (Mărturisiri), interes mai prezintă și concluziile lui Gh. Potra,
Școala românească de slovenie de la Biserica Sf. Gheorghe Vechi din București din „Glasul Bisericii”, XX (1961),
nr. 9-10, p. 837-878.
75
Cf. Ion Ionașcu, Școala de la Colțea, în „Bis. Ort. Rom.”, LVI (939), nr. 11-12, p. 810-822.

34
această limbă va traduce el mai apoi cărțile fundamentale folosite în biserică și va milita pentru
triumful limbii române asupra celei grecești, ce ar fi vrut să se substituie limbii slave. Literatura
populară și literatura istorică, proprii limbii românești și societății românești (alta decât gruparea
de greci din jurul curții), dezvoltate mult în epoca brâncovenească, vor sprijini această victorie,
după sute de ani de așteptare.
Nu știm dacă aducerea lui Antim în țară a fost făcută în ideea folosirii lui, exclusive, ca
tipograf. Căci în această artă îl întâlnim implantat de la început și la ea n-a renunțat niciodată, nici
măcar atunci când a ajuns arhiereu. Dacă am admite ipoteza că Antim a venit la noi în țară ca
tipograf gata format, ar trebui să răsturnăm câteva adevăruri deja câștigate pentru creionarea
biografiei sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât o seamă de cercetători de primă strălucire din rândul
acelora care s-au ocupat de viața sa au avut puncte de vedere diferite cu privire la locul unde și-a
făcut Antim ucenicia într-ale tiparului.
Pentru episcopul Melhisedec al Romanului, Antim era, la venirea în țară, un tipograf gata
format. A fost adus de Brâncoveanu în scopul perfecționării și diversificării acestei meserii și al
punerii ei de acord cu planurile de dezvoltare culturală inițiate de către voievod76. Nu ne spune
însă unde a învățat Andrei meseria, căci nici la Constantinopol și nici în altă parte, în întregul
imperiu, nu exista tipografie pe acea vreme.
Ștefan Dinulescu, prudent, nu emite nici o părere cu privire la începuturile tipografice ale
lui Antim înainte de imprimarea Slujbei Sfintei Paraschiva și a lui Grigore Decapolitul, în 1692,
pe care o socotea cea dintâi carte tipărită de către Antim77.
Émile Picot nu cunoștea nici el Învățăturile lui Vasile Macedoneanul, imprimate, cum am
văzut, un an mai devreme și descoperite după apariția studiului său. Si pentru el, prima tipăritură
ivireniană rămâne tot Slujba Maicii noastre Paraschiva. Cât privește inițierea în ale tiparului,
Antim, ca unul „ce a studiat, probabil, sub supravegherea mitropolitului Teodosie carte grecească
și românească [...] și [care] avea sub conducerea sa imprimeria înființată de Duca vodă [...] a fost
folosit de la început în tipografie”78.

76
Iată, textual, părerea lui Melhisedec Ștefănescu, din Notița biografică: „Pe la anul 1690, domnitorul Constantin
Brâncoveanu, voind a perfecționa arta tipografică în capitala sa Bucureștii și a înlesni tipărirea cărților trebuitoare,
atât în limba română, cât și în cea grecească, a chemat pre Antim din Constantinopole în Țara Românească și i-a
încredințat tipografia Mitropoliei”. Cf. Didahiile ținute în Mitropolia din București de Antim Ivireanul... publicate [...]
de Constantin Erbiceanu [...] cu Notițe biografice [...] de P.S.S. Episcopul Melhisedec, București, 1888, p. XVIII.
77
Cf. Ștefan Dinulescu, op.cit., p. 9.
78
Aceasta ar pleda și pentru o trăire a lui Antim în Țara Românească înainte de Brâncoveanu , ceea ce nu corespunde
adevărului. Iată textul învățatului E. Picot: „...Il avait probablement étudié sous les yeux du métropolitain Théodose...

35
 Pentru N. Iorga, Antim este învățăcel al lui Mitrofan și a lucrat la tipografia acestuia de
la Buzău79. Nu lansează ideea inițierii sale în meseria de tipograf în afara granițelor țării. Nici el și
nici N. Dobrescu, în succinta, dar excelenta monografie despre Antim, apărută în 1910. Acesta
precizează că Antim Ivireanul a învățat tiparul la București, pe lângă Mitrofan, fostul episcop de
Huși, care avea în capitală conducerea tipografiei de pe lângă Mitropolie80.
În zilele noastre, unul dintre cei mai autorizați cercetători ai mitropolitului, prof. N.
Șerbănescu, a emis două ipoteze cu privire la pregătirea tipografică a lui Antim, care, dacă s-ar
dovedi adevărate - una sau alta -, ar obliga la o revizuire fundamentală a datelor pe care le bănuim
și le-am adoptat cu privire la viața lui, înainte de a fi întâlnit în Țara Românească.
În prima dintre ele81 se vorbește de o inițiere a lui Antim în ale tipografiei în afara
granițelor țării, fără să se amintească nici țara și nici orașul. Dacă ne-am gândi, împreună cu N.
Șerbănescu, la eventuala deprindere a tiparului la Kiev și Moscova, orașe intrate în vederile
georgienilor pentru salvarea de la pieire și care aveau la acea vreme tipar, nu ne-am putea explica
robirea lui Antim „din fragedă tinerețe”. În lumea balcanică și la Constantinopol nu exista tipar,
cum am mai amintit. Ar rămâne Veneția, vechiul centru tipografic pentru întregul Orient, unde
Antim s-ar fi putut iniția în meserie, și aceasta este a doua ipoteză a prof. Șerbănescu82. Or, este
greu de admis ideea târârii robului Andrei de către armatele turcești din Caucaz până la vestul
Peninsulei Balcanice, de unde, apoi, ar fi putut, eventual, ajunge la Veneția. Și apoi, Del Chiaro,
care ne-a furnizat atâtea amănunte cu privire la viața mitropolitului, n-ar fi putut trece sub tăcere,
în nici un caz, eventuala ședere a lui Antim în Italia.
În sfârșit, mult mai ciudat ni se pare punctul de vedere vehiculat în articolele sale de către
Virgil Molin. Tipograf de înaltă ținută și în același timp un bun cunoscător al evoluției tiparului la
noi, Virgil Molin a fost orbit adesea de concluziile trase pe baza aproape exclusivă a
considerentelor de ordin tehnic, neglijându-le pe cele istorice, sau forțându-le în sensul ideilor sale
primare.

avait sous sa direction l’imprimerie fondée par le prince Duca. On peut croire qu’Anthime, qui se distinguait par une
habileté de main remarquable, fut employé dès l’origine à la typographie ...” (cf. Nouveaux mélanges orientaux..., p.
517-518).
79
„Poate fostul rob, răscumpărat, ajuns însă undeva om cu oarecare stare, învăță meșteșugul tipografic de la Mitrofan,
în Buzău, căci nu vedem unde aiurea ar fi putut să-l deprindă” (cf. Istoria lit. rom., t. I, p. 419). Iorga omite amănuntul
că Mitrofan a fost numit episcop de Buzău abia la 10 iunie 1691, dată la care Antim lucra, în mod sigur, ca ieromonah,
în tipografia Mitropoliei de la București.
80
Cf. N. Dobrescu, op.cit., p. 10-11.
81
Din Antim Ivireanul tipograf, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 694.
82
Cf. Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 774-775; vezi și nota 17.

36
 În cazul lui Antim, el pretindea – desconsiderând cele mai autentice știri,date de către Del
Chiaro, cu privire la captivitatea viitorului mitropolit - că Antim n-a căzut în robie. El a învățat
arta tipografică [...] în Georgia, unde în a doua jumătate a veacului al XVII-lea fusese instalată o
tiparniță adusă de la Amsterdam. Antim a ajuns la Constantinopol tipograf gata făcut „de acasă,
din Iviria” și, neputând da curs dorinței Patriarhiei ecumenice de a înființa o tiparniță în capitala
imperiului, a acceptat propunerea lui Const. Brâncoveanu de a conduce tiparnița domnească de la
Mitropolie, al cărei conducător fusese făcut episcop de Buzău.
Idei interesante, plauzibile până la un punct, dar nefondate pe date sigure. Vom reveni
asupra lor cu detalii, atunci când vom trata împrejurările trimiterii unui tipograf român la Tiflis,
Antim fiind mitropolit. Deocamdată amintim că Fanny Djindjihașvili, în al său Antim Ivireanul,
tipărit la Iași, spune textual, la pag. 26: „Istoria tipografiei georgiene la Tbilisi este bine cunoscută
și confirmată prin documente și date precise; nu încape nici o îndoială că a fost înființată în anul
1709”. Trebuie să acordăm creditul cuvenit unei cercetătoare care trăiește acolo de peste 40 de ani
și care este de bănuit că știe mai multă istorie a culturii georgiene decât noi83.
În ceea ce privește, credem că Antim Ivireanul, om cu însușiri artistice excepționale, a
învățat meseria de tipograf la București, după aducerea lui în țară de către Brâncoveanu. La
Mitropolie, fusese instalată o tiparniță de proveniență necunoscută înainte de 1678, când apare
prima carte bucureșteană din sec. XVII, Cheia înțelesului84, și care va putea desăvârși, zece ani
mai târziu, imprimarea integrală a Bibliei. Biblia, zisă a lui Șerban, a fost tipărită de către un
priceput tipograf moldovean, fost episcop de Huși, Mitrofan85. Pe ultima filă nepaginată a cărții,
această însemnare: „A tot meșteșugul tipografiei și îndireptării cuvintelor românești ostenitoriu,
de Dumnezeu iubitoriul Mitrofan, episcopul de Huși...”86. Cine era acest personaj, nu numai
tipograf, ci și un stilizator al Bibliei, episcop de Huși și tipograf la București, care a jucat un rol

83
Cf. Virgil Molin, Contribuțiuni noi la istoricul relațiilor culturale cu orientul orthodox (1709-1712). Un ipodiacon
ungrovlah, Mihail fiul lui Ștefan, meșter de tipar în țări străine, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXXIX (1961), nr. 3-4, p. 319-
338; idem, Unde a învățat Antim Ivireanulmeșteșugul de „typarnic”, în „Glasul Bisericii”, XXV (1966), nr. 9-10, p.
839-844.
84
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 220. Traducerea cazaniilor din cartea lui Ioanichie Galeatovski fusese făcută de Varlaam
de la Glavacioc, mitropolitul impus pe scaunul Țării Românești de către vrăjmașii lui Teodosie, între anii 1672-1679;
vezi și G. Ștrempel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în sec. Al XVII-lea, în „Studii și cercetări de
bibliologie, I, (1955), p. 33
85
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 291. O modestă schiță bibliografică la I. Bianu, Mitrofan, episcopul Hușilor și al Buzăului,
mare tipograf 1681-1702, în Almanahul graficei române, 1927, Craiova, p. 44-49.
86
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 291.

37
însemnat în viața lui Antim? Îl întâlnim, mai întâi, tipărind la Iași Psaltirea slavo-română a lui
Dosoftei, în tiparnița Mitropoliei și semnând la f. 212 verso:
„Ostenitor tiparului, Mitrofan, ieromonahul de la sfânta Mănăstire Bisericani”87. În
această calitate apare și în tipăriturile grecești ieșite de sub teascurile tipografiei de la Mănăstirea
Cetățuia88, precum și în Viața și petrecerea sfinților, cunoscuta operă hagiografică a lui Dosoftei89.
Mai mult, la sfârșitul volumului al II-lea din Proloage, semnează, după mitropolitul Dosoftei,
rugându-se de iertare: „... Și tiparnicii: ermonah Mitrofan, făcătorul tiparelor, cu ucenicii săi Pavel
și Ursul, Andrei”90. Aici credem că este izvorul părerilor acelor istorici care îl scot pe Antim trăitor
în Moldova, înainte de a fi venit în Țara Românească91. În acest Andrei, ei l-au recunoscut pe
viitorul Antim. Și cum numele apare în tovărășia lui Mitrofan, cu care știm că Antim a lucrat la
București, urmându-l pe viitorul episcop de Buzău la conducerea tipografiei de la Mitropolie,
concluzia a fost repede trasă. Numai că acest nume nu mai apare în nici o altă tipăritură, nici măcar
în cele grecești, unde este de presupus că aportul ivireanului ar fi fost mai mare și evidențierea lui
mai deasă. Însă așa cum este dat numele: Pavel și Ursul Andrei (fără virgula pusă pe transcriitorii
moderni ai textului), ar putea face din Andrei numele tatălui primilor doi: Pavel și Ursul <ai lui>
Andrei.
În anul 1683, învățatul ieromonah de la Bisericani, ctitoria lui Iordache Cantacuzino, este
ales episcop de Huși92. Tipărește în această calitate la tipografia grecească a Iașilor lucrarea lui
Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, Împotriva ereziilor93. Nu i-a fost dat să cinstească multă
vreme scaunul dintre podgoriile moldovene.
În 1686, în urma ocupării Moldovei de către oștile lui Ioan Sobieski, Mitrofan, probabil
și el adept al politicii filopolone, dusă de mai marele său protector, Dosoftei, este silit să părăsească

87
Ibidem, p. 230; vezi și N. Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, Vălenii de
Munte, 1908, p. 394. Episcopul Melhisedec nu i-a cunoscut postrigul monahal de la Bisericani sau nu-l menționează
în Chronica Hușilor și Episcopiei..., București, 1869, p. 145-148, unde vorbește ca de „unul din puținii ierarchi ai
vechimii noastre, renumiți prin învățătura lor”.
88
Prima dintre ele a fost cartea de polemică a patriarhului Nectarie al Ierusalimului, Întâmpinare în contra primatului
papal, din anul 1682 (cf. Bibl. rom. veche, I, p. 251-258; Émile Legrand, Bibliographie hellénique ou description
raisonnée des ouvrages publiés par des grecs au dix-septième siècle, Paris, 1894, vol. II; C. Erbiceanu, Bibliografia
greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicate domnitorilor și boierilor
români. Studii literare, București, 1903, p. 3-6.
89
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 240-246.
90
Ibidem, p. 245.
91
Cum afirmă Al. Papadopol-Callimach și Atanasie Mironescu (cf. notele 37 și 38).
92
Cf. N. Iorga, Istoria bisericii românești, I, p. 402; Melhisedec, Chronica Hușilor..., p. 145.
93
Cf. Bibl. rom. veche, p. 273-275;Émile Legrand, Bibliographie hellénique..., II, p. 414. Lipsește la C. Erbiceanu,
Bibliografia greacă.

38
pentru totdeauna Moldova și să se refugieze în Țara Românească, la curtea lui Șerban
Cantacuzino94. Acesta i-a încredințat imprimarea Bibliei, cum am amintit. De la venirea în țară a
lui Antim și până la 10 iunie 1691, când a fost ales episcop de Buzău95, Mitrofan a lucrat cu Antim
introducându-l pe acesta în arta tipografică. Probabil că au imprimat împreună (Antim nu este
menționat în nici un fel) cartea grecească de polemică a lui Meletie Sirigul, Întâmpinarea la
principiile calvine și la chestiunile lui Ciril Lucaris, publicată la București în 1690, împreună cu
manualul lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, îndreptat împotriva rătăcirii calvinilor96, precum și
culegerea de omilii, în 1691, cunoscută mai ales sub titlul de Mărgăritare ale Sf. Ioan Gură de
Aur”97. În decembrie același an, Mitrofan tipărea la Buzău „în tipografia domnească de la
Episcopie” Pravoslavnica mărturisire, tradusă din grecește de logofătul Radu Greceanu98. Nu
cunoaștem proveniența acestei tipografii domnești, în care Mitrofan va imprima monumentalele
sale cărți de cult în românește și în slavo-română, unele excepționale ilustrate, inclusiv cele 12
Minee. Este posibil ca ea să fi constituit o parte a utilajului de la tipografia Mitropoliei, cum tot
atât de posibil este ca ea să fi fost adusă de Mitrofan de la Iași. Căci până la Divanul lui Cantemir,
tipărit în text paralel greco-român în 1698, nu întâlnim nici o carte imprimată la Iași cu caractere
chirilice, după plecarea lui Mitrofan, ci numai în grecește.
Odată cu trecerea lui Mitrofan la Episcopia Buzăului, interesul nostru pentru activitatea
sa - cel puțin în cartea de față – scade. În schimb, Antim intră în plin în drepturile sale, căci,
preluând conducerea tipografiei de pe lângă Mitropolie, sfera activității și afirmării sale crește
necontenit, spre disperarea unora dintre slujitorii de acolo, care nu vedeau cu ochi buni calitățile
și munca sa.

94
Cf. Melhisedec, Chronica Hușilor..., p. 146; N. Iorga, Istoria bisericii românești, I, p. 414.
95
Cf. N. Iorga, Istoria bisericii românești, II, p. 7.
96
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 298-315; Émile Legrand, Bibliographie hellénique..., II, p. 458; vezi și C. Erbiceanu,
Scrierea lui Meletie Sirigul contra calvinilor și a lui Ciril Lucaris, compusă prin ordinul Sinodului ținut la Iași la
1642, în „Bis. Ort. Rom.”, XVIII (1694-1895), p 6.
97
Bibl. rom.veche, I, p. 315-321.
98
Ibidem, p. 321-324.

39
TIPOGRAF LA BUCUREȘTI ȘI SNAGOV

Începuturile meseriei de la tipografia domnească din București se dovedesc a fi fost

mai mult decât modeste. După Pareneticile lui Vasile Macedoneanul din 1691, cu care se
înfățișează pe pământul cuminte al Țării Românești, Antim pregătește pe îndelete tipărirea unei
alte cărticele grecești, cu puțin mai mare decât cea dintâi. Titlul, în românește, pe care îl redăm
după Bibl. rom. veche,este următorul: Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea Nouă
și a cuviosului părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum și a sărbătorilor premergătoare
intrării în Biserică a prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceiași zi cu
sărbătoarea sfântului. Tipărite din porunca și cu cheltuiala preluminatului... Ioan Constantin
Basarab, voievod a toată Ungrovlahia... În Bucureștii Ungrovlahiei, 1692, în luna lui iunie, de
smeritul între ieromonahi Antim din Iviria179.
Cărticica are 122 pagini, de dimensiuni obișnuite (un in 8), simplu imprimată, fără
multe ornamentații, dar cu literă tipografică frumos tăiată. De altfel, în materie tipografică
Antim va excela printr-un rafinament de imprimare în grecește cel puțin egal oficinelor
venețiene. Un chenar, ce încadrează titlul, din ornamente tipografice, folosite și la cele patru
frontispicii din cuprins, o majusculă, două viniete și o stemă a Țării Românești, stema
Basarabilor cu vulturul având aripile desfăcute și ținând crucea în cioc, de pe dosul foii de titlu,
sunt singurele podoabe ale acestei cărți ce are, în schimb, un cuvânt omagial către domnitor
semnat de Radu Grecianu, unul dintre cărturarii de vază ai Țării Românești.
Nu vom intra în detalii cu privire la conținutul cărții și la economia textului rezervat
celor doi sfinți. Nu știm bine care din cele două sfinte Paraschive beneficiază de difuzarea
slujbei pe la mănăstiri (probabil cea care este sărbătorită cu mare fast la Iași, în ziua de 14
octombrie), după cum nu ne putem îndoi că slujba sfântului Grigore Decapolitul aparține lui
Matei al Mirelor180.
Ceea ce vrem să subliniem este valoarea artistică a legăturii originale făcută pe lângă
tipografia bucureșteană. Unul dintre cele cinci exemple conservate la Academie păstrează, din
fericire, vechea legătură în marochin, chiar dacă nu în perfectă stare. Lucrată modern, peste un
suport de carton, ca în Occident, cum sunt aproape toate cărțile ieșite de sub tiparnițele lui
Antim, și nu pe scoarțe din lemn, legătura frapează prin bogăția barocă a ornamentației, în aur,

179
Bibl. rom. veche, I, p. 326-327; É. Picot, op.cit, p. 529-530; É. Legrand; Bibliographie hellénique, III, p. 8; C.
Erbiceanu, Serviciul Cuvioasei Maicei noastre Parascheva și a Sf. Grigorie Decapolitul, ediția din 1692, în „Bis.
Ort. Rom.”, XVII (1893-1894), p. 708-715; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 701-702.
180
Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1. Mențiunea apud. N. Șerbănescu, op.cit., p. 702.

40
care nu este imprimată în adânc, ci este situată aproape de suprafață. Este cam același tip de
legătură ca și cea care a fost folosită la Așezământul Mănăstirii Antim sau la Slujba Sf. Antim,
arhiepiscopul Nicomediei, manuscrisele de epocă păstrate în colecțiile Academiei.
În septembrie 1693, Antim realiza imprimarea uneia dintre cele mai însemnate cărți
din întreaga sa practică tipografică181. Este vorba de Evangheliarul greco-român, scos tot la
București, din dispoziția și cu toată cheltuiala domnului, după cum grăiește titlul: Sfânta și
dumnezeiasca Evanghelie, elinească și rumânească, acuma întâiu alcătuită într-amândoao
limbile și după greceasca ai biséricii orânduială așezată, cu a blagocestivului... domn și
oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Ioan Constantin Băsărabă voevod poruncă și cheltuială, spre
cea de obște a pravoslavnicilor folosință... în anul mântuirii 1693. Și s-au tipărit întru sfânta
Mitropolie a Ungrovlahii182.
Volum de mari proporții, cu textul dispus pe două coloane ale paginii (în stânga textul
grecesc, iar în dreapta cel românesc), având 372 pagini și dimensiunile in 4 mare (33,5 x 23,5
cm), Evangheliarul utilizează, pentru textul grecesc, litera tipografică de la cele două cărți,
imprimate în 1691 și 1692, iar pentru textul românesc, litera atât de elegant tăiată în care s-a
imprimat Biblia lui Șerban. Paginația este făcută cu caractere grecești și românești,
corespunzătoare fiecărei coloane. Toate literele inițiale sunt gravuri în lemn, artistic lucrate,
bănuim, de către Antim și sunt imprimate pentru amândouă limbile numai cu cernală roșie. Cu
roșu sunt redate și titlurile, colontitlurile și indicațiile tipiconale de la sfârșitul Evangheliarului.
Numărul rândurilor din fiecare coloană este egal: 48. Așezarea în pagină este fără reproș, iar
erata nu și-ar avea rostul.
Dintre cărțile tipărite de Antim, care se remarcă prin sobritate (în pofida calităților sale
de desenator și gravor acestea nu sunt decât rar împodobite), Evangheliarul bilingv rămâne
printre cele mai atent ornate. O superbă gravură, în trei registre, încadrează textul grecesc și
românesc al foii de titlu. Capitelurile celor trei coloane, precum și frunzele palmate de la baza
coloanelor laterale amintesc de ornamentele coloanelor pridvorului Mănăstirii Antim. La baza
gravurii, între evangheliștii Marcu și Luca, împărații Constantin și Elena, patronii lui
Brâncoveanu, sprijină crucea înălțată, cruce de factură rusească, cu bara de jos oblică. Pe dosul
foii de titlu se află blazonul Țării Românești, bogat ornat, cu titulatura domnului de jur împrejur
în limba greacă. Dedesupt, versurile la stemă, mai exact versurile omagiale adresate domnului

181
Luna septembrie este precizată de logofătul Șerban Grecianu, la finele dedicației sale către Brâncoveanu , care
ocupă primele cinci pagini nenumerotate.
182
Bibl. rom. veche, I, p.328-335; É. Picot, op.cit., p. 530-531; É. Legrand, op.cit., p. 11-19; Ghenadie [Enăceanu],
Evangheliile. Studii istorico-literare, București, 1895, p. 25-49; N. Șerbănescu, op.cit., p. 702-705.

41
de către Șerban Grecianu, vtori logofăt. Patru mari gravuri de evangheliști, pe întreaga pagină
și alte patru frontispicii, cu figura lui Hristos între ornamentele florale (cel de la p. 47 se repetă
la p. 216), dau un plus de strălucire acestui adevărat monument tipografic.
Trei personaje sunt remarcate în procesul de apariție a cărții: Șerban Grecianu, cu
stihurile politice și cu prefața către cititori, prin care justifică măsura luată de către Brâncoveanu
de a face să apară Evangheliarul în text paralel: ca fiecare cititor să compare singur acuratețea
textului românesc, text luat cu siguranță din Biblia lui Șerban, unde el și fratele său Radu au
avut un mare rol în traducerea românească. Nu știm câți români, alții decât cei din societatea
rafinată levantină din jurul lui Brâncoveanu, vor fi știut grecește și vor fi comunicat
traducătorului îndoielile lor lexicale. Numărul lor nu putea fi prea mare.
Al doilea personaj, ieromonahul Atanasie Moldoveanul, care nu mai apare în drumul
activităților lui Antim, lasă la p. 370 o postfață de scuze pentru greșeli, ca unul ce din porunca
domnului a curățat stilistic amândouă textele. Este de bănuit căla această dată. Antim avea
nevoie de un supraveghetor, cel puțin pentru textul românesc, ca unul care se afla în procesul
de însușire a limbii noii sale patrii. Peste câțiva ani se va putea dispensa de asemenea ajutoare.
În sfârșit, Antim însuși, în urma tuturor, se adresează umil cititorilor, ca simplu tipograf, mai
puțin înzestrat și priceput decât adevărații meșteri: „Ca și corhorul 183 [ = pelinul] între alte
verdețe, precum zice pilda, mă arăt și eu, o iubiților cetitori, cătră cei meșteri și iscusiți, înțelepți
și nevoitori tipografi...”. El a tipărit cartea, el „Antim de la Iviria”„, cu destulă trudă și
nevolnicie. Iar cheltuiala, ca și vrerea aparțin domnului Constantin Brâncoveanu184. Roagă
cititorul să îndrepte greșelile, imposibil de găsit, adăugăm noi.
Acum, în acest prim mesaj adresat de Antim lumii grecești și românești, se întrezăresc
calitățile sale de teolog de înaltă pregătire, care vor purta numele său din gură în gură și-i vor
netezi calea spre treptele, atât de râvnite, ale răspunderilor de arhiereu. Subtilități dogmatice,
de puțini pricepute, apar în contextul celor 46 de rânduri ale coloanei românești, cât cuprinde
postfața sa.
Nu știm ce tiraj a avut această carte. Bănuim că ea a fost difuzată și în afara spațiului
românesc, adică și în lumea greacească. Oricum, ea este des întâlnită atât în Moldova, cât și în
Transilvania. În depozitul Academiei se află cincisprezece exemplare, cu scoarțe diferite și
imposibil de precizat care a fost tipul folosit la legarea inițială. Exemplarul utilizat de noi, pentru
reținerea detaliilor amintite, ar putea avea legătura originală. Aceasta se prezintă deosebit de

183
Ghenadie <Enăceanu> în Evangheliile..., p. 37, nota 42, numește planta, după greci, prototipul amărăciunii,
ceea ce la noi este socotit pelinul.
184
Postfața lui Antim a fost publicată de noi în Opere, p. 397-398.

42
solid lucrată, în scoarțe de lemn, acoperite cu marochin de culoare vișinie, cu imprimeuri în aur
și argint pe amândouă coperțile. În cele opt colțuri (ale ambelor scoarțe) sunt gravate chipurile
evangheliștilor, iar în medalioanele centrale sunt imprimate icoane ale răstignirii și înălțării.
Exemplarul a fost dăruit de către Stolnic fostului mitropolit Varlaam de la Glavacioc și are
următoarea inscripție autografă: „Această sfântă Evanghelie, sfinții <i> sale părintelui
mitropolit Varlaam o dăruiește Constantin Cantacuzino, biv vel stol<nic> la anul de la Adam
7202 <=1694>, meseța av<gust> 60 dni”.
În veacul trecut, cartea aparținea Schitului Fedeleșoiu <jud. Argeș> și a fost puțin
folosită. Aceasta ne face să credem că legătura este cea originală.
La câteva luni după Evangheliar, în anul 1694, Antim imprimă cea dintâi carte numai
în românește: Psaltirea185, o carte de 271 pagini numerotate și aproximativ 12 pagini
nenumerotate, la început. Bianu și É. Picot, care au folosit exemplare și mai incomplete decât
cel pe care îl avem noi la îndemână din Fondurile Bibliotecii Academiei, indică doar 4 file,
adică 8 pagini nenumerotate; două file cu titlul, stema țării, rugăciunea de început și gravura lui
David și altele două cu pinax-ul psalmilor după primul verset, din care lipsește însă și începutul
și sfârșitul, adică cel puțin încă 2 file. Din păcate, din cele cinci exemplare pe care le-am avut
la îndemână pentru studiu nu se poate reconstitui unul complet. Litera este cea utilizată la
tipăriturile cărților de la Biblie și până la partea românească din Evangheliarul din 1693. Foarte
frumoase majuscule tăiate în lemn, altele decât cele utilizate la Evangheliar, imprimate numai
cu negru – ca întregul text de altfel – fac din Psaltire o carte aleasă. Este, după opinia noastră,
cea dintâi Psaltire în limba tipărită în Muntenia sub forma aceasta, cu psalmii împărțiți pe
catisme186. Imprimarea s-a făcută din porunca domnului „ca să să împarță în dar
pravoslavnicilor creștini”, pe care Antim îl numește în preambul „al mieu de bine făcătoriu și
milostiv stăpân...”187.
Atât dedicația, cât și următoarele opt versuri la stema țării ne fac să bănuim că Antim,
chiar dacă nu cunoaște subtilitățile limbii române, o mânuia cu destulă ușurință:
„Prealuminata stemă a Țării Românești,
Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbești,
Blagocestivului domn Constantin s-au dăruit,

185
Bibl. rom. veche, I, p. 335-337; É. Picot, op.cit., p. 531-532; N. Șerbănescu , op.cit., p. 706-707.
186
É. Picot pretinde că avea de-a face cu o simplă revizuire de text și că Antim n-a făcut decât să adauge câteva
rugăciuni. Foaia de titlu precizează însă limpede: „acum întâi tipărită pre limba românească”. Cuvântul omagial
către Brâncoveanu este și el concludent: „iară acum mai cu multă osârdie o ai scos la lumină și o ai împodobit mai
vârtos decât alții, adecă tălmăcită chiar în limba rumâneacă...”.
187
A fost redată în Bibl. rom. veche, I, p. 336-337, și republicată în Opere..., p. 398-399.

43
 Că den fericită a lor sămânță s-au odrăslit;
Și bunele lor fapte, cât poate, le plinește
Și țara despre toți vrăjmașii păzește.
Dea-i Dumnezău ani mulți, cu pace să stăpânească;
Fericitul lui nume ca lui David să trăiască”.
Era și o confirmare aceasta a abilității cu care deprindea Antim limbile străine, abilitate
remarcată de contemporani.
Versurile erau pe gustul domnului. Brâncoveanu ținea să se știe că este un Basarab, și
nu un Cantacuzin. Nu era, deocamdată, o desolidarizare de neamuri, dar norii prevestitori ai
crizei, ce urma să se producă, apăruseră la orizont; ne găsim în al șaselea său an de domnie.
Stema, destul de modestă ca factură artistică, o reproducere de fapt pe cea din
Pravoslavnica mărturisire, imprimată de Mitrofan la Buzău, în 1691188. Nu i-o putem atribui
lui Antim. Acesta este însă cu siguranță creatorul uneia dintre cele mai reprezentative ilustrații
de carte din istoria graficii românești; portretul împăratului David, datat 1694 și imprimat pe
ultima pagină nenumerotată. Bogat înveșmântat, cu o coroană voievodală pe cap, figură blândă
și interiorizată, David cântă la harpă, șezând. La capătul scaunului lung, pe care stă, este redat
modelul de sculptură pe care îl va utiliza Antim la baza stâlpilor de la pridvorul mănăstirii sale.
De jur împrejurul portretului oval, inscripția luată din psalmul 151, psalm necanonic: „Mâinile
méle au făcut organe și dégetele méle au încheiat Psaltirea”. Gravura în lemn va fi reprodusă și
în unele dintre cărțile imprimate la Snagov.
În afara gravurilor amintite, mai sunt imprimate, pentru înfrumusețarea volumului,
câteva viniete, unele reproduse de mai multe ori, cum este cea de la p. 42, frumoasă reprezentare
a izvorului de apă ce curge prin gura unui leu, ca în fântânile arteziene, vinietă pe care o întâlnim
și la p. 66, 78, 99 și 239.
Pe lângă textul psalmilor, volumul mai cuprinde poemele vechi anexate la toate
psaltirile: Cântările lui Moise, Cântarea Annei, mama lui Samuil, a lui Avacum, a Isaiei
prorocului, a lui Iona, a celor trei coconi ș.a., precum și Pascalia pe 50 de ani. Tirajul trebuie să
fi fost destul de mare, iar difuzarea ei, mai ales în Transilvania, apreciabilă.
În Biblioteca județeană Timiș se păstrează o Psaltire slavonească imprimată de Antim
în același an 1694 și necunoscută Bibliografiei vechi românești. Este vorba de o carte tipărită
pentru Moldova, pe tronul căreia se afla, la acea dată, ginerele lui Constantin Brâncoveanu,
Constantin Duca sau Duculeț. Redăm titlul integral al cărții: Psaltire a prorocului și împăratului

188
Bibl. rom. veche, I, p. 322.

44
David, cu molitve rumânești, la toate cathizmele și cu alte mântuitoare rugi și pashalii de 46
de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocistivului domn a toată Țara Rumâniască Ioan
Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod, fiind păstoriu turmei lui Hristos preosfințitul
mitropolit chir Theodosie, în anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în București. Este un
volum de format mic, 15 x 8.5 cm, având 533 pagini. Textul psalmilor este slavonesc, dar unele
rugăciuni și indicațiile privind lectura catismelor sunt redate în limba română. Imprimarea a
fost făcută cu caracterele tipografice vechi, folosite la tipărirea Bibliei. Cărticica este
împodobită cu gravura în lemn a împăratului David și cu o frumoasă reproducere a stemei Țării
Românești, cu inițialele de domn oblăduitor ale lui Constantin Brâncoveanu. Lipsesc versurile
la stemă.
La începutul cărții, Antim se adresează, printr-o predoslovie de 7 pagini,
„Blagocestivului, prealuminatului și preaslăvitului domnu și oblăduitoriu a toată Moldaviia,
Ioan Constantin Duca voevod”, plină de considerațiuni și citate din scrierile biblice și cele ale
sfinților părinți cu privire la puterea rugăciunii și la nevoia omului de a comunica cu Dumnezeu
prin intermediul rugăciunii. O mare erudiție teologică se desprinde din această prefață – redată
în limba română – ce prevestește pe păstorul și oratorul de mai târziu. Antim nu uită să-l
amintească pe domnul său, Constantin Brâncoveanu, cu cheltuiala căruia a fost făcută tipografia
și cu știința și voia căruia s-a îndemnat de a tipărit Psaltirea. Închină cu plecăciune cartea lui
Duculeț: „preaînțeleptului suflet al măriei tale, rugându-mă ca o credincioasă slugă să o primești
cu dragoste”. După urările de viață îndelungată și domnie rodnică până la adânci bătrânețe,
încheie: „Al măriei tale mai mic rugătoriu, smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul,
tipograful”.
Nu știm care a fost răspândirea cărții în Moldova și ne apare ciudat faptul că unicul
exemplar cunoscut a fost dăruit de spătarul Mihai Cantacuzino – semnat la paginile 7, 129, 285
și 363 – bisericii din Lugoj, de unde, prin intermediul bisericii sârbești din Timișoara, a ajuns
în Biblioteca județeană a Timișului189.
*
În același an 1694, când apar cele două Psaltiri, Antim părăsește Mitropolia, mutându-
se la Mănăstirea Snagov. Nu știm ce elemente au declanșat acest „exil” într-o mănăstire, mai
mult loc de schingiuiri și omoruri decât de închinăciune. Să fi fost numai dorința lui Antim de

189
O succintă prezentare a cărții a fost făcută de Ion B. Mureșianu, în Cartea veche bisericească din Banat,
Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1985, p. 205. O descriere mai largă și o redare a titlului cu unele greșeli
de lectură a dat Hortensia Baica în Valori bibliofile din patrimoniul cultural national. Catalog de expoziție,
Timișoara, 1993, p. 18-19. Tot domnia sa ne-a înlesnit cercetarea cărții, pentru care îi mulțumim și pe această cale.

45
a dezvolta tipografia, după planurile lui Brâncoveanu, care erau și ale sale, departe de contactul
cu mereu intrigantul cler, leneș și pizmătareț?! Nu vedem altă explicație, Antim neintrând,
deocamdată, în socotelile celor ce vizau poziții înalte ecleziastice. În prima dintre scrisorile
trimise lui Brâncoveanu, la punctul al treilea al apărării 190, el vorbește numai de trimiterea lui
acolo: „...nici Mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila...” și mai pe larg despre plecarea
de la Snagov.
La data numirii sale, în vara lui 1694, Mănăstirea se afla într-o stare de degradare
accentuată, cu chiliile năruite, cu biserica parțial dezvelită, cu hotarele încălcate de megieși191.
Nu este exclus, deci, ca Antim să fi fost trimis acolo, din capul locului, cu împuterniciri de
administrare a bunurilor și refacere a lăcașului de închinăciune și a chiliilor, deși el nu este
atestat documentar ca egumen decât începând cu anul 1696192. Predecesorul său, un Damaschin,
altul decât învățatul episcop de Buzău și Râmnic, este cunoscut până în anul 1693193. Or, este
greu ca între anii 1693-1696 Snagovul să nu fi avut egumen. Căci, așa năruită cum se afla,
Mănăstirea avea numeroase proprietăți care se cereau gospodărite, iar obștea monahală nu putea
rămâne nici ea fără de stareț.
Până în 1696, când începe seria tipăriturilor de la Snagov, este de presupus că Antim
s-a ocupat de reparațiile chiliilor care urmau să adăpostească teascurile și pe ucenicii săi, viitori
meșteri tipografi. Că lucrurile s-au petrecut așa, că Antim s-a ocupat de treburi gospodărești o

190
În Opere..., p. 227.
191
Vezi Niculae I. Șerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, București, Institutul de Istorie Națională, 1944, p. 65 și
urm. O descriere a mănăstirii și confirmarea unor reparații făcute în vremea lui Constantin Brâncoveanu la N.
Iorga, Sate și mânăstiri din România, București, Editura Minerva, 1905, p. 215-222, și mai ales nota de la p. 215.
I. D. Ștefănescu, în Contribution à l’étude des peintures murales valaques, Paris, 1928, p. 28, este de părere că
tencuiala din mănăstire aparține și ea epocii brâncovenești. La 10 aprilie 1697 situația nu se îndreptase. În hrisovul
pe pergament dat de Constantin Brâncoveanu Mănăstirii Snagov și părintelui Antim egumenului, prin care le
acordă 50 de ughi pe an milă din vama domnească de la Câmpina, ce se adăugau la alți 50 de ughi, acordați mai
înainte de alți domni, se spune, printre altele: „...Pentru că această sfântă mănăstire ce scrie mai sus, fiind făcută
de alți răposați domni de mai denainte vreme și pentru multele întâmplări și jafuri ce au fost printr-această țară
despre agarineni au ajunsu această sfântă mănăstire la lipsă și la slăbiciune, cât și încă și cele ce împrejurul ei era
făcute au început a să strica; și întâmplându-se și domnii méle de am mersu la această sfântă mănăstire și văzând
domniia mea cum că iaste den toate ușoară și întru slăbiciune și cele ce-s prejurul ei vechi și stricate și înțelegând
domniia mea cum că alte venituri din nici o parte n-are ca să dreagă cele ce sânt stricate împrejurul sfintei mănăstiri,
domniia mea am socotit dentru tot gândul inimii domniei méle de am dat și am adaos la această sfântă mănăstire
cu această milă, ca să aibă a luare călugării în toți anii din vama domnească de la Câmpina pre an ughi 50. Și cu
mila ce au mai avut sfânta mănăstire de la alți pomeniți domni de mai nainte vreme... care fac împreună o sută...
să aibă a lua părinții călugări în toți anii, ca să poată drege cele ce sânt vechi și stricate pe lângă sfânta mănăstire
și să fie părinților călugări de hrană și de îmbrăcăminte și sfintei mănăstiri de întărire, iar domniei méle și
răposaților părinților domniei méle vecinică pomenire...”. Originalul în colecțiile Bibliotecii Academiei Române,
XX-171. O copie în Condica Mănăstirii Snagov, de la Arhivele Statului (ms. 458, f. 130-132), al cărei pinax este
datat 1765 și a cărei autentificare a fost făcută prin aplicarea pecetei mici a mitropolitului Grigorie Socoteanu,
purtând data de 1770, pe fiecare filă. Ne-am folosit de această Condică, urmărind activitatea de administrator a lui
Antim la Snagov și ne vom mai referi la ea.
192
Ibidem, p. 112.
193
Ibidem, p. 112.

46
spune și Al. Odobescu, cel dintâi care a consemnat trecerea lui Antim pe la Snagov și urmele
pe care le-a lăsat acolo. În evocarea, de nebănuită frumusețe, Câteva ore la Snagov, pe care am
mai pomenit-o194, Odobescu vorbește de o căție de argint și de un manuscris, reparate de Antim
în anii 1694-1695195. Căția sau cățuia, în care se ardea tămâia pentru înmiresmarea altarului și
a sfintelor taine, avea gravată pe marginea tăvii, de care era fixată, inscripția: „...Această căție
împreună cu potirul și cu ale lui toate, fiind stricate, s-au prefăcut în zilele prealuminatului domn
Io Constantin B<râncoveanu> voevod, cu cheltuiala smeritului întru eromonahi Antim
Ivireanul, tipograful; leat 7203” < = 1694>. Să fi fost aceeași căție care apare în foaia de zestre
dată de monahul Dositei Brăiloiu fiicei sale Stanca (numită căție de argint, mare) și aflată între
actele moșiei Cuneștii proprietatea Snagovului?196. Oricum, inscripția precizează că Antim a
dispus nu numai repararea căției, ci și a potirului „cu ale lui toate”, adică discosul, steaua,
lingurița, copia. Mai mult, pe dosul tăvii - spune Odobescu - „e gravat cu litere latine cursive,
fine, și împodobite cu parafe: Daniel Fodor exeudit. Anno 1694”. Este singura atestare certă a
prezenței lui Antim la Snagov din anul 1694, foarte probabil spre toamnă197.
Nu știm dacă obiectele reparate prin grija lui Antim se mai păstrează undeva, în vreun
muzeu. Valoarea lor documentară și afectivă ar fi foarte mare.
Cât privește manuscrisul găsit, Odobescu precizează că era vorba de un Minei
slavonesc, pe luna decembrie, pe a cărui scoarță interioară a găsit inscripția: „Acest Mineiu a
lui dechemvre, fiind stricat și răsipit s-a legat cu cheltuiala smeritului întru eromonași Antim
Ivireanul, tipograful, vă dni < = în zilele lui> Io Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod,
fiind nastavnic la această sfântă casă la Snagov. Leat 7203 <= 1695>, aug<ust> 29”.
Am căutat Mineiul în fondul slav de la Academie, în speranța că el va fi ajuns acolo,
în procesul de salvare a patrimoniului cultural, inițiat de Odobescu însuși la finele veacului
trecut; din păcate volumul nu se găsește în această colecție și cine știe dacă va apare vreodată.
Înainte, deci, de 2 mai 1696, când documentele și Condica Mănăstirii Snagov îl atestă
egumen198, Antim se afla conducător al mănăstirii. Aceasta ne îngăduie să afirmăm că a fost

194
Sunt interesante datele pe care ni le furnizează Odobescu despre Antim, deși unele sunt inexacte sau
contradictorii. El este cel ditâi care, stabilind lista egumenilor, fixează pentru Antim anii 1695-1709 (Opere, II, p.
230). Două pagini mai încolo, schițând o biografie a lui, spune că a așezat teascurile tiparnițelor la Snagov în
vremea lui Șerban Cantacuzino, venind ca egumen la Snagov de la Mănăstirea Ivirului de la Muntele Athos. Printre
cărțile imprimate acolo, în grecește, ar fi fost și o Mărturisire ortodoxă, ieșită de sub tipar în... 1694, pe care însă
Bibl. rom. veche n-o înregistrează nicăieri. Dă exact anul alegerii sale ca episcop de Râmnic, 1705, dar îl greșește
pe cel mai ușor de aflat, din cronica lui Radu Grecianu, al suirii în scaunul de mitropolit, anul 1708.
195
Cf. Alexandru Odobescu, Opere, II, p. 233-234.
196
Ibidem, p. 214-217.
197
Ibidem, p. 234.
198
N. Șerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, p. 112. Vezi și nota 16, unde sunt redate, partial, și inscripțiile de
mai sus. La 2 mai 1696, data unui document de la C. Brâncoveanu (În colecțiile Academiei, XX-66, cu o copie la

47
trimis de mitropolit, de comun acord cu domnul, ca egumen, de la început. De altfel, el însuși
socotea (în apărarea către Brâncoveanu) cei șapte ani petrecuți la Snagov (de la 1694 la 1701)
în aceeași calitate, de egumen.
Doi ani de zile, Antim n-a tipărit nici o carte la Snagov. A fost perioada de reparații,
de transferare a utilajelor tipografice de la București, de organizare a tehnologiei tipografice și
de pregătire a școlii de tipografi, așa cum vedea el că ar trebui să se desfășoare lucrările, în
viitor. Este de presupus că în toate acțiunile, el a cerut și a obținut asentimentul mitropolitului
Teodosie și, mai ales, al lui Brâncoveanu. Imprimarea cărților trebuia subvenționată, căci, cum
este lesne de observat, domnul suporta, de obicei, cheltuielile de tipărire. Din priceperea pe care
a dovedit-o în această vreme în cele administrative, ca și în cele ecliziastice, a tras Brâncoveanu
concluziile definitive cu privire la calitățile excepționale ce-l vor impune pe Antim înaintea
altor arhierei și vor dezlănțui invidiile și pizmele ce-l vor înconjura tot timpul.
Seria tipăriturilor de la Snagov, 14 la număr (șapte grecești, patru românești, una
slavonească, una greco-română, una greco-arabă), este inaugurată cu apariția în românește și
slavonește la 6 februarie 1696 a unei cărticele de 50 de pagini, nu lipsită de semnificație, dacă
ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod și învățatul tipograf. Este vorba de
Slujba Sfinților Constantin și Elena, carte ce nu mai fusese tradusă și tipărită în românește,
menită să omagieze pe domnul atât de interesant în ridicarea culturală a țării și atât de mândru
de prestigiul câștigat de Țara Românească în toată ortodoxia.
Titlul cărții este următorul: Orânduiala slujbei în 21 a lui mai, la zioa sfinților slăviți
și de asémenia cu apostolii, mari împărați Constantin și Elena. Acum întâiu osebi tipărită
slovénește, cu voia prealuminatului și înălțatului domn a toată Țara Românească Ioan
Constantin B<râncoveanu> Basarab voevod, în vrémea păstoriei preasfințitului chir

CMXII-113), de care va fi vorba mai jos, își începe Antim activitatea sa de nacealnic al Snagovului. Găsește averea
mănăstirii - destul de întinsă, de altfel – prost gospodărită de predecesori, cu proprietățile „încălcate” de vecini, cu
veniturile nepercepute la vreme, cu călugării împrăștiați, cu țiganii mănăstirii fugiți. Este de presupus că el a
prezentat domnului și mitropolitului o informare scrisă, ce n-a ajuns, din păcate, până la noi, și i-a cerut lui
Brâncoveanu concursul pentru recuperarea proprietăților, samavolnic încălcate. La data amintită mai sus,
Brâncoveanu hotărește ca 24 boieri hotarnici să se prezinte la Valea Călugărului (Valea Călugărească de astăzi)
pentru delimitarea proprietăților mănăstirii de cele ale megieșilor moșneni, precum și parte din via de la Poiana și
ocinele de la Cârciumari și de la Pătrărești, toate proprietăți apropiate. Este fixată ziua de 13 mai pentru adunarea
boierilor, boieri de țară de prin prejur, care cunoșteau stările de lucruri și care, analizând documentele de
proprietate ale părților, redactează o zi mai târziu „hotarnica Negovanilor”, cu o schiță tipografică, cea dintâi
cunoscută la noi, lucrată - pretinde regretatul A. Sacerdoțeanu - de însuși Antim, după opinia noastră semnată,
doar, de egumen, în trei locuri, în grecește. Să se vadă interesantele contribuții ale lui A. Sacerdoțeanu cu privire
la aspecte mai puțin cunoscute din activitatea lui Antim și prinse în studiul: Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar
și topograf, publicat în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), nr. 9-10, p. 862-890 și XXII (1964), nr. 3-4, p. 223-244.
Hotarnica se păstrează în fondurile Bibliotecii Academiei, LXVIII-46, cu o copie la CMXII-114.

48
Theodosie, mitropolitul țării și exarhu laturilor. La anul de la Hristos 1696, fevruarie 6, în
Sneagov199 .
Tipăritură modestă, cu negru și roșu și cu 24 de rânduri pe pagină, cartea rămâne în
istoria tiparului românesc nu numai ca cea dintâi imprimare din insulă, ci și ca examen practic
pentru cel dintâi și cel mai mare dintre ucenicii lui Antim, Mihai Iștvanovici. Căci cartea este
tipărită în realitate mai târziu, de acest reputat meșter, peregrin, din Caucaz și până în Olanda.
El semnează cele opt „versuri politice asupra cinstitei cruci din stema prealuminatului și
înălțatului domn Io Constantin Basarab voevod”și îi putem atribui alte 22 versuri în cinstea lui
Constantin cel Mare, așezate sub gravurile ce îl reprezintă pe acesta cu mama sa Elena, înălțând
crucea. În sfârșit, tot el semnează prefața către Constantin Brâncoveanu, plină de laude, în care,
sperând că truda sa va fi primită cu bunăvoință, adăugă, printre altele: „...A doao, pentrucă este
pârgă și roadă noao a meșterului tipografiei. Iară pârga și roada cea de întâi mai cu voioase
mâni știm că să priiméște. Și destoinică iaste a să aduce aciastă roadă întâi spre milostivă
cuprinderea brațului măriei tale; căci că supt căldura acoperământului arepilor măriei tale s-au
și început și s-au și apropiat spre aduceré de roadă, cât au fost voia lui Dumnezău a pune dar,
al său de sus, și în mine, cu lucrarea sfinției sale și cu purtarea de grije a cinstitului mieu părinte
și înduratului dascal, a lui Anthim Ivireanul. Priiméște, dară, măriia ta, ca un făcătoriu de bine
și ca un iubitoriu de Dumnezău și cinstitoriu de slujile lui céle adevărate, roada aciasta, acum
întâi adusă măriei tale, și pre mine între cei prea plecați robi ai măriei tale te milostivéște a mă
scrie. Priméște, de împreună cu cărticeaoa aciasta și inima mea... Al măriei tale mic și plecat
rob, Mihai”.
Nici un alt cuvânt despre Antim decât această recunoaștere, subliniată de dascăl întru
ale tipografiei. Este prima mențiune despre școala de tipografi ce va lua ființă aici, cerută,
probabil, de domn și desăvârșită de priceputul și harnicul său protejat.
Este drept, cum am mai amintit, în acest an, 1696, nu se mai imprimă nici o carte. Dacă
vom privi însă mai de aproape activitatea tipografică a anului următor, ne vom da seama că
premisele succesului au fost puse, foarte probabil, mai devreme. Este de bănuit că, cel puțin
pentru unele cărți, de dimensiuni mai mari, culegerea textului a fost începută încă în anul 1696,
paralel cu numeroasele problem de ordin administrative, în care documentele ni-l arată implicat
pe Antim. Astfel, după hotarnica Negovanilor, Antim s-a înfățișat domnului cu concluziile celor

199
Bibl. rom. veche, I, p. 341-343. É. Picot o menționează după A. Odobescu, Câteva ore la Snagov, și D. Iarcu,
Bibliografia chronologică română sau Catalog general de cărțile române, 1550-1873, București, 1873, p. 7, fără
să o fi văzut. O descriere completă la N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 706-707. Filele 31-42, sunt
ocupate de Cinstitul Paraclis cătră sfinții... Constantin și Elena.

49
24 de boieri hotarnici și a cerut hrisov de întăritură, ceea ce Brâncoveanu și dă prin superbul
pergament din 10 iunie 1696, scris de Isar logofețelul200. Și nu numai că a hotărnicit vechile
proprietăți ale mănăstirii, dar a mai adăugat alte vii, unele obținute de la megieși gratuit, altele
cumpărate de Antim pentru mănăstire.
În hrisovul din 10 iunie 1696 este inclusă și hotărnicirea unor vii încălcate, date
mănăstirii de pomană, fără să se precizeze detalii. Este vorba, în realitate, de un zapis din 24
mai 1696, dat de comisul Barbu, feciorul căpitanului Pătrașcu Bucșanul, în care se face din nou
aluzie la carențele de administrație ale predecesorilor lui Antim, rezolvate în mod practic și
definitiv de către noul egumen201.

200
Documentul de valoare deosebită pentru explicarea stărilor de lucruri de la Snagov și a impunerii lui Antim
acolo, merită redat măcar partial: „Din mila lui Dumnezeu Io Constantin Basarab voevod și domn a toată Țara
Ungrovlahiei, dă domnia mea această poruncă a domniei mele (până aici textul este în lb. slavă) sfintei și
dumnezeeștii mănăstiri ce să chiamă Sneagovului, unde iaste hramul Vovideniia <= Intrarea în biserică>
preasfintei și de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Mariei și părintelui Anthim egumenul, tipograful și
tuturor călugărilor câți să vor afla lăcuitori într-această sfântă mănăstire, ca să fie sfintei mănăstiri, den moșiia din
Dealul Negovanilor, ce să chiamă Valea Călugărului, de la Poiană de peste tot hotarul a patra parte, care moșie au
fost a sfintei mănăstiri, dată de răposatul și creștinul Basarab vodă, ctitorul sfintei mănăstiri, care moșie au fost
aleasă și hotărâtă mai denainte vréme cu 12 boiari, precum adeverează și hrisovul răposatului Radu vodă de la leat
7030 <= 1522>, care hrisov l-am văzut și domniia mea.
Iar după aceea, pentru nepurtarea de grijă a nastavnicilor care au fost mai denainte la această sfântă mănăstire, s-
au împresurat moșiia de unii și de alții. Decii când au fost acum în zilele domniei méle, iar părintelui Anthim
văzând de împresurarea moșiei acestiia, și vrând ca să o descopere, au venit înaintea domniei méle și den divan au
luat 24 de boiari prin răvașul domniei méle... deci acești 24 de boiari... când au fost la zi și la noroc... au mers la
acea moșie de au luat seama pre amănuntul, citind hrisoavele cele bătrâne ale sfintei mănăstiri și toate cărțile
moșnenilor și adeverind cum că au avut și au ținut sfânta mănăstire de preste tot hotarul în Dealul Negovanilor a
patra parte,s-au sculat de au tras această moșie din poiana ce să chiamă Valea Călugărului, de spre drum, până în
Valea Ursoaii, din hotar până în hotar...
Și iar să fie sfintei mănăstiri și niște vii bătrâne, carele nu le-au ajuns acum cu hotarul preste tot, ci rămânând o
parte de loc în partea megieșească și neîndurându-se egumenul ce scrie mai sus pentru acel loc, ca să nu să stingă
pomana celui ce le-au închinat aceste vii la sfânta mănăstire, au căzut cu rugăminte împreună cu acești 24 de boiari
la moșneni de au lăsat cu voința lor și au dat acele vii ocolnice sfintei mănăstiri să le îngrădească cu gard, să fie
vii înfundate. Și încă au mai dat și au mai dăruit și de la dânșii sfintei mănăstiri din viile cele bătrâne în jos, până
în capul moșiei din jos, despre drum, până în piatră, stânjeni 5 și au ocolit acéstea toate, puind sémne, precum mai
sus arată.
Și iar să fie sfintei mănăstiri niște vii ce le-au cumpărat părintele Anthim egumenul, pe locul megieșăsc, în Dealul
Negovanilor, să aibă a țineré și a stăpâni sfânta mănăstire cu bună pace, adecă pre unde au cumpărat.
Și așa, acești 24 de boiari, după cum au luat seama și au adeverit cu ale lor suflete, mai cu dreptate, pentru aceste
moșii ce scrie mai sus, așa au ales și au hotărât și au pus pietri și au dat să ție sfânta mănăstire această moșie din
piatră în piatră și din semn în semn, cum iaste mai sus zis, precum am văzut domniia mea și cartea acestor 24 de
boiari, fiind iscăliți mai sus, și hotărâtul moșiei din Negovani, la mâna sfinției sale părintelui Antim, egumenul.
Drept acéia și domniia mea am dat această carte a domniei méle sfintei și dumnezăeștii Mănăstiri Sneagovul, ca
să aibă a țineré și a stăpâni toată partea de moșie cât au ales acești 24 de boiari, cu tot venitul ei, precum scrie mai
sus, cu bună pace de cătră toți părtașii de moșie, ceilalți.
Și am întărit cartea aceasta cu tot sfatul și credincioșii boerii divanului (urmează divanul, din care nu lipsesc Stroe
Leurdeanul vel vornic, spătarul Mihai Cantacuzino și vtori logofătul Ștefan Cantacuzino, viitorul domn). Și s-au
scris cartea aceasta în orașul domniei méle, în București, într-al optulea an din domniia domniei méle, de Isar
logofețelul ot București. Iunie 10, 7204” <= 1696>. Cf. Condica Mănăstirii Snagov ( Arh. Statului, ms. 458, f. 16-
18); A. Sacerdoțeanu, op.cit., în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), p. 884-885; vezi și nota 58. O copie la Biblioteca
Academiei, CMXII-116.
201
Se spune în zapis, printre altele, că Barbu comisul dă înscrisul la mâna părintelui Antim, egumenul de la Snagov,
„precum să să știe că dând și miluind moșul meu Barbul Mănescul și moașă-mea Neacșa niște vii în Dealul Ursoi,
în hotarul <loc gol>, însă pogoane 13 pol <și jumătate> la sfânta Mănăstire Snagov, încă mai dinainte vréme și

50
 Tot în vara anului 1696, Antim câștigă pentru mănăstire alte 12 pogoane de vie. La 15
iunie i se prezintă Drăgușan vistiernicul, fratele lui Stoico Merișanu, fost mare paharnic, cu doi
băieți ai acestuia, și-i declară prin zapis că fratele său Stoico a dăruit mănăstirii 12 pogoane de
vie în Dealul Teișanilor, la Lipia, lângă Buzău. Dar murind fără de veste, n-a apucat să facă
zapisul legiuit. Îl face el, Drăgușan, cu cei doi nepoți, întărind astfel dania fratelui său, pentru
odihna sufletului202.
Un capitol din activitatea administrative de la Snagov, care a dat mult de lucru lui
Antim, a fost acela al țiganilor mănăstirești. Robi din tată în fiu și supuși tranzacțiilor
negustorești, asemenea animalelor, se întâmpla, totuși, și destul de des, să se căsătorească doi
țigani aparținând unor proprietari diferiți și să plece unul dintre ei din sălașul său, prejudiciind
pe proprietar, în cazul nostru Mănăstirea și pe nacealnic, tipograful Antim. După legile și
obiceiurile țării o căsătorie dintre robi nu se desfăcea. Pentru țiganul care pleca prin căsătorie
se dădea un alt țigan în schimb: „cap pentru cap, după cum iaste obiceiul țării”. Dacă mănăstirea
nu avea de unde da (și de obicei Antim declara că nu are de unde înapoia suflet pentru suflet),
plătea cu bani sau stupi, contravaloarea, care nu putea fi mai mare de 30 de taleri. Aceste
tranzacții le întâlnim din 1696 și se vor înmulți în toți anii de ședere ai lui Antim la Snagov.
Iată, spre pildă, la 23 mai 1696 o jupâneasă, Ilinca (deci soție de boier mazil) și cu fiul său
Constantin îi adeveresc prin zapis lui Antim că au primit de la mănăstire „schimb după obicei”,
pentru un țigan203. O lună și ceva mai târziu, la 2 iulie 1696, intervine o altă tranzacție, de data
aceasta cu un călugăr al Snagovului, Ioanichie, numit ca mirean Iane logofătul, feciorul lui
Gheorghe șufarul din Târgoviște. S-a întâmplat că un țigan de-al mănăstirii a luat de nevastă pe
o țigancă de la Ioanichie monahul. Acesta, intrat în monahism la bătrânețe și având ficiori mari,
nu se mulțumește cu țiganca pe care i-a oferit-o Antim în schimb, necorespunzând, probabil, ca
vârstă. Atunci egumenul mănăstirii îi dă în locul țigăncii 15 taleri și 10 stupi. Ioanichie acceptă

necăutând părinții care au fost mai nainte egumeni de aceste vii, ca să le lucreze, s-au fost părăsit de tot și le-au
fost împresurat unii și alții, carele erau pierdute de către mănăstire. Iară acum, aducând Dumnezeu pre acest părinte
egumen, ce scrie mai sus, și descoperind și moșia den Dealul Negovanilor, mers-am și eu de am căutat și am
descoperit aceste vii ce scrie mai sus, care au fost de moșii noștri date la sfânta mănăstire, de le-am ales și le-am
măsurat și le-am împietrit de iznoavă și le-am dat la sfânta mănăstire, după cum au fost date mai dinainte vréme,
de moșii miei. Drept acéia am dat și eu acest zapis al mieu la mâna părintelui egumenului, ca să-i fie moșie
stătătoare și ohabnică, în véci (Arh. Statului, Condica Mănăstirii Snagov, ms. 458, f. 77 r-v). O copie veche la
Biblioteca Academiei, CMXII-115.
202
O copie veche la Biblioteca Academiei CMXII-131. Transcris în Condica Mănăstirii Snagov de la Arhivele
Statului, ms. 458, f. 83-84. De la acest Drăgușan Merișanu va cupăra Antim locul pe care a fost construită ctitoria
sa, Mănăstirea Tuturor Sfinților;vezi și perilipsisul de documente întocmit de A. Sacerdoțeanu, în Antim Ivireanul
arhivist..., „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), p. 243.
203
Originalul la Biblioteca Academiei, XX-197. Transcris în Condica Mănăstirii Snagov, de la Arhivele Statului,
ms. 458, f. 93.

51
și întărește învoiala prin zapisul pe care-l dă „la mâna sfinții sale părintelui Anthim tipograful,
care iaste egumen la sfânta Mănăstire Snagovul, ca să fie de bună credință...”204.
Meritorii toate aceste strădanii gospodărești. Dar nu aceasta era vocația lui Antim. De
altfel, vom avea prilejul să observăm că, pe măsură ce va urca pe scara onorurilor ecleziastice,
preocupările sale administrative se vor subția. Singura excepție o va constitui grija pentru
ctitoria sa, a cărei parte administrativă va fi într-adevăr un model de complexă pricepere și
prevedere. Să ne întoarcem, așadar, la realizările sale tipografice care, la Snagov, ating
înălțimile dorite de Brâncoveanu și apreciate de boierimea rafinată, ce va fi adesea prezentă cu
contribuții bănești destinate imprimărilor.
Cea dintâi tipăritură a anului 1697, singura în care se precizează și luna, ianuarie, este
un masiv Anthologhion în limba greacă de 990 de pagini (20,5 x 14,5 cm), care cuprinde, în
afara slujbelor la sărbătorile mari, toate cărțile fundamentale liturgice, cu excepția
Molitvenicului: Octoihul, Ceaslovul, Triodul și Penticostarul205. Titlul, reprodus după Bibl.
rom. veche, glăsuiește: Antologiu întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre
Antologiile cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologiile
cunoscute, dar și Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul și Penticostarul, încă și
mângâetorul de suflet Triod și într-un cuvânt întregul serviciu de peste an. S-a tipărit în
renumita și ilustra Ungrovlahie, în timpul strălucitei domnii a prea cucernicului, prea slăvitului
și prea puternicului stăpânitor și domn al întregei Ungrovlahii, domnul domn Ioan Constantin
Basarab voevod, ținând cârja prea sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei prea cucernicul și de
Dumnezeu păzitorul mitropolit domnul domn Theodosie, cu osârdia și cu cheltuiala prea
piosului întru ieromonahi și părinți sufletești domnul Galaction Vidali din strălucita insulă
Tinos și mai nainte egumenul marei mănăstiri a lavrei sfântului munte Athos și cu îndreptarea
învățatului domn Panaiot din Sinope, în sfânta Mănăstire a Intrării <Maicii> Domnului de la
Snagov, de către Antim, ieromonahul din Iviria, în anul mântuirii 1697, luna ianuarie.
Este limpede că tipărirea a fost concepută înainte de 1697, chiar dacă cea dintâi pagină
imprimată va fi fost foaia de titlu. Așa se justifică sărăcia de titluri din anul precedent. Cartea

204
Originalul la Biblioteca Academiei, XX-215. Transcris în Condica Mănăstirii, de la Arhivele Statului, ms. 458,
f. 93-94.
205
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 347-349; É. Picot, Notice biographique..., p. 532-533; C. Erbiceanu, Bibliografia
greacă..., p. 30-32; E. Legrand, Bibliographie hellénique, III, p. 52; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul, tipograf, p.
707-708; Antim Ivireanul, Opere...,p. XII și 420. Tipărirea a fost făcută cu o literă extrem de măruntă (corp 6),
nefolosită de Antim la nici o altă tipăritură grecească. Bănuim că litera n-a fost turnată de el, ci a fost adusă de la
Veneția de cei ce au subvenționat tipărirea. Ne întrebăm dacă bătrânii preoți vor fi putut citi asemenea texte. Făcând
o descriere sumară a cărții în Opere, p. XII, după exemplarul Academiei ce provenea de la G. Dem. Teodorescu,
am luat drept valabilă numărarea filelor făcută de folclorist în interiorul ultimei file liminare: 2 120. Ea se
dovedește total greșită. Chiar dacă în loc de „pagine” ar fi numărat coloane, tot nu i-ar fi ieșit cifra uriașă pe care
a dat-o.

52
se adresa întregii lumi grecești și este de observat că subvenționarea bănească nu aparține
domnului și mai puțin mitropolitului Theodosie, adept al tadiționalismului slavonesc, mai
degrabă, decât al tendințelor de înnoire grecească; ea este făcută de către Galaction Vidalis, fost
protos la Muntele Athos, a cărui dedicație către domn amintește de pioșenia și generozitatea
acestuia.
Cartea destul de sobru tipărită, pe două coloane, cu cerneală neagră și roșie, având 50
de rânduri pe fiecare coloană, include numai două gravuri în lemn: stema țării, pe versoul foii
de titlu, cea folosită la tipărirea Pravoslavnicii mărturisiri de la Buzău, din 1691, și chipul
împăratului David, cu inscripția în românește, după clișeul care a servit la Psaltirea din 1694
de la București, așezată pe întreaga pagină 10, înaintea Psaltirei cu care începe, de fapt,
cartea.La sfârșitul volumului, mențiunea imprimării: „S-a tipărit în anul mântuirii 1697, în luna
ianuarie de ieromonahul Antim din Iviria”.
O altă carte grecească tipărită de Antim, de proporții modeste, căci n-are decât 100 de
pagini, dar de mare audiență teologică, a fost aceea a lui Ioan Cariofil, intitulată Manual despre
câteva nedumeriri206. Acuzat de idei calvine, amenințat cu caterisirea, acest subtil ucenic al lui
Teofil Coridaleu, apreciat și de către Dimitrie Cantemir, văzând că nu va mai putea trăi la
Constantinopol, a venit în Țara Românească. Bine primit în special de Stolnic, unchiul
domnului, acesta a vrut să obțină de la Cariofil și o mărturisire a ideilor sale ortodoxe față de
chestiuni ca: norocul, destinul, predestinația, providența etc., vehiculate de reformații din sud,
ca să fie primit fără rezerve în sânul societății românești, unde a și murit, de altfel. Titlul, pe
care îl dăm în traducerea lui C. Erbiceanu, este următorul: Manual despre unele nedumeriri și
deslegări sau despre cercetarea și întărirea unor dogme necesare bisericii, compus de prea
înțeleptul și prea învățatul dascăl, domnul domn Ioan Cariofil, <mare logofăt> al marei
biserici a lui Hristos, după cererea prea nobilului și prea învățatului boer domnul domn
Constantin Cantacuzino și afierosit prea înălțatului și evlaviosului domnitor, domnul domn
<Ioan> Constantin Basarab, voevod a toată Ungrovlahia, pe când era arhiereu preasfințitului
și alesul de Dumnezeu mitropolit domnul domn Teodosie. S-a tipărit în cinstita Mănăstire
Snagovul, la anul de la Hristos 1697207.

206
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 349-350; É. Picot, op.cit., p. 534; E. Legrand, Bibliographie, III, p. 45-50; C.
Erbiceanu, op.cit., p. 23-30; N. Șerbănescu, op.cit., p. 709-710.
207
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 349-350; É. Picot, op.cit., p. 534; E. Legrand, Bibliographie, III, p. 45-50; C.
Erbiceanu, op.cit., p. 23-30; N. Șerbănescu, op.cit., p. 709-710.

53
 Pe noi ne interesează mai ales dedicația lui Antim adresată lui Constantin
Brâncoveanu208, care rezumă conținutului și împrejurările tipăririi cărții209 și elogiază calitățile
domnului de protector al ortodoxiei, al învățământului și culturii.
Ultima carte grecească imprimată la Snagov în 1697, de fapt o broșură de zece file,
este un cuvânt de laudă în cinstea lui Constantin cel Mare, alcătuit de Gheorghe Maiota 210 și
dedicat domnului, probabil de ziua lui211. Titlul, în traducerea lui C. Litzica este concludent:
Discurs panegiric despre împăratul încununat de Dumnezeu și asemenea cu apostolii, Marele
Constantin, rostit în prea sfânta lui biserică în prea sfânta Mitropolie a Ungrovlahiei și dedicat
prea înaltului și serenisimului principe și domn a toată Ungrovlahia, domnului domn Ioan
Constantin Basarab voevod. Tipărit în sfânta Mănăstire a Intrării în biserică din Snagov, pe
când conducea cursul prea sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei prea sfântul și de Dumnezeu
păzitul mitropolit dommnul domn Theodosie de către Antim ieromonahul din Ivir, în anul
mântuirii 1697212.
La Snagov - și tot în acest an mănos sub raport cărturăresc -, Antim imprimă singura
carte pur slavoneasă ieșită de sub teascurile sale, o gramatică de 250 file și 23 rânduri pe pagină
de format mic (15,5 x 10,5), care nu era altceva decât reeditarea operei lui Meletie Smotrițki,
apărută în mai multe ediții pe la mijlocul veacului213. După moda vremii, nu se spune un cuvânt
despre adevăratul autor. Iată titlul, în traducerea din Bibl. rom. veche: Dreaptă alcătuire a
Gramaticei slavonești, scrisă acuma în tipar cu voia prea luminatului domn al întregii Țări
Ungrovlahe Io Constantin Basarab voevod, cu binecuvântarea preaosfințitului chir Theodosie,
cu mila lui Dumnezeu, mitropolitul aceleiași, în anul de la nașterea lui Hristos 1697.
În prefața către Brâncoveanu214, Antim justifică nevoia unui îndreptar în limba
slavonească, ce nu-și mai găsește cunoscători printre români: „...De aceea dacă cuiva i se pare,
cu atât mai mult nouă trebuie să ni se pară a fi folositoare, deoarece în bisericile dumnezeiești
noi ne-am obicinuit a ceti slavonește. Dar necunoscând această limbă, care ne este streină, nu

208
Lipsește din Bibl. rom. veche. A fost redată de C. Erbiceanu în Bibliografia greacă, p. 24-27, precum și de către
noi în Opere, p. 399-402.
209
Printre altele, Antim mărturisește că n-a îndrăznit să o tipărească fără o prealabilă revizuire și corectare a
manuscrisului sub raportul acurateței dogmatice, pe care a făcut-o Sevastos Chiminitul din Trapezunt.
210
Cel care atribuie panegiricul lui Gheorghe Maiota, ca și prefața către C. Brâncoveanu, pe care o consider, însă,
lipsită de interes, este É. Legrand, la p. 52 a tomului III din Bibliographie.
211
C. Erbiceanu pretinde că panegiricul a fost alcătuit de feciorul cel mai mare al domnului și rostit în biserică de
către Ștefan, al doilea fiu, Cf. Bibliografia greacă, p. 32.
212
Cf. É. Picot, op.cit., p. 534-535; Bibl. rom. veche, I, p. 350-351, socoate, după É. Legrand, pe Gheorghe Maiota
drept autor, dar în lista tipăriturilor din finalul tomului I, broșura este atribuită lui Antim.
213
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 351-354; P. Constantinescu-Iași, Relațiile culturale româno-ruse din trecut, București,
1954, p. 177; N. Șerbănescu, op.cit., p. 710-711.
214
Republicată de noi în Opere..., p. 402-404.

54
a noastră, puteam de multe ori să cădem în greșeli. Știind voi aceasta, iar noi cititorii având
nădejde în Dumnezeu,nădejdea noastră a căpătat un bun sfârșit în binecuvântata domnie a
voastră, căci vedem înrădăcinarea acestei semințe bune în țara noastră și ajutorul dumnezeesc
adăogându-se la silința voastră neobosită, când cu îndurare și cu iubire de Hristos, afară de alte
binefaceri ai întemeiat și școală pentru învățarea limbei slavonești pentru copiii de vârstă
fragedă...”. Semnează mai jos: „Al luminatei măriei voastre, prea mic de Dumnezeu rugător,
smeritul între ieromonahi, Antim tipograful”.
Ne este greu să bănuim aria de răspândire a acestei gramatici, care, după frecvența
destul de rară a exemplarelor, nu pare să se fi imprimat în mare număr. Este însă mai mult decât
sigur că, în afară de provinciile românești, cartea a fost difuzată și la sud de Dunăre.
Am lăsat la sfârșitul pomenirii tipăriturilor de la Snagov din anul 1697 unica realizare
românească, un Evangheliar, însă de departe cea mai artistică impresie a acestor zile215. Titlul
glăsuiește: Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, cu voia prea luminatului și înălțatului domn și
oblăduitoriu a toată Țara Românească Io Constantin B<brâncoveanu> voevod și cu porunca
purtătorului pravoslaviei, preasfințitului chir Theodosie, mitropolitul a toatei Țări Rumânești
și exarhu plaiurilor, acum a doa oră tipărită și diorthosită mai cu multă nevoință în sfânta
mânăstire în Sneagov, la anul de la spăseniia lumii 1697, de smeritul întru ermonahi Anthim
Ivireanul. Se impune, în cazul acestei cărți o mai atentă descriere. Este un volum de 183 de file,
de dimensiuni 28 x 19,5 cm, cu textul așezat pe două coloane, fiecare coloană normală având
35 de rânduri. Volumul este lipsit de prefață. Are doar banalele versuri politice sub o frumoasă
stemă a Țării Românești216 de pe verso-ul foii de titlu, pe care nu le putem atribui cu certitudine
lui Antim. Volumul este bogat împodobit cu gravuri, frontispicii, majuscule xilogravate artistic
și imprimate cu cerneală roșie, precum și cu ornamente tipografice de colontitluri sau care
separă texte evanghelice. Suntem înclinați să atribuim această explozie de artă xilografică lui
Antim.
Titlul cărții are deasupra o superbă gravură reprezentând într-un triptic pe Maica
Domnului, Mântuitorul și evanghelistul Ioan. Inscripțiile din interior sunt în limba greacă.
Dedesupt un frontispiciu de lujeri și flori de mare finețe. Tripticul se va mai repeta la f. 1 și 100,
iar frontispiciul la f. 2 nenumerotată, la f.134 și 172 v.
Două frontispicii bogate, cu motive vegetale, la f. 22 și 57, încadrează același medalion
al lui Iisus Emmanuel. În sfârșit, patru xilogravuri de dimesiunea paginilor, cu inscripție

215
Cf. C. Erbiceanu, Evangheliile...,p. 53-67; É. Picot, op.cit., p. 533-534; Bibl. rom. veche, I, p. 343-344; N.
Șerbănescu, op.cit., p. 708-709.
216
Folosită la imprimarea Mărgăritarului Sf. Ioan Gură de Aur din 1691.

55
grecească într-un arc superior, urmată de un semn ce ar putea fi considerat cu indulgență litera
A, ocupă paginile: 6 nenumerotată (evanghelistul Ioan), 21 v (evanghelistul Matei), 56
(evanghelistul Luca) și 99 v (evanghelistul Marcu).
La sfârșitul volumului (f. 180v) este dat un colofon, precum și șase versuri de autentic
talent, reluate mai apoi de alte tipărituri și manuscrise: „Slavă, cinste și închinăciune celui în
Troiță unuia Dumnezău, care ne-au ajutat după început de am ajuns și sfârșitul. Iară cei ce vă
veți întâmpla a citi, bucurați-vă în Domnul și vă rugați pentru mine. Și ce greșală veți afla,
îndreptați cu duhul blândețelor, nepuindu-ne în ponos, că precum iaste cu neputință omului a
nu păcătui, într-acestaș chip și tipografului a rămâne fără de greșală. Tipăritu-s-au în anul de la
spăseniia lumii 1697, de smeritul între ermonahi Anthim Ivireanul.
Precum cei streini doresc moșiia să-și vază,
Când sânt într-altă țară, de nu pot să șază,
Și ca cei ce-s pre mare, bătuți de furtună
Și roagă pre Dumnezău de liniște bună,
Așa și tipograful de-a cărții sfârșire
Laudă neîncetată dă și mulțemire”217
În colecțiile Bibliotecii Academiei se păstrează șapte exemplare din Evangheliar. Pe
unul din ele, exemplarul prim, pe fila 3 numerotată de la început se află o însemnare (ce nu este
a lui Antim, ci a unui personaj cu care el a avut strânse relații și pe care îl chema Nicola preotul)
și semnătura autografă în grecește de rară frumusețe: „Această sfântă Evanghelie o a dat de
pomană la Mănăstirea de călugărițe,la Turbați, smeritul întru ermonahi Anthim Ivireanul
tipograful, în zilele blagocistivului domn Ioan Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voivod.
Leat 7206 <=1698> ianuarie 21 dni. Anthimos irmonahos”.
Nu credem că au existat alte raporturi între Antim și mănăstirea respectivă, decât cele
de relativă vecinătate. Nici într-un caz nu-l putem socoti ca duhovnic al sfântului lăcaș de la
Turbați, dată fiind munca sa fără răgaz de la Snagov218.

217
Versurile vor fi transcrise cu caractere georgiene de Mihai Ștefanovici , în Liturghierul tipărit la Tiflis în anul
1710. Era mesajul de dor al lui Antim, expediat în limba noii sale patria, pământului care l-a născut.
218
În Bibl. rom. veche, IV, p. 26, nr. 32 se spune că între anii 1696-1699, Antim ar mai fi tipărit în traducerea
logofătului Radu Greceanu, din grecește, o Poveste de jale în versuri, o relatare a omorârii postelnicului Constantin
Cantacuzino, întâmplată la 20 decembrie 1663. Nu s-a descoperit până astăzi nici un exemplar din această broșură,
dar faptul este cunoscut dintr-o copie manuscrisă din anul 1735, păstrată în manuscrisul nr. 216 din fosta Bibliotecă
a Mitropoliei din Blaj, ce ocupă f. 104-113. Nu este lipsită de interes precizarea din manuscrisul respectiv: „Povéste
de jale și pre scurt asupra nedreptei morți a prea cinstitului Constantin Cantacuzino, marelui postialnic al Țării
Românești. Făcută dă prea bun și scump priiatin al său, întru semnare a dragostii și a ostenélii, tipărindu-se cu a
sa cheltuială, însă grecească fiind. Și acum pre limba rumânească scoasă de Radul logofătul Greceanul, tot în
viersuri tocmită, asémene ca și cea grecească. Cu care mică și nevriadnecă osteneală, ca în loc de plecată și smerită
slujbă mă închin dumniaei, prea cinstitei jupâneasii Stancăi Cantacuzinei, a acestuiaș răposat C<onstantin>

56
 Începând cu anul 1698, activitatea de imprimare a lui Antim de la Snagov se va reduce
simțitor. Explicația acestei stări de lucruri nu este ușor de stabilit și în orice caz ea nu este una
singură.
Mai întâi trebuie să se despartă de cel mai apropiat colaborator al său, Mihai
Ștefanovici, trimis de C. Brâncoveanu în Transilvania , mai mult ca observator decât ca tipograf,
date fiind turburările grave ce se produc în sânul bisericii, turburări ce vor duce la desprinderea
unei mari părți a credincioșilor și trecerea lor sub jurisdicție romană, împreună cu mitropolitul
Atanasie Anghel.Constantin Brâncoveanu a intervenit pe toate căile pentru a împiedica
alunecarea și pentru a-l opri pe mitropolitul de Alba Iulia de la această trădare. L-a trimis pe
Mihai Ștefanovici cu o tiparniță lucrată foarte probabil la Snagov în decursul anului 1698; sau,
dacă este să reținem ideea că în tot cursul anului 1698 nu s-a tipărit la Snagov decât o carte,
atunci putem bănui că, sub presiunea evenimentelor, o parte a utilajului folosit de Antim a fost
luat și dus la Bălgrad, urmând ca Antim cu ucenicii pe care-i va mai fi avut acolo să completeze
mai apoi presele și litera. Ar fi aceasta a doua explicație a reducerii activității tipografice.
Cartea tipărită cu negru și roșu de Antim în 1698 a fost un Acatist al Maicii Domnului,
de mici dimensiuni (14 x 10cm), având 154 file și 17 rânduri pe pagină, descoperit de prof. N.
Șerbănescu în Biblioteca Sfântului Sinod și descris pe larg: Acathistul cătră Prea sfânta
Născătoare de Dumnezău și cu alte rugăciuni, acum a treia oară tipărit și mai cu multă
nevoință diorthosit în zâlele prealuminatulu domn a toată Țara Rumânească Io Constantin
B<asarab> voevod cu blagosloveniia preasfințitului mitropolit chir Theodosie, în sfânta
mănăstire în Sneagov, la anul mântuirii 1698219. Cartea este mai mult decât un Acatistier; ea
este o adevărată carte de rugăciuni, cu numeroase molitve, unele luate din Ceaslov, pentru uzul
preoților și al credincioșilor deopotrivă. Cu excepția unor indicații tipiconale sau formule
liturgice, care sunt date în slavonește, textul este imprimat în românește.
În afara stemei Țării Românești, cartea mai este împodobită cu șase gravuri, din care
Deisis și Bunavestire, superb tăiate, vor fi utilizate și în Ceaslovul de la Târgoviște din 1715.
La f. 154 v un epilog, în care se cere iertare pentru greșeli, se încheie astfel:
„...Tipăritu-s-au în anul de la spăseniia lumii 1698, de smeritul întru ermonahi Anthim
Ivireanul”.

C<antacuzino> iubită fiică fiind, și maică prea luminatului și prea creștinului stăpânului nostru Ioan Constantin
B<asarab> B<râncoveanu> voevod, domnului și oblăduitoriului toatei Țări Rumânești, Leat 7243= 1735, meseța
fevruarie 4. Însă scoasă după tipar și scrisă cu mâna de Dumitru logofăt, sin Anastase sufagiul, în zilele prea
luminatului domn Io Grigorie Ghica voevod, trecând doi ani din domniia mării sale, la Paște”. Cf. și Emil Vîrtosu,
O povestire inedită în versuri despre sfârșitul postelnicului Constantin Cantacuzino ( + 1663), București, 1940.
219
Cf. N. Șerbănescu, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom”, XCIV (1976), nr.
3-4, p. 349-355.

57
 Cele două tipărituri ale lui Mihai Ștefanovici din anul 1699, o Bucoavnă220 și o
Evanghelie învățătoare, adică o carte de Cazani sau Chiriacodromion221, cum este, mai ales,
cunoscută, n-au putut însă opri tragedia. Degeaba a fost și prefața lui Mihai Ștefanovici din
Chiriacodromion, cu sublinierea grijii pe care Brâncoveanu o acordă Mitropoliei Ardealului;
după aceasta a doua carte, Mihai Ștefanovici s-a înapoiat la București.
Probabil că tot în acest an 1698, Antim a pregătit imprimarea, efectuată câteva luni
mai târziu, a două cărți antipapistășești, de care vom pomeni ceva mai încolo, în aceeași
fierbinte atmosferă ce stăruia dincoace de Carpați. Una dintre ele Mărturisirea credinței
ortodoxe l-a pus din nou în contact cu numeroși teologi greci. Poate că acum încep și fricțiunile
care îl vor îndepărta de aceste locuri liniștite pe care le-a îndrăgit și pe care le-a regretat până
la moarte. În orice caz nu-l întâlnim implicat în chestiuni vulgare, administrative; nu se ocupă
nici de pământuri, nici de țigani și nici de negoț. Tipărește două cărți de teologie dogmatică.Una
în românește, de 112 file, cu litera utilizată la imprimarea Bibliei, fără pretenții artistice (este
folosită numai cerneală neagră), cu o singură stemă modestă de pe verso-ul foii de titlu, cea
folosită în Pravoslvanica mărturisire de la Buzău din 1691222.
Imprimarea este datată aprilie 1699. Iată titlul: Carte sau lumină, cu drépte dovediri
din dogmele besericii răsăritului asupra dejghinării papistașilor, descoperită și așezată de
prea învățatul ieromonah Maxim Peloponiseanul, acum întâiu tipărită pre limba rumânească,
cu porunca și toată cheltuiala a prealuminatului și înălțatului domn și oblăduitoriu a toată
Țara Rumânească Ioann Constantin B<asarab> B<râncoveanu> voevod, purtând cârma
pravoslaviei prea sfințitul mitropolit chir Theodosie.
Și s-au tipărit în tipografiia domnească, în sfânta Mănăstire în Sneagov la anul
mântuirii lumii 1699, în luna aprilie, de smeritul întru ieromonahi Anthim Ivireanul, pentru ca
să se dea <în> dar pravoslavnicilor223.
Originalul grecesc fusese tipărit la București în anul 1690 cu aceeași mențiune, de a fi
difuzat gratuit în întreaga lume ortodoxă224. Cartea n-are nici o dedicație către domn, iar
versurile la stemă sunt cele folosite la Psaltirea lui Antim de la București din anul 1694225.
Mujusculele, gravuri în negru, sunt și ele rămase de la 1688.

220
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 369-370.
221
Ibidem, p. 372-377.
222
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 322.
223
Cf. E. Picot, op.cit., p. 536; Bibl. rom. veche, I, p. 370-372; N. Șerbănescu, op.cit., p. 712-713.
224
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 297-298.
225
Ibidem, p. 336.

58
 A doua carte, grecească, de 384 pagini, in folio, cu un foarte lung titlu pe care-l vom
reda fragmentar, combate și ea primatul papal și alte aberații contrare ortodoxismului:
Mărturisirea credinței ortodoxe a bisericii universale și apostolice a răsăritului și Expunerea
introductivă despre cele trei virtuții, a credinței, nădejdei și dragostei, tipărită din îndemnul și
cu cheltuiala prea piosului... domn... Constantin Basarab voevod Brâncoveanu, pentru folosul
creștinilor ortodocși... în respectata mănăstire a Intrării în biserică a Născătoarei de
Dumnezeu, ce se zice Snagovului, în anul 1699, în luna februarie, de cel mai mic între
ieromonahi Antim din Ivir. Este o reeditare a Pravoslavnicei mărturisiri a lui Petru Movilă.
În partea a doua a cărții, consacrată celor trei virtuți (care are și ea o foaie de titlu) se
precizează că opera aparține lui Visarion Macri din Ianina, că a fost imprimată pentru folosul
ortodoxiei de către Antim, iar corectura a fost săvârșită de Panaiot de la Sinope.
Nu mai puțin de 12 epigrame semnate de Sevastos Chiminitul, de doctorul Ioan
Comnen, de elevii Academiei Domnești din București și de elevii școlilor din Ianina, omagiază
pe domn și conținutul cărții. La ele se adaugă două scrisori ale lui Dositei, patriarhul
Ierusalimului, prin care atrage atenția asupra gravelor abateri eretice, în special ale reformaților.
În final elogiază pe Brâncoveanu, sprijinul credinței ortodoxe; dar nici un cuvânt pentru
Antim226.
Sub raport numeric activitatea tipografică a lui Antim din anul 1700 rămâne modestă.
Sunt semnele surde, deocamdată, ale unei crize ce nu va întârzia să se producă. Printre puținele
fapte demne de reținut este apariția, încă de la începutul anului, a unui meșter tipograf, ieșit din
școala de la Snagov. Este vorba de Gheorghe Radovici, pe care-l vom întâlni semnând o
cărticică densă, un fel de catehism, și care va lucra mai târziu la Târgoviște, probabil în calitate
de conducător al tiparniței, pe când Antim era mitropolit. Volumul are 217 pagini (14 × 9,5
cm), cu 21 rânduri pe pagina normală și este tipărit cu caracterele mărunte utilizate la
imprimarea Bibliei.
Titlul, neîncadrat de gravuri, glăsuiește: Învățături creștinești foarte de folos, acuma
întâi scoase de pre limba grecească pre limbă rumânească. Și s-au tipărit spre folosul cel de
obște, în zâlele prealuminatului domnu Io Constandin Basarab voevod, cu blagoslovenia prea
sfințitului mitropolit chir Theodosie, în anul mântuirei 1700, ghenarie, în Sneagov, de
Gheorghie Radovici227. O elegantă stemă brâncovenească pe dosul foii de titlu, ce va fi utilizată

226
A se vedea: E. Legrand, op. cit., p. 61-75, care reproduce toate epigramele și cele două scrisori ale lui Dosithei;
É. Picot, op. cit., p. 535; C. Erbiceanu, op. cit., p. 35-37; N. Șerbănescu, op. cit., p. 711-712. Vezi și N. Cartojan,
Ist. lit. rom. vechi, II, București, 1942, p. 96.
227
Cf. É. Picot, op. cit., p. 536; Bibl. rom. veche, I, p. 390-393; N. Șerbănescu, op. cit., p. 714.

59
și la ilustrarea celeilalte cărticele cu care va constitui un coligat, precum și șase versuri la gherb,
sărace, ar putea trece neobservate, dacă Radovici nu ne-ar fi lăsat o dedicație către domn în care
sunt cuprinse unele știri ce ne privesc. Mai întâi aceea ce-l definește pe Antim de maestru în ale
tiparelor: „De vréme ce bunătățile cinstindu-se să mărescu, precum iarăși necinstindu-se să
micșorează, aceasta au stătut pricina să mă îndemnezu și eu, micul și névrednicul robul mării
tale, pentru ca să învățu acestu meșterșug besericescu al tipografiei. Ce, dar, alergându ca cerbul
setos cătră precuviosul întru ieromonahi, egumenul sfintei mănăstiri a Văvedeniei Bogorodiț‹i›
a Sneagovului, duhovnicul chir Anthim de la Iviriia, am învățat cu multă osteneală și osârdie
de la sfințiia sa meșteșugul tipografiii...”. În al doilea rând ne dezvăluie pe traducătorul cărții
din grecește, ieromonahul Filothei Sfetagorețul, care rămâne în istoria culturii românești prin
cea dintâi Psaltichie românească pe care o compune în anul 1713. El este feciorul agăi Jipa și
după înapoierea de la Muntele Athos a trăit în preajma Mitropoliei, sub oblăduirea lui Antim228.
În luna iunie de sub tiparele Snagovului iese o altă cărticică românească, ce avea să
cunoască o mare circulație și o suită de ediții până târziu, spre finele veacului trecut: Floarea
darurilor. Cel mai vechi text românesc păstrat datează din a doua jumătate a secolului al XVI-
lea și rămâne printre cele mai vechi cărți populare traduse în românește, din limba slavonă, dacă
nu cea mai veche229. Titlul ne arată că imprimarea a fost făcută de către Antim: Floarea
darurilor, carte foarte frumoasă și de folos fieștecăruia creștin carele va vrea să se
împodobească pre sine cu bunătăți, de pre ǵrecie scoasă, pre rumânie, în zâlele
prealuminatului domn Constandin Băsarabă voevod, cu blagosloveniia preasfințitului
mitropolitului chir Theodosie, cu îndemnarea și cu cheltuiala dumnealui Constandin
păh‹arnicul› Sarachin, sin Gheorghie dohtorul Criteanul. Și s-au tipărit în sfânta Mănăstire
Sneagov, vă leato 7208 ‹= 1700›, meseța iu‹nie›, de smeritul ieromonah Anthim Ivireanul.
Cartea a fost imprimată cu aceeași literă ca și precedenta, cu care, de altfel, a fost legată
împreună. Același Filothei, feciorul agăi Jipa, s-a ostenit cu traducerea, cum se precizează în
dedicația lui Constantin Sarachin Criteanul către domn. Antim nu este pomenit în această
prefață și nici nu se face vreo mențiune asupra împrejurărilor tipăririi230.

228
Cf. G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. I, București, 1978, p. 26-27; Cf. Sebastian Barbu-
Bucur, Filothei sin agăi Jipei, Psaltichie rumânească, vol. I-III, București, 1981-1986.
229
Cf. G. Ștrempel, Catalog..., vol. IV, București, 1992, p. 69-70.
230
Iată o concludentă poveste despre destinul cărților, pe care ne-a lăsat-o pe aceste două volume un mic logofăt,
anume Soare, fost și ceauș la Țarigrad. Mai întâi o însemnare de la sfârșitul Florii darurilor, fila 5-6, manuscrisă:
„Această sfântă cărticea – și sunt 2 cărți într-însa, una să chie‹a›mă Carte creștinească, alta să chie‹a›mă carte‹a›
Flo‹a›r‹ea› darurilor – și au fost a Pétrii néguțătorul din București. Și au îmbrăcat 300 de taleri pe marfă și au
rugat ‹pe› Dumnezeu ca să me‹a›rgă la Țarigrad, ca să vânză marfa aceia, să è alt fel de marfă, să fie iar în
București. Și au întrat de la Brăila în corabie și au mers 5 luni pé Mar‹ea› Ne‹a›gră. Ș-au venit pân-la un loc. De-
acii s-au spart corabie și abie au scăpat cu sufletul. Și au întrat într-altă corabie și au venit pân-în Țarigrad și au
mers la săraiul muntenesc și au șezut acolo. Și era Sterie căpitanul capechihae la Po‹a›rtă și eram eu, So‹a›re, copil

60
 Cărțile au fost legate într-un singur volum, nu atât pentru conținutul lor apropiat, cât mai
ales pentru rațiuni economice. O legătură de excepție, în stilul unic, utilizat de Antim la câteva
manuscrise, zisă în evantai, cu coperțile artistic imprimate cu aur, îmbracă și exemplarele
naufragiatului Petre mărgelarul, care a fost constrâns de sărăcie să le vândă la Constantinopol.
Ele au învins timpul și astăzi se odihnesc în rafturile Bibliotecii Academiei Române.
În aceeași lună iunie 1700, de sub alte prese ale Snagovului ieșea una dintre cele mai
luxoase cărți tipărite de Antim. Este vorba de o Psaltire grecească, imprimată cu cheltuiala
domnului pentru nevoile lumii grecești231. De format mare (31 × 21 cm), cu 34 rânduri pe
pagină, cartea are 81 de file și fiecare pagină este încadrată într-un superb chenar de flori și
lujeri. Foaia de titlu îl menționează sobru pe Antim ca autor al imprimării. Nici o dedicație, nici
un cuvânt special de mulțumire adresat voievodului. Doar o suită de versuri închinate prorocului
David, sub stema țării, reprodusă aceasta după gravura folosită la alte tipărituri, ca și figura lui
David, cea folosită în Psaltirea românească din 1694.
Textul românesc al gravurii (Mâinile méle au făcut organe și dégetele méle au încheiat
Psaltirea) este redat în grecește între gravură și chenar. O legătură de mare artă, cu un medalion
cu cifrul lui C. Brâncoveanu la mijloc, îmbracă exemplarul Academiei, de care ne-am slujit în
această succintă descriere.
Aceasta a fost ultima tipăritură a lui Antim la sfârșit de veac.
Anul 1701 demarează la Snagov cu imprimarea unui monumental Liturghier greco-
arab: Trei sfinte liturghii cu diferite alte rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă,
tipărite acum pentru întâia oară grecește și arăbește, după cererea și cu îngrijirea prea
sfântului părinte chir Athanasie, fost patriarh al Antiohiei, cu cheltuiala domnului
Ungrovlahiei domnul Ioan Constantin Basarab voevod, Theodosie fiind arhiepiscop al acelei
țări, în mănăstirea sfintei Maici a Domnului, numită Snagov, în anul de la Hristos 1701, cu
îngrijirea călugărului Antim, georgian de origine232.

în casă la căp‹itan› și am cumpărat această carte derept ban‹i› gata tal‹eri› 2. Let 7214, fevruarie 15. Și am șăzut
în Țarigrad luni 6 și decie am venit iar în țară”.
A doua însemnare de la sfârșitul Învățăturii creștinești, câțiva ani mai târziu, o completează pe cea dintâi, cu
elemente biografice privind pe noul posesor, reprezentant al burgheziei ce începea, timid, să se ridice: „Această
sfântă cărticea, care să chiamă Învățături creștinești și Flo‹a›re‹a› darurilor, că sânt amândoo legate la un loc, am
cumpărat-o den Țarigrad de la Petre, care fusese mărgelar la prăvălie în București. Iar eu slujiam la dumne‹a›lui
Steriia v‹e›l căp‹i›t‹an› za Cerneți, fiind trimis de măriia sa, Io Costandin Basarab voevod, capichihaia la Poartă;
eu eram la dumne‹a›lui copil den casă. Ș-am cumpărat carte‹a› aceasta t‹a›l‹eri› 2. Și am scris aici în zilile mării
sale domnului nostru Io Ioan voevod, când eram călăraș de Țarigrad, dec‹hemvrie› 28 dni, vă let 7227 ‹= 1718›,
robul lui Dumnezeu Soare ceauș”. Cf. Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iași, 1975, p. 102-103 și 3.
231
Cf. E. Legrand, Bibliographie, III, p. 77-78; É. Picot, op. cit., p. 536; C. Erbiceanu, op. cit., p. 37-38; Bibl. rom.
veche, I, p. 409-411; N. Șerbănescu, Antim tipograf..., p. 715-716.
232
Traducerea titlului din arăbește (cartea n-are foaie de titlu în limba greacă) este redată după Bibl. rom. veche, I,
p. 423; Cf. și É. Picot, op. cit., p. 537-539; C. Erbiceanu, op. cit., p. 50; E. Legrand, Bibliographie hellénique, I,

61
 Este un volum masiv de peste 280 pagini (26 × 19 cm), tipărit de la sfârșitul cărții spre
cap, în text paralel grecesc și arăbesc, pe două coloane (textul grecesc în stânga), cu 17 rânduri
pe coloană, cu cerneală neagră și roșie și câteva gravuri cu inscripție slavonească și grecească
(Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Dialogul). Dar mai mult decât aceste detalii de
ordin bibliografic interesează împrejurările care au dus la tipărirea unei asemenea cărți la noi
și, evident, la rolul pe care l-a jucat Antim în imprimarea volumului.
În cele două prefețe pe care Atanasie al IV-lea, fost patriarh al Antiohiei, le adresează,
una domnului (care este datată ianuarie 1701), cealaltă clerului și credincioșilor arabi,
mărturisește că, auzind de faima domnului, protector al întregii ortodoxii, așa cum în vechime
se vestise faima lui Solomon, a venit din îndepărtata Sirie după sprijin. Țară săracă, cu preoți
ce nu le au nici măcar pe cele necesare traiului, lipsiți de cărți pentru trebuințele liturgice roagă
pe domn (pe care-l numește maiestatea sa) să-și întindă mila spre acel pământ, care a jucat un
rol esențial la începutul creștinismului și să le dăruiască cele necesare împlinirii sfintei
Liturghii.
Atunci domnul a poruncit „ca să se tipărească în limba patriei noastre, cea arabică, sfânta
Liturghie cu cheltuiala strălucirii sale... și a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă
înălțimea sa preacuviosul între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundență și cele
de cheltuială, ca să sape cu îngrijire literele arabice și făcând nouă calcografie arabică să
tipărească serviciul sfintei Liturghii în amândouă limbile, elenă și arabică. Și așa, cu ajutorul
lui Dumnezeu și cu îndemnul și cheltuiala înălțimii sale cu a noastră neobosită îngrijire și
corectare, ajungând la sfârșit și tipărindu-se cum se vede, au ordonat strălucirea sa ca să se
împartă în dar la toți preoții ortodocși ai Arabiei”233.
La sfârșitul volumului, o mențiune în grecește și arăbește a lui Antim cu privire la unele
detalii de lucru: „S-a tipărit această prea folositoare de suflet sfântă Liturghie acum pentru întâia
oară în limba eleno-arabică din porunca și cu cheltuiala prea binecredinciosului,
preastrălucitului și preablândului domn și stăpânitor a toată Ungrovlahia domnul domn Ioan
Constantin Basarab voevod, de Antim ieromonahul din Iviria, prin corectarea numai a uneia
din limbi, a celei grecești, de Ignatie ieromonahul Fitianu din Haldea, în sfânta Mănăstire a

Paris, 1918, p. 1-9; N. Șerbănescu, op. cit., p. 716. Vezi, mai ales: Dan Simonescu și Emil Muracade, Tipar
românesc pentru arabi în secolul XVIII, în Cercetări literare, III (1939), p. 1-32. Apoi Dan Simonescu, Impression
de livres arabes et karamanlis en Valachie et en Moldavie au XVIII-ème siècle, în „Studia et acta orientalia”, nr.
V-VI (1967), p. 49-75.
233
Bibl. rom. veche, I, p. 428-429, 432.

62
Intrării în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Snagov, în anul mântuirii 1701, în luna
ianuarie”234.
Așadar, Antim face calcografie după vechi manuscrise arabe, pe care Atanasie patriarhul
le adusese cu el, calculează concordanța cu textul grecesc și cu ajutorul lui Ignatie Fitianu, pe
care-l vom mai întâlni ajutând la tipărirea altor texte grecești din acest an, realizează una din
cele mai însemnate opere tipografice imprimate vreodată pe pământul românesc. Nu era singura
– și vom reveni pe această temă –, iar utilajul tipografic lucrat de acest desăvârșit meșter va
mări faima țării sale dunărene în Alepul Siriei, unde va ajunge în final.
Tirajul a fost solid legat, în scânduri de lemn de esență tare, învelite în piele, artistic
imprimate. În medalionul copertei a doua, de unde începe textul, este redată icoana Soborului
Maicii Domnului, mai rar întâlnită în legăturile noastre de carte235.
Prețioasă este și tipărirea altei cărți grecești din acest an, iunie 1701, cu semnificații
destul de adânci în ceea ce privește pregătirea teologică și înclinația omiletică a lui Antim. Este
vorba de Eortologhionul236 lui Sevastos Chimenitul, imprimat la Snagov și corectat de același
Ignatie Fitianu care a ajutat și la editarea Liturghierului greco-arab237.
Nu vom reda titlul întreg al cărții, neinteresant. Vom cita însă un fragment din dedicația
lui Antim către domn, care binevestește pe marele orator de mai târziu, prin conținut și cadență:
„Începutul, mijlocul și sfârșitul, stăpânul și domnul tuturor ființelor și simțitoare și înțelegătoare
este făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă și sfârșitul tuturor celor de sub lună este omul.
Iar sfârșitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câștigarea și fericirea lui
Dumnezeu însuși; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul se zice că s-a făcut
de către Dumnezeu ca să dobândească pe Dumnezeu. Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia
cari cred drept în el și păzesc cu scumpătate sfintele lui porunci. Dar sfințitele lui porunci se
cuprind în aceste două și singure: din iubirea cătră Dumnezeu și către aproapele. Atunci se
realizează și se cunoaște iubirea către Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate
sfintele lui porunci, după cum o spune și Domnul în Evanghelii; căci zice că, dacă mă iubiți,
păziți poruncile mele. Iubirea către aproapele atunci se realizează și se săvârșește, când ne iubim
cu fapta și din tot sufletul între noi, ca și pe noi înșine, după porunca lui Dumnezeu...”.

234
Ibidem, p. 432-433.
235
Exemplarul Academiei de care ne-am folosit la descrierea de mai sus are în subsolul foii de titlu arăbești
următoarea însemnare, pe care o socotim autograful stolnicului Constantin Cantacuzino: „Acéste Leturghii grecești
și hărăpești, fiind aici sfinția sa părintele proin Antiohias și rugându pre măria sa Constandin vodă de le-au dat în
tipariu, datu-se-au și dumnealui lui jupan Constandin C‹antacuzino› biv vel stol‹nic› aceasta, caré acum să chiamă
că iaste den cărțile dumnealui”. Însemnarea, cu ortografie ușor diferită și la regretatul I. Corfus, op. cit., p. 187.
236
Calculul sărbătorilor.
237
Cf. É. Picot, op. cit., p. 539-540; Bibl. rom. veche, I, p. 416-419; C. Erbiceanu, op. cit., p. 51-52; E. Legrand,
Bibliographie, I, p. 9-10; N. Șerbănescu, Antim tipograf..., p. 717.

63
 Este o filosofie adâncă în acest fragment și vădită înclinație spre dezbatere și explicare.
Se trădează, ca niciodată până aici, teologul de stirpe aleasă, hărăzit să trăiască într-o lume ce
l-a înțeles, l-a admirat și i-a deschis drumul spre înălțimile pe care le merita.
Și Émile Picot238 și Ioan Bianu239 socot pe doctorul Ioan Comnen ca autor al:
Proschinitarul‹ui›240 sfântului Munte al Atonului, scris și tipărit pe vremea prea evlaviosului...
domn Ioan Constantin Basarab voevod... cu îngrijirea și cheltuiala prea cinstitului doctor
domnul Ioan Comnen, spre a se da în dar credincioșilor, pentru mântuirea sufletului său. În
teascurile lui Antim ieromonahul din Iviria, în Mănăstirea Snagovului, 1701. Cartea are 150 de
pagini (15,5 × 10 cm) tipărite cu o singură culoare. De reținut stema țării pe dosul foii de titlu,
o reproducere a lui Deisis din Acatistul de la 1698, la p. 8 și, mai ales, o gravură panoramică în
aramă, destul de stângace, între p. 24-25, cu așezarea mănăstirilor din republica monahală,
imprimată, credem, la Veneția. La p. 150 mențiunea: „S-a tipărit în Țara Românească în
Mănăstirea din Snagov de către Antim ieromonahul din Iviria. Prin osteneala și corectarea lui
Ignatie ieromonahul Fitianu”.
Tot în dedicația către mitropolitul Teodosie, Ioan Comnen amintește de existența altor
proschinitare, inclusiv ale unora pentru Ierusalim și toată Palestina. Este adevărat că unul a fost
tipărit la București, chiar în acest an 1701241.
Deși atestat documentar ca egumen al Snagovului până la 21 mai 1704242, Antim
părăsește în vara acestui an, 1701, mănăstirea împreună cu toate ale sale: niscaiva cărți și

238
Cf. É. Picot, op. cit., p. 540; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 12-13.
239
Bibl. rom. veche, I, p. 422-423. Descrierea, făcută după elementele furnizate de É. Picot, a fost reluată în vol.
IV al Bibliografiei, p. 213-215, când D. Simonescu a avut la îndemână un exemplar. În dedicația lui Ioan Comnen
către mitropolitul Teodosie mărturisește clar că este autorul cărții, când spune textual: Pentru mine două au fost
pricinile care m-au îndemnat să o scriu: întâi... pentru că pentru sfântul Munte n-am găsit nici un Proschinitar...
Dedicația este datată 1701 mai și a fost scrisă în București. Cf. și E. Legrand, Bibliographie, I, 1918, p. 12-13; C.
Erbiceanu, op. cit., p. 38-50; N. Șerbănescu, op. cit., p. 717-718.
240
Proschinitar înseamnă călăuză, ghid, descriere.
241
Din păcate, nu ne-a parvenit nici un exemplar. După descrierea foarte sumară din Bibl. rom. veche, IV, p. 28,
acesta ar fi fost imprimat în grecește și turcește de un oarecare Serafim al Pisidiei, pe care nu-l întâlnim însă în
nici o altă carte imprimată în Țara Românească.
242
Ne-am ferit să reproducem sau să utilizăm până la saturație zecile de documente cu privire la activitatea
administrativă desfășurată de Antim la Snagov între anii 1698-1704, ce nu aduc elemente deosebite în strădania
sa. Vom aminti însă ultimul document ce-l atestă ca egumen acolo. Este vorba de scrisoarea unui locuitor al
Bercenilor ce se călugărește și dăruiește întreaga avere mănăstirii. Aceasta este datată 21 mai 7212 ‹= 1704› și, în
esență, spune: „Adică eu, Vasilie, ce m-au chemat pă mirenie Vlad ot Berceni, dat-am această scrisoare a mea la
mâna sfinții sale părintelui Antim, egumen ot Snagov și a tot soborul sfintei mănăstiri, precum să se știe că având
eu pohtă spre cinul călugăresc, venit-am de a mea bună voe de amu pus metania la sfânta mănăstire, ca să fiu de
postrig de aici. Și puind metaniia închinat-am sfintei mănăstiri în Dealul Negovanilor pogoane de vie 5, care le-
am cumpărat eu de la Tudor Grosul și de la unchiașul Ion Nebunescul și de la feciorii lui Iacov...”. În continuare,
Vasile monahul mai închină mănăstirii casa de la vie și din animale 3 iepe, 2 cai, 2 boi, 10 stupi, precum și toți
banii ce se vor găsi la moartea sa; mănăstirea era obligată, în schimb, să-i facă toate pomenile rânduite, după
moarte. Acest Vasile era și dichiu la Berceni (Cf. Condica Mănăstirii Snagov, f. 78-9). La 20 august 1704, Antim
nu mai era socotit răspunzător de bunul mers al Snagovului. Când mitropolitul Teodosie dă cartea de afurisanie
împotriva celor ce calcă moșia Bătăștii, la data de mai sus, el este înștiințat de abuzurile megieșilor de către popa

64
tiparnițele și se întoarce în viesparul grecesc de la Mitropolie. N-avea de ales, deși nu domnul
ordonase înapoierea lui în capitală. Nu cunoaștem cauzele adevărate ale plecării, destul de
precipitate, dacă avem în vedere imprimările de la București din a doua parte a anului. Cert este
că el n-a renunțat la egumenie. Dovedise pricepere în administrarea mănăstirii, se remarcase în
arta tipografică, mai ales ca îndrumător, creator, artist și organizator de școală, apreciat de domn
și de cărturarii din suita sa. Motivele plecării trebuie căutate în intrigile unor călugări influenți
din preajma Mitropoliei sau din altă parte, la care va face aluzie în punctul al treilea al celebrei
sale apărări trimise lui Constantin Brâncoveanu, la 13 ianuarie 1712: „... nici Mănăstirea
Sneagovului o am luat-o cu de-a sila. Iar ce am lucrat în 7 ani, ce am făcut acolo (nu atâta din
venitul casei, cât din sudorile féții méle), lucrările acelea mărturisesc la toți și măcar că măriia
ta nu pohtiiai să es de acolo, iar cine au fost pricinuitorii eșirii méle vor da seama înaintea lui
Dumnezeu; iară încailea am eșit cu cinste și nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am
făcut și am adaos, iară n-am stricat, iar nici datorie am lăsat”243.
Antim și-a reinstalat tiparnițele și diversificata literă turnată și utilizată la Snagov, la
Mitropolie, centrul cultural bucureștean. Vom observa, din capul locului, o modestă activitate
tipografică în viitorii patru ani, până la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic. În schimb,
Buzăul va cunoaște o mare dezvoltare culturală și, mai ales, tipografică. Să fi existat între
Snagov și Buzău, în acești ani, resentimente cauzate de realizările lui Antim? Să fi fost oare
Mitrofan autorul moral al abandonării Snagovului? Nu este exclus. Este interesant de observat
că Antim nu amintește niciodată de Mitrofan, deși primii ani ai activității sale la București erau
legați de personalitatea marcantă a viitorului episcop de Buzău.
De observat, de asemenea, că odată cu dispariția lui Mitrofan în 1702 și cu plecarea
invidiosului Damaschin din București, pe scaunul rămas vacant prin moartea lui Mitrofan,
steaua lui Antim va urca vertiginos spre zenit.
Deocamdată Antim va tipări, pentru plăcerea domnului, două panegirice grecești ale
celui mai dotat dintre fii, a lui Ștefan, unul închinat lui Constantin cel Mare244, celălalt Sfântului

Stoica de la Turbați, lăsat, probabil, supraveghetor de către Antim, iar acesta nu mai este pomenit. Documentul, în
fondurile Academiei, sub cota LXVIII -51.
243
Cf. Antim Ivireanul, Opere..., p. 227, unde este publicat fragmentul respectiv. Întreaga scrisoare între p. 226-
232.
244
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 419-421; É. Picot, op. cit., p. 540; E. Legrand, op. cit., p. 10; N. Șerbănescu, Antim
tipograf, p. 718-719.

65
Ștefan, cel dintâi martir al creștinătății245. Amândouă vor cunoaște câte o nouă ediție un an mai
târziu246.
Mici broșuri, ce nu depășesc 30 de pagini (14,5 × 10 cm), având mențiunea expresă a
imprimării lor la București, dar nu în tipografia Mitropoliei. Într-o singură carte, Noul
Testament din 1703, Antim va menționa tipografia domnească în care se făcuse imprimarea. În
rest, se subînțelege că tipărirea „de către ieromonahul Antim din Iviria” era efectuată în
tiparnițele sale.
Cele două broșuri rămân în istoria tiparului prin unele elemente artistice. Spre pildă,
Panegiricul la Sf. Constantin are pr f. 4V o gravură ce-l înfățișează pe împărat stând pe tron, cu
coroana pe cap. Într-un registru superior (ce lasă impresia că tronul este așezat în câmp) este
redat Constantinopolul. În colțul de sus din dreapta Iisus Hristos, venind pe norii cerului,
binecuvântează. Dedesubt, în text grecesc și latinesc, două versuri: „N-am povestit îndeajuns
virtutea ta. Primește, această mică cuvântare, Constantine, cu milele tale”. Este dovada
indubitabilă că Antim avea în dotarea tiparnițelor sale și literă latinească.
A doua broșură, închinată Sf. Ștefan, este legată în cele mai frumoase coperți imprimate
cu aur pe care le cunoaștem din întreaga activitate a lui Antim. Același tip de impresiune în
evantai, cu două minunate rozete centrale, de mari dimensiuni, pe ambele scoarțe.
De menționat, de asemenea, raritatea deosebită a acestor mici volume.
Nici o carte românească în întregul an 1702 și, cu excepția Ceaslovului greco-arab, de
care ne vom ocupa în cele ce urmează, doar broșuri mărunte grecești: noi ediții de panegirice,
Slujba Sf. Matrona Hiopolita, de 26 de pagini, subvenționată (poate o comandă specială) de un
oarecare Pantoleon Calliarchos din Chios247, și un cuvânt al lui Hrisant Notara, Despre preoție,
rostit cu prilejul sfințirii sale ca mitropolit al Cezareii Palestinei248.
Este mențiunea primului contact dintre acești teologi, ale căror legături aveau să
cunoască o evoluție dintre cele mai interesante și neprevăzute.
Cu subvenția bănească a domnului, Antim imprimă un Ceaslov greco-arab249 de
aproape 750 de pagini, pentru aceiași sirieni ortodocși, prezentați în toată nevolnicia lor de către
fostul patriarh Atanasie Dabas.

245
Vezi: Bibl. rom. veche, I, p. 421-422; É. Picot, op. cit., p. 541; E. Legrand, Bibliographie, I, 1918, p. 10-11; N.
Șerbănescu, op. cit., p. 719; cf. și C. Erbiceanu, Precuvântare la cele patru discursuri și descrierea cărticelei ce
le cuprinde, în „Bis. Ort. Rom.”, XV (1891-92), p. 324-330.
246
Pentru Sf. Ștefan, vezi Bibl. rom. veche, I, p. 441. Pentru panegiricul Sf. Constantin cel Mare, vezi vol. IV, p.
28.
247
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 440-441; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 15-16; N. Șerbănescu, op. cit., p. 720.
248
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 441-447; C. Erbiceanu, op. cit., p. 53; E. Legrand, op. cit., p. 17-23.
249
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 442-447; É. Picot, op. cit., p. 541-544; E. Legrand, op. cit., p. 19-23; D. Simonescu
și E. Muracade, op. cit., p. 5-6; D. Simonescu, Impression, p. 7-20; N. Șerbănescu, op. cit., p. 721.

66
 Titlul acestei cărți, de mare importanță pentru prestigiul țării, al domnului și, de ce nu?
al lui Antim este următorul: Ceaslov, adică rugăciuni canonice cu celelalte slujbe pentru tot
anul, tipărite pentru întâia oară grecește și arăbește după cererea și cu îngrijirea prea
sfințitului părinte Atanasie, fost patriarh al Antiohiei, cu cheltuiala prea slăvitului și prea
strălucitului domn stăpânitor al întregii țări a Ungrovlahiei, domnul Ioan Constantin Basarab
voevod, prea fericitul părintele mitropolit chir Teodosie fiind arhiepiscop al acestei țări. În
București, oraș în Ungrovlahia, în anul de la Hristos 1702, de ieromonahul Antim, georgian
de neam.
Primele 168 de pagini cuprind numai textul arăbesc al Ceaslovului, în traducerea
patriarhului Eftimie Hamaui de pe vremea când era episcop de Alep. Troparele, până la p. 480,
precum și alte rugăciuni sunt date în text paralel grecesc și arăbesc, cu cerneală neagră și
roșie250.
Două dedicații ale patriarhului Atanasie, către domn și către foștii săi păstoriți, nu aduc
elemente noi, față de prefețele Liturghierului greco-arab de la Snagov. Epilogul, creația lui
Antim (p. 732) ne precizează că nu avea cunoștință de limbă arabă – cel puțin nu suficiente –,
precum și intenția de a imprima și alte cărți pentru arabi: „Venerabili frați, cari veți citi această
carte binecuvântată, vă rog și vă conjur eu, care am tipărit acestea, să-mi iertați toate greșelile
și nepotrivelile pe cari le voi fi făcut, fiindcă limba arăbească mi-e streină și fiindcă sânt, ca
om, păcătos și supus greșelii, căci perfect e numai Dumnezeu. Primiți dar bunăvoința mea și
scuzele mele, cum a primit Domnul nostru cei doi bani ai văduvei. Dacă Dumnezeu ne va
îngădui să tipărim altă carte, ne vom sili a pune mai multă grijă și veghere, după cum ne va
ajuta Domnul, a căruia slavă să fie în veci. Iertarea și mila Sa să fie în veci cu voi. Amin. Tipărit
în București, în Ungrovlahia, de Antim ieromonahul, georgian din naștere, în anul de la Hristos
1702, în luna hozivan” ‹= iunie›.
Antim n-a apucat să imprime altă carte arăbească. Constantin Brâncoveanu a dăruit
întregul utilaj tipografic patriarhului, care l-a instalat la Alep, unde a fost inaugurată cea dintâi
tipografie siriană. Unii cercetători (în speță É. Picot, în descrierea făcută) pretind că litera
tipografică utilizată la Evangheliarul de la Alep din 1706 și la Cartea profețiilor (probabil
profeții mari), din 1708, nu este aceeași cu care s-a tipărit Liturghierul de la Snagov și Ceaslovul
din 1702. Lucru mai greu de crezut, căci nu vedem cine ar fi putut turna literă nouă în Alep.
Tiparnița a funcționat în acest oraș până prin anul 1724, când, în urma morții fostului patriarh,
a fost transferată la Mănăstirea Balamand, lângă Tripolis. Acolo iscându-se certuri între

250
O precizare exactă a repartizării pe limbi a textelor la É. Picot, op. cit., p. 542-543.

67
călugări, o parte a utilajului tipografic a fost trecut la Mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, în sudul
Libanului, unde a funcționat mulți ani251.
În anul 1703, Antim a fost ocupat, fără răgaz, cu imprimarea a nu mai puțin de șase
cărți: trei grecești, două slavo-române și una românească. Era, dacă vrem, un câștig pentru
literatura bisericească în limba română. Atât Ceaslovul slavo-român252, cât mai ales Acatistul,
extras din el, aveau textul preponderent în românește. Cât privește Noul Testament, cel dintâi
Nou Testament tipărit în Țara Românească, acesta este un monument literar și tipografic,
deopotrivă.
Ceaslovul are peste 730 pagini (format mic: 15,5 × 10 cm), dar îi lipsește foaia de titlu
unicului exemplar de la Academie. Până la p. 511 rugăciunile sunt în slavonește, iar indicațiile
tipiconale în românește. După această pagină totul este în limba română. Textul este imprimat
cu negru și roșu, iar cele trei gravuri, întâlnite mai sus la alte tipărituri: Deisis, Bunavestire și
Iisus Emmanuel (Simbol al sf. împărtășanii) împodobesc cartea.
Noul Testament (din care unul dintre exemplare a ajuns la Academie într-o stare perfectă
de conservare) are titlul: Noul Testament acum întâi tipărit într-acesta chip pre limba
rumânească cu porunca și cu toată cheltuiala prealuminatului și înălțatului, iubitorului de
Hristos domn și oblăduitoriu a toată Țara Rumânească Io Constandin Brâncoveanu Basarabă
voevod cu blagosloveniia prea sfințitului mitropolit și exarhul plaiurilor, chir Theodosie. Și s-
au tipărit în tipografia domnească în orașul Bucureștilor în anul mântuirii 1703, de smeritul
între ieromonahi Anthim Ivireanul253. Nici un cuvânt despre împrejurările și autorul traducerii,
dar este evident că Antim a folosit textul Bibliei din 1688. Sobru tipărit, cu stema țării pe verso-
ul foii de titlu, cu același frontispiciu floral, cu Mântuitorul în medalion, la începutul fiecărui
evanghelist, cu un foarte original frontispiciu înaintea Apocalipsului și câteva majuscule ornate,
cartea are 222 pagini (24 × 17 cm) și 34 rânduri pe pagină.
Întregul text este imprimat într-o singură culoare, cea neagră. Legătura exemplarului pe
care-l utilizăm și care a aparținut Mănăstirii Hurezu este în piele, pe suport de carton, cu
imprimeuri adânci, artistic lucrate pe ambele fețe, cu chipurile evangheliștilor în cele patru
colțuri ale primei coperți și cu icoana Soborului Maicii Domnului în mijloc.

251
Cf. D. Simonescu, op. cit.
252
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 454 și vol. IV, p. 218; É. Picot, op. cit., p. 545; Ștefan Gr. Berechet, Ceaslovul slavo-
român al lui Antim Ivireanul din 1703, în „Revista istorică”, XXIV (1938), p. 246-247; N. Șerbănescu, op. cit., p.
724-725.
253
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 448; É. Picot, op. cit., p. 547; N. Șerbănescu, op. cit., p. 721-722.

68
 Mai mult decât aceste detalii, să le numim bibliografice, ne interesează însă versurile la
stemă, pe care i le atribuim lui Antim, chiar dacă nu sunt semnate, și mai ales dedicația către
domn.
Versurile la gherb, de obicei stângace și lipsite de ritmicitatea care se impune, de data
aceasta au viață, aproape artă:
„Patru sânt râuri den raiu ce cură,
Precum grăiaște Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Și la credință pre toți ne adună.
Patru sânt semne tot îndoite
Și ale țărâi foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul ‹să› crează,
Ce se numește și Băsărabă;
De-ai Domnul viață multă să aibă”.
Dedicația către Brâncoveanu cuprinde un fragment de rară frumusețe omilitică, ce ne
amintește de cuvântul rostit la înscăunare, de procedeele artistice folosite, din care repetiția nu
este cea din urmă: „... de vreme ce Evangheliia iaste sabiia caré biruiaște toate armele
protivnicului, cu aiasta călcăm toate rélele, răbdăm cu îndrăzneală céle împotrivă, gonirile,
ticăloșiile, năcazurile și moartea, asămânându-ne celui ce bine s-au vestit și mult pătimașului
Mântuitoriu. Pren mijlocul Evangheliei biruim pre iudei, rușinăm nebună înțelepciunea
neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia. Cu Evangheliia Pavel au smerit mândria Romei și într-
însa o au întemeiat; Ioann cu lumina Evangheliei au luminat întunecata Elada.
Petru au întors toată Iudea și toți apostolii au sădit viia cea de taină, beséreca; supus-au
răsăritul, biruit-au pre tirani, n-au băgat în seamă sudălmile, n-au socotit muncile, izgonirile și
moartea, ci mergea bucurându-se de pre fața adunării. Evanghelia arată pre cel ce pentru noi s-
au întrupat, pătimind și cu necinste murind...”.
Nu peste mult aceste rare perle de elocință vor putea străluci în catedralele din Râmnic,
București și Târgoviște.
Deocamdată, întorcându-ne la cele trei lucrări în grecește, să reținem numărul din ce în
ce mai mare de personalități grecești implicate în traduceri, subvenționări, corecturi. Este
adevărata intelectualitate ce dădea strălucire curții lui Brâncoveanu. Se tipărește în septembrie

69
1703 Învățătura dogmatică a bisericii răsăritului254 opera lui Sevatos Chiminitul închinată
patriarhului Dosithei al Ierusalimului. Postelnicul Gheorghe Castriotul suportă cheltuiala, iar
corectura o face învățatul Ioan Efesiul. Unele exemplare au dedicația, nu către Dosithei, ci către
Petru cel Mare, iar numele lui Brâncoveanu și locul de tipărire sunt suspendate. Cartea are 416
pagini. Pentru nevoile arhiereilor greci și cu subvenționarea mitropolitului Auxentie, fost al
Sofiei, Antim tipărește în decembrie același an Slujba sfințirii bisericilor255, o cărticică de 60
de pagini imprimată cu roșu și negru și închinată patriarhului ecumenic, Gavriil. Același Ioan
Efesiul se ocupă de acuratețea textului grecesc.
În sfârșit, Ștefan Brâncoveanu omagiază ziua Adormirii Maicii Domnului printr-o
broșură de 32 pagini, pe care Antim o imprimă, probabil, în preajma zilei de 15 august. Autorul
o închină mamei sale, doamna Maria, iar fratele său mai mic, Radu, a pronunțat panegiricul256.
Anul 1704 ar fi putut trece neobservat în însăilarea vieții și îndeletnicirilor lui Antim,
atât este de sărac. Ce însărcinări va fi primit pe linie teologică, ce mandat îi va fi încredințat
Brâncoveanu în acest an de frământări din sânul bisericii, când un episcop a trebuit să fie depus
pentru grave – atunci – abateri de canoane, de vreme ce tiparnițele sale lâncezesc?! Cele două
broșuri grecești, ce abia trec amândouă de 100 de pagini, nu puteau ocupa, în mod firesc, mai
mult de o lună din preocupările sale tipografice. Una, Cuvântare la patima cea de lume
mântuitoare a Dumnezeu-Omului, Cuvântul, este opera lui Gheorghe Maiota și a fost
pronunțată de către Radu Brâncoveanu și închinată de el patriarhului Dosithei al
Ierusalimului257. Cea de-a doua, mai importantă, este o încercare de traducere din Viețile
paralele ale lui Plutarh258, efectuată de Constantin, fiul mai mare al domnului din elină, în
idiomul popular, aplà sub îndrumarea și supravegherea dascălului său, Gheorghe Maiota.
O prefață laudativă a lui Antim la adresa odraslei domnești, înzestrată cu toate darurile
pământului, ne-a adus aminte că nu este nimic nou sub soare... Ea este adresată cititorilor,
iubitorilor de învățătură de către „Antim ieromonahul din Iviria și tipograful tipografiei
domnești din București”. Este ultima dată când Antim semnează ca ieromonah și conducător al
tiparnițelor domnești. Peste un an, urmându-și destinul ce i-a fost hărăzit, pe care nu l-a căutat,
la care n-a visat și care în cele din urmă s-a dovedit a-i fi atât de nefast, Antim va fi ales episcop

254
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 450-451; É. Picot, op. cit., p. 545-546; C. Erbiceanu, op. cit., p. 54-58; E. Legrand,
Bibliographie, I, p. 25-26; N. Șerbănescu, op. cit., p. 723.
255
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 451-452; É. Picot, op. cit., p. 546-547; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă..., p. 58; E.
Legrand, op. cit., p. 26-30; N. Șerbănescu, op. cit., p. 723-724.
256
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 452-453; É. Picot, op. cit., p. 544-545; C. Erbiceanu, op. cit., p. 55-56; E. Legrand,
op. cit., p. 31; N. Șerbănescu, op. cit., p. 724.
257
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 457-460; C. Erbiceanu, op. cit., p. 68-69; E. Legrand, op. cit., p. 35; N. Șerbănescu,
op. cit., p. 725-726. În anul 1707, cartea va fi tradusă în românește și tipărită la Râmnic, sub numele autorului.
258
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 460-462; C. Erbiceanu, op. cit., p. 58-68; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 36-38.

70
de Râmnic. Aceasta este cea de-a doua cotitură a vieții sale, după venirea în țară și va dovedi
că știe să sfințească prin ortodoxia și munca sa un scaun atât de râvnit de alții, nici pe departe
atât de înzestrați ca Antim.

71
 EPISCOP DE RÂMNIC
Pe la începutul lunii martie 1705, Biserica Țării Românești a fost tulburată de știrea că
unul dintre episcopii săi, cel de Râmnic, Ilarion1, s-a făcut vinovat de grave abateri de la
canoane2. Printre cele mai mari învinuiri erau acelea de simpatii față de papistași. Și aceasta la
numai câțiva ani de la defecțiunea lui Atanasie Anghel și ruperea unei părți a românilor de
trunchiul bisericii strămoșești. Prin caterisirea lui Ilarion scaunul de Râmnic a rămas vacant. În
locul lui trebuia ales un teolog deplin pregătit, de încredere și capabil de muncă. Dosithei,
adunând soborul de arhierei – cu aprobarea domnului – a amintit mitropolitului țării în finalul
actului de depunere a lui Ilarion obligația să se aleagă și să se hirotonească alt episcop la
Râmnic, după sfintele canoane.
La 16 martie 1705, în localul Mitropoliei din București a avut loc alegerea lui Antim ca
episcop de Râmnic, alegere făcută cu învoirea și sfatul mitropolitului și domnului țării. Iată, în
esență, conținutul actului: „ De vréme ce prea sfânta Episcopie de la Râmnic au rămas fără de
al ei adevărat episcop, pentru că episcopul Ilarion, care au fost la acea episcopie s-au caterisit

1
Fost egumen al Mănăstirii Bistrița, a fost ales episcop de Râmnic la 18 iunie 1693, într-o vreme de mari frământări
și zguduiri produse în sânul bisericii din Ardeal. A dovedit serioase aptitudini gospodărești și intelectuale. Printre
altele, la sugestia lui au fost traduse în românește un Triod, un Penticostar și o Psaltire cu tâlc. Autografele lui
lăsate pe cărți sau pe diferite documente sunt nu numai clare și bine caligrafiate, ci și energice, trădând un om cu
multă personalitate. De altfel acest sentiment al personalității și demnității, mai mult decât culpele ce i s-au adus,
au cauzat pedepsirea sa. Cf. ‹Atanasie Mironescu›, Sfânta Episcopie a Râmnicului – Noul Severin în trecut și
acum..., București, 1906, p. 74-85; Pr. Nicolae Șerbănescu, Episcopii Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, XVI
(1964), p. 188-189; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, București, 1981, p. 167-168.
2
Istoricii amintiți mai sus sunt unanimi în a sublinia că depunerea lui Ilarion s-a datorat în mare măsură spiritului
de independență și opoziției pe care a manifestat-o episcopul de Râmnic față de pretențiile lui Dosithei, patriarhul
Ierusalimului, de a avea cuvânt hotărâtor în problemele bisericii românești. Iată cum relatează Atanasie Mironescu
în Episcopia Râmnicului, p. 84, cele întâmplate episcopului Ilarion: „În aceste vremuri de luptă aprigă între
răsăritul ortodox și apusul catolic, episcopul Ilarion al Râmnicului va fi părut suspect patriarhului Dositheiu, care
mai mult sta la curtea din București. El cunoștea bine pe Ilarion, îi va fi cunoscut apucăturile, ba poate și oarecari
antipatii contra grecilor, căci Dositheiu fusese pe la Râmnic, unde îl găsim pe la 7206 ‹= 1698› fevruar 2, când
dădu o carte de blestem pentru o moșie a episcopiei din Bârseștii Argeșului...”. Spiritul antigrecesc s-a dovedit
puternic înainte ca Antim să devină arhiereu. Intrat în conflict cu Dosithei, acesta a cerut lui Brâncoveanu scoaterea
din scaun și caterisirea episcopului cu simpatii pentru catolici, ceea ce domnul a acceptat cu destulă ușurință. Și
atunci sub președinția lui Dosithei se adună la București în martie 1705 un sobor de arhierei, toți greci (cu excepția
lui Theodosie, care și semnează ultimul), care redactează o gramată de caterisire. Printre învinuirile ce i se aduc
sunt de menționat: aprobarea ce o dă catolicilor din Râmnic să-și ridice biserică în oraș și să-și îngroape morții în
cimitirul ortodox (Dosithei nu auzise de ecumenism), faptul că a bătut un călugăr (probabil recalcitrant), că a
încurajat despărțirea unei femei și recăsătoria ei cu un altul, în sfârșit „că se opune și propriului său mitropolit”.
Hotărârea de scoatere din scaun a fost aplicată, dar aceea de caterisire și trecerea lui Ilarion între simplii monahi,
niciodată. El a fost numit cu titlul de arhiereu în fruntea Mănăstirii Snagov, unde este întânit până la 4 septembrie
1714. După această dată dispare din documente. Cf. N. Șerbănescu, Episcopii Râmnicului, p. 188; Mitropolitul
Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 777. Nimic nu probează mai sigur că Ilarion
a avut statut de arhiereu și după alungarea din scaun, ca zapisul pe care îl dă la mâna moșului Vasile (cu siguranță
fostul Vlad din Berceni, întâlnit la nota 64) prin care i se recunoaște că având metanie la Snagov a răscumpărat
două suflete de țigani pentru mântuirea sufletului său. Zapisul este dat de „Ilarion episcupul, năstavnecul sfintei
Mănăstirii Snagovul” împreună cu întregul sobor. Semnează: „Ilarion episcop, proin Râmnic”, iar la stânga, puțin
mai jos, în grecește: „al Râmnicului Anthimos”. Modestie și deferență față de Ilarion, predecesorul său, probabil
mai vârstnic. Originalul în Biblioteca Academiei sub cota LXVIII-52. Actul scoaterii din scaun a lui Ilarion în
Condica sântă, p. 95-97.

72
după pravilă și s-a scos, și din eparhia aceasta s-au lipsit; ci să nu fie această sfântă Episcopie a
Râmnicului făr-de-păstor am dat voe celor ce aicea s-au aflat arhierei cu sfatul și cu voia
prealuminatului și înălțatului măriei sale, domnului nostru Io Constandin Basarab voevod
domnul Țării Românești, ca să facă socoteală ori pre care ar alege și ar afla obraz vrédnic, ca
să fie chivernisitoriu aceștii sfinte Episcopii. Și adunându-se ei în bisérica sfintei Mitropolii...
întâi pre egumenul chir Antim de la Snagov, al doilea pre duhovnicul chir popa Ioasaf, al treilea
pre chir Macarie protosinghelul, care s-au arătat a fi mai de folos la această sfântă Episcopie.
Drept aceasta i s-a scris numele lor întru această condică Martie 16, leat 7213 ‹= 1705›. Fost al
Sofiei Metodie. Fost al Adrianopolei Climent, al Pogonianei Euthimie”3.
Afirmația lui Atanasie Mironescu4 precum că alegerea lui Antim ca episcop n-a fost
privită cu ochi buni „de clericii locali români”, deoarece actul de alegere nu este semnat de nici
un prelat român – nici măcar de mitropolitul Teodosie – nu ni se pare justificată și ea dovedește
o neînțelegere totală a documentului alegerii. Menționam și în introducerea la ediția de Opere5
că învoire pentru alegere nu putea da decât mitropolitul țării. El a cerut sfatul domnului nostru,
lui Brâncoveanu, pentru alegere și acesta, cântărind cu dreptate, a opinat, cu siguranță, pentru
promovarea lui Antim. Cei trei arhierei semnatari nu sunt singurii participanți la alegere. Ei au
fost, după opinia noastră, arhiereii care au consacrat alegerea, prin punerea mâinilor, scutindu-
l pe Teodosie de o slujbă obositoare și suplinind absența lui Damaschin de la Buzău, greu de
deplasat la început de primăvară, când drumurile erau desfundate. Sfințirea s-a făcut a doua zi,
la 17 martie, când se pomenește Sf. Alexie, Omul lui Dumnezeu6.
Alegerea l-a surprins pe Antim. A mărturisit-o mult mai târziu, în aceeași des pomenită
scrisoare către C. Brâncoveanu din 13 ianuarie 1712, la punctul al patrulea: „La Episcopia
Râmnicului puiu martur pe Dumnezeu, care cunoaște ascunzișurile inimii, că nici în visul mieu
nu mi-am închipuit să mă fac arhiereu, cunoscându-mă pre mine mai păcătos și mai nevrédnic
decât toți oamenii pământului. Iar de vréme ce Dumnezeu, cel ce pe toate le orânduiește spre
mai bine, așa au vrut, să rădice din pământ sărac și din gunoiu să înalțe méser, pentru a-l așeza
pe el cu mai marii poporului său, eu ce puteam face? M-am supus Domnului și l-am rugat pre
El...”7.

3
Actul alegerii lui Antim în Condica sântă, p. 98-99.
4
Cf. Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului..., p. 90.
5
Cf. Opere, p. XV. Vezi mai ales nota 36.
6
Data o precizează Antim în Așezământul mănăstirii sale, cap. 13, când dispune ca la 17 zile ale lui martie, în ziua
sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, să fie îmbrăcat un sărac cu cele trebuincioase și să i se dea și 30 de bani „...
pentru căci în zioa pomenirei sale m-am hirotonit arhiereu”. Cf. Opere, p. 333; vezi și N. Șerbănescu, Mitropolitul
Antim Ivireanul, p. 778, nota 34.
7
Cf. Opere, p. XVI. Textul scrisorii la p. 227-228.

73
 Se pare că n-a plecat imediat spre dioceza, pe care avea s-o onoreze cu munca sa atât de
variată, atât de originală, străină în parte predecesorilor săi, căci la începutul lui aprilie Antim
tipărește la București, în grecește, singura carte în calitatea sa de episcop al Râmnicului: Slujba
celui întru sfinți părintelui nostru Visarion, arhiepiscopului Larissei, făcătorul de minuni, din
nou tipărită în timpul domniei prea evlaviosului și prea strălucitului domn a toată Țara
Românească Ioan Constantin Basarab, de către iubitorul de Dumnezeu chir Antim, episcopul
Râmnicului, cu cheltuiala prea cuviosului între ieromonahi chir Ignatie, egumenul sfintei
Mănăstiri Nucet, cu îngrijirea și corectarea lui Mitrofan Grigoràs din Dodona. În București,
1705, aprilie 28.
Volumul, de dimensiuni modeste, n-are decât 60 de pagini, tipărite cu negru și roșu, cu
obișnuitele versuri la Stema țării, în grecește și blazonul obișnuit al Țării Românești.
Ca și la Snagov, Antim a înțeles să-și facă datoria cu prisosință. La sarcinile avute acolo
s-a adăugat una dificilă și bănuim, bine supravegheată, aceea de îndrumător întru ale ortodoxiei,
într-o episcopie, unde, probabil, suspiciunile nu s-au stins odată cu înlăturarea lui Ilarion. Om
cuminte și măsurat în treburile bisericești – cum nu va înțelege să fie în cele politice –, Antim
va potoli tendințele prea generoase față de catolici și se va ocupa cu educarea și pregătirea
clerului, pe care l-a găsit, peste tot, stăruind în forme și obiceiuri ce nu aveau nimic de-a face
cu regulile și canoanele bisericești.
Plecând spre Râmnic, Antim a luat cu sine ceea ce-i aparținea de fapt: utilajul tipografic
pe care-l perfecționase la Snagov, în intenția firească de a continua activitatea de imprimare, în
care domnul s-a dovedit atât de interesat. Un an mai târziu, Antim va beneficia de ajutorul lui
Mihai Ștefanovici, devotatul său ucenic, pe care nu-l mai întâlnim în prezent în tipografiile lui
Antim, după însărcinările avute în Ardeal. În sfârșit, episcopul de Râmnic va desfășura o
meritorie activitate gospodărească și de înnoire a unor așezăminte monahale uzate de vreme, în
așa fel încât va putea sta cu fruntea sus atunci când va fi pus în situația de a-și justifica șederea
pe scaunul celei dintâi episcopii românești.
La data alegerii lui Antim, Dosithei al Ierusalimului, aprig în războiul purtat cu biserica
romană, avea gata pregătită pentru tipar o vastă culegere de texte împotriva latinilor, în care
sunt incluse documentele celui de-al optulea sinod ecumenic, scrierile lui Nicolae Kerameus
din Ianina, prin care combate primatul papal și altele. Pe când se afla la Constantinopol, în luna
mai 1705, Dosithei întocmise o prefață aspră la adresa abuzurilor permanente ale catocilor, din
care nu lipsește relatarea celor petrecute în Ardeal.

8
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 463 și vol. IV, p. 219; É. Picot, Anthime, p. 548; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă, p.
72-73; E. Legrand, op. cit., p. 38-39; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 726-727.

74
 Patriarhul încredințează volumul, în grecește, evident, lui Antim pentru tipărire. Nu se
punea problema unui refuz sau a unei amânări; pe de o parte conținutul, de o dureroasă acuitate,
pe de alta deferența față de marea personalitate a bisericii răsăritene, care a fost Dosithei și care
cu siguranță a avut un cuvânt de spus la alegerea lui Antim, au făcut ca în luna septembrie
Tomul Bucuriei să iasă de sub teascuri. Date fiind dimensiunile mari ale cărții (810 p. și 30 ×
20 cm) este de presupus că lucrul a început la București, înaintea alegerii lui Antim ca episcop,
sau că imprimarea, începută cu foaia de titlu în septembrie, a continuat până la epuizare,
probabil un an mai târziu. Nu există, din păcate, alte elemente după care să putem aprecia durata
tipăririi. Iată titlul cărții, în traducerea dată de către C. Litzica: Tomul Bucuriei, în care se
cuprind Epistolele lui Fotie, preasfințitul patriarh al Constantinopolului; sfântul și ecumenicul
Sinod al optulea; unele însemnări la acest sinod; cele împotrivitoare la primatul papei Romei
ale lui Nicolae ‹Kerameus› doctorului filosof; Cuvântul lui Meletie al Alexandriei asupra
primatului papei; Dialogul ieromnimonului monah asupra altui oarecare monah, contra
latinilor. S-a tipărit în Episcopia Râmnicului, pe când era domn prea evlaviosul, prea
strălucitul și prea înălțatul domn și stăpânitor a toată Țara Românească D.D. Ioan Constantin
Basarab voevod, cu cheltuiala și cu îngrijirea prea fericitului și prea sfințitului patriarh al
Ierusalimului și a toată Palestina D.D. Dosithei, de către prea iubitorul de Dumnezeu și prea
învățatul episcop al Râmnicului domnul Antim Ivireanul, în anul 1705, în luna septembrie9.
Foaia de titlu n-a fost redactată de către Antim. Niciodată el nu s-ar fi numit pe sine:
prea învățatul episcop al Râmnicului. Credem că ea a fost întocmită de către Mitrofan Grigoràs,
prezent în preajma lui Antim și la imprimarea Slujbei Sf. Visarion și care semnează și cele două
epigrame către Brâncoveanu și patriarhul Ierusalimului. Cartea a fost tipărită cu cerneală neagră
fiecare pagină normală având 40 rânduri. În ansamblul său, ea poate concura cu deplin succes,
sub raport tehnic, tipăriturile grecești ale oficinelor streine. Dat fiind conținutul dogmatic al
cărții, frecvența sa este și astăzi apreciabilă. Numai în colecțiile Academiei se păstrează 12
exemplare.
Încă din vara anului 1705, Antim este preocupat de chivernisirea și îmbogățirea
bunurilor Episcopiei, cum procedase și ca egumen la Snagov. Situația nu era însă aceeași. El
moștenise de la „schismaticul” Ilarion o excelentă situație administrativă, pe care n-avea decât
să o păstreze neștirbită, ca să se cheme un bun episcop. Aceasta ar fi însemnat să nu lucreze

9
Bibl. rom. veche, I, p. 463-466; É. Picot, Anthime..., p. 548-549; C. Erbiceanu, op. cit., p. 69-72; E. Legrand,
Bibliographie..., p. 43-45; N. Șerbănescu, op. cit., p. 727-728. Un punct de vedere tehnico-tipografic asupra
tipăriturilor de la Râmnic la Virgil Molin, Antim Ivireanul editor și tipograf la Râmnic (1705-1708), în „Mitropolia
Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 825-834.

75
însă cu talantul ce i-a fost încredințat. Profită, deci, la 3 iulie, de propunerea pe care i-o face
logofătul Papa Stănescu și cumpără de la acesta 25 de stânjeni de loc arător în câmpul
Bujurenilor, ce se învecina cu alte proprietăți ale episcopiei. Învoiala se face pentru 26 ughi și
jumătate, după care se redactează zapisul obișnuit10. Nu sunt numeroase documentele din
vremea păstoririi lui Antim la Râmnic, trecerea lui prin scaunul eparhial fiind de scurtă durată.
Mai bogată și infinit mai prețioasă pentru cultura noastră a fost seria tipăriturilor râmnicene.
Acum și aici, la Râmnic, inițiază Antim politica sa de traducere și tipărire în românește a cărților
liturgice de bază. Aici, la Râmnic, se statornicesc oarecare legături mai apropiate cu unii dintre
Cantacuzini, deocamdată simple colaborări tipografice11.
Astfel spătarul Mihai Cantacuzino subvenționează tipărirea, în același an 1705, a unui
masiv Anthologhion de 406 file (31,5 × 21,5 cm). Nici un ucenic nu este menționat în procesul
tipăririi, efectuată, cum o precizează epilogul „... în anul de la spăseniia lumii 1705, prin
osteneala iubitoriului de Dumnezeu chir Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului”.
De altfel titlul cărții este concludent: Antologhion, adecă Floarea Cuvintelor, care
cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a sfintei bisérici, preste tot anul, acum întâiu
într-acesta chip tipărit și așezat după cel grecesc, în zilele prea luminatului și prea înălțatului
domn și oblăduitoriu a toată Țara Românească Ioan Constandin B‹râncoveanu› Basarab
voevod, cu osârdia și cu toată cheltuiala prea cinstitului de bun și mare neam, al lui Mihai
Cantacuzino v‹e›l spătar, spre cea de obște a beséricilor lui Hristos trebuință și al
pravoslavnicilor folos, cu blagosloveniia prea sfințitului mitropolit chir Teodosie, în sfânta
Episcopie a Râmnicului, la anul de la zidirea lumii 7213 ‹= 1705›, prin osteneala iubitoriului
de Dumnezeu chir Antim Ivireanul, Episcopul Râmnicului12.
Titlul este încadrat între două registre ilustrative: sus, în medalion, ca în Evangheliarul
de la Snagov, Maica Domnului, Mântuitorul și Sf. Ioan Botezătorul. În partea inferioară, în
medalion, vulturul bicefal al Cantacuzinilor și inițialele M‹i›h‹ai› C‹an›t‹acuzino›. Pe verso
stema lui Constantin Brâncoveanu, cu inițialele numelui și titlului său. Pe ultima filă, înaintea
epilogului, obișnuita mulțumire pentru terminarea lucrului, precum și scuzele pentru greșelile
comise la culegerea textului „că precum iaste cu neputință omului a nu păcătui, într-acestaș chip

10
Arhivele Statului, Episcopia Râmnicului, XXXIX/78. Actul a fost publicat de N. Șerbănescu, Documente din
timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-
846.
11
Încă la 7 mai 1702, Mihai Cantacuzino, vel spătar, dă zapis la mâna lui Antim, egumenul Snagovului, pentru o
țigancă cu doi copii, făcând schimb cu mănăstirea „pentru ca să nu să spargă sălașul”. Cf. Condica Mănăstirii
Snagov, f. 98V-99.
12
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 462 și vol. IV, p. 219; É. Picot nu a cunoscut cartea. N. Șerbănescu, Antim Ivireanul
tipograf..., p. 728-729.

76
și tipografului a rămânea fără de greșală”. Textul, așezat pe două coloane și 40 de rânduri pe
coloană, este imprimat cu negru și roșu (pentru titluri și indicațiile tipiconale).
Târziu, în timpul celui de-al doilea război, a fost descoperită o foarte interesantă
cărticică de numai 50 de pagini (14,5 × 10 cm), imprimată în același an 1705. Este un îndreptar
pentru activitatea duhovnicilor, scris de Antim, ca urmare a observațiilor făcute asupra slabei
pregătiri teologice a acestora. Imprimarea a fost făcută cu sprijinul pecuniar al marelui paharnic
Șerban Cantacuzino. Titlul precizează unele detalii: Învățătură pre scurt pentru taina pocăinții,
acum într-acesta chip întocmită și tipărită în zilele prealuminatului domn Io Constantin
B‹râncoveanu› B‹asarab› voevod, cu chieltuielile cinstitului de bun neam, a lui Șerban
Cantacuzino, biv vel păharnic și cu blagosloveniia preasfințitului mitropolit chir Teodosie, de
iubitoriul de Dumnezeu chir Antim, episcopul Râmnicului, la anul de la Hristos 170513.
Pocăința, ispovedania, taina euharistică sunt subiecte des întâlnite în creația omiletică a
lui Antim și administrarea corectă a acestor taine revine invariabil, de câte ori se adresează
clerului, după cum cu vehemență critică superficialitatea cu care se spovedesc și primesc
credincioșii sfintele taine. Fiind acesta subiect de analiză majoră în opera mitropolitului, vom
reveni la vreme asupra lui. Deocamdată să precizăm că broșura a fost concepută în două părți:
cea dintâi, având un caracter omiletic (o și intitulează Pentru pocăință, în scurt, și învățătură
de folos) se adresează în egală măsură enoriașilor, ca și preoților. Antim socoate că motivele
pentru care oamenii s-au înrobit păcatului și s-au lăsat stăpâniți de răutate trebuie căutate în
lipsa lor de cultură: „... Nu aflu altă pricină ‹pentru săvârșirea păcatelor› fără numai neînvățătura
și neslovenirea, pentru că nu iubim să cetim și să învățăm carte, nici să auzim măcar pe dascălii
care ne învață cuvântul lui Dumnezeu... Că omul carele nu știe să citească Sfânta Scriptură și
cărțile beséricii noastre și sfintele pravile... să asamână cu dobitoacele céle necuvântăréțe carele
nu știu ce fac, de vréme ce n-au minte. Să asamână orbilor, pentru că precum orbul, nevăzând
lumina soarelui, nu știe unde mérge, nici ce iaste înaintea lui..., într-acesta chip și mintea
omului, neavând învățătură și dăscălie a cuvântului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb
și nu simte ce pricépe, piiarde cuvântăreasca lui blagorodnie și stăpânirea și să face rob
necuvântăréțelor patimi. Deci pentru rușinata aceasta neînvățătură facem atâtea și mari răutăți
și păcate de moarte, fără frica lui Dumnezeu...”14. Pledoarie fără apel și îndemn părintesc

13
A fost descrisă pentru prima dată de către Ilie Corfus la rubrica: Contribuții la Bibliografia Românească Veche,
în „Revista Istorică Română”, XV (1945), p. 498-499; Vezi și N. Șerbănescu, op. cit., p. 729. A fost publicată în
Opere, p. 349-361.
14
Cf. Opere, p. 350.

77
adresat tuturor pentru deprinderea la învățătură. O vom mai întâlni în unele predici și statuată,
mai apoi, în Așezământ.
A doua parte se adresează duhovnicului și, în afara calităților pe care trebuie să le posede
acesta, cuprinde un îndreptar practic de felul cum trebuie să se desfășoare mărturisirea și cum
se cuvine cântărit canonul15. Antim va relua tema mărturisirii, lărgind-o sub raportul
caracterului de îndreptar, într-o învățătură păstrată la sfârșitul Didahiilor: Începătură și
învățătură pentru ispovedanie16. Va fi fost în intenția lui să retipărească separat și mai bine
nuanțate sfaturile incluse în această a doua parte a broșurii din 1705?! Nu este exclus. Este
posibil ca Antim, gândindu-se la imprimarea Didahiilor, să fi așezat, la finele lor, pentru uzul
preoților duhovnici, îndemnurile și dispozițiile sale.
Este de subliniat raritatea acestei broșuri, care, adresându-se tuturor preoților, a fost
imprimată într-un număr mare de exemplare. Avem motive să credem că așa cum majoritatea
cărților în românește, tipărite de Antim, au fost difuzate și în Ardeal și, după necesități, și în
Moldova, Învățătura pe scurt a fost și ea larg răspândită. O însemnare din 1787 de pe
exemplarul Academiei precizează că acesta a aparținut unui ieromonah, Ghermano, de la
Mănăstirea Putna, care la 4 iulie a acelui an a dăruit-o nepotului său, Gherasim, ierodiacon de
la Roman.
Unii cercetători17 i-au mai atribuit lui Antim imprimarea în 1705 a unui Evangheliar.
La baza acestei afirmații a stat cercetarea superficială a fasciculului final din Anthologhionul
descris mai sus, găsit în biblioteca lui C. Erbiceanu18.
Anul 1706 va fi printre cei mai rodnici din întreaga activitate a lui Antim. Va continua
cu succes treburile administrative ale eparhiei, mărindu-i averea și urmărind reparațiile unor
mănăstiri. Beneficiind de ajutorul lui Mihai Ștefanovici, va da la iveală, în românește, unele din
cărțile fundamentale ce vor impune limba română în biserică și vor dezvălui în același timp
cărarea pe care intenționa să o urmeze în competiția sa cu clerul grecesc de la curtea lui
Brâncoveanu.
Deprins de la Snagov să observe corecta stăpânire și administrare a proprietăților, Antim
cere domnului Constantin Brâncoveanu să-i întărească stăpânirea asupra moșiei Mihăești din
Vâlcea, care fusese dăruită Episcopiei în trecut. Este de presupus că Antim s-a plâns de faptul
că moșia era încălcată de către megieși, căci întărirea stăpânirii și porunca domnului, datate 5

15
Ibidem, p. 357-361.
16
Ibidem, p. 234-238.
17
Cf. I. Bădulescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul..., p. 135; Ghenadie Enăceanu, Evangheliile..., p.
71-78; Bibl. rom. veche, IV, p. 31-32.
18
Cf. N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf..., p. 730, nota 184.

78
martie 1706, erau categorice19. Dar oricât de categorică va fi „poveleania” domnească, ceilalți
mejdași n-au înțeles să renunțe la suprafețele pe care le stăpâneau pe nedrept din averea
Episcopiei. Aceasta îl face pe Antim să se adreseze din nou domnului și să-i ceară încuviințare
pentru hotărnicia Mihăeștilor și a Hersenilor, căci în realitate erau două corpuri de moșie. La
18 mai în același an, în urma dispoziției domnești, se adună 12 boieri hotarnici „luați pre răvașe
domnești de cinstitul și iubitoriul de Dumnezeu, sfinția sa, părintele nostru chir Antim,
episcopul Râmnicului și de Ignat păharnicul Mihăescul, sin Mitrei slujerul și de alți moșneni
din Mihăești...”, care delimitează proprietățile și redactează hotărnicia, iscălind-o toți. Printre
ei, în frunte, Papa Stănescu, pe care l-am întâlnit vânzând Episcopiei cu un an în urmă părți din
moșia Bujoreni. Documentul a fost redactat de Radu Goran logofăt Olănescu din Voinigești20.
După cercetarea zapiselor și măsurătorile făcute, Episcopiei i-au revenit nu mai puțin de 1356
stânjeni. Cum printre beneficiari era și un logofăt, Tănase, fiul lui Costea din Râmnic, care
obținuse 30 de stânjeni, acesta îi vinde Episcopiei, ceea ce ridică numărul stânjenilor acesteia
la 138621. Lucrurile nu s-au oprit aici. Antim a determinat a doua zi după hotarnică lărgirea
proprietății cu încă 100 de stânjeni din moșia Hersenilor pe care i-a cumpărat pe preț de 35 de
taleri de la paharnicul Ignat Mihăescu și de la ginerele său, Mecu din Budeasa22.
În toamna aceluiași an, la 25 octombrie, Antim obligă pe un diacon de la Argeș, sub
amenințarea cu afurisenia, să precizeze dacă o hotarnică făcută în casa sa de către Udrea
căpitanul și de 12 boieri, în dauna egumenului de la Flămânda, „s-au fost făcut cu meșteșug”.
Diaconul recunoaște „că au venit Udrea la casa mea de m-au amăgit și m-au înșălat de am dat
grămăticul de au făcut acea cartie cu ficleșugul lui”. Mărturia a fost dată „înaintea sfinții sale
părintelui episcopului” și a fost scrisă de mâna diaconului. Sus, în stânga, semnătura în grecește:
„al Râmnicului Anthimos”23.

19
Iată dispoziția: „Cu mila lui Dumnezeu Io Constantin Voevod și gospodar, dat-o domnia mea porunca domniei
mele părintelui Antim episcopul de la Râmnic, ca să fie volnic cu această carte a domniei méle să aibă a stăpâni
moșia Mihăești și să-i ia tot venitul după dânsa, dupre cum o au închinat stăpânii moșii‹i› la sfânta Episcopie. Și
de cătră nimeni opreală să n-aibă, că așa este porunca domnii‹i› méle...”. Urmează monograma domnului, pecetea
mică în tuș roșu și data. Cf. Arhivele Statului București, fundul Episcopiei Râmnic, LVIII-24. Documentul a fost
publicat de N. Șerbănescu, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 846.
20
Originalul la Arhivele Statului, Episcopia Râmnic, LVIII-25. O copie la Biblioteca Academiei Române:
CDXLVII-72. Cf. N. Șerbănescu, Documente din timpul păstoriei mitropolitului Antim la Râmnic, p. 846-847.
21
Zapisul de vânzare al lui Tănase va fi redactat abia peste o lună, la 20 iunie 1706. În el se precizează că vânzarea
a fost făcută pe preț de 10 taleri și că Mihăeștii au rămas „pe seama sfintii Episcopii”. Originalul în același pachet
LVIII al Episcopiei Râmnicului, sub nr. 27. N. Șerbănescu, op. cit., p. 848-849.
22
Cf. N. Șerbănescu, op. cit., p. 847-848. Mai multe copii la Biblioteca Academiei Române: XC-148, CDXLVII-
74, MCXC-72.
23
Ibidem, p. 849.

79
 Mai însemnate decât aceste trecătoare încercări gospodărești, pe care urmașul său
Damaschin, ros de invidii, le va umbri cu insinuări că ar fi înstrăinat din avutul Episcopiei24,
sunt realizările tipografice ale anului 1706. Numărul acesta este modest: două cărți grecești,
două slavo-române și două românești, în total șase. Sub raportul colilor tipografice toate
adunate la un loc nu fac cât Anthologhionul sau Tomul Bucuriei. Dar ce revoluție, fără
precedent, în liturgica românească, prin tipărirea pentru prima oară a celui dintâi Molitvenic
românesc și difuzarea lui în toată Țara Românească! Însă nu cu el vom începe povestea tiparnică
a acestui mănos an, ci cu cele două mici cărțulii grecești.
Mai întâi Cuvânt panegiric la cel întru ierarhi de minuni făcător, marele Nicolae,
pronunțat întru vecinica amintire a lui Preda Brâncoveanu, de Radu, fiul domnitorului
Ungrovlahiei, domnul domn Ioan Constantin Basarab Brâncoveanu și tipărit în prea sfânta
Episcopie a Râmnicului de către Mihai ipodiaconul Iștvanovici, în anul 170625. Este o mică
broșură de 23 file (dimensiuni 14,5 × 10 cm), cu o prefață omagială de 4 pagini către Papa
Brâncoveanu, semnată: „Al tău, răposate, întru veșnică aducere aminte, cucernic urmaș, Radul
Brâncoveanu”. După prefață, pe o filă liberă, o gravură simplă reprezentându-l pe Sfântul
Nicolae și cu două versuri de mărire, traduse, dedesubt, și în latinește. Rară această cărticică,
din care Academia nu posedă decât un exemplar complet.
Același Mihai Ștefanovici, prezent întregul an în tipografia de la Râmnic, va imprima o
altă cărticică grecească, de 51 file și aceleași dimensiuni, intitulată: Cuvânt la patima cea
mântuitoare a Cuvântului-Dumnezeu-Omul. Iar la aceasta s-a adaus textul acestei patimi din
cei patru Evangheliști, numai patru, adică ce se numește adunat din cei patru, al dascălului
sfințitei Evanghelii a Marei Biserici, Gheorghe Maiota, profesor de limba elenă și latină al
prea străluciților fii ai prea luminatului domnitor al Ungrovlahiei, domnul domn Ioan
Constantin Basarab Brâncoveanu, tipărit în Episcopia Râmnicului de Mihai ipodiaconul
Iștvanovici, în anul mântuirii 170626.

24
În unul din cele trei Pomelnice ale Episcopiei Râmnicului, zis „Pomelnicul nr. 2 al episcopului Damaschin”,
unde sunt înșirați toți binefăcătorii Episcopiei, cu neamurile lor, la f. 40 se spune: „Pomélnicul lui Paisie
proigumenul, care cu voia părintelui chir Damaschin episcopul au răscumpărat via de la Troian, cu locurile, care
au fost vândută de Antim episcopul lui Teodosie logofătul Olănescul și o au dat sfintei Episcopii...”. Cf. ‹Atanasie
Mironescu›, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului..., p. 253.
25
Cf. É. Picot, op. cit., p. 550; Bibl. rom. veche, I, p. 469 și vol. IV, p. 221. C. Erbiceanu citește greșit anul tipăririi,
1707, în Bibliografia greacă, p. 74; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 48; N. Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf,
p. 734.
26
Cf. É. Picot, op. cit., p. 549-550; Bibl. rom. veche, I, p. 468-469 și vol. IV, p. 221. Și aici C. Erbiceanu a citit
1707, în loc de 1706. Cf. Bibliografia..., p. 74; E. Legrand, Bibliographie, I, p. 47; N. Șerbănescu, op. cit., p. 733.

80
 Titlul, care precizează rosturile lui Gh. Maiota pe lângă curtea domnească, este urmat
de o scurtă prefață-dedicatorie, de 4 pagini, către Dosithei al Ierusalimului27 și de textul propriu-
zis imprimat cu negru. Nici o aluzie la personalitatea lui Antim. Ca și în panegiricul lui Radu
Brâncoveanu, întâlnim și aici, între prefață și text, o splendidă xilogravură, nesemnată, de
factură occidentală, care înfățișează o scenă din Calea Crucii, pe Hristos aplecat sub povara
lemnului, târât cu o funie de un executor al pedepsei și urmat de un ostaș roman, cu platoșă și
lance. Dedesubt, cinci versuri, fără traducerea lor în Bibliografia românească veche. Cartea a
fost editată, în același an28, în românește, fără să fie menționat traducătorul, având aceleași
dimensiuni și caracteristici bibliografice, inclusiv gravura reprodusă după ediția grecească.
Cărțile slavo-române tipărite de același Mihai Ștefanovici sunt tot două. Mai întâi
Adunare slujbei a Adormirei Născătoarei de Dumnezeu, cu Paraclisul cel de obște și cu
canoanele Osmoglasnicului ce se cântă sâmbetele, acum întâi într-acesta chip tipărit și așezat,
în zilele prealuminatului domn Ioann Constandin B‹asarab› B‹râncoveanu› voevod, cu
blagosloveniia iubitoriului de Dumnezeu chir Anthim Ivireanul, episcopul Râmnicului, cu toată
chieltuiala și osârdiia preacuviosului chir Ioann, arhimandritul sfintei Mănăstiri Hurezii, de
Mihai Iștvanovici ipodiaconul, tipograful, în Râmnic, la anul de la Hristos 170629.
Carte de 113 pagini (dimensiuni 20,5 × 15 cm), tipărită în bunele tradiții ale limbii
slavone, atât de dragi conservatorului mitropolit Teodosie și nu întru totul străine nici lui Antim,
care le prefera, în orice caz, celor grecești.
Textul slujbei și al Paraclisului este redat în slavonește, dar indicațiile de tipic,
Apostolul, Evanghelia Paraclisului și povestirea Adormirii Maicii Domnului, după Mineiul pe
august, sunt în românește. Sub raport ilustrativ este de reținut gravura Maicii Domnului cu
Pruncul în brațe, de pe spatele foii de titlu, de factură modestă, sub care este redată rugăciunea
către Fecioara Maria, precum și frontispiciul floral cu Iisus Hristos în medalion, folosit în Noul
Testament din 1703 și reprodus la p. 14 și 45. Textul cu negru și roșu, ultima culoare pentru
titluri, inițiale și indicațiile tipiconale. O bogată legătură în carton și piele, având imprimate în

27
E. Legrand în Bibliographie, I (pentru sec. XVIII), p. 47, operă postumă îngrijită de Louis Petit și Hubert Pernot,
socoate broșura rarisimă. Cât privește prefața lui Gh. Maiota (sau Maiotis) o caracterizează „lipsită de interes”.
28
Cartea, necunoscută de É. Picot, n-are anul de apariție. Atât Bibl. rom. veche, I, p. 478-479, cât și bibliografii
următori care au mai descris-o au indicat anul 1707 ca an al imprimării, fără nici o justificare. Dar dacă avem în
vedere faptul că în anul 1707, din motive pe care nu le cunoaștem, nu se imprimă nici o carte la Râmnic, iar pe de
altă parte dacă reținem faptul că la 9 februarie 1707 Dositei, patriarhul Ierusalimului, căruia îi era dedicată și ediția
românească, era mort (vom mai reveni asupra acestui detaliu) putem aprecia că ediția românească a fost imprimată,
dacă nu concomitent cu cea grecească, în orice caz în același an, 1706.
29
É. Picot numește cartea Paraclis de Râmnic, op. cit., p. 549; Bibl. rom. veche, I, p. 467; N. Șerbănescu, op. cit.,
p. 730.

81
medalioane diferite, pe ambele coperte, icoana Maicii Domnului și un câmp floral, protejează
textul.
Îl întâlnim pe spătarul Mihail Cantacuzino din nou, acoperind cheltuielile de imprimare
ale celei de-a doua cărți slavo-române, un Octoih mic, de 87 file (dimensiuni 31 × 20 cm), lucrat
cu vădită grijă de către Mihai Ștefanovici și bogat ilustrat, dacă o raportăm la celelalte cărti
tipărite în oficinele lui Antim: Octoihos, adecă Osmoglasnic, care are în sine toată slujba ce
să cuvine a Văscresnelor, împreună și o săptămână cu toate ale ei rânduiale, acum întâiu într-
acesta chip așezat și tipărit în zilele preluminatului și înălțatului domn și oblăduitoriu a toată
Țara Rumânească Ioann Constandin B‹râncoveanu› Basarab voevod, cu osârdiia și cu toată
chieltuiala prea cinstitului, de bun și mare neam, a lui Mihai Cantacuzino v‹e›l spătar, spre
cea de obște a beséricilor lui Hristos trebuință și al pravoslavnicilor folos, cu blagosloveniia
preasfințitului mitropolit chir Teodosie, în sfânta Episcopie a Râmnicului, la anul de la zidirea
lumii 7214 (= 1706), de Mihai Iștvanovici ipodiaconul, tipograful30. Cartea precede Octoihul
mare, pe care-l va imprima în românește la Târgoviște în 1712 Gheorghe Radovici. Tipărirea
la numai câțiva ani a unei noi ediții, după cea, tot slavo-română, a lui Mitrofan de la 1700,
dovedește criza de carte fundamentală din biserică și tirajele relativ reduse ale unora din
lucrările de mare utilitate. Textul rămâne tradițional, în românește fiind doar indicațiile către
preoți și cântăreți. Foaia de titlu are încadrarea Anthologhionului din 1705, inclusiv stema
Cantacuzinilor și cifrul spătarului Mihail. Pe dosul foii de titlu este redată stema lui Constantin
Brâncoveanu cu inițialele numelui în grecește și cu anul gravării, 1700, jos în stânga. Nu
reținem să mai fi întâlnit această stemă în alte tipărituri. Versurile la stemă, 12 la număr, destul
de palide sub raport literar sunt semnate de Mihai Ștefanovici. Înaintea textului, așezat pe două
coloane, cu negru și titlurile și inițialele cu roșu, este redat chipul Sf. Ioan Damaschinul, altul
decât cel întâlnit în Octoihul de la Buzău. Este înfățișat sub forma unui copist, cu uneltele
meseriei în fața sa și cu o clepsidră într-o firidă, menită să măsoare deopotrivă ceasurile liturgice
și dimensiunile deșertăciunilor. Sub gravură o epigramă de 14 versuri dedicată autorului
prezumtiv al Octoihului, cu nimic superioară versurilor la gherb. La f. 1 este redat frontispiciul
din Evangheliarul de la Snagov, cu Hristos Pantocrator, Fecioara Maria și Ioan Evanghelistul
în medalion și elemente decorative florale în jur. La f. 71V icoana răstignirii pe jumătate de
pagină, semnată de Ioanichie, fostul mirean Ivan Bacov. De jur-împrejurul gravurii însemnele
torturilor și umilințelor, dar și steagul biruinței asupra iadului. Dedesubtul gravurii alte 14
versuri de plângere a patimilor, probabil opera aceluiași Mihai Ștefanovici. Frumoase

30
É. Picot nu descrie cartea, deși răpândirea ei a fost mare. În colecțiile Academiei existau mai multe exemplare
la finele veacului trecut. Cf. Bibl. rom. veche, I și vol. IV, p. 220; N. Șerbănescu, op. cit., p. 732-733.

82
frontispicii florale la f. 8 și 51V. Unele exemplare se încheie cu gravura Soborul Tuturor
Sfinților, opera lui Ivan Bacov, datată 1678 și folosită la ilustrarea cărții Cheia înțelesului,
tipărită în același an la București. Un superb chenar de lujeri încadrează gravura, cum nu
întâlnim la prima tipăritură bucureșteană. O legătură trainică în lemn și piele, artistic imprimată,
a fost făcută pentru unele exemplare. Cel de care ne-am folosit la descrierea cărții are redată la
f. 1 o însemnare de mare finețe caligrafică, pe care am putea-o atribui lui Mihai Ștefanovici:
„Acest Octoih l-am dat lui Parthenie ieromonah, zugravul, să-i fie de cetanie. Leat 7214” ‹=
1706›.
Am lăsat la urmă povestea imprimării Molitvenicului românesc de la Râmnic nu pentru
că ar fi fost imprimat cel mai din urmă – nici un element nu ne precizează succesiunea anuală
a tipăririi cărților de la Râmnic –, ci pentru că importanța lui, raritatea și, mai ales, singularitatea
editorială sub care se prezintă ne obligă să stăruim cu atenție asupra tuturor particularităților
acestei opere traduse și subvenționate bănește de însuși Antim. Iată titlul: Euhologhion, adecă
Molitvenic, acum întâi într-acesta chip tipărit și așezat după rânduiala celui grecesc întru al
18‹-lea› an a înălțatei domnii a prealuminatului oblăduitoriu a toată Țara Românească Ioann
Constandin B‹asarab› B‹râncoveanu› voevod, fiind mitropolit țărâi chir Teodosie, prin
osteneala și toată cheltuiala iubitoriului de Dumnezeu chir Anthim Ivireanul, episcopul
Râmnicului, de Mihai Istvanovici ipodiaconul, tipograful, în Râmnic, la anul de la Hristos
170631.
Din capul locului trebuie să precizăm că sub acest titlu se află în realitate două opere
distincte, în două volume separate: mai întâi un Liturghier și apoi un Molitvenic propriu-zis.
Amândouă au aceeași foaie de titlu, aceleași justificări pentru utilizarea limbii poporului în
biserică, aceeași interesantă prefață a lui Mihai Ștefanovici, cu elemente biografice privitoare
la Antim, în sfârșit, același Pinax, mai complet, bineînțeles, cel al Molitvenicului. Că Antim a
înțeles să reunească sub același titlu două cărți diferite și că nu avem de-a face cu un colaj
tipografic – ca să folosim o expresie oarecum improprie, dat fiind izul vetust al lucrurilor de
care ne ocupăm – o probează însuși Pinaxul, tabla de materii a Molitvenicului propriu-zis.
Acesta cuprinde mai întâi desfășurarea Liturghierului (Învățătură cum să cade a sluji diaconul
cu preotul, Molitva vecerniei, Rânduiala utrenii, Rânduiala dumnezeieștii liturghii a lui Zlatoust
etc.) și apoi, separat printr-un delicat frontispiciu floral, cuprinsul Molitvenicului, rămas până

31
Cf. É. Picot, op. cit., p. 549, unde abia este citat. Bibl. rom. veche, I, p. 541-543 și vol. IV, p. 220; Dimitrie
Bejan, Edițiile românești ale Molitvenicului, București, 1973, p. 4; N. Șerbănescu, op. cit., p. 731-732. Precizări
la Daniela Poenaru, Contribuții la bibliografia românească veche, Târgoviște, 1973, p. 173-184, unde este redat
în întregime Pinax-ul Liturghierului și al Molitvenicului, precum și prefața lui Mihai Ștefanovici, aceasta cu unele
greșeli de tipar.

83
astăzi aproape neschimbat. Antim a tradus și imprimat cu multă prudență aceste cărți, în special
Molitvenicul, care se îndepărta uneori de cel slavonesc, cum precizează și justifică în nota de la
p. 453: „Însă să știi și aceasta că de vei cerceta preamăruntul rânduialele și tălmăcirea acestui
Molitvenic și de-l vei potrivi cu niscare izvoade slovenești, veri de unde ar fi tipărite, și nu să
va potrivi, să nu te pripești îndată a defăima, căce noi am urmat Molitvenicului grecesc, carele
l-au tipărit Nicolae Gliki la anul de la Hristos 169132. Și după cât ne-au fost putința, și întru
înțeles și întru rânduiale am așăzat; pre alocurea am și adaos în tălmăcire pentru scurtarea limbii
rumânești, așișderea și la învățături și la rânduiale pentru prostimea preoților și pentru mai
lesnele lor. Iară céle ce nu s-au pus nici decum, s-au lăsat unele pentru că sunt arhierești, iară
altele pentru că nu le slujesc pre acéste locuri”. Un loc aparte îl ocupa „slujba la priceștania
bolnavului”, exclusă, de asemenea, din cuprinsul Molitvenicului, pentru rațiuni pe care Antim
le precizează la p. 451.
Episcopul de Râmnic n-a cerut, se pare, încuviințare nimănui pentru tipărirea acestor
două cărți în românește. Acesta se face în al 18-lea an de domnie a lui C. Brâncoveanu, fiind
mitropolit Teodosie, dar nu cu binecuvântarea acestuia, ce avea să închidă, de altfel, ochii un
an și câteva luni mai târziu. Ierarhii greci, care avertizaseră pe domn și pe mitropolit asupra
necuviinței de a difuza cărțile liturgice „în limbi proaste” nu puteau fi de acord cu traducerea și
tipărirea în românește a Molitvenicului, din capul locului. Să fi fost un act de îndrăzneală din
partea lui Antim, având, poate, și acordul tacit al voievodului?! În orice caz, pentru a
preîntâmpina criticile grecilor și pentru a avertiza, în același timp, preoții asupra unor rânduieli
pe care aceștia erau deprinși să le săvârșească în limbă străină, arată într-un preambul, așezat în
amândouă volumele imediat după foaia de titlu, ce ne amintește de Evangheliarul românesc și
de epilogul Psaltirii din 1570 a marelui său înaintaș, Coresi, dreptul popoarelor de a asculta
cuvântul Domnului în limba lor. Este un adevărat manifest îndreptat împotriva ideii limbilor
sacre, care a ținut neamul nostru în ignoranță spirituală sute de ani și primul atac al lui Antim
îndreptat contra străinilor ce doreau grecizarea formelor noastre liturgice. Iată acest preambul:
„‹Epistola› 1 ‹a Sfântului apostol Pavel către› Corinthéni, glav‹a› 14, stih 6. Iară acum, fraților,
de voi veni către voi cu limbi grăind, ce voiu folosi voao, de nu voiu grăi voao au întru
descoperire, au întru înțelégere, au întru prorocie, au întru învățătură?

32
Într-adevăr, în 1691 apare la Veneția de sub teascurile tipografului Nicolae Glykei din Ianina un Molitvenic
grecesc, diortosit de ierodiaconul Ioan Abramios. Acesta, devenit predicator la curtea domnească de la București,
va juca un rol de frunte în viața lui Antim, din anul pătimirii sale. Cf. E. Legrand, Bibliographie hellénique... du
XVII-e siècle, Paris, 1895, vol. III, p. 1.

84
 Stih 19. În besérecă voesc cinci cuvinte a grăi cu înțeles, ca și pre alții să-i învăț, decât
zécii mii de cuvinte în limbă streină.
Mărturie cum că nu iaste oprit a sluji liturghie fieștece pravoslavnic în limba sa.
Întrebăciune canonicească a sfântului patriarh chir Marco al Alexandriei și răspuns spre
acéstea al sfântului patriarh al Antiohiei, chir Theodor Valsamon. Întrebăciunea a 5‹-a›: Iaste
cu putință a sluji sfânta liturghie siriianii și arménii și alte limbi pravoslavnice pre limba lor, au
să să nevoiască să slujască (tot) pre limba elinească?
Răspuns: Marele apostol Pavel, scriind cătră Romani la cap. 3, stih 29, zice: Au numai
al jidovilor iaste Dumnezeu și nu și al limbilor?! Ba și al limbilor. Deci carii sânt pravoslavnici
în toate, de nu vor ști limba elinească, să slujească în limba lor, având tâlmăcite sfintele
rugăciuni asémene celor elinești”.
Nu putem aprecia care a fost răpândirea acestor cărți și cum au fost ele primite de cler,
atunci, în anii 1706-1707. Faptul că edițiile românești ale Molitvenicului lui Antim se vor
succede fără întrerupere și după moartea lui dovedește că el a aruncat sămânța într-un pământ
roditor, că ruperea de tradițiile slavonești a fost bine primită. De altfel însuși faptul că
exemplarele care au străbătut până la noi se găsesc într-un foarte avansat grad de uzură, datorită
folosirii îndelungate, arată acceptarea Molitvenicului și a Liturghierului, fără rezerve.
Nu ne vom ocupa de tehnica tipografică și de ilustrarea volumelor, de altfel destul de
modestă. Câteva frontispicii și gravuri, folosite și la alte cărți este tot ce se poate spune despre
Liturghier și Molitvenic. Vom stărui însă, și nu fără motiv, asupra amplei dedicații pe care ne-
a lăsat-o Mihai Ștefanovici, dedicație adresată lui Antim, în care ni se dau unele elemente
biografice și trăsături specifice despre Antim, care ajută la creionarea portretului său moral și
intelectual.
Mihai Ștefanovici îl numește în preambul „al mieu stăpân și de bine făcătoriu părinte”,
iar spre sfârșit mărturisește că a învățat tehnica tiparului de la Antim și nu în alte părți, cum
pretindeau pe vremuri unii cercetători: „pentru că și sădirea roadei a aceluiași meșteșug, di-
nceput până la sfârșit, îmi iaste de la iubirea ta de Dumnezeu”.
Mihai Ștefanovici îl compară pe Antim cu Iosif, fiul lui Iacov, vândut de frații săi în
Egipt; ca și acesta Antim a fost robit și vândut: „Precum oarecând, din purtarea grijii
Dumnezeiești, prea frumosul Iosif, prin vinderea fraților lui, ismailiténilor, înstreinat au fost de
părinți și de țara lui în pământul Eghipetului..., așa... și pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un
mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind prețuit, și din țara ta scos, și în
partea locurilor noastre adus și nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă...”.

85
 Asemenea lui Iosif, hărăzit să guverneze Egiptul și să salveze de la pieire familia tatălui
său Iacov, Antim a fost hărăzit să hrănească sufletește, prin tiparnițele sale, poporul român. „...
Și precum acela, atunci, acolo s-au arătat eghipténilor pricină mântuirii lor din cea firească a
trupului flămânzire, strângându-le lor rodul celor șapte ani bogați, spre chivernisirea și traiul
celor șapte ani flămânzi, asémene și iubirea ta de Dumnezeu, în vremile de acum, aici, în țara
noastră te-ai ivit și te-ai arătat pricină lesnirii mântuirii noastre. Nu stângând noao, ca Iosif,
roade de semințe putrezitoare și trecătoare, pentru hrana trupească, ce roade de semințe
nestricăcioase și pururea înflorite spre créșterea și hrana cea sufletească...”.
Antim a fost găsit și adus în țară de blândul C. Brâncoveanu, care i-a măsurat calitățile
și l-a găsit vrednic să-i încredințeze activitățile spirituale după care tânjea poporul „... Aici, în
țara noastră, nu ca acel eghiptenesc farao, ci cel blând, asémene lui David, prea luminatul – zic
– și înălțatul nostru stăpân și domn Ioann Constandin B‹asarab› B‹râncoveanu› voevod,
aflându-te și văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu și cercetându-ți ascuțita minte, te-au aflat
vrédnic și iscusit, nu întru dezlegări de visuri (cum farao, atunci, pre Iosif), ci întru vederoasă
și apucătoare de mână lucruri, carele văzându-le și cu mintea pricepându-le minunatul acesta
domn au zis (și poate zice) «Au doară vom afla om ca acesta», i proci. Că a ce feliu de meșteșug
și lucrare iscusită nu te-ai arătat desăvârșit?! De voiu zice: în toate, nu voiu minți... Iară să las
céle nu de toți văzute și pricepute..., ci numai... ale tale ostenéle și iscusite cărți și roade
sufletești ce ne-ai strâns... câte cu ale mării sale chieltuială, câte cu a iubirei tale de
Dumnezeu...”.
Asemenea lui Iosif, care a umplut grânarele Egiptului, Antim a înzestrat bisericile țării
și ale întregii ortodoxii cu hrana sufletească a cărților: „... Și precum acel înțelept Iosif au umplut
eghipteneștile jitnițe de hrana vieții trupești, așa și iubirea ta de Dumnezeu ai umplut sfintele și
dumnezeeștile besérici ale țării noastre, de nu și pre aiurea, când și pre cei pravoslavnici arapi,
cu a acestuiași luminat domn chieltuială i-ai făcut părtași bucuriei acestui slăvit meșterșug al
tipografiei, tipărindu-le și în limba lor cărți...”.
Nu vom stărui asupra rostului prefeței (ce ocupă șase pagini dense), în care sunt date
explicații cu privire la imprimarea și utilitatea Molitvenicului, în forma sub care se prezintă. În
final, Mihai Ștefanovici închină cartea episcopului său, rugându-l să o primească cu blândețe și
să caute spre ea cu îngăduință, după cum a primit și Hristos cei doi bani ai văduvei.
Interesant și edificator acest document de mărturii ale ucenicului celui mai înzestrat al
lui Antim. Cu aceasta încheiem paragraful activității tipografice de la Râmnic33.

33
Nu înainte de a preciza că Liturghierul are 190 pagini, că este complet, deși ultima pagină are un custode (un
cuvânt de început al filei următoare) care ar putea lăsa impresia că îi lipsesc file de la sfârșit. În realitate, custodele

86
 Ne mai rămâne să spunem câteva cuvinte cu privire la implicațiile episcopului în
redresarea câtorva mănăstiri din eparhia sa. Episcopie cu cele mai numeroase așezăminte
monahale din Țara Românească, este de bănuit că Antim a fost ocupat de urmărirea reparării și
zugrăvirii unora și cu siguranță de resfințirea lor, ca arhiereu al locului. Într-un studiu publicat
cu un sfert de veac în urmă34 se admitea că una din predicile sale, la sfântul Nicolae, ar fi fost
pronunțată ca episcop al Râmnicului și că cuprinde în ea elogii și mulțumiri, aduse domnului
pentru posibile reparații făcute la Episcopie, al cărei hram este sfântul Nicolae. În această idee
trebuie, deci, să admitem că reparațiile s-au efectuat în vremea episcopatului său la sugestia și
sub supravegherea sa.
Mai grăitoare ne apare contribuția sa în procesul de refacere a Coziei, ctitoria lui Mircea
cel Bătrân, așa cum este aceasta desprinsă din inscripția de deasupra ușii de intrare: „În slava
sfintei și de viață făcătoarei Troițe s-au început din temelie această sfântă bisérică de creștinul
domn al Țării Rumânești Io Mircea voevod, la leat 6809 ‹sic = 1301›. Și lipsindu-se de podoaba
ei cea dintâi, pentru mulțimea anilor, au luat iară această înfrumoșețare, precum să véde, de cei
ce s-au îndurat, în zilele prealuminatului domn Io Constandin B‹râncoveanu› voevod, fiind
mitropolit Țării Rumânești chir Theodosie și ostenitoriu chir Anthim, episcopul de Râmnic.
Leat 7215 ‹=1707›, în egumeniia preacuviosului chir Mihail”35. Antim va fi supravegheat și va
fi îndrumat procesul de zugrăvire și a slujit slujba mică a târnosirii. Era nu numai un mare
cunoscător al regulilor erminiei, ci și un desăvârșit artist, cum o va proba câțiva ani mai târziu,
oferindu-i domnului acele uluitoare 505 portrete ale Chipurilor Vechiului și Noului Testament.
Dar să nu anticipăm.
Tot în vremea păstoriei lui Antim la Râmnic a fost refăcută din temelie mănăstirea de
maici Surpatele, cu hramul Sfânta Treime, ctitoria boierilor Buzești, prin grija doamnei Maria.
Inscripția care consemnează terminarea lucrărilor poartă data 1 august 7214 ‹= 1706›36.

indică începerea Molitvenicului: „Rânduiala în zioa dintâi când naște muierea pruncul”. Acesta, Molitvenicul, se
încheie cu pagina 453. Impresia noastră este că Antim a vrut să aibă amândouă cărțile într-un volum, sub un singur
titlu. Dar din cauza numărului prea mare de pagini, tipărind mai întâi Liturghierul și văzându-l volum gros (hârtia
este consistentă), după imprimarea lui i-a cerut lui Mihai Ștefanovici să reînceapă numerotarea paginilor
Molitvenicului de la 1, formând un al doilea volum, cu aceeași foaie de titlu, dedicație și pinax. Probabil că va fi
socotit și folosirea mai deasă a Molitvenicului și mai la îndemână de utilizat singur.
34
Cf. Pr. Em. Nedelescu, Contribuția lui Antim Ivireanul la restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri din
eparhia Râmnicului – Noului Severin, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 820-824.
35
Cf. N. Iorga, Inscripții în bisericile României. Fascicola 1, București, 1905, p. 175. Este de fapt vol. XV din
Studii și documente cu privire la istoria românilor. N. Iorga explică în note de unde provine eroarea de datare a
fondării Coziei: 1301. O inscripție de pe perete, în grecește, precizează anul zugrăvirii, 1707: „Adu-ți aminte,
Doamne, de zugravii Andrei, Constantin, Gheorghe. 1707” (anul este scris cu cifre arabe).
36
N. Iorga, op. cit., p. 182-183.

87
Cunoscute fiind raporturile episcopului cu voievodul și familia sa, nu este hazardat să afirmăm
că Antim, cu ochiul său de cunoscător a observat și aici mersul lucrărilor și a sfințit lăcașul.
Schitul Fedeleșoiu, metoh al Coziei, ridicat de Varlaam de la Glavacioc la 1700, se pare
că a fost zugrăvit și sfințit în vremea păstoriei lui Antim la Râmnic. Altfel nu s-ar explica
prezența chipului său de arhiereu pe peretele ierarhilor37.
Tot Antim a resfințit, probabil, schitul Hotărani, cu hramul Sfinților Voievozi, ridicat la
1588 de Mitrea vornicul și reparat de căpitanul Matei Fălcoianu în anii 1707-170838.
Mănăstirea Strehaia, ctitoria boierilor Craiovești, reînnoită de Constantin Brâncoveanu,
păstra chipul episcopului Antim, care va fi sfințit din nou biserica39. În sfârșit, mănăstirea
Govora, refăcută între anii 1700-1711, în vremea stăreției și cu cheltuiala egumenului Paisie
(ce ne-a transmis cel mai vechi și, probabil, autentic portret al lui Antim), s-a bucurat și ea de
atenția episcopului, chiar dacă zugrăvirea s-a făcut în vremea succesorului său, Damaschin40.
Am putea pune punct aici șederii lui Antim la Râmnic, care, avem impresia, n-a fost
permanentă, cel puțin nu în decursul anului 1707 și începutul celui următor. În acest an, 1707,
se petrec unele evenimente care nu vor fi lipsite de urmări, unele peste ani îndelungați, pentru
Antim. Am văzut mai înainte41 că la 9 februarie, Dosithei, închizând ochii, pe scaunul
patriarhiei din Ierusalim a fost ales nepotul său, Hrisant Notara. În același an, la 15 martie 1707,
patriarhul Gavriil al III-lea al Constantinopolului îl numește ca mitropolit de Nisa pe
ieromonahul Mitrofan, un călugăr grec de la mănăstirea Dionisiu de la Athos, ce va hălădui și
el, ca atâția alții, pe lângă curtea domnească42. În toamnă se pune pentru prima dată problema
trimiterii unui tipograf în Iviria43, iar la 22 octombrie 1707, într-o scrisoare către Hrisant, Antim
îl încunoștințează despre tipărirea unor antimise la București, folosind gravuri în lemn și nu în
metal, care nu erau gata și care aveau să coste foarte mult. Nu uită, în final, să-i transmită
închinăciuni din partea lui Mitrofan, ce se afla, probabil și el în capitală44.

37
Pr. Em. Nedelescu, op. cit., p. 823.
38
Cf. N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 792.
39
Cf. ‹Atanasie Mironescu›, Istoria eparhiei Râmnicului..., p. 93; Pr. Em. Nedelescu, op. cit., p. 823.
40
Inscripția de deasupra ușii arată că s-a terminat de refăcut din temelie și zugrăvit în anul 7219 ‹= 1711› iulie 23.
N. Iorga, Inscripții, I, p. 178. Ar putea fi aceasta data frescei ce-l reprezintă pe Antim, ca mitropolit, pe peretele
sudic din pronaos, pe peretele opus fiind înfățișat episcopul Damaschin.
41
Vezi nota 28.
42
Bibl. Acad. Rom., Documente istorice, pach. MCCXXVII-2.
43
Este vorba de o scrisoare a lui Nicolae Mavrocordat, viitorul domn, datată 1 octombrie, către epitropul Sfântului
Mormânt (nu știm dacă nu era cumva însuși tatăl său, Alexandru Exaporitul) și în care îi vorbește și de intervenții
făcute pe lângă Înalta Poartă în ideea apărării intereselor și rezolvării unor chestiuni ale Patriarhiei de Ierusalim.
Bibl. Acad. Rom., Doc. ist., pach. DLXXI-117.
44
Este interesant de observat că, deși Hrisant fusese ales succesor al unchiului său încă din iarnă și că din aceeași
lună se păstrează mai multe scrisori de felicitare din partea membrilor familiei domnului și a unora dintre
Cantacuzini, Antim nu-l felicită decât toamna. Nu este exclus, totuși, ca aceasta să fi fost o revenire, cum, de

88
 Două treimi din viața lui Antim petrecută la noi s-au scurs în muncă fără preget, dar și
realizările au fost pe măsură. Cum însuși a spus-o în apărările lui Brâncoveanu, era odihnit cu
atâta și-i ajungeau din destul necazurile ce petrecea. Dar Antim nu-și urmase până la capăt
destinul și de la acesta, așezat deasupra zeilor, nimeni nu s-a putut vreodată sustrage. Și cursul
vieții sale a continuat, urcând ultima și cea mai înaltă treaptă pe care un călugăr o putea urca la
noi, aceea a scaunului mitropolitan; cea mai înaltă și cea mai dureroasă treaptă.

asemenea, întâlnim și la personalitățile amintite (Maria Doamna, unii dintre copiii lui Brâncoveanu, Ștefan
Cantacuzino, viitorul domn și alții). Bibl. Acad. Rom., Doc. ist., pach. DCLXXXVI-49.

89
 MITROPOLIT AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI
La 27 ianuarie 1708, mitropolitul Teodosie, care păstorea, cu o întrerupere de 7 ani, încă
din 1668, își dă obștescul sfârșit1. Prin testamentul lăsat, el recomanda ca succesor al său pe
episcopul de Râmnic2. După slujba înmormântării, la care au participat și patriarhii de Alexandria
și Ierusalim, Gherasim Pallada și Hrisant Notara, ce se aflau atunci la București, domnul împreună
cu arhiereii respectivi și cu alții, ce s-au prilejuit la astrucare, s-au retras în casele vlădicești. Și
iată cum ne relatează Cronica lui Radu Greceanu – unicul izvor narativ de seamă – desfășurarea
alegerii: „După ce, deci, măriia sa vodă în casă au întrat, cu cei mai de sus pomeniți, au început a
vorovi pentru alégere dă vlădică, ca să să pue, pentru ca să să păstorească turma lui Hristos cea
prevoslavnecă. Fiind dar cu diiata răposatului părinte mitropolit, chir Theodosie, ales ca să rămâie
în urma lui păstoriu sfinția sa părintele Râmniceanul, chir Anthim, care acea diiată înnaintea tuturor
scoțându-se de s-au citit, așa cu un cuvânt toți au zis cătră măria sa vodă, atât părinții patriarșii, cât
și alți arhierei și boiari, ca precum bătrânul păstoriu, răposatul părinte au hotărât și au ales pă acel
pomenit episcop râmnicean, el să fie arhiereu și vlădică, iar nu altul. Și așa, văzând măriia sa că
toți așa află și găsesc să fie, l-au chemat acolo, în casa cea vlădicească și i-au dat cârja”3.
După aceasta, fără pierdere de vreme, domnul l-a trimis la Constantinopol pe Gligorașcu
ciohodarul cu scrisori către Patriarhia ecumenică, anunțându-l pe patriarhul Chiprian de moartea
lui Theodosie și de hotărârea soborului de-a respecta testamentul acestuia, alegând pe Antim ca
succesor. Se roagă domnului să-i fie trimis acordul Patriarhiei (ecdosis-ul) și mutarea (methatesis-
ul) de la Episcopia Râmnicului la Mitropolie.

1
Data morții este precizată astfel de Cronica lui Radu Greceanu: „Când au fost cursul anilor dă la Hristos 1708 ș-au
dat obșteasca datorie și preasfințitul părinte, mitropolitul țării, chir Theodosie, carele mult bolind, atât de slăbiciunea
bătrânéțelor, cât și alta osibită a trupului boală și viind ceasul cel hotărât al zilelor, au adormit în Domnul la luna lui
ghenarie 27, iar arhiereu țării 40 ani”. Cf. Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab
Brâncoveanu voevod (1688-1714). Studiu introductiv și ediție critică întocmit de Aurora Ilieș, București, 1970, p. 167.
Despre păstoria mitropolitului Teodosie, vezi: N. Șerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, în „Studii
teologice”, IV (1952), p. 330-351.
2
Aceeași cronică subliniază existența unei diate în acest sens, la p. 168.
3
Ibidem, p. 168. Ideea înscăunării lui Antim din porunca lui C. Brâncoveanu, îmbrățișată de N. Iorga în Istoria
literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, p. 423, ca și de Sextil Pușcariu în a sa Istorie a literaturii române,
epoca veche, Sibiu, 1930, p. 150, este anulată de textul Cronicii. Atanasie Mironescu este de aceeași părere în Sfânta
Episcopie a eparhiei Râmnicului, p. 95. Observând lipsa din Condica sântă a unui act de alegere și investitură,
Atanasie Mironescu, îngăduindu-și unele afirmații răutăcioase, pretinde că alegerea unui străin (Antim) pe scaunul
mitropolitan a fost posibilă numai pentru că alegătorii săi au fost toți arhierei străini. Amintind de episcopul Damaschin
al Buzăului, pe care îl socoate unul dintre dușmanii lui Antim, îl consideră „mult superior în erudiție” acestuia și mai
indicat să ocupe scaunul devenit vacant prin moartea lui Teodosie.

90
 Printr-o scrisoare adresată lui Hrisant și datată 10 februarie 1708, la numai două săptămâni
de la alegerea lui Antim, este atestată redactarea și trimiterea la București a actelor de confirmare
și transferare, cerute de către domnitor4.
Actul de îngăduire după strămutarea de la Râmnic ni s-a păstrat și este cât se poate de clar5.
Cronica lui Radu Greceanu mai precizează că mitropolitul de Adrianopol, Climent, ce se afla,
probabil la București, a fost însărcinat „ca să-i facă metathesis” și că aceasta s-a realizat la 21
februarie. Înscăunarea propriu-zisă a avut loc a doua zi, în cea dintâi duminică a postului, zisă a
Ortodoxiei. Patriarhul Alexandriei a slujit liturghia, după care „au trimis măriia sa pă dumnealui

4
Iată conținutul: „Chiprian, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei Nouă și patriarh
ecumenic.
Prea fericite, prea sfințite și prea înțelepte patriarh al sfintei cetăți Ierusalimului și a toată Palestina, doamne, doamne
Hrisant, întru Duhul Sfânt iubite și prea dorite frate și coliturghisitor al smereniei noastre, heretisim frățește pe fericirea
ta prea iubită și o sărutăm, rugându-ne de atotputernicul Dumnezeu să te ție mai presus de toată uneltirea și să ne dea
buna întâlnire. Prietneasca și frățeasca-ți scrisoare am primit-o, ne-am bucurat de buna-ți sănătate; cele scrise le-am
înțeles. Ne-am scârbit pentru moartea răposatului Mitropolit al Ungrovlahiei, chir Teodosie, și Dumnezeu să-l așeze
împreună cu sfinții ierarhi, iar fericirii tale să-ți dea ani mulți și fericiți. Prea luminatul și prea evlaviosul domn ni-a
scris mai pe larg despre această afacere, despre moartea acelui fericit și despre alegerea noului mitropolit al
Ungrovlahiei. Deci și noi aici, după rânduiala și datina Bisericii celei Mari a lui Hristos, care e în sama noastră, am
făcut cele de nevoie, am dat îngăduire confraților noștri, sfinților arhierei, și au făcut rosturile canonice înlăuntrul
bisericii patriarhicești, iar după aceia am scris și gramatele strămutării sale și le-am trimes prea luminatului domn; și
să fie deci ca atare în știința ta pe scurt, căci te rugăm să poftești aici, precum ni spui în cinstita-ți scrisoare. Și să dea
Dumnezeu să te apucăm cu sănătate și să ne bucurăm împreună, cu sufletul și cu trupul.
1708, februarie în 10.
Al Constantinopolei întru Hristos
‹Chiprian›
Cf. N. Iorga, Documente grecești privitoare la Istoria românilor, în Hurmuzaki, XIV, partea I, p. 629-630, nota 1;
B.A.R. Documente, DCLXXXVI-40.
5
El nu este datat. Îl transmitem sub formă de regest, mai jos:
„Deci adormind întru Domnul dăunăzi preasfințitul Mitropolit al Ungrovlahiei, chir ‹Teodosie› și mutându-se la
veșnicele lăcașuri, și această preasfântă Mitropolie fiind lăsată fără îngrijire arhierească... săvârșindu-se deci în prea
venerata biserică patriarhicească a noastră, a Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, voturile canonice, cu a noastră
patriarhicească îndemnare și învoire de către sinodul confraților arhierei din jurul nostru, s-a ales și s-a deosebit din
alții ca mai potrivit preaiubitorul de Dumnezeu episcop de Râmnic chir Antim, ca să primească prezidarea arhierească
și păstorească a acestei Mitropolii, ca unul ce e un bărbat de cinste și evlavios, și împodobit cu virtuțile ce se potrivesc
cu vrednicia arhierească. Pentru care s-a declarat, și cu alegerea obștească a prealuminatului, preaînălțatului,
iubitorului de evlavie, mărețului și vrednicului de admirație domn și stăpân, domnul domn Io Constantin Basarab
voevod a toată Ungrovlahia, cel după suflet fiu iubit, și stând lângă luminăția sa și preafericiții și preasfințiții patriarhi:
al Alexandriei, chir Gherasim, și al Ierusalimului, chir Hrisant, cei întru Duhul Sfânt iubiți frați ai noștri și
coliturghisitori, și a clerului cucernic al locului aceluia, preoți și boieri, și a celeilalte turme creștine întregi a de
Dumnezeu păzitei țării aceleia, acest ales chir Antim însuș, după obiceiul locului, cum s-a socotit, la stăpânirea
păstorească a Mitropoliei aceleia. Drept aceia, smerenia noastră, cu părere de obște a sinodului sfânt de arhierei
preacinstiți din jurul său, a celor întru Duhul Sfânt iubiți frați ai noștri și coliturghisitori, dă voie, prin cea de față
scrisoare de îngăduire, celor acum aflători acolo, în prealuminata Domnie a Ungrovlahiei, preasfințiți arhierei și de
Dumnezeu mult iubitori episcopi, celor întru Duhul Sfânt iubiți frați și coliturghisitori, să săvârșească strămutarea de
la episcopia Râmnicului a celui de Dumnezeu preaiubitor ales mitropolit chir Antim la scaunul preasfintei Mitropolii
a Ungrovlahiei, după rânduiala bisericească. Pentru care, spre dovadă s-a dat și cea de față a noastră îngăduire
patriarhicească în Sinod...”. Cf. N. Iorga, Documente grecești..., în Hurmuzaki, XIV, partea 1, p. 401-403; Biblioteca
Academiei Române, Documente, DCXC-3.

91
Ștefan Cantacuzino, marele postelnec cu carâta cea frumoasă domnească și cu alaiu frumos la
sfânta Mitropolie dă l-au proscalisit ‹= poftit› să vie la curte; pe carele aducându-l pă scara cea
mare, pen divan, s-au împreunat cu măriia sa vodă, săruntându-i măriia sa mâna și făcându-i
frumoasă orație dă păstoriia ce i s-au dat, i proci...”.
Acum și aici a fost pronunțată celebra sa cuvântare așezată în fruntea Didahiilor pe care o
intitulează: „Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, pagină antologică de elocință, poezie
și patos, nedepășită până în zilele noastre. Cuvântul său era răspunsul la felicitările și urările
domnului. Este interesant de observat că predica a fost rostită în românește, deși la această
solemnitate erau prezenți cei doi patriarhi amintiți și, cu siguranță, alți arhierei greci. Era nu numai
un gest de deferență față de domn și de considerație față de boierii de țară prezenți, ci și o
demonstrație de stăpânire a limbii române, pe care o socotea capabilă să exprime simțăminte tot
atât de înalte ca și limba greacă.
Cuvântarea este o apologie făcută păstorului bisericesc, urmaș al apostolilor chemați de
Hristos. Dezvoltând un verset din Evanghelia de la Matei 6 „Veniți după mine și ‹vă› voiu face pe
voi pescari de oameni”, Antim amintește că vrând Dumnezeu să arate în lume și să propovăduiască
venirea Cuvântului – ce avea să ridice blestemul păcatului strămoșesc aruncat asupra celui dintâi
om – nu s-a folosit pentru aceasta nici de împărați, nici de filosofi și nici de îngerii ce slujesc
tronului dumnezeiesc. Trimișii lui au fost oameni de jos, în speță păstori, ca Moise și David sau fii
de condiție modestă, cum a fost Samuil și, în genere, profeții. De aceeași condiție modestă au fost
și apostolii aleși de Mântuitorul Hristos ca să propovăduiască Evanghelia. Trimișii lui au fost
chemați dintre pescari. Aceștia și-au lăsat mrejele, la chemarea Lui, și l-au urmat, căci erau într-
un gând cu Stăpânul Hristos. Fără oști, fără vătămare, numai cu cuvântul și cu semnul crucii au
supus păgânătatea, au biruit iadul, au izgonit minciuna și au întins numele lui Hristos și credința
pe toată suprafața pământului. De aceea – continuă Antim – nu este de mirare că Dumnezeu l-a
rânduit pe el, om mic și smerit, să păstorească turma Țării Românești. Deși mai mic și mai
netrebnic decât toți, cum a fost și David în casa tatălui său, „Dumnezeu n-au căutat la micșorarea
și netrebniciia mea nu s-au uitat la sărăciia și streinătatea mea... ci au căutat la bogăția și noianul
bunătății sale... și m-au înălțat, nevrédnic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei și
m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor...”. Antim cunoaște necazurile turmei sale,

6
Matei, cap. IV, verset 19. În unele ediții ale Didahiilor (Erbiceanu, Iorga, Haneș) este înlocuit cuvântul pescari cu
vânători. Dar manuscrisele, fără excepție, transmit cuvântul pescari. Textul predicii la înscăunare în: Opere, p. 3-8.

92
înconjurată de vrăjmași, împresurată de nevoi și scârbe, ce vin de la păgânii ce sunt de fapt stăpânii
țării. Dar el, ca păstor, le va fi de mângâiere în necazuri și este gata să pătimească pentru turma sa
la toate câte le va aduce vremea și va priveghea zi și noapte la mântuirea sufletelor lor. Le cere și
el să urmeze sfaturilor sale și să-l asculte în tot ceea ce înseamnă credință și fugă de păcat. Se roagă
lui Dumnezeu să-l ajute în această mare răspundere ce i s-a încredințat.
Adresându-se lui Brâncoveanu, pe care îl numește „de mult binefăcător”, se roagă lui
Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-l păzească până la adânci bătrânețe în scaunul Țării Românești,
sănătos și în bună pace. Să ajungă să-i vadă pe toți vrăjmașii, văzuți și nevăzuți, la picioarele sale.
Un cuvânt de îmbărbătare în credință adresează apoi tuturor ascultătorilor, urându-le pace
sufletească și povață spre tot lucrul bun, ca să se poată bucura fiecare dincolo de această lume, de
lauda adusă de Hristos slugii credincioase.
Trebuie să fi produs o profundă impresie acest poem în proză al primei sale cuvântări, ca
mitropolit, asupra domnului și boierilor. Nimeni nu mai ascultase o cuvântare mai patetică, mai
bine închegată retoric, mai directă, într-o limbă românească mai aleasă.
După această solemnitate, spune cronica lui Radu Greceanu, Brâncoveanu i-a poftit pe cei
prezenți în casă, unde i-a tratat cu votcă. Boierii l-au felicitat pe noul mitropolit și i-au sărutat
mâna. Apoi marele postelnic l-a condus pe Antim, cu același protocol, la Mitropolie.
Viața și activitatea lui Antim ca mitropolit a fost nu numai foarte variată, ci și extrem de
complicată. Un neastâmpăr, o frământare permanente l-au stăpânit în cei opt ani cât a stat pe
scaunul de mitropolit al Țării Românești. Lasă impresia că se găsea, încă de la început, într-o
permanentă gardă, într-o permanentă apărare față de cei din jur, arhierei sau boieri de țară. Faptul
că nu era pământean făcea să fie privit de cei din apropiere cu rezervă, dacă nu cu ostilitate și
pizmă, în pofida excepționalelor calități de care nu se îndoia nimeni. Domnul îl apreciase și
subscrisese la alegerea lui, dar nu și arhiereii țării. Aceștia s-au supus hotărârii de nevoie, dar vor
fi comentat încă de la început. Antim vorbește în apărarea sa din 1712 de intriganți, pe care îi
cunoaște bine. Un străin în scaunul mitropolitan și pe deasupra și critic, până la agresivitate, era
greu de suportat.
Răspunsurile și activitățile lui Antim ca mitropolit sunt multiple și se cer pomenite, pe cât
posibil, în ordinea lor cronologică și a importanței lor în viața culturală și politică a Țării
Românești. S-au scurs 18 ani de când îl cunoaștem viețuind la noi, ani de muncă grea, de multe
acumulări spirituale, care l-au impus. Dar ultimii opt ani de viață vor fi înzecit mai rodnici, mai

93
plini de neprăvăzut, mai dramatici. Ei vor dezvălui un temperament vulcanic, un spirit total
potrivnic oricărui compromis, un arhiereu deplin răspunzător de felul cum își călăuzește turma,
care n-a abdicat nici o clipă de la promisiunile pe care le-a făcut în primul ceas al păstoririi. Anii
aceștia vor fi anii marilor confruntări, dar și anii dezvăluirii geniului oratoric, a desăvârșitului spirit
gospodăresc, vor fi anii marii singurătăți, pe care o va simți atât de dureros în toamna lui 1716. Ne
va fi greu să urmăm un anume plan, pentru că interferența problemelor rămâne de neocolit. Vom
încerca, pe cât posibil, să nu omitem nimic din ceea ce este necesar pentru zugrăvirea fidelă a
chipului său interior.
Pentru motive de siguranță personală, Constantin Brâncoveanu avea obiceiul să-și
stabilească reședința, de cum se desprimăvăra și până toamna, la Târgoviște. Această împărțire a
timpului nu era riguroasă. Nu o dată îl întâlnim pe domn în București în lunile de vară. Dar, de
obicei, pe la sfârșitul lui octombrie, domnia se muta la București și acolo rămânea în timpul iernii.
Antim, ca prim demnitar al țării l-a urmat pe domn, Mitropolia având astfel două sedii: la București
și la Târgoviște. Cât de mult interes a acordat Antim orașului Târgoviște, vechea capitală a țării,
rezultă din transferul utilajului tipografic de la Râmnic și reluarea activității de imprimare de la
Târgoviște după o întrerupere de aproape 60 de ani. Dar nu putem preciza care anume didahii au
fost rostite la București și care la Târgoviște. De altfel deducem din contextul acestora că domnul
(sau domnii, căci putem bănui că printre predici există unele care au fost pronunțate în vremea lui
Ștefan Cantacuzino) n-a fost de față decât la nouă, din 28, în afara cuvântului rostit la înscăunare.
Explicația trebuie căutată în faptul că domnii obișnuiau să asculte liturghia în paraclisul palatului
și că aveau predicatori ai curții. Îi cunoaștem pe doi dintre ei care predicau la curtea lui
Brâncoveanu: Gheorghe Maiota și Ioan Abramios, ultimul, probabil, predicator și sub Ștefan
Cantacuzino, căci a stat lângă Antim, devotat acestuia, până la depunerea mitropolitului din
septembrie 1716. Amândoi au predicat, bănuim, numai în grecește.
Chiar dacă Antim a trăit în bună armonie cu Cantacuzinii și a predicat și în vremea lui
Ștefan Cantacuzino, nu este obligatoriu ca alocuțiunile respective să facă parte din corpusul de
didahii ce ne-a fost transmis. Este posibil ca unele dintre predicile lui Antim să nu fi fost păstrate,
să nu fi fost selectate în volumul pe care îl bănuim pregătit de el pentru tipărire.
Interesantă ne apare, în sprijinul celor de mai sus, aluzia pe care o face Antim în ultima
predică la Duminica Floriilor „la învățătura ce am făcut în a dooa duminecă a postului (subl.

94
n.)...”7. Or, nu ni s-a păstrat nici o didahie rostită de Antim la Duminica slăbănogului. Socotim, pe
bună dreptate, opera sa omiletică legată de domnia lui Constantin Brâncoveanu. În cei câțiva ani
senini (1708-1711) și-a concentrat Antim cea mai mare parte a activității sale de predicator. Era
atașat lui Brâncoveanu și obligat domnului. Când este de față i se adresează, în final, elogiindu-l
sau rugându-se Providenței pentru el și casa lui.
În cele două predici la Sfinții Constantin și Elena8, în care este evidentă grija pentru
întocmirea lor, cu elogii bine alese în cinstea sfântului, patronul domnului, îi amintește acestuia
din urmă că Dumnezeu nu i-a pus pe stăpânitori „să șază pre scaun frumos... împodobiți cu
veșminte scumpe, cu cununa în cap și cu schiptrul cel de aur în mână...” numai ca să fie văzuți și
admirați de oameni, ci precum ca să țină nemișcată cumpăna dreptății. O spune de altfel și Hesiod:
împărații și domnii sunt rânduiți să facă dreptate și să ridice strâmbătățile9. Iar mai jos, referindu-
se la puterea domnilor „de a preface și întoarce voința norodului”, Antim îi amintește lui
Brâncoveanu că exemplul personal de viață și activitate, pildă pentru poporul pe care îl stăpânește,
poate singur transforma norodul și a-l abate de pe calea relelor10. În finalul primei predici,
adresându-se domnului, îi spune că se roagă lui Dumnezeu „ca să te păzească pre măriia ta,
încununat cu slavă și cu cinste, întreg și sănătos, în mulți ani, cu multă fericire...”11.
În cea de-a doua predică la Sf. Constantin și Elena, dedicată smereniei marelui împărat,
care nu se așeza la sfintele soboare înainte de a se fi așezat mai întâi arhiereii și ceilalți părinți ai
bisericii, după splendide pagini de retorică încheie, adresându-se sfântului: „... Te roagă Fiiului și
Cuvântului lui Dumnezeu, să păzească întreg și cu fericire chipul cel viu al bunătăților tale (subl.
n.), pre adevăratul moștenitor creștinătății tale, pre iubitoriul de Hristos și creștinul nostru domn.
Supune supt picioarele credinciosului lui suflet, slabi și făr' de putere pre vrăjmașii măriei tale,
precum ai supus pre protivnicii credinții, pentru ca să lumineze în mulți ani, întru stăpânirea sa,
creștinătatea, pentru ca domnind el să împărățească dreptatea, pentru ca să ție cu slobozenie

7
Cf. Opere, p. 203.
8
Pronunțate după toate aparențele în anii 1708-1709. Între cele două predici este așezată una, la Duminica Floriilor,
singura care precizează data când a fost ținută: 1710. Cf. Opere, p. 93. Databilă, 1708, este și predica la Duminica
lăsatului de brânză (Duminica izgonirii lui Adam din rai). În finalul acesteia, criticând aspru nesinceritatea boierilor
ce merg în seara zilei la domn și-i cer iertăciune pentru necazurile făcute, spune: „... și măcar că nu mi s-au întâmplat
până acum să văz cu ochii”. Or, este de presupus că acestea s-au putut întâmpla numai în primul an de păstorie, când
Antim nu era în curent cu obiceiurile de la curte. Cf. Opere, p. 40.
9
Ibidem, p. 86-87.
10
Ibidem, p. 88.
11
Ibidem, p. 89.

95
bunătatea, să nu aibă obraz strâmbătatea... Pentru căci acesta însuși, având numele tău, să face
asămânătoriu desăvârșit bunătăților tale...”12.
Îl găsim pe domn prezent la amândouă predicile rostite de mitropolit la Crăciun, predici de
mari dimensiuni dacă ne gândim că era vreme de iarnă și bisericile noastre, de obicei, neîncălzite.
În prima dintre ele, Antim face risipă de cunoștințele sale teologice pentru a explica de ce
Dumnezeu a trimis pe Mântuitorul, om trăitor pe pământ, și n-a trimis un înger ca să scape
omenirea de sub apăsarea păcatului primar13. Se roagă în finalul ei ca Dumnezeu „să dăruiască
prealuminatului ‹domn› sănătate, viață norocită și bună întemeiare întru cinstit și luminat scaunul
mării sale...”14.
Cea de-a doua didahie – un poem închinat măririi lui Hristos și Fecioarei Maria, de un rar
patetism – se încheie cu o jumătate de pagină de rugăciuni pentru prosperitatea și victoria lui
Constantin Brâncoveanu asupra vrăjmașilor și de urări „de sănătate și lină pace”, ca să poată
„oblădui cu blândețe turma și norodul ce i s-au încredințat, împreună cu toată luminata și de
Dumnezeu blagoslovita casa măriei sale, cu luminata doamnă, cu luminatele odrasle, coconi și
cocoane ale măriei sale și cu toată cinstita și blagorodnica boerime... cu toată țara... cu tot cinul
bisericesc...”15.
În prima predică la Adormirea Maicii Domnului – prima în ordinea didahiilor din
manuscrise –, un adevărat nou imn Acatist, prin suita de laude pe care i le aduce Antim, asupra
căreia vom stărui în alte pagini, după ce, spre final, cere ajutor „pentrucă ne-au împresurat scârbele,
nevoile, răotățile și necazurile”16, se roagă „să dea putere... și prealuminatului nostru domn, pre
care pronia sa l-au ales și l-au pus preste acest norod, ca să poată chivernisi cu înțelepciune întreagă
turma ce i s-au încredințat... cu fericită sănătate și să o apere de lupii cei văzuți și nevăzuți...”17.
Același stil îl folosește, amintind de domn, în finalul predicii din ziua Sfinților apostoli
Petru și Pavel: „... Să păzească în ani mulți, întru luminatul lui scaun pre cucernicul rugătoriu...
pre creștinul nostru domn, ca întru creștineasca întemeiare a înălțimii sale să fim și noi, cu toții...
mai presus de toată ispita celora ce stau împotriva creștinătății...”18.

12
Ibidem, p. 119.
13
Ibidem, p. 119-125.
14
Ibidem, p. 126.
15
Ibidem, p. 201-202.
16
Ibidem, p. 21.
17
Ibidem, p. 22.
18
Ibidem, p. 63-64.

96
 În cea de-a doua predică la Sfântul Nicolae, în care parafrazează superb în jurul ideii
bunului păstor, Antim mulțumește domnului pentru cheltuielile făcute la o biserică cu hramul Sf.
Nicolae, probabil din Târgoviște, împodobită prin grija voievodului și resfințită. Se rugase în final,
pentru sănătate și biruință asupra vrăjmașilor19. Va fi participat domnul însuși la această sfințire?
De vreme ce rugăciunile pentru sănătatea domnului nu apar ca un laitmotiv, în toate predicile, este
de presupus că acesta era de față.
În ultima didahie la Schimbarea la față a Domnului20, pe care am putea-o numi predica
ascultării, a ascultării de poruncile lui Dumnezeu, este redat un final obișnuit, cu îndemnuri la
pocăință, dar cu mențiunea ca, dacă domnul s-ar afla de față, să se înlocuiască finalul cu un cuvânt
de elogii, așezat câteva pagini mai înainte, în care domnul este socotit cucernic, credincios și
temător de Dumnezeu: „Mâna lui ‹Dumnezeu› cea prea puternică va fi pururea, spre paza domniei
tale; va tăia de la fața ta pre vrășmașii tăi, va înfrânge pre cei ce te urăsc și va păzi în veci seminția
ta și scaunul tău...”21.
În predica imediat următoare, la Sf. Dimitrie (prima din cele două), plină de aluzii la situația
grea a Țării Românești, Antim se roagă în final, în treacăt, marelui mucenic „să-l păzească pre
înălțatul domnul nostru”22 de toate necazurile.
Predicile au fost socotite întotdeauna, și pe bună dreptate, ca un document de primă
importanță în cunoașterea stărilor de lucruri din Țara Românească și mai ales a societății și
moravurilor acesteia. Antim, implicat în viața socială și politică a țării și păstor harnic care
înțelegea să îndrepte anumite rele vechi și bine cultivate, a făcut permanent aluzii la necazurile
poporului și a combătut cu o vehemență rar întâlnită scăderile enoriașilor săi. Nimeni nu va fi
cruțat în cuvântările sale pentru păcatele observate, nici măcar domnul.
Arătam în paginile de început de unde proveneau greutățile ce apăsau asupra țării.
Stăpânirea turcească cu cortegiul ei de opresiuni, abuzuri, umilințe străbate ca un fir roșu multe
din didahiile lui Antim, începând cu aceea pronunțată la înscăunare. Este mai mult decât o
observare și descriere a faptelor în cuvintele sale: este o ură abia stăpânită împotriva acelora care
l-au robit în tinerețe, i-au strivit țara și au supus patria sa adoptivă la toate exploatările. Aceasta l-

19
Ibidem, p. 139.
20
Ibidem, p. 149-155.
21
Ibidem, p. 154-155.
22
Ibidem, p. 163.

97
a împins, de altfel, și la actul nesăbuit din vara anului 1711, când alături de Cantacuzini a încercat
o politică rusofilă potrivnică lui Constantin Brâncoveanu.
Un moment greu în raporturile domnului și a țării, cu turcii, va fi smuls cuvintele de
rugăciune, dar și accentele de ură și revoltă, la cea dintâi din predicile la Adormirea Maicii
Domnului: „... Fecioară prealăudată, nădejdea celor păcătoși și liniștea celor bătuți de valurile
păcatelor, caută asupra norodului tău, vezi moștenirea ta, nu ne lăsa pe noi, păcătoșii, ci ne păziaște
și ne mântuiaște de vicleșugurile diavolului, că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răotățile și
necazurile. Dă-ne mână de ajutor, Fecioară, că perim. Nu te îndepărta de noi, că pre tine te avem
ajutătoare și la tine nădăjduim...”23.
Aluziile la exploatarea apăsătoare nu lipsesc nici din didahiile – să le numesc de frondă –
pentru stăruința în păcate a păstoriților săi. Într-una dintre ele, de o splendidă vehemență, cea de
la Duminica Vameșului și a Fariseului, după ce trece în revistă toate păcatele acestora, și-i
amenință cu pedepse grave, inclusiv unele civice, intuind scuzele lor: „... Încăș poate să zică
fieștecine din voi, în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem
aceste ce zici”, Antim replică: „Ci eu încă zic că iaste așa și crez. Numai ‹că› la greul acela sânt și
eu părtaș și într-acel jug ce trageți voi, trag și eu; dară n-am putere să zic nici să gândesc așa, căci
că precum cere împăratul dăjdi de la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune...”24.
În a doua predică la Schimbarea la față, după ce Antim explică cu argumente de rafinat
teolog sensul mistic al sărbătorii, trece, conform obiceiului, la critica păcatelor ascultătorilor:
neglijarea poruncilor lui Dumnezeu și ale bisericii, lipsa de iubire între oameni, intriga și celelalte.
Și aici Antim, ironizând fariseismul unora, amintește de necazurile și greutățile veșnic prezente în
societatea românească: „... Hristos zice că cine se va rușina de mine și de cuvintele mele într-
această rudă preacurvare și păcătoasă, și Fiiul omenesc să va rușina de el când va veni întru slava
Tatălui Său, cu îngerii cei sfinți. Iară noi nici de dânsul ‹nu› ne rușinăm, nici cuvintele lui ‹nu› le
ținem în seamă ca o nimica, nici cele ce ne învață spre folosul și mântuirea sufletelor noastre ‹nu›
le păzim, ci aflăm pricini și zicem că nu putem să le facem acestia ce ne învață Hristos că nu ne dă
îndemână, căci avem case grele și vremea nu ne slujaște, că sântem supuși supt jugul păgânului
(subl. n.) și avem nevoi multe și supărări de toate părțile...”25.

23
Ibidem, p. 21.
24
Ibidem, p. 28.
25
Ibidem, p. 81.

98
 Necazurile, nenorocirile, scârbele ce vin de la cei din afară sunt din plin subliniate de Antim
în cea dintâi predică la ziua de Sf. Dimitrie. Iată fragmentele de adevărată antologie lirică din care
nu lipsesc nici accentele de dureroasă resemnare în fața jafurilor și ticăloșiilor otomane: „Lumea
aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici liniște.
Corăbiile între valuri sânt împărățiile, crăiile, domniile și orașele, mulțimea norodului, politiile,
supușii, bogații și săracii, cei mari și cei mici, sânt cei ce călătoresc și se află în nevoe. Vânturile
cele mari ce umflă marea sânt nevoile cele ce ne supără totdeuna. Valurile ce luptă corabia sânt
nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerele ce orbesc ochii,
tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sânt întâmplările cele de multe féliuri, neașteptatele
pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile,
robiile, dările cele grele și nesuferite carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, precum ca să
cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea...”26. Și mai jos, în aceeași predică: „... Toți
pătimesc, toți sânt în scârbe, toți suspină supt jugul cel greu al nevoii...”. Și, în sfârșit: „... Noi
sântem, cu toții, carii pătimim atâtea scârbe nesuferite și stăm în cumpănă să perim de nevoi, de
nenorociri și cu toate acestia nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu...”.
În același ton de disperare și apel la rugăciune se încheie didahia: „... Pentru aceasta vă
pohtesc, feții miei, așa să vă rugați, pururea și toți deodată. Și mai vârtos întru aceste vremi ce s-
au înmulțit nevoile și pre toți, împreună, de toate părțile ne-au încungiurat nenorocirile, necazurile
și scârbele...”27.
Un loc central în omiletica lui Antim îl ocupă critica scăderilor societății din vremea sa și
fresca acestei societăți, sedimentată după avere și locul pe care îl ocupă pe scara ierarhică. Ceea
ce dă sens predicilor sale și le deosebește de cazaniile universale și atemporale este legarea lor de
viața cotidiană, actuală. Contactul direct cu auditorii, atât de evident la Antim, patosul depus de el
în absolut toate predicile a avut o influență covârșitoare în societatea românească din epoca
brâncovenească.
Predica lui Antim atât de directă, de spontană, a fost întotdeauna pregătită din vreme. Nimic
în elocința sa nu este lăsat la voia întâmplării. Marile confruntări pastorale cu enoriașii apar, de
obicei, la început de post sau la Duminica Floriilor, atunci când îi obligă pe ascultători să coboare
în adâncimile cugetului, să vadă întunecimea păcatelor și să se hotărască la o împăcare cu

26
Ibidem, p. 158.
27
Ibidem, p. 163.

99
Dumnezeu. Postul mare le deschide perspectiva umilinței pe îndelete, a examenului de conștiință
cu toată credința în iertare. Vehemența de la Duminica Floriilor este îndreptată împotriva acelora
ce au neglijat cinci săptămâni împăcarea, dar cărora le-au mai rămas, totuși, trei zile de pocăință.
O predică tipică de combatere a păcatelor este aceea rostită la Duminica Vameșului și a
Fariseului28. Nu știm unde a fost rostită această didahie. În preambulul ei, Antim mărturisește că
datoria sa de păstor „m-au îndemnat astăzi de am venit aici” (subl. n.). Este vorba de o biserică
alta decât Mitropolia, poate ctitoria lui Brâncoveanu, Sf. Gheorghe Nou, suficient de încăpătoare
pentru a primi negustorii și meșteșugarii la care, mai ales, se va referi Antim. O ușoară iritare la
mitropolit este vădită de la început: „Aveți datorie cu toții, de la mic până la mare, să mă ascultați
la cele ce vă învăț de bine și de folos, că acea ascultare nu o faceți mie, ci lui Hristos...”29. De altfel
însuși apostolul Pavel poruncește într-una din Epistole creștinilor să asculte de învățătorii lor și să
le urmeze îndemnurile.
Predica este axată pe cele trei fundamentări (bunătăți) ale bisericii: credința, nădejdea și
dragostea, pe care iubiții săi ascultători nu vor să le respecte, deși se numesc creștini. Ironia
izbucnește din rostul său de fiecare dată când demonstrează ignorarea cu rea credință a celor trei
precepte: nu suntem credincioși (Antim nu se exclude dintre păcătoși) „că de-am avea credință am
iubi pe Dumnezeu... Iar noi, în loc de a-l iubi și a-i păzi cuvintele îl înjurăm și-i ținem cuvintele în
râs și în batjocură...”. Păgânii, deși n-au lege, respectă niște principii de morală, iar noi, creștinii,
având lege, ne ridicăm împotriva ei, prin păcatele noastre: „... Ce neam înjură ca noi, de lege, de
cruce, de cuminecătură, de morți, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de
prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici?... Cine din păgâni
face aceasta sau cine-și măscărește legia ca noi?... Dacă auzim pre cineva că înjură de cele ce am
zis, în loc de a-l certa și a-l înfrunta ca pre un om fărʼ de socoteală, noao ne pare bine și râdem. Pe
lângă acestia... pre părinții noștri îi ocărâm și-i batem. Pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre
boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ținem într-o nimica... bisericile le ținem ca niște grajduri și
când mergem la dânsele, în loc... de a ne ruga lui Dumnezeu... noi vorbim și râdem și facem cu
ochiul, unul altuia, mai rău decât pe la cârciume... Sântem porniți cu toții spre răutăți ca o roată
când dă de vale și nu se poate opri... și ca niște dobitoace necurate...”30.

28
Ibidem, p. 22-29.
29
Ibidem, p. 22.
30
Ibidem, p. 26.

100
 Lipsa de credință stă la baza tuturor acestor păcate „... căci umblăm ca niște cai sterpi ‹=
sălbatici›, fărʼ de rușine... Cu aceste fapte ne lăudăm că sântem creștini! O, vai de capetele
noastre!...”.
Antim se înflăcărează, devine violent în critică, o recunoaște: „... Spuneți-mi, rogu-vă, că
eu poate că-mi voiu fi eșit din fire (subl. n.) care voe a lui Hristos facem sau care poruncă ținem...?
Și încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră, pentru căci ne numim creștini!
Ba încă bine că nu ne prăpădește ca pe sodomiteni că... cunoaștem că din răutățile noastre ne vin
atâtea feluri de boale și atâtea feluri de morți și alte nevoi și scârbe și nici decum nu... ne părăsim
de răutățile noastre...”. Și după un moment de blândețe, în care promite mila lui Dumnezeu, dacă
se vor pocăi, se îndreaptă apostrofând violent pe negustorii și meșteșugarii ce nu respectă
duminicile și sărbătorile: „... Și vă poruncesc tuturor, câți sânteți cu meșteșug și neguțătorii, veri
de ce breaslă, ca de acum înainte duminecile și sărbătorile cele mari... să vă închideți prăvăliile și
nici să vindeți, nici să cumpărați, nu numai de la creștini, ce nici de la turci... nici să lucrați și
precum zic, să faceți, că nefăcând, să știți bine că vă voiu pedepsi besericește, cu pravila și pre
dreptate... Și încăși pre carii să vor arăta semeți și tari de cap și nu să vor supune dreptății și
poruncii besericești îi vom pedepsi și cu domniia...”31.
Dreptul de a se amesteca în viața lor – căci le pricepe întrebarea ce le stăruie pe buze – :
„ce treabă are vlădica cu noi, nu-și caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre” i-l conferă
obligația lui de păstor, acel simț al datoriei ce nu l-a părăsit niciodată și care, cum vom avea prilejul
să urmărim, îl mărturisește în multe din alocuțiunile sale: „... De n-ați știut până acum și de n-au
fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sânt în Țara
Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță, afară din păgâni și din ceia ce nu
sânt de o lege ca noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește... și de gâtul
mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când vă
voiu fi păstoriu...”32.
Ce comentarii mai pot fi făcute pe marginea acestei profesiuni de credință, atât de complet
și violent rostită în fața turmei răzvrătite, prin abaterea de la principiile pe care trebuie să le urmeze
bunul creștin?!

31
Ibidem, p. 28.
32
Ibidem.

101
 Cu câteva săptămâni mai înainte, mai exact în ziua de 2 februarie, la sărbătoarea
Întâmpinării Domnului, Antim împarte cuvântul său în două. Pe de o parte, lauda și cinstirea
Fecioarei Maria, care închină Pruncul născut, Domnului, adevărat imn, în care face uz de întreaga
capacitate retorică și poetică, pe de altă parte, critica, îmbrăcată într-o tăioasă ironie, a moravurilor
rele și a încălcării poruncilor din Decalog: „... A patra poruncă zice să cinstim pre părinții noștri,
iară noi îi ocărâm și-i și batem... A șaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luom de față, cu sila...
A nooa poruncă zice să nu pohtim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să știe și el de
acest lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el. A zecea poruncă zice să nu pohtim verice
lucru strein, iară noi luom tot, să nu aibă cu ce se hrăni...”33.
Ultimele două porunci sunt călcate de cei avuți, capabili de abuzuri inumane, pe care Antim
le arată cu degetul ca pe niște plăgi ale decăderii, ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. Lui îi
îndreaptă, în final, Antim ruga sa, cerând luminare minții și îndurare pentru turma sa.
Biciuirea păcatelor din prima didahie la Duminica lăsatului de brânză este mai blândă,
antitezele mai domoale, deși esența păcatelor este la fel de gravă ca și în alte predici premergătoare
postului. Predica este o superbă pledoarie pentru abținerea de la mâncare, de la poftele nesăbuite
ale mâncării din timpul postului mare. Adam, care împins de pofte a călcat porunca lui Dumnezeu,
a plătit cu izgonirea din rai și cu moartea, neascultarea sa. Omul, intrând în zilele postului, începe
războiul adevărat cu puterile întunericului, care îl împing, ca odinioară pe Adam, la neascultare.
Care sunt armele cu care, zice Antim, se poate apăra omul, de ispitele diavolului în timpul
celor șase săptămâni, până la Înviere? Postul, rugăciunea, milostenia, dragostea și ispovedania. Pe
toate le explică mitropolitul și folosul fiecăreia îl arată cu cuvinte duhovnicești și cu glas drăgăstos.
Numai neglijarea milosteniei o îmbracă în ironie și aspră critică. Milostenia trebuie făcută cu
umilință, din agonisita curată și cinstită, cu inimă deschisă, ca și Zahei „... iar nu ca unii dintre noi
ce fac jafuri și fac câte sânt mai rele pre pământ, apoi se duce cu gând ca acela ce dă vreunui popă
să-i facă sărindariu ca să i să iarte păcatul și el tot cu totul stă în tina răutății...” 34. Milostenie,
dragoste între oameni, abținere de la rele, pe acestea le cere Dumnezeu de la noi. „... Că ce folos
iaste trupul să fii deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galben și
ofilit de post, iar de pizme și de urâciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de
veninul mâniei; ce folos iaste a nu mânca carne și cu hulele a rumpe carnea fraților noștri...”.

33
Ibidem, p. 33.
34
Ibidem, p. 39.

102
 Aceleași noțiuni le va comenta – cu un alt ton, cu multă ironie –, dar niciodată cu răutate,
ci ca un adevărat păstor, cum adesea a subliniat-o, și în a doua predică la Duminica lăsatului sec
de brânză. Spovedania, postul trebuie făcute, ținute cu multă grijă, după cum ne cere Mântuitorul
și după cum ne învață preoții, care sunt înzestrați cu puterea de a lega și a dezlega.
Zilele postului trebuie așteptate cu bucurie, căci prin el îl îndepărtăm pe diavolul din
sufletele noastre. Drept aceea, continuă Antim „... nu te face trist ca copiii ce-i duc la școală nu
răpși ‹= nu te revolta› împotriva zilelor celor curate; nu cerca sfârșitul săptămânii, ca sfârșitul ernii
venirea verii... nu număra zilele postului, precum așteaptă argatul cel rău plata simbriei; nu te
întrista căci nu fumegă cuhniia ta sau bucătariul căci n-au stătut lângă foc...”. Și pentru a încheia
critica adusă celor robiți pântecului, Antim schițează portretul moral al mâncăciosului: „Mă
rușinez a spune de posomorârea celor mâncioși, în ce chip să tânguesc în zilele cele de post: cască
adese, să culcă puțin și iară să scoală, dorm în silă și silesc să treacă zilele și să nu le priceapă. Să
îngreuiază asupra soarelui căci zăbovește a înopta, numesc zilele postului mai mari decât celialalte.
Să fac cum că au durere la stomah și amețeli de cap și stricăciune obiceaiului lor, carele nu sânt
semne ale postului, ci ale nesațului.
Cu nepohtă să duc la masă, răpșesc asupra verzelor, înjură legumile zicând că în zadar s-
au adus în lume... Iubitorii de mâncări beau apa fărʼ de răsuflare, ca când ar fi luat de la doftor
vreo băutură fărʼ de dulceață de vindecare. Și cei mai mulți meșterșuguesc băutura, mângâindu-și
pohta lor unii cu bragă, alți cu bere, alții cu șerbet, alții cu livej ‹= sirop›, alții cu mied...”35.
Îl completează adresându-se direct ascultătorilor și cerându-le să nu amestece postul cu
lăcomia, să nu inventeze boli care să justifice nepostirea, căci postul este „făcător de sănătate”.
Oamenii să se obișnuiască cu postul și vor constata cât le va fi de ușor.
Evident, nu se pune numai problema postului de bucate, ci mai ales de păcate rele: de hule,
de înjurături, de zavistii, de mânii, de urgii, de clevete și mai ales de pârăle „ce aveți obiceaiu de
vă pârâți unul pe altul, ca să vă sărăciți...”. Reia cuvântul în jurul acestui cumplit păcat, al pârii, de
care a avut și el destulă parte în viață, mai mare – zice Antim – decât uciderea. Nici un preot să nu
îndrăznească a dezlega pe cineva care nu s-a lepădat cu totul de acest păcat; un asemenea om stă
împotriva lui Dumnezeu și este robit diavolului.

35
Ibidem, p. 102. Mihail Gabriel Popescu a identificat asemănarea acestui fragment cu cel din omilia la începutul
postului lui Asterie al Amasiei, episcop din sec. IV. Cf. Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în Studii Teologice
XXI (1969), nr. 1-2 (și extras), p. 56-57 și nota 131.

103
 Din nou realizează Antim nemulțumirea ascultătorilor pentru înfierarea nenumăratelor
păcate: „acum acesta s-au aflat mai de treabă și mai învățat decât alții, să ne pue pre noi la cale.
De la părinți așa ne-am pomenit și ne-am ținut și fărʼ de aceste învățături și tot acest feliu de
obiceaiu am avut și nimenea n-au zis că sânt rele, nici au silit să ne strice obiceaele”.
Într-adevăr, greu trebuie să fi suportat lumea asemenea rechizitorii, cum n-au ascultat
ieșind niciodată din gura bătrânului Teodosie, în urma căruia n-a rămas nimica, decât pomenirea
unei foarte îndelungate păstoriri șterse. Și conchide Antim, cu amărăciune: „... iaste așa, precum
ziceți voi; că viarmele ce zace la rădăcina hreanului, de-i va zice cineva să iasă de acolea să meargă
la alte rădăcini mai bune și mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au
născut și întru aceia s-au pomenit. Așa și voi, pomenindu-vă într-aceste fapte și lucruri și nefiind
cineva să vă învețe, cu adevărat vă par amare acum vorbele mele, nefiind obicinuiți cu dânsele...”36.
Neegalată apologie făcută celei de-a doua porunci fundamentale a credinței într-unul
Dumnezeu: să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine, în prima Învățătură la Sf. Nicolae37. Și
aprigă combatere a acelora ce s-au îmbrăcat în haina acestui păcat de moarte: „... Dară tu, căci
urăști pre fratele tău atâta cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci-i porți pizmă și-l zavistuiești pre la
unii și pre la alții, ca să-i faci pagubă și să-l supui, să-l sărăcești, tu, adevărat, nu ești creștin, nici
om pe pământ, ce ești singur Satana, carele au pârât pre Dumnezeu la Adam...”38.
Pizmă, observă Antim și în predica la Bogoiavlenie ‹= Bobotează›, trufie, jocuri și petreceri
la cârciume, unde omul păgubește și cu trupul și cu sufletul. În locul acestor deșertăciuni și
obiceiuri scornite de vrăjmașul nostru și stăpânul adâncurilor, mai bună ar fi adunarea bisericii. Și
din învățătura bisericii să ducă ascultătorii și celor rămași acasă, aidoma ariciului: „... că după ce
merge la vie întâi să satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele jos și să tăvălește
pre dânsele de să înfig în ghimpii lui și duce și puilor...”39.
Păcatul neascultării, al neglijării poruncilor lui Dumnezeu, al revoltei împotriva
neîmplinirilor trupești, păcatul judecății nedrepte față de semenii noștri, cu care Antim împâzește
a doua predică la Schimbarea la față, sunt simțite cu siguranță mai greu în adâncurile inimii,
îmbrăcate în ironia atât de caracteristică firii sale intransigente: „... Hristos zice: Precum pohtiți
voi să vă facă voao oamenii, faceți și voi lor. Noi pohtim să ne cinstească toți, să ne dea toți

36
Ibidem, p. 104.
37
Ibidem, p. 53-55.
38
Ibidem, p. 55.
39
Ibidem, p. 73.

104
plocoane și daruri, să ne laude, să ne fericească, să ne grăiască de bine, să facă toți după pohta
noastră, să nu ne stea nimeni împotrivă, nici să ne zică nimica, de am face verice rău; iară noi
pohtim să osândim pre toți, să nu dăm nimănui nimica, să nu facem nimănui nici un bine, nici să
se folosească nimenea de noi. Pre toți îi hulim, pre toți îi grăim de rău, pre toți îi pârâm, pre toți îi
luăm în râs și în batjocură, tuturora le zicem că sânt nebuni și fără nici o socoteală, numai pre noi
înșine, voiu cuteza a zice, ne facem mai înțelepți și decât Dumnezeu și nu ne aducem aminte că
înțelepciunea lumii aceștiia iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu...”40.
Dar cea mai aspră critică pe care a adus-o Antim în opera sa păstoriților săi de stirpe aleasă,
boierilor, este aceea din prima omilie la Duminica Floriilor, având ca subiect principal spovedania.
Pornind de la constatarea că taina mărturisirii este egală „în cinste și în lucrare” cu taina botezului
și explicând cu multă convingere și pasiune importanța lor pentru salvarea sufletelor noastre,
Antim își îndreaptă, în final, atenția asupra felului în care ascultătorii săi s-au achitat de datoria de
a se curăți de păcate sau, mai bine zis, de neglijența și indolența pe care au manifestat-o în tot
decursul marelui post. „... Petrecut-au creștinește, după rânduiala și porunca bisericii, cu posturi,
cu rugăciuni și cu alte faceri de bine? Mi se pare să nu fie făcut nici unul aceasta; iar pentru ca să
nu mint, poate că vor fi făcut vreunii din cei proști (subl. n.). Iar noi, cei ce ne ținem mai mari, mai
vrednici, mai înțelepți și mai cunoscători am mutat vremea din săptămână în săptămână, petrecând
cu mâncări de toate feliurile, cu băuturi îndestulate și cu toate pohtele trupului nostru, iar de suflet
n-am purtat grijă nicidecum, ca și când am fi nesimțitori...”41.
Abia în săptămâna mare și-au adus aminte cei avuți că vin Paștele și, măcar de văzul lumii,
ar trebui să se spovedească. Ce fel de spovedanie fac, o spune Antim în două pagini antologice,
care vor fi mâniat, cu siguranță, dar vor fi și umilit îndărătnicia stăruitorilor în păcate: „... Alții iară
au câte doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș. La cel de la țară, ca la un om prost, spune păcatele
cele ce socotește el că sânt mai mari, iar la cel de la oraș spune păcatele cele ce socotește el că sunt
mai mici, neguțătorind și meșterșugind taina ispovedaniei... Apoi iară ne întoarcem, să mă ertați,
ca câinele la borăturile sale și ca scroafa la tăvăliturile de împuțiciune... Și la acea mincinoasă
ispovedanie, ce facem? Cercăm să aflăm duhovnic om prost, pentru ca să se teamă de noi și să-i

40
Ibidem, p. 80.
41
Ibidem, p. 94.

105
fie rușine de fețele noastre și ce vom zice noi, așa să fie, socotind în gândurile noastre că precum
îl înșălăm pre dânsul, îl vom înșăla și pre Dumnezeu...”42.
Urmează o suită de reproșuri aduse acestor „învechiți în rele” într-o superbă cadență
retorică, demnă de oricare din marii predicatori ecleziastici ai veacului al XVII, de la Bossuet la
Ilie Miniat: „... Și când mergem să ne ispovedim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea și
munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sângele și sudoarea feței lui cu lăcomiile și cu nesațiul
ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească miercurea și vinerea pește și în post raci
și untdelemn și am băut vin. Nu spunem că ținem balaurul cel cu 7 capete, zavistiia, încuibat în
inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ce zicem că
n-am făcut nimănui nici un rău. Nu spunem stâmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile
veghiiate ‹= lingușirile, favorurile›, fățăriile, mozaviriile ‹= calomniile›, vânzările și pârăle ce
facem unul altuia ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemnă, că
avem nevoi multe... Nu spunem că credem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât adevărul
celui ce să năpăstuiește, carele de s-ar și jura nu-l credem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu
atâta cruzime de inimă, cât de am putea l-am stinge și de pre fața pământului, ce zicem că fiind în
valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iară din jafuri, iar din
nedreaptă agoniseală. Nu spunem că pre carele îl vedem că jăfuiește și pradă și căznește pre săraci
îl lăudăm și-i zicem că iaste om înțelept, îi ajunge mintea la toate și iaste vrednic..., iar pre carele
îl vedem că nu să amestecă într-acelia îl facem blestemat, mojic și nevrednic...”43.
Nu este cu putință ca asemenea predici să nu fi avut ecou în inima ascultătorilor, oricât de
înrăiți îi va fi văzut Antim. Ei au fost conștienți, fără îndoială, de calitățile excepționale pe care le
manifesta Antim. Așa se și explică consternarea ce a cuprins țara la moartea lui, de care ne vorbesc
mărturiile vremii, precum și perpetuarea amintirii sale peste timp.
O ultimă mărturie a criticilor aspre pe care le-a folosit pentru redresarea morală a turmei
sale, pe care o mai aducem – dar, evident, nu este ultima –, este aceea din a treia cuvântare la
Duminica Floriilor (sunt cinci de toate), pe care am putea-o numi cuvântare asupra morții
sufletești. Asemenea pietrei de pe mormântul lui Lazăr, pe care a poruncit Hristos să o ridice, ca
să-l învieze, trebuie să ridice piatra păcatelor și iubitorul de desfătări și zavistnicul și pizmătarul și
trufașul și clevetnicul. „Lăsați jafurile, lăsați strâmbătățile, vrăjmășiile, curviile și scandalurile”

42
Ibidem, p. 94-95.
43
Ibidem, p. 96.

106
încheie Antim, îndemnându-i cu vocea caldă, pe care o adoptă de obicei în final, să se folosească
de zilele Săptămânii mari pentru a-și mântui sufletul44.
Opera omiletică a lui Antim din care am desprins câteva subiecte ce interesează în mod
deosebit și asupra căreia vom mai reveni se compune din 28 predici pronunțate în timpul domniilor
lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino. Date fiind raporturile sale cu Nicolae
Mavrocordat, om plecat turcilor, deosebit de încordate, este de presupus că în timpul celor câteva
luni cât a trăit sub domnia acestuia, Antim n-a pronunțat nici o didahie, cu excepția, poate, a uneia
din cuvântările la înmormântare, intitulată Cuvânt de învățătură asupra omului mort45, ținută la
moartea doamnei Pulcheria, soția domnului, decedată în primăvara lui 1716, a cărei progribanie a
avut loc la Mitropolie.
Grupate pe sărbători, observăm că cele mai multe dintre ele, în număr de cinci, au fost
rostite la Duminica Floriilor, trei la Schimbarea la față, câte două la: Sfinții Constantin și Elena,
Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae, la Nașterea Domnului și la
Duminica lăsatului sec de brânză, câte o didahie la: Tăierea împrejur, Botezul Domnului,
Întâmpinarea Domnului, Sfinții Petru și Pavel, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Soborul
Sfinților Arhangheli, Duminica Vameșului și a Fariseului și una asupra pocăinții. În afara acestora,
manuscrisele ce au transmis opera omiletică a lui Antim mai adaugă șapte cuvântări ocazionale:
cea la urcarea în scaun, pe care am amintit-o mai pe larg, trei cuvântări funebre, un cuvânt la
parastas și două învățături la spovedanie. Toate manuscrisele complete, indiferent de data când au
fost copiate, mai cuprind și cele două scrisori de justificare trimise lui Brâncoveanu în 1712.
Întrebarea care se pune, din capul locului, este aceea, cum ni s-au transmis didahiile, dat
fiind faptul că ele apar ca alocuțiuni spontane și nu ca omilii forjate pe îndelete. Au fost ele reținute
de tahigrafi, de acei primitivi stenografi pe care îi întâlnim în Occident pentru înregistrarea rapidă
a conversațiilor sau discursurilor?! Să fi constituit vreunul dintre ei un manuscris al didahiilor,
difuzat apoi, după moartea lui Antim, sub formă de copii? Este greu de susținut46. Credem, totuși,
că Antim și-a pregătit predicile pe îndelete, că le-a reținut și le-a pronunțat după toate regulile
retoricii, pe care o stăpânea în mod desăvârșit. Suntem convinși că a existat un manuscris autograf
– și asupra acestei chestiuni vom mai reveni – care a stat la baza celorlalte. Ne-o probează prezența

44
Ibidem, p. 147-149.
45
Ibidem, p. 188-192.
46
Cf. Dan Simonescu, Antim Ivireanul scriitorul, în Analele Academiei Române, C (1966), p. 666.

107
celor două apărări adresate lui Brâncoveanu, documente de taină, ce nu puteau să fie la îndemâna
unor scribi și care în volumul original vor fi constituit conceptele transcrise și înmânate domnului.
Nu știm cum va fi numit Antim predicile sale. Din câte copii cunoaștem numai una are titlu
și aceea numește predicile didahii, termen grecesc ce s-a impus47.
O problemă ce se ridică este aceea a surselor de inspirație folosite de Antim Ivireanul la
alcătuirea operei sale oratorice. După episcopul Melhisedec al Romanului, cel care a schițat pentru
întâia dată biografia lui Antim48, acesta ar fi fost puternic influențat de marele predicator grec de
la Veneția, Ilie Miniat. Mai târziu, Nicolae Iorga, fără să cerceteze adevărul spuselor sale, a pretins
că Antim a avut ca model pe cunoscutul patriarh de Ierusalim, Hrisant Notara, cu care într-adevăr
Antim a avut legături când bune, când rele, până la moarte49.
Antim Ivireanul n-a putut cunoaște în întregime opera lui Ilie Miniat (1669-1714), deși a
fost contemporan cu el, pentru că aceasta a fost tipărită la Leipzig abia în anul 1718, la doi ani
după moartea sa. Este drept că Antim ar fi putut cunoaște parte din predicile lui Ilie Miniat prin
copiile manuscrise ce i-ar fi putut parveni din Italia prin intermediul călătorilor sau al lui Ioan
Abramios, viitorul predicator al curții. În orice caz în fondurile Academiei nu se păstrează nici un
manuscris de-al lui Ilie Miniat și nici urmărind opera acestuia nu am putut desprinde surse de
inspirație pentru Antim.
Cât privește părerile neargumentate ale lui N. Iorga, acestea pot fi explicate doar prin faptul
că fiind cunoscute raporturile dintre Antim și Hrisant, marele istoric va fi socotit fatală o influență
a patriarhului Ierusalimului asupra lui Antim, ceea ce nu a fost cazul.

47
Este vorba de manuscrisul Academiei 524, copiat la 1781 de către un arhimandrit de la Mănăstirea Dealu, intitulat:
Didahii ce să numesc a fi făcute de răposatul vlădica Anthim pe la praznice mari, scrise acum în zilele preaînalțatului
domn Io Alexandru Ipsilanti voevod, întru al șaptelea an a domnii mării sale și în zilele preasfințitului mitropolit al
Ungrovlahiei chirio chir Grigorie, întru al doăzeci și unul de ani (ce s-au împlinit acum într-această lună iulie, în 28
dni) ai păstoriei preasfinții sale, în 1781. S-au scris de mine smeritul între ieromonahi Grigorie arhimandrit Deleanu,
în sfânta Mitropolie a Bucureștilor, la anul 1781, 7289, iulie 27 dni, după altă carte ce am găsit-o scrisă iar cu mâna.
Ceea ce deosebește manuscrisul Deleanu de celelalte copii este gruparea didahiilor după sărbători, precum și lipsa
cuvântărilor la înmormântare. Această copie a fost descoperită cea dintâi și publicată la 1886 de Ioan Bianu.
48
Didahiile ținute în Mitropolia din București de Antim Ivireanul mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716, publicate
după manuscrisul original... și corectate de Constantin Erbiceanu... cu notițe biografice despre mitropolitul
Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S.S. episcopul Melhisedec, București, 1888.
După un an, în 1889, Melhisedec tipărea un al doilea volum al didahiilor, care la puțină vreme s-a dovedit a nu fi opera
lui Antim. În prefața acestui al doilea volum, la p. XXIII-XXIV, afirmă Melhisedec influența exercitată de Ilie Miniat
asupra lui Antim.
49
În Istoria bisericii românești, ed. a 2-a, vol. II, p. 57, unde, fără să explice de ce, își schimbă punctul de vedere
privind originalitatea predicilor, expus în Istoria literaturii române în sec. XVIII, vol. I, p. 429-430.

108
 Pentru un teolog ca Antim, care a dovedit o excepțională pregătire înainte chiar de a fi fost
arhiereu, izvoarele de inspirație nu trebuie căutate în scrierile unor contemporani ce nu-i erau cu
nimic superiori, ci în scrierile clasice ale creștinismului și în operele comentatorilor acestor scrieri,
devenite și ele clasice. Era un excelent cunoscător al Vechiului Testament și sunt dese referirile
sale la cartea Facerii, a Eșirii, la cărțile Împăraților, cartea lui Iov, Psaltire, Pildele lui Solomon,
Profeții mari, iar dintre Profeții mici, cartea lui Zaharia. Folosește des și citează fragmente din
cărțile Noului Testament.
Antim, ca bun cunoscător al operei marilor teologi și comentatori ai Bibliei, va folosi nu o
dată scrierile acestora pentru a-și întări argumentele sale. Așa sunt pomeniți: Atanasie cel Mare,
Dionisie Areopaghitul, Grigore Bogoslovul, Efrem Sirul, Vasile cel Mare, Theofilact
arhiepiscopul Bulgariei, Eusebiu de Cezareea, Ioan Damaschinul și, mai ales, Ioan Gură de Aur.
Nu o dată, însă, el se va folosi și de texte apocrifice, adică de texte necanonice, cum s-a
întâmplat în predica la Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Vovidenie), unde sunt povestite
legende luate din scrierea Protoevanghelia lui Iacov, fratele Domnului: umilința la care au fost
supuși Ioachim și Ana înainte de nașterea Fecioarei Maria, nașterea acesteia, intrarea în biserică și
prorocirea lui Zaharia. Tot apocrifă este și legenda trecerii Sfântului Ioan Botezătorul printr-un
munte, inserată în predica la Bobotează: „După nașterea Domnului Hristos rămâind batjocorit și
amăgit Irod împăratul de vrăjitori s-au mâniiat foarte și au trimis la Vithleem și în toate hotarăle
lui de au junghiat 14 mii de coconi mici câte de 2 ani și mai jos, între care coconi era și cinstitul
Ioan, prunc mic în brațele maică-si, Elisaftei. Și vrând ca să-l înjunghie și pre el, s-au desfăcut
muntele din voia lui Dumnezeu și au trecut de ceia parte maică-sa, cu dânsul. Și îngerul Domnului
l-au luat de l-au dus în pustie și-l hrăniia acolo, până au venit în vârstă de s-au făcut de 33 ani și 3
luni, a căruia hrană era vlăstarele copacilor și miare sălbatecă...”50.
Antim Ivireanul nu s-a rezumat la omiliile pe care le-a pronunțat (cel mai adesea în fața
unui public mai ales, cu o subtilă cultură clasică grecească și romană), la argumente exclusiv
teologice. Cunoscător al filosofiei grecești, al mitologiei și istoriei greco-romane, el va face aluzie
la personalități ale căror opere nu-i erau deloc străine. Îl pomenește pe Anaxagoras, Aristotel,
Democrit și Anaximandru51. Citează celebrul aforism al lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți”,

50
Cf. Opere, p. 65-66.
51
În a doua predică la Sfântul Dimitrie. Cf. Opere, p. 175.

109
în predica a doua din Duminica lăsatului sec de brânză52. Amintește de Hesiod în didahia întâia la
Sfinții Constantin și Elena53, de împăratul persan Artaxerxes, de Alexandru Macedon și alții54.
Interesantă ni se pare împăcarea pe care o încearcă Antim între filosofia materialistă greacă
și creștinism. Omul și toată lumea – zice Antim în Cuvântul de învățătură la Bogoiavlenie (adică
la Bobotează) – sunt alcătuite din patru stihii: vânt, foc, apă și pământ. Or, aceste stihii trebuiau
sfințite prin personalitatea lui Hristos: vântul și focul s-au sfințit prin pogorârea „Cuvântului lui
Dumnezeu” (adică a Duhului Sfânt), pământul s-a sfințit prin nașterea sa trupească în peșteră, iar
apa s-a sfințit prin botezul Domnului în Iordan55.
Antim Ivireanul era un bun cunoscător al literaturii populare, de care se folosește adeseori
la ilustrarea ideilor sale și mai ales în comparațiile cu care își împodobește elocința. Am întâlnit,
în aceeași didahie la Bobotează, pomenită mai sus, prezența ariciului din Fiziolog, care duce, în
spate, puilor boabele de struguri înfipte în țepi.
În primul Cuvânt de învățătură asupra omului mort56, splendid cuvânt de mângâiere, în
care filosofia păgână a elogiului morții vine să întărească resemnarea creștinească în fața
implacabilei legi a naturii, Antim amintește de pasărea Phönix, intrată și ea în vechea noastră
literatură populară: „O pasăre, ce să numește Finix, de ce să săvârșaște fărʼ de vreme de aceia mai
mult își adaoge zilele vieții lui, pentru căci moartea îi înoiaște viața și-i dăruiaște ani mai mulți.
Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârșească, ar fi fost vrednic de plâns sfârșitul
ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor și al bunătăților. Dară de vreme
ce s-au săvârșit pentru ca să trăiască în veci, pentru ca să se bucure împreună cu îngerii, pentru ca
să se nască de a doa ora în ceriu, ca Finixul, ce trebuesc lacrămele?...”.
În alt loc, aluziile pe care le face la scorpie, la năpârcă, la iarba de vindecare și la „tiriacul
carele iaste împotriva veninului”57 îl vădesc pe Antim ca pe un cunoscător al medicinii populare.
În sfârșit, în Începătură și învățătură pentru ispovedanie58, în întrebările pe care duhovnicul

52
Cf. Opere, p. 104.
53
Ibidem, p. 86.
54
Ibidem, p. 11.
55
Ibidem, p. 68.
56
Ibidem, p. 188-192. Am văzut în moarta prohodită de Antim pe o fiică sau soție de domn, cum de altfel au observat
și alți cercetători. S-a precizat chiar că ar fi vorba de doamna Pulcheria a lui Nicolae Mavrocordat. Ciudat ni se pare
faptul – dacă este vorba de o doamnă sau fiică de voievod – că Antim n-a adresat nici un cuvânt de mângâiere
domnului, care nu putea să lipsească de la înmormântare, el pe care l-am observat atât de protocolar în predicile în
care era prezent voievodul.
57
Cf. Cuvânt de învățătură la sfinții și întocma cu apostolii împărați Constandin și Elena, în Opere, 116.
58
Cf. Opere, p. 235.

110
trebuie să le pună celui ce se mărturisește, Antim precizează câteva, strict legate de folclor, de
obiceiuri vechi pe care biserica nu le admitea și socotea păcate: „... Au doară ești cititoriu de stele,
au faci farmece? Sau ai vărsat ceară sau plumb? Au doară ai adus în casa ta fărmecătoare, de te-au
izbăvit de farmece? Au doară le faci tu însuți sau le-ai făcut vreodată?... Au doară ai legat pre
bărbat sau femee? Au altă legătură pentru vreo boală? Au porți niscari baere ‹= talismane›, au
erbi?...”. Este vorba de obiceiuri și credințe de mult dispărute din viața oamenilor de azi, dar
prezente în viața amărâtă a oamenilor acelor vremi.
Dacă este să ne ocupăm, în puține cuvinte, de calitățile literare ale didahiilor, de meritele
lui Antim în dezvoltarea limbii literare, atunci va trebui să remarcăm din capul locului raritatea
elementelor epice din cuprinsul predicilor sale, ceea ce le definește ca pe o operă de înălțător lirism.
Cele câteva povestiri incluse în învățăturile sale (binefacerile Sf. Nicolae59, minunile
prorocului Elisei din predica de la Bobotează60, patimile Sf. Constantin din a doua predică la Sf.
Constantin și Elena61, împăratul Tiberiu și tânărul desfrânat din prima predică la Sf. Dimitrie62) nu
stârnesc un interes deosebit și nu ne lasă să vedem în Antim un mare povestitor.
Deși a învățat târziu limba patriei sale adoptive, de care nu s-a înstrăinat niciodată prin
aspirații, Antim ne uimește prin însușirea limbii române în toate nuanțele ei și prin folosirea acestei
limbi în redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelor vremi le-ar fi putut trăi. Acesta
este unul din marile merite ale lui Antim la dezvoltarea limbii române. Vorbirea lui naturală, fără
artificiile pe care le vom întâlni în limba românească plină de grecisme din a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea, a plăcut cu siguranță ascultătorilor, căci place și astăzi după aproape trei
sute de ani de la data când au fost rostite predicile63.
Antim Ivireanul a mânuit cuvântul ca un adevărat retor, cunoscând puterea acestuia în
biciuirea năravurilor și în îndreptarea relelor, fără să se abată de la legile clasice ale oratoriei, pe
care le va fi studiat sistematic la marii oratori ai antichității greco-romane, ca și la marii predicatori
creștini. A folosit toate procedeele stilistice ale oratoriei: interogația, exclamația, repetiția,

59
Ibidem, p. 51.
60
Ibidem, p. 69.
61
Ibidem, p. 115.
62
Ibidem, p. 161.
63
Analize și studii pertinente asupra calităților oratorice ale lui Antim la: Prof. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator
și orator, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 775-817; Mihail-Gabriel Popescu, op. cit.; Eugen Negrici,
Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971.

111
dialogul, contrastul, pateticul, ironia, pamfletul, cu naturalețe, folosind un limbaj înțeles de auditor,
mânuit cu multă convingere.
Oricare cititor, parcurgând opera sa oratorică, poate schița portretul psihologic al lui Antim,
în care pasiunea, cu extremele ei, copleșește judecata rece și egoismul. Ce superbă pagină, în care
pateticul, repetiția retorică și interogația și-au dat mâna, ne-a lăsat în al treilea Cuvânt de învățătură
și de umilință în Dumineca Florilor: „... Dară putea-voiu crede eu, iubiții miei, cum că aici, între
turma mea cea cuvântătoare, să fie oi ca acestia, rătăcite, Lazari ca aceștia, păcătoși ca aceștea,
împietriți la inimă și necăitori? Credința voastră cea multă nu mă lasă să o crez aceasta. Iar de să
va întâmpla, din depărtarea dumnezeiască, să se afle cineva întru această nevoe ticăloasă și
vrednică de plâns, cu multă scârbă de inimă îmi întorc cuvântul cătră dânsul și-i zic, precum zice
Hristos cătră jidovi, pentru Lazăr: Unde l-ați pus pre dânsul? Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul
tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă a
sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeștii puteri, soțiia cea iubită a îngerilor? Unde iaste
frumusețea aceia a închipuirii cei dumnezeești? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc?
Unde iaste slava? Unde sânt frumusețile lui cele minunate, carele îl arată mai luminat decât soarele.
Așa fărʼ de socoteală, ai lăsat să se piarză păcatul și să-l vânture ca țărâna, vântul. Dară cum nu te
milostivești asupră-ți? Cum nu-ți plângi nenorocirea? Plânge pentru tine biserica. Plâng drepții.
Plânge îngerul, păzitoriul sufletului tău, pentru căci vede, aiave, pierzarea ta. Și tu nu verși o
lacrămă, nu te întristezi, nu vii în căință? O, fiiule, carele ești mort, Lazare, îngropatule în groapa
nesimțirei, ieși afară! Vino odată în sine-ți. Vezi-ți ticăloșiia ta. Lasă acel obiceaiu rău al păcatului,
carele te-au omorât și te-au despărțit de Dumnezeu, carele te-au zidit...”64.
Sau, unde am putea găsi în elocința românească veche pagină mai desăvârșit închegată ca
cea din a doua predică la Nașterea Domnului, din care redăm un fragment: „... Am câștigat astăzi
pre judecătoriul ceriului și al pământului, carele surpând zapisul răutăților noastre s-au milostivit
de au rupt și legăturile. Câștigat-am astăzi pre Domnul, carele jugul cel vechiu al robiei noastre,
de pe grumazii noștri fărămându-l, întristăciunea lumii au veselit-o, cu slobozirea cea vecinică.
Câștigat-am pre împăratul cel blând, carele în toată lumea călcând cu pașii dreptății cerești, tirăniia
vrăjmașului celui răpștitoriu au sfărâmat-o.
Astăzi au strălucit noul Adam, carele nu iaste lăcuitoriu, ci domn și stăpân raiului, pre
carele frumuseția pomului celui oprit nu-l va înșăla, șarpele nu-l va vicleni, muiarea nu-l va amăgi.

64
Cf. Opere, p. 146-147.

112
Astăzi au răsărit lumina întru întunerec. Astăzi, pre acela de carele să turbura ceriul și ceriul
ceriurilor, avându-l lumea, neștiind l-au câștigat.
Văzut-au sfinții, strămoșii noștri, minuni mari și fără de număr; că Marea Roșie,
desfăcându-se în doao, le-au făcut cale. Focul, ca un stâlp luminându-se noaptea, le-au slujit. Norul
de arșița și zăduful zilii i-au umbrit. Ceriul hrană îngerească le-au dat. Piatra cea vârtoasă păhar
dulce li-au deschis. Iordanul curgerile sale cele repede, spre fugă li-au întors. Zidurile cele tari ale
vrăjmașilor, de glasul trâmbițelor au căzut. Soarele, pre ceriu zăbovind cu călătoriia au mărit zioa
pentru izbândă. Iar minune ca aceasta nu s-au văzut niciodată, nici s-au auzit, ca cela ce iaste Unul
născut Celui prea înalt, pre carele puterile arhanghelilor cu frică îi slujesc, a să arăta pre sine cu
trup, oamenilor și trupul carele l-au luat de la oameni să-l îndumnezeiască...”65.
Nu vom exemplifica cu alte pagini retorismul lui Antim, atât de des întâlnit. Îl vom trimite
însă pe cititor la paginile de Acatist cu care preamărește pe Maica Domnului, într-o superbă
cadență de repetiții din prima predică la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu66. De altfel toate
didahiile la sărbătorile Precestii sunt pline de o poezie sfântă cu totul specială și atent concepută.
Am întâlnit nenumărate pagini de pamflet și ironie mușcătoare în didahiile în care Antim
combate apucăturile urâte ale păstoriților, mai ales în zilele marelui post și nu vom adăuga altele.
Căci nu există didahie în care elementele stilistice, acele procedee ce definesc originalitatea
oratorului, să nu fie prezente din abundență.
Antim ne-a lăsat nenumărate pagini de poezie, adevărate poeme în proză. A descris cu
excepțională sensibilitate imaginea nopții, furtuni pe mare, întinderi de pământ scăldate în lumina
soarelui. A știut să străbată adâncurile sufletului omenesc și să-i prindă slăbiciunile, îndoielile,
temerile, groaza. A fost duhovnic prin vocație, chemat să încerce sufletele, să le curețe prin elocința
sa și să le îndrepte spre limanul salvării.
Între numeroasele figuri de stil pe care le-a utilizat Antim, metafora este cel mai des
întâlnită. Iată imaginea nopții, redată în prima predică la Sf. Nicolae, în care povestește una din
binefacerile arhiepiscopului de la Mira Lichiei, salvarea celor trei fecioare sortite pierzării: „...
Apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei între
întunericul nopții și când ceriul de osteneală au fost închis spre somn toți ochii lui, atâta cât nici
luna nu priveghiia, nici una din stelele cele mai mici avea deșchise tâmplele lor cele de argint,

65
Ibidem, p. 195-196.
66
Ibidem, p. 19-21.

113
atunce ca când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoț, aleargă cu mare grabă la acea săracă de
casă și aruncând înlăuntru... mulți galbeni au gonit cu aceasta sărăcia și tot răul... și au mântuit
fecioriia acelor 3 fete...”67.
Mare descriptiv, mare zugrav al situațiilor pe care le redă în predici pentru ilustrarea tezelor
sale, Antim ne apare ca un scriitor modern, cunoscător al tuturor procedeelor artistice la îndemâna
unui mânuitor de marcă al condeiului. Iată furtuna pe mare și spaima corăbierilor din tabloul
dantesc, atât de viu zugrăvit în prima predică din ziua Sf. Dimitrie: „... Înfricoșat lucru socotesc,
cu adevărat, să fie stătut turburarea mării de astăzi, de vreme ce și sfânta Evanghelie o numește
mare, zicând: Și iată cutremur mare se făcu în mare. Mi să pare ca când ași vedea înaintea ochilor
miei chipul ei, de toate părțile să sufle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri și
deși toată marea să spumege de mânie și pretutindenea să se înalțe valurile ca niște munți. Mi să
pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: de o parte o bat
valurile, de altă parte o turbură vânturile; de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte o pogoară la
iad. Mi se pare că văz pre fețele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea: unul să se cutremure, altul
să se spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige, și toți cu suspinuri și cu lacrămi să ceară, cu
rugăminte, ajutoriu de la Hristos ce dormiia: Doamne, mântuiaște-ne că perim...”68.
Antim folosește antiteza nu o dată, utilizând contrastele pentru obținerea efectelor dorite.
Iată-l ridicând cuvântul întru apărarea celor umili și săraci în predica la Soborul sfinților îngeri:
„Nu să cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, că sânt vrednici acestui dar
și cei mici și smeriți. Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și cei mici n-au
cu ce să-și acopere trupul; cei mari să odihnesc pe așternuturi moi și frumoase și cei mici să culcă
pe pământul gol și pe pae; aceia însoțiți cu mulțime de slugi, iar aceștea lipsiți, pustii, și de ajutoriu
și de priiateni; aceia între răsfățări și între bogății, și aceștea între primejdii și între întristăciuni.
Însă cu toate acestia măriri despărțite nu să cuvine celor mici mai puținică cinste și dragoste decât
aceia ce să cuvine celor mari și bogați, nici iaste cu dreptate celor mari să li să închine lumea și
pre cei mici să-i batjocorească; de aceia să se teamă și pre aceștea să-i obidească; de aceia să se
rușineze și pre aceștea să-i înfometeze, pentru căci măcar că cei mari cu sila și cu puterea răsplătesc
sudălmile, iar cei mici au îngeri sprijinitori în ceriu, de pedepsesc pre cei ce-i obidesc...”69.

67
Ibidem, p. 52.
68
Ibidem, p. 157.
69
Ibidem, p. 164.

114
 Antim va îmbrăca în poezie soarele și luna cu aproape două sute de ani înaintea marilor
noștri poeți. În Cazania la Sfinții apostoli Petru și Pavel, comparându-i pe cei doi verhovnici cu
soarele și cu luna, definește astfel astrele: „... Iaste soarele vârf celorlalte stele și le covârșaște cu
lumina pe toate și de la răsărit până la apus tot pământul și toate unghiurile lui luminează,
încălziaște, îngrașă și răvarsă pretutindenea razele lui. Cine nu va mărturisi cum că vredniciile
acestia să cuvin lui Petru, de vreme ce el au fost vârf cetei apostolești și mai întâi în rânduiala
ucenicilor...”70. Iar despre lună: „... Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri și puteri dau filosofii să
aibă luna. Și întâi zic cum că luna iaste podoaba nopții, asămânătoare soarelui și stăpână mării.
Aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales ‹= lui Pavel› și cu cale iaste să se
numească podoaba nopții, de vreme ce s-au triimis de la Dumnezeu pentru ca să lumineze limbile
dintre întunerecul slujirii de idoli...”71.
Nu ne vom opri asupra spiritului autoritar, asupra unor violențe de limbaj, pe care le-am
pomenit în treacăt atunci când l-am întâlnit pe Antim încercând să îndrepte viața ascultătorilor săi.
Este limpede din parcurgerea textului didahiilor că avem de-a face cu un om de o excepțională
energie, care nu era dispus să lase lucrurile la jumătate nici în îndrumarea pastorală, cum nu le-a
lăsat nici în alte împliniri ale sale, cum nu le va lăsa, în final, nici pe cele politice, chiar dacă știa
că își riscă viața.
Didahiile, în pofida unor impresii de început, sunt structurate după toate regulile elocinței:
introducere, tratare, încheiere. Modul de adresare, deși nu figurează niciodată la începutul
predicilor, reiese din primele propoziții, când urmărește să capteze atenția ascultătorilor. Pe aceștia
îi numește fie: Iubiții miei ascultători, fie: Blagosloviților creștini sau: Feții mei iubiți.
Introducerile în subiect sunt scurte și cuprind fie realități ale vieții de toate zilele, fie comentarii în
jurul unor texte biblice, fie aluzii la importanța sărbătorii în care predica. Alteori, mai ales în
predicile consacrate îndreptării morale a credincioșilor, pornește de la enunțarea obligației sale de
mitropolit de a îndruma și alunga păcatele. De reținut modestia cu care își declină competența de
a comenta subiectele religioase de o anumită înălțime, de o anumită complexitate. Aceasta nu l-a
împiedicat, totuși, să abordeze, nu o dată, probleme teologice de mare rafinament filosofic și
teosofic. În tratare, perfect delimitată de introducere și încheiere, nu se mulțumește cu explicații
de suprafață, ci intră în adâncul problemelor enunțate, argumentând cu texte biblice și scrieri ale

70
Ibidem, p. 57-58.
71
Ibidem, p. 59-60.

115
marilor teologi sau explicând el însuși sensul unor precepte morale. Încheierile sunt întotdeauna
domoale, calme, îngăduitoare, chiar și în predicile în care s-a arătat sever și neînduplecat cu cei
prezenți.
Limba didahiilor lui Antim, naturală și vioaie, lipsită de frazeologie și exagerări, este aceea
grăită și înțeleasă pe întregul pământ românesc. Fraza, perfect construită, are calități bine observate
și subliniate. Aceasta este „când scurtă și paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lin și
unduios; când simplă, potolită și reținută, când complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ și
admirativ uneori, incisiv și sarcastic alteori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul
își expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare...”72.
Un timp prețios din activitatea sa l-a consacrat Antim îndrumării preoților, apărării și
ridicării prestigiului modeștilor slujitori ai altarelor de sub oblăduirea sa păstorească 73. Problema
aceasta, una din cele mai grele, de care s-a lovit Antim încă de pe vremea episcopatului său de la
Râmnic era complicată de slaba pregătire a preoților, de ignoranța lor în materie de liturgică și de
administrare a tainelor. Nu era aceasta o criză ivită acum, la început de veac al XVIII-lea, și
fenomenul nu era nici pe departe specific Țării Românești. Aceeași superficialitate este întâlnită
în întregul ev mediu din lumea răsăriteană, inclusiv Moldova74, și Antim nu face de fapt altceva
decât să reia încercările de redresare a acestor stări de lucruri, este drept, cu o energie de care n-au
dat dovadă predecesorii săi și cu sentimentul responsabilității pastorale pe care el l-a trăit mai
intens decât alții. O încercase Varlaam și Anastasie Crimca în Moldova; Matei Basarab și
mitropolitul Ștefan, prin pravilele ce cuprindeau multe îndrumări pentru duhovnici și chiar și
Teodosie, prin broșurile tipărite la Snagov și Buzău. Nu se simțea însă în aceste încercări – și mai
puțin în manuscrisele slavo-române din secolul al XVI-lea, cuprinzând multe dintre ele îndemnuri
pentru preoți75 – sufletul păstorului, cuvântul viu, singurul care străbate urechea și poate îndrepta
răul.

72
Cf. Al. Rosetti și Boris Cazacu, Istoria limbii române literare, I, București, 1961, p. 168.
73
Cf. Pr. Stelian Izvoranu, Mitropolitul Antim Ivireanul sfătuitor și îndrumător pentru preoți și duhovnici, în „Bis.
Ort. Rom.”, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 971-981.
74
O întreagă literatură există cu privire la situația clerului sub raportul pregătirii. Să se vadă notele 13-14 din articolul
Pr. Stelian Izvoranu, iar pentru Moldova mai ales studiul lui N. Grigoraș, Situația clerului moldovenesc în prima
jumătate a secolului al XVII-lea și reforma domnitorului Miron Barnovschi și mitropolitului Anastasie Crimca, în
„Mitropolia Moldovei”, XXXIII (1957), p. 71-79.
75
În special Învățătură preoților pe scurt de șapte taine ale besérecii, cu drepte dovediri den pravila sfinților părinți,
tipărite la Buzău în 1702 este un excelent îndreptar practic pentru preoți privind administrarea sfintelor taine. Tipărită
cu porunca și cheltuiala mitropolitului Teodosie, credem că lucrarea a fost nu numai tipărită de episcopul Mitrofan, ci

116
 Antim imprimă această comunicare directă în scrierile sale consacrate ridicării dogmatice
și practice a preoților. Și acestea, scrierile, au avut o asemenea difuzare și au fost utilizate atât de
intens, încât au fost retipărite – unele fără numele lui – și după moartea sa, fără să-și pună problema
urmașii că erau scrierile unui eretic și vrăjitor...
În preambulul la Învățătura bisericească, tipărită la Târgoviște în anul 171076, adresându-
se preoților, Antim le împărtășește grija pe care o are ca păstor pentru izbăvirea turmei și
răspunderea pe care o simte apăsându-i umerii și sufletul în fața scaunului ceresc. Dar oricâtă
bunăvoință ar avea, el nu poate duce singur la bun sfârșit sarcina de păstor, de îndrumător al
poporului, căci la o turmă atât de mare, cât era Țara Românească, sunt necesari lucrători mulți și
buni, preoți și duhovnici, care să aibă grijă prin lucrarea cea duhovnicească de toate sufletele, din
toate colțurile țării. „Dar – continuă Antim – oare ce aș putea nădăjdui de la voi? Sau ce fel de
ajutoriu aș putea să aștept din iscusirea voastră? Că între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la
inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez și mă mâhnesc mai mult, că văz între preoții miei
atâta prostie, atâta neînvățătură și atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteți face vreun ajutoriu
sau vreun folos ticăloasei turme...”.
Pentru această nepricepere a lor, pentru eliminarea confuziilor și erorilor pe care le-a
constatat, alcătuiește această Învățătură bisericească, de fapt un Catehism împărțit în trei mari
capitole. În cel dintâi, în care se adresează preoților și enoriașilor deopotrivă, Antim îi învață
elementele fundamentale de credință: Rugăciunea domnească și sensul fiecărui paragraf; Crezul
cu „alcătuirile” lui; Cele șapte taine; Decalogul și alte porunci; Bunătățile credinței, ale sufletului
și ale trupului; Cele șapte păcate de moarte. A doua și a treia parte se adresează numai preoților și
se referă, cea dintâi, la marea sarcină a duhovniciei, cealaltă la „Alte învățături trebuincioase”.
Așadar partea a doua, intitulată Învățătură pentru ispovedanie se ocupă cu problema
centrală (pe care a abordat-o Antim atât în cuprinsul Didahiilor, cât și în Învățătură pe scurt pentru
taina pocăinții, tipărită la Râmnic în 1705, cu care, de altfel, acest segment de 16 pagini este
aproape identic), aceea a asanării morale a societății.
Am văzut în cuprinsul Didahiilor cu câtă vehemență a combătut păcatele, cu câtă insistență
i-a îndemnat pe credincioși să se adreseze duhovnicilor și cât interes a depus și acolo pentru buna

și redactată de el. La această dată, cum am mai văzut, mitropolitul era înaintat în vârstă și cu greu ar fi putut elabora
el însuși cartea.
76
O descriere a broșurii mai jos, la activitatea tipografică a lui Antim din vremea când era mitropolit.

117
pregătire a preoților duhovnici. Învățătură asupra pocăinții, așezată la finele Didahiilor77, cuprinde
îndemnuri către credincioși pentru împăcarea, prin spovedanie, cu Domnul Hristos. Cele două
broșuri se ocupă de necesitatea și foloasele pocăinței, cum se face spovedania, câtă grijă trebuie să
depună omul pentru împlinirea canonului. În final, sunt cuprinse elementele de moralitate ce impun
un duhovnic, calitățile pe care acesta trebuie să le dovedească, precum și dialogul pe care trebuie
să-l poarte preotul cu cel ce se spovedește. Îndemnuri și învățăminte dă Antim și despre grija cu
care trebuie impus canonul. Acesta trebuia făcut cu mijloacele rânduite de părinții bisericii, adică
ținând posturi, cu rugăciuni, cu milostenii „nu să îndemneze pre creștini să mănânce pământ și
cărbuni și alte oarecare mojicești învățături, ce ca nește neînvățați îi învață”.
Ne putem imagina, din această singură aberație de canon, cum va fi reacționat Antim aflând
despre ea și câtă strădanie a depus pentru eliminarea unor asemenea practici, ce nu aveau deloc a
face cu adevărata canonisire.
Partea a treia a Învățăturii bisericești din 1710, pe care Antim o intitulează „Alte învățături
trebuincioase”, este un adevărat mic tratat de drept canonic, cum preoții nu avuseseră la îndemână
până la acea dată. Parcurgând acest îndreptar putem realiza importanța pe care Antim a acordat-o,
la toate nivelurile ecleziastice, respectării jurisdicției bisericești și nu ne va mira deloc pasiunea și
forța combativă pe care le-a dovedit în conflictul, pe această temă, pe care l-a avut cu Hrisant
Notara.
Orice preot ce va îndrăzni să săvârșească taine, să slujească liturghii, să facă sfeștanii, să
îngroape în altă enorie, fără încuviințarea preotului acelei parohii, va fi scos din darul preoției de
către el, ca mitropolit, pentru că pravilele sfinților părinți însele îl condamnă pe un asemenea preot.
O problemă extrem de delicată, zice Antim, este și aceea a cununării unor străini veniți din
Ardeal sau din sudul Dunării, care mai sunt căsătoriți o dată și nu sunt despărțiți după lege. El
interzice sub pedeapsă asemenea cununii, până când respectivii nu vor aduce de la preotul locului
dovezi că sunt văduvi sau că n-au mai fost căsătoriți, într-un cuvânt dezlegare pentru cununie.
Dacă nu vor putea prezenta dovezi scrise de la preot, să fie supuși jurământului.
Nici un preot să nu îndrăznească să despartă bărbat de femeie, sau femeie de bărbat
„pentrucă am înțeles că se face acest lucru necuvios în multe părți”. O neînțelegere între soți nu
trebuie împinsă spre despărțenie și preotul satului să nu îndrăznească să dea cărți în acest sens.

77
Cf. Opere, p. 211-221.

118
Dacă se vor ivi totuși situații foarte grave, să fie trimise spre scaunul mitropolitan, singurul care
poate hotărî, după legi, asemenea cazuri.
Preotul ce nu este si duhovnic să nu cuteze să spovedească decât în caz de pericol de deces.
De asemenea, la săvârșirea tainelor, preotul sau duhovnicul să nu ceară plată, căci aceasta este
vânzare a lucrurilor sfinte și cel ce îndrăznește să facă aceasta se aseamănă cu Iuda. Antim a auzit
că mulți comit totuși asemenea fapte. Nu mai puțin gravă este lenevirea preotului chemat să asiste
un muribund sau să boteze degrabă un copil, pe motiv că este distanță mare până la locul respectiv.
Este reluată, într-un paragraf, porunca pe care o dăduse și în una din predici, ca în zilele de
duminică și de sărbători mari să nu lucreze oamenii și nici să facă negustorie, ci să meargă la
biserică, să asculte liturghia, iar în posturi să se spovedească, după obicei.
Mare grijă trebuie să aibă preoții în cercetarea și îngrijirea spirituală a celor bolnavi.
Neglijența în administrarea sfintelor taine celor muribunzi ce au zăcut multă vreme și n-au fost
spovediți la timp este condamnabilă și vrednică atât de osânda canoanelor, cât și de excluderea din
rândul preoților.
Mutarea preoților dintr-o parohie în alta, fără aprobarea arhiereului acelui loc, este
interzisă, după cum oprită este și activitatea pastorală a preoților și călugărilor străini, cei mai mulți
neavând darul preoției. Protopopii sunt obligați să-i trimită pe aceștia la mitropolit pentru a fi
cercetați.
Sfârșitul Învățăturii bisericești din 1710 este consacrat de Antim unor probleme speciale
ce pot apărea în activitatea pastorală, mai largi decât titlul capitolului: Pricinile pentru care fieștece
preot are voe să slujească în noriia altuia. Numai pericolul de moarte a unui om și nevoia imediată
de a fi mărturisit și împărtășit îl îndreptățesc pe un preot să intervină în parohia altuia – evident în
absența parohului local sau când acesta ar fi el însuși bolnav. Antim recomandă chiar o înțelegere
pe această temă între parohii învecinați, un ajutor reciproc în caz de absență, pentru spovedanii,
înmormântări și botezuri. Mai mult, preotul chemat în altă parohie pentru a asista în ceasul din
urmă un bolnav și n-ar face-o, sub pretextul învrăjbirii cu parohul local, este pasibil – zice Antim
– de pierderea darului preoțesc, de vreme ce a fost osândit un suflet din vina lui.
În această ultimă parte sunt întâlnite unele aluzii la fuga țăranilor de pe moșiile boierești
„pentru nevoi”, cum precizează Antim. El le recomandă preoților să-i spovedească și să-i
cuminece, chiar dacă sunt fugari. Poate fi citită printre rânduri compasiunea lui Antim pentru acești
rătăcitori, în căutare de lucru și o viață mai bună, despărțiți de familii din pricina sărăciei și

119
fiscalității. Nu pot fi însă cununați, până nu se fac cercetările cuvenite, pentru a evita dublele
căsătorii.
Este oprit preotul să facă „frați de cruce”, din pricina „multor lucruri necuvioase” ce se
săvârșesc în dosul acelor frății. De altfel, pravila bisericească sancționează aspru preoții ce slujesc
așa ceva.
Un lung capitol consacră Antim învățămintelor relative la grija față de țigani, în special în
materie de căsătorii. Trebuie înlăturate practicile necreștine de a cununa țigani, fără o prealabilă
cercetare a lor, ca pentru toți oamenii. Mai mult, aceștia fiind robi și supuși în toate stăpânilor lor,
este nevoie de consimțământul acestora pentru căsătorii ce s-ar contracta din sălașe diferite, ca să
se evite neînțelegerile ulterioare.
În sfârșit, ultimul paragraf cuprinde interdicția de a se ridica biserică în vreun loc fără
asentimentul arhiereului locului, interdicție prezentă și în pravile.
Preoții au obligația să rețină cu atenție conținutul acestor învățături, să le aducă și la
cunoștința altora. Neaplicarea lor întocmai, din îndărătnicie sau lene, atrage după sine caterisirea.
Căci având la îndemână acest îndreptar, nu are nimeni temeiul să spună că n-a știut sau că nu l-a
învățat nimeni.
Din punct de vedere literar, Învățătură bisericească nu se remarcă în mod deosebit. Singură
prefața reflectă, palid, calitățile polemice ale mitropolitului Antim și măiestria frazei atât de mult
admirată în Didahii. Dar pentru claritatea textului și, din păcate, deoarece conținutul a rămas
valabil și după dispariția lui Antim, Învățătura a fost reeditată încă de două ori la București în anii
1741 (tipărită de popa Stoica Iacovici) și 1774 (tipărită de popa Constantin Râmniceanul). Ediția
din 1741 amintește de autorul ei: Învățătură bisericească a vlădicăi Antim; cealaltă nu-l
pomenește78.

78
Cf. Bibl. rom. veche, II, p. 54 și 206. Broșura a fost republicată de Constantin Erbiceanu la finele veacului trecut în
„Bis. Ort. Rom.”, XVI (1892-93), p. 769-785, 912-922 și XVII (1893-94), p. 129-146 și 225-242. Textul nostru, în
Opere, p. 365-383.

120
 
Mazilirea lui Constantin Brâncoveanu a încărcat greu conștiința vărului și urmașului său la
domnie, Ștefan Cantacuzino. Pentru a o ușura, a făcut și el ce au făcut atâția domni înaintea lui: s-
a apropiat de biserică. N-a apucat să ridice mănăstiri; și-a asociat însă slujitorii cei mulți ai bisericii,
preoții și diaconii, dând, cu siguranța la sugestia lui Antim, cunoscutul hrisov din 27 aprilie 171479,
prin care desființează dăjdiile acestora pe seama vistieriei, care îi coborâse la nivelul țăranilor 80.
Singura obligație pe care o mai aveau preoții și diaconii era aceea de a face mitropolitului și
episcopului locului câte un dar anual sau plocon, cum îl numește documentul, în valoare de un
galben81.
La puțină vreme după acestea, Ștefan Cantacuzino mai încearcă o împăcare cu Dumnezeu,
desființând văcăritul82, ceea ce aducea încă o ușurare în viața bieților preoți, chiar dacă aceasta va
fi de scurtă durată, căci urmașii fanarioți ai Cantacuzinului vor neglija amândouă hrisoavele.
În această atmosferă de relativă mulțumire elaborează Antim cele mai aspre dispoziții, dar
si cel mai prețios îndreptar în acivitatea preoților cunoscut sub denumirea de Capete de poruncă83.
Adresându-se preoților și diaconilor din Țara Românească, Antim le atrage atenția din
capul locului asupra hrisovului izvorât din mărinimia domnească ce i-a mântuit de sarcina dărilor
la care erau obligați alături de țărani. Această mărinimie se cere însă răsplătită, căci în cer, și pe
pământ toate se vor fi conducând după obligații contractuale, conchidem noi. Toți trebuie să se
roage pentru domn și familia lui. Abia după acest preambul sunt înșirate cele 12 dispozițiuni, ce

79
Cf. N. Stoicescu, Regimul fiscal al preoților din Țara Românească și Moldova până la Regulamentul Organic, în
„Bis. Ort. Rom.”, LXXXIX (1971), nr. 3-4, p. 341. Vezi și T.G. Bulat, Din preocupările gospodărești ale
mitropolitului Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 993. Originalul documentului poartă
data de 26 aprilie. A fost difuzat și un text tipărit, datat 27 aprilie 1714 (vezi Bibl. rom. veche, IV, p. 42). O copie la
Biblioteca Academiei Române sub cota 2/CMLXXV.
80
Preoții plăteau pe vremea lui C. Brâncoveanu nu mai puțin de 7 000 ughi pe an, pe care trebuiau să-i verse la vistierie
în patru trimestre. Erau obligați, de asemenea – alături de țărani – la odioasa dare a văcăritului, desființată, o lună mai
târziu, tot de Ștefan Cantacuzino.
81
Suma, un galben, la N. Stoicescu, op. cit., p. 341. Iată un fragment din documentul respectiv, după ce în preambul
se spune că împărații pământului nu trebuie să ia dăjdii de la fiii lor, preoții și diaconii: „... Să fie slobozi de acum
înainte toți preoții și diaconii țărâi de toate dăjdiile ce au avut ruptoare cu hrisoave de la alți domni mai denainte și de
toate alte dăjdii câte vor eși peste an de la vistierie. Să n-aibă a plăti de acum înainte nimic, ci numai să aibă a da în
toți anii ploconul cel obicinuit preasfințitului mitropolit și celor doi, iubitorilor de Dumnezeu episcopi, carele iaste pre
lége și să canonicească pe an 80 ughi de preot, iar nu mai mult” (textul publicat de T.G. Bulat citește greșit „po ughi
1”; po, în realitate , trebuie citit ca cifră: 80).
82
Hrisovul a fost difuzat sub formă de foaie volantă tipărită. Cf. Bibl. Rom. Veche, I, p. 492. Un exemplar la Biblioteca
Academiei Române, Foi volante 1/I.
83
Cf. Bibl. rom. veche, I, 492-493. Broșura a fost retipărită în tiparnița Mitropoliei în anul 1775, fară menționarea
autorului (Cf. Bibl. rom. Veche, II, p.210-211). A se vedea si A. Sacerdoțeanu, Capete de poruncă de Antim Ivireanul,
în „Glasul Bisericii”, XXV (1966), nr. 9-10, p. 831-838.

121
constituie miezul juridic al Capetelor de poruncă. Dar cea dintâi, obligația majoră a clerului este
sa slujească biserica cu toate rânduielile si slujbele ce le revin. A doua și a treia poruncă sunt legate
de persoana domnului. În fiecare an se va face câte un sărindar pentru sănătatea acestuia, după
clauzele hrisovului. Osebit de acestea, ce va începe în fiecare an la Duminica Tomii, preoții vor
mai sluji două liturghii, de Sfântul Ștefan si de Aducerea moaștelor primului martir, sărbătorită la
2 august.
Este prevăzută, în continuare, obligația fiecărui candidat la preoție să efectueze un stagiu
pregătitor pe lângă arhiereul locului, între șase luni și un an, după aptitudinile fiecăruia. Fără
această garanție de pregătire, nimeni nu va putea deveni preot.
O serie de prevederi reglementează felul de viață al preoților și diaconilor. Sunt sfătuiți să
nu se amestece în lucruri lumești: să nu se facă chezași, să nu depună mărturii, nici jurăminte, să
nu facă favoruri, să nu umble cu lingușiri, în genere să ocolească acele situații care le-ar putea
compromite misiunea de slujitori ai altarului. Încercările de a obține calitatea de preot prin mituiri,
sau intervenții pe la boieri, numai în ideea dea nu plăti bir, fără să aibă parohie, vor fi aspru
pedepsite.
Cum ne va fi dat să observăm câteva pagini mai jos, Antim a apărat, nu odată, clerul, în
predicile sale, de atacurile si desconsiderările acelora ce nu cunoșteau harul și puterea ce le era
dată preoților. În Capete de poruncă, însă, Antim, indirect, dezvăluie câteva din scăderile grave de
care se făceau unii vinovați. la punctul al șaptelea respectă calitatea de preot și umblă pe la
crâșme și se îmbată. Măsura rămâne definitivă. Aceeași soartă o vor împărtăși preoții ce se vor afla
vânzând vin la casa lor.
Două dispoziții, a opta și a zecea, reglementează hirotonia și legarea statornică a preotului
de parohia pe seama căreia a fost sfințit.
În primul caz – precizează Antim – este necesară mărturia sub jurământ a cinci oameni, precum
că n-au preot în localitate. În al doilea caz îi este interzis preotului să-și părăsească prohia fără
încuviințarea episcopului locului, pentru alta, chiar dacă este solicitat, căci și aici apare riscul de
pierdere a parohiei.
În final, li se atrăgea atenția stăruitor preoților să recitească și să urmeze întocmai
dispozițiile din Învățătura bisericească, tipărită în anul 1710 „ce s-au dat atunce tuturor în dar”.
În cazul în care îi lipsește cuiva, să o ceară arhiereului. „Așijdereaa și această carte cu aceste 12
capete, fieștecarele din voi să o păstreze ca lumina ochilor și cele ce s-au hotărât într-însa cu

122
poruncă, să se facă cu toată osârdiia. Să nu afle nimenea pricină să zică că au pierdut-o, sau au ars
în casa lui, s-au i-au furat-o cineva, că nu să va putea îndrepta, ci să va da în rândul țăranilor”.
Ultimul paragraf al broșurii ține de rosturile civice pe care preotul le-a avut întotdeauna în
parohia sa, învățat su mai puțin învățat: sfetnic în toate, îndrumător neobosit în toate. Erau însă
două situații delicate ce se iveau în viața oamenilor, care cereau reglementări preliminare juridice
precise, pentru a evita procesele, certurile, urile între rude, căsătoriile și decesele.
Căsătoriile celor cât de cât avuți se reglementau prin foi de zestre în care era scrisă averea
pe care o primea fata ce se mărita. Or, precizează Antim, trebuie stipulate toate elementele juridice
ce se pot ivi în caz de deces sau de despărțire. Se atrage atenția asupra gradului de rudenie în
contractarea căsătoriilor, asupra furtului fetelor și măsurile ce se cer luate, inclusiv în cazul furtului
cu învoirea acestora, asupra interdicției de a se căsători român cu țigan. Interzis îi este și rumânului
să se preoțească, dacă nu va primi carte de slobozenie de la stăpânul său. Dar odată devenind liber,
liberi îi devin și copiii și nimeni nu mai are voie să-i aducă la starea de șerbie.
Și mai atent se dovedește Antim în îndrumările pe care le dă preoților ce sunt chemați să
redacteze testamentele sau diatele, cum sunt numite în vechea noastră literatură. Cu grija pe care
am întâlnit-o în sfătuirea duhovnicilor cum să se preocupe de sufletul celor aproape de moarte, a
redactat Antim paragrafele privitoare la testament. Acestea se vor redacta când omul este in
deplinătatea minților, cu obiectivitate, înlăturând, pe cât posibil, situațiile ce pot genera procese
între urmași, nedreptățile izvorâte din ură. În fața morții preotul trebuie să fie sfetnic nepărtinitor
și obligat să redacteze și să semneze după Pravilă, alături de martori, dorințele exprimate. Și pentru
că preoții nu știu să redacteze corect diatele, este dat în broșură textul model pe care să-l aibă la
îndemână,așa cum dăduse un model și pentru foile de zestre.
Nu vom stărui asupra importanței juridice a acestor reglementări, rămase în vigoare până
în plin veac al XIX- lea, cu privire la masa succesorală și la regimul matrimonial. De altfel,
Mitropolia le-a impus ca legiuire, după dispariția lui Antim, iar numărul diatelor redactate după
formularul dat de Antim în Capete de poruncă, atât în Țara Românească, cât și în Moldova, este
foarte mare84.
Am observat în unele din paginile de mai sus că Antim n-a cruțat, nici pe departe, scăderile
și slăbiciunile preoților. În special l-a supărat scăzutul lor nivel de întelegere a misiunii preoțești

84
Cf.Em. Em. Săvoiu, „Capetele de poruncă” ale lui Antim Ivireanul, p.998-999.

123
și a pregătirii lor practice. Nu puține sunt paginile din cuprinsul didahiilor în care Antim se referă
la unele din păcatele lor.
În prima didahie la Sf. Nicolae, biciuitoare pentru urechile pizmașilor și zavistnicilor, nu-i
ocolește nici pe preoții care primesc la spovadă și împărtășesc asemenea păcătoși, înainte de a se
fi împăcat cu toată sinceritatea. „Acela, adevărat, nu iaste preot – conchide Antim -, ci iaste singur
Iuda și vânzător lui Hristos și nu i să va erta nici popei, nici aceluia măcar de ar face câte alte
bunătăți”85. Așa cum el, ca păstor al Ungrovlahiei, nu pregetă să se afle în mijlocul turmei sale și
mărturisește deseori obligațiile sale de păstor, tot așa cere și preoților să-și facă datoria, la nivelul
parohiilor pe care le au în grijă.
În predica la Duminica a doua a lăsatului sec de brânză, trecând în revistă mulțimea
păcatelor ascultătorilor și îndărătnicia în a stărui în păcat a acestora, îi face vinovați pe preoți, care
deși sunt numiți de el sare pământului, nu-și îndeplinesc datoria depin. „Adecă, fiind ei proști și
de carte și de chibzuială, cu ce vor putea învăța norodul? Că – zice Antim – întâi temeiul cel mai
mare, frica lui Dumnezeu, nu iaste la dânșii. Că de ar fi, ar fi înțelepți, după cum zice Solomon:
începătura înțelepciunii este frica lui Dumnezeu. Și de nu-și vor veni în fire ca să se îndrepteze
spre cele ce au datorie să facă, vor să aibă mare osândă de la Dumnezeu…”.
Iar mai jos, îndemnându-i pe credincioși să meargă la duhovnic pentru mărturisirea
păcatelor, continuă: „Să alergați la duhovnici de ispravă, la carii ați cunoaște că sânt mai învățați
ca să vă îndrepteze spre cele de folos, iar nu la fieștecare blestemat. Că unul ce să ține doftor și nu
știe a vindeca ranele, ce folos va să facă celui rănit? Așa și cel ce să ține duhovnic, deaca nu știe
carte și tinele bisericii și deaca n-are frica lui Dumnezeu, ce folos vas ă facă celui ce merge la
dânsul să se ispovedească?”86
Nu puține sunt însă nici paginile în care Antim apără cu vehemență preoția și pe slujitorii
modești ai altarelor, subliniind, nu odată, rostul instituției preoțești. În aceeași predică la Duminica
lăsatului sec de brânză, amintită mai sus, în care s-a referit la duhovnicul nepriceput, adresându-
se ascultătorilor și îndemnându-I să se spovedească, îi face atenți că aceasta se face lui Dumnezeu,
și nu preotului. Iar dacă tu, om păcătos, întrebi care mai este atunci rostul preotului, să știi că
acestuia i-a fost dat darul de a lega și a dezlega: „Iară de va zice cineva, în cugetul său, dară deaca
ne ispoveduim lui Dumnezeu, preotul ce mai trebuiaște, că el încă iaste păcătos, ca și mine?

85
Cf. Opere, p.55.
86
Ibidem, p. 105.

124
Adevărat, păcătos iaste, ca și tine, iar are dar de la Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt și are
putere de la Domnul Hristos ca ce va lega și ce va dezlega pre pământ să fie legat și dezlegat și în
ceriu..”87.
Antim a consacrat două predici temei bunului păstor și apărării preoților. În cea dintâi,
Învățătura la sfântul părintele nostru Nicolae88, într-un fel profesiune de credință, Antim pornește
de la obstinația cu care Moise, cel dintâi adevărat păstor, a apărat norodul căzut în idolatrie.
Departe de a se îndepărt de urgia c ear fi urmat să se abată asupra poporului pe care îl conducea
prin deșertul Sinai, el se roagă lui Dumnezeu să-i ierte pentru acea mare greșeală; iar dacă nu vrea
să-i ierte, atunci să-l șteargă și pe el, păstorul lor, din cartea vieții. Dumnezeu n-a reținut însă mânia
lui Moise, ci dragostea cu care a apărat pricina poporului punându-și capul pentru oile sale.
Cu cât mai mare a fost dragostea lui Hristos care și-a dat viața pentru izbăvirea omenirii
întregi de sub stăpânirea diavolului! Urmașii lui Hristos, urmașii apostolilor, episcopii, ca buni
păstori, după cuvântul sfântului apostol Pavel din scrisoarea către Timotei, trebuie să îndeplinească
unele condiții, printre care sunt amintite: integritatea minții, blândețea, puterea de a învăța pe alții,
sărăcia. Dar, zice Antim, nu toți cari își spun păstori își merită acest cuvânt. Unii nu se preocupă
de turma pe care o au în stăpânire, ci de binele și veniturile lor. Sunt slugile rele, năemiții, care
lasă turma și fie devorată de răul păcatului, de lupii cei răpitori. Antim îi numește furi, tâlhari și
fățarnici, supuși osândei lui Dumnezeu.
Păstorul cel bun trebuie să aibă grijă de toate oile, inclusiv de cele bolnave, cele robite
păcatelor și, folosind cu pricepere toiagul învățăturii, pedepsind prin canonul pocăinței patimile,să
alunge lupii cei nevăzuți. „Păstoriul carele va vrea să păstorească pre lege și pre dreptate – zice
Antim – trebue pururea să ție toiagul în mână, adecă dojana și înfruntarea și după vremi să
pedepsească pre oi și să gonească hiarăle, căci acesta iaste sfârșitul cel bun al păstoriei sale…”.
A doua predică, Învățătură la noemvrie 8, în zioa săborului sfinților îngeri89, este o
minunată pledoarie pentru „acești mici” slujitori ai altarului, care îndură umilințe, care se zbat în
necazuri de tot felul, dar care au darul de a săvârși toate tainele bisericii, cu excepția consacrării.
În lume se află două categorii de „mici”, după apostolul Matei: socotiți să nu obidiți pre
vreunul dintre acești „mici” (cap. 18): săracii și preoții. Pe ultimii, mai ales, îi necinstesc și-I

87
Ibidem, p. 99
88
Ibidem, p. 133-139.
89
Ibidem, p. 164-173.

125
asupresc oamenii, în special cei bogați. Inconștiența celor ce umilesc și batjocuresc preoții este
fără de margini, de vreme ce – precizează Antim – ei sunt mai mari decât îngerii prin harul pe care
îl au. După cuvântul sf. Efrem Sirul „preaslăvită minune iaste preotul și putere nespusă (are); de
cer să atinge, cu îngerii petrece și cu Dumnezeu are mare amestecare”.
Iisus Hristos a avut căderea să ierte păcatele slăbănogului. și această putere o mai au pe
pământ doar preoții. Tot ei pot adduce sub chipul pâinii și al vinului pe altar pe însuși Mântuitorul.
Atunci – continuă Antim – cum îndrăznește omul obișnuit, omul păcătos, să înfrunte, să insulte,
să umilească pe cel căruia îi este dată această putere, acest har, pe preot?!
Antim amintește ascultătorilor cu câtă gravitate era pedepsit în Vechiul Testament afrontul
adus preoților sau nesocotirea poruncilor ascestora. Cu atât mai mult ar trebui să se pedepsească
cei ce nu ascultă de preoții lui Hristos sau cei ce le crează neajunsuri. Antim îl pomenește pe marele
Antonie, plin de smerenie când se întâlnea cu vreun preot pe cale și punea genunchiul în pământ,
umilindu-se, până trecea.
Antim nu ocolește disputa spre care intuiește că ar putea fi împins de ascultători: „Mi să
pare că auz pre multi de-mi dau răspuns cum că preoții nu sânt ca preoții acei vremi”. Aceia erau
cucernici, plini de duh sfânt, postitori, iar aceștia sânt leneși, bețivi, vicleni și pentru aceasta nu-i
cinstește lumea. Poate că au dreptate, dar - și replica violent întru apărarea preoților este fără ieșire
– „Cine te-au pus pe tine boiarin și judecătoriu preste noi?”. De unde au mirenii dreptul să înfrunte
pe preoți, să le urmărească felul lor de viață și să viclenească asupra faptelor lor? Constantin cel
Mare, din considerație sacră față de preoție, a refuzat să asculte pârile despre un preot cu viață
neconformă și a rostit cuvintele rămase celebre: „De-aș vedea cu ochii miei pe preotul să facă
păcatul, l-aș acoperi cu cabanița mea”. Deci dacă un împărat întocmai cu apostolii în sfințenie n-a
îndrăznit să judece pe preot „cum îndrăznește să o facă un om de rând, un om păcătos, nenorocit
și nevrednic?” se întreabă Antim.
Pe urmă, reia Antim cuvântul, preoții, dacă au scăderi, de la mireni le-au deprins, căci
preoția, insituită de biserică, nu îndeamnă pe nimeni la rău. Da, știe și el că unii preoți sunt răi și
păcătuiesc. „Numai că aceștea ce voi îi socotiți păcătoși, aceștea sântcei ce vă nasc de a doa oară
în baia sfântului botez. Aceștea vă pecetluiesc cu darul Duhului. Aceștea sparg zapisul păcatelor
voastre. Aceștea vă împrietenesc cu Dumnezeu. Aceștea vă fac părtași cu trupul și sângele
Domnului. Aceștea sânt cei ce vă folosesc cu rugăciunile lor, la boalele voastre, la nevoile voastre,
în viață, la moarte și după moarte. și nu căutați la atâta câștig și bunătăți ce vă fac, la atâtea daruri,

126
la atâtea faceri de bine ce vă impart, numai vă uitați cu atâta pizmă și cu atâta mânie la greșalele
ce au, ca niște oameni ce poartă trup și viețuiesc în lume… Răutatea cea multă a lumii orbește
ochii a fieștecăruia și nu lasă să se uite „la păcatul cel mare ce face, când necinstește unul dintre
acești mici”.
Preoții aparțin și ei turmei mitropolitului și Antim s-a dovedit a-și pune sufletul pentru ei
în această măreață predică închinată exclusive apărării și ridicării prestigiului lor. Pătimaș spirit în
toate, și în critică și în susținerea sfințeniei preoțești, Antim rămâne de neegalat atât în logica
strânsă a expunerii, cât și în elocința de mare înălțime.
*
Sfințit mitropolit, evident, cu acordul lui Constantin Brâncoveanu, Antim ar fi vrut să-i
mulțumească domnului printr-un dar cu totul deosebit, pe măsura gustului și rafinamentului
acestuia. Om al condeiului și tot odată mântuitor al penelului și al dălții, cum îl recunoaște tradiția,
Antim a conceput îndată după înscăunare o operă miniaturistică de proporții și cu totul originală,
pe care, încheind-o în vara anului 1709, a dăruit-o lui Constantin Brâncoveanu. Ea este datată 1
iulie și este intitulată: Chipurile Vechiului și Noului Testament, adecă obrazele oamenilor celor
vestiți ce să flă în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pre scurt istoriilor celor
ce s-au făcut pe vremea lor, adeverind a fieștecăruia viața și faptele, atâta a celora ce au viețuit
cu viață bună, cât și a a celora ce au viețuit cu viață necuvioasă, începând de la Adam și pogorând
până la Hristos. Acum întâi într-acest chip alcătuită și așăzată prin multă nevoință și osteneală
presfințitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Antim Ivireanul și închinată cu cucerie, spre semn
de dragoste adevărată, prealuminatului și înălțatului marelui domn și oblăduitoriu a toată Țara
Românească Ion Constandin Brâncoveanul Basarab voevod.
Dat în vestitul oraș al Târgoviștei la anul de la zidirea lumii 7217 (1709), mesețî iulâie, 1.
Istorie prescurtată a lumii vechi, în care elementele de istorie și genealogie biblică se
amestecă și cu elemente de istorie greco-romană, Chipurile Vechiului și Noului Testament își
măresc considerabil valoarea artistic cu numărul impresionant de imagini – peste cinci sute –
executate probabil de mâna lui Antim90, legate între ele prin fâșii, asemenea unui arbore

90
Am ezitat de-a lungul anilor între a atribui ilustrarea manuscrisului unui zugrav de profesie, cum a fost spre pildă
popa Nicola, sau a-l socoti autor al picturii (căci textul îi aparține, fără îndoială) pe însuși Antim. Astăzi credem că
Antim n-ar fi îndrăznit să-i ofere domnului un manuscris care n-ar fi fost ilustrat de mâna sa. Prin urmare, îl socotim
pe mitropolit autorul operei: a elaborat textul și l-a ilustrat. Copierea textului a fost făcută, după toate aparențele, de
către popa Nicola, cunoscut grămatic, trăitor pe lângă Mitropolie. Cf. Opere, p.444, p. 98. Despre popa Nicola, vezi
G. Ștrempel, Copiști de manuscrise românești până la 1800, vol I, București, 1959, p. 164-165.

127
genealogic. De altfel, lucrarea este cunoscută și sub denumirea de Arborele genealogic al lui Iisus
Hristos sau Rodoslovie (pe care însuși Antim o folosește în prafață), pentru că fâșia central este
ocupată de portretele strămoșilor lui Hristos, după Cartea neamurilor evangheliștilor Matei și Luca,
urcând până la Adam91.
Înaintea textului propriu-zis, care începe cu fila 4, se află versurile la stema țării, după
acestea titlul, redat mai sus, precum și dedicația lui Antim către Constantin Brâncoveanu.
Versurile la stemă, printre cele mai izbutite, dacă nu chiar cele mai izbutite din câte s-au
compus până la Antim, cuprind idea creației, ce lipsește din operă (apare numai într-o variant):
„Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă
Și în ființă le-au adus, cu multă biruință.
Și după aceia au zidit, luând pământ și tină,
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină…”.
Dedicația către Brâncoveanu, ce ocupă în întregime fila 3 și sub care se află semnătura
stilizată a lui Antim (pe care o vom mai întâlni și în Așezământul Mănăstirii Antim), respiră
gratitudinea autorului față de „multe folosuri și faceri de bine” pe care le-a arătat și le arată domnul
față de el. Acesta este și motivul pentru care „cu iubire de osteneală” a adunat și a însemnat „întru
această cărticea chipurile și obrazele tuturor strămoșilor noștri”, cărticea pe care o oferă în dar
domnului.
Gândul realizării unei asemenea opera – zice Antim – i l-a sugerat tendința lui Brâncoveanu
de a se asemui marilor personaje, împărați și profeți, pe care le-a dat antichitatea. De altfel, domnul
însuși, din neamul strălucit al Basarabilor, a odrăslit „ca o odraslă cu străluciri de aur” și a înflorit

91
Manuscrisul a fost descoperit la Kiev, înainte de primul război mondial, de către Ștefan Berechet și descris sumar
în lucrarea sa Documente slave de prin arhive ruse, fasc. 1, București, 1920, p. 17 și urm. Tot el a reluat subiectul în
1928, făcând o expunere ceva mai largă asupra lui în articolul Un manuscris de zugrăveală al mitropolitului Antim,
putblicat în Comisiunea monumentelor istorice (secția din Basarabia), Anuar II, Chișinău 1928, p. 125 și urm., unde
redă și câteva facsimile după dotografiile luate înainte de război. Datele lui Ștefan Berechet au fost utilizate în nul
1956 de către prof. Victor Brătulescu în articolul Antim Ivireanul miniaturist și sculptor din „Bis. Ort. Rom.”, LXXIV,
nr. 8-9, p. 766-774. Studierea detaliată a manuscrisului și publicarea lui integrală a fost realizată de noi în anul 1966
după o copie fotografică obținută de la Biblioteca Academiei Ucrainene de Științe din Kiev. Cf. Un „Cronograf”
ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul, în „Romano-slavica”, XIII (1966), p. 309-353 (și extras). În sfârșit,
cercetarea originalului ne-a fost posibilă în vara anului 1968, la aceeași bibliotecă din Kiev, iar datele obținute au fost
cuprinse în Introducerea la Opere, p. XXXIX-XLII și notele 95-101. Manuscrisul se păstrează sub cota DA 379 L și
provine din colecția fostei Academii Teologice, unde s-a păstrat în trecut sub nr. 529. Are 22 file nenumerotate, de
dimensiuni 41,4 x 29 cm. O frumoasă legăturăîn piele, peste carton, asemănătoare cu cele ale manuscriselor românești
de la Academia Română, nr. 406 și 3342, imprimată în aur cu motive florale și reprezentarea în medalion a Maicii
Domnului, iar la colțuri a celor patru evangheliști, protejează volumul.

128
ca o floare cu bun miros, păzită de Dumnezeu pentru facerile de bine pe care le-a revărsat asupra
„celor de departe și de aproape” de el.
Brâncoveanu, în culmea măririi la această dată, bogat și milostiv, mecenat al culturii
întregului orient orthodox, este numit „coroana tuturor domnilor”, care a adunat toate virtuțile: „de
la unul cucernicia, de la altul credința…de la altul iubirea de streini, de la altul milostivirea și
iubirea de săraci…iar mai vârtos…smerenia cea nemărginită” (de margine, zice Antim). În final îi
dorește domnului sănătate, viață îndelungată, lui și întregii familii.
Textul, așezat în lungimea manuscrisului, începe la f. 4 cu Povestire pre scurt pentru
zidirea lui Adam și ne dezvăluie faptul că Antim n-a folosit numai datele furnizate de Biblie, ci și
textul Cronografelor (vaste istorii universal, până la începutul secolului al XVII-lea), precum și
tradiția popular și operele apocrife privitoare mai ales la Vechiul Testament.
Ilustrarea manuscrisului începe cu f. 4 verso, iar textul va fi așezat, de obicei, pe două
coloane, în lățime, fiecare coloană continuându-și textul pe coloana corespunzătoare a paginii
următoare. Antim a eleborat un text deosebit de interesant, menit să întovărășască, să explice,
imaginile personajelor directe și colaterale implicate în istoria veche, de la facere și până la
nașterea Mântuitorului. El ne-a transmis câteva legende biblice, destul de rar întâlnite în vechea
noastră literatură. Iată, spre exemplu,legenda lemnului crucii: „Pe acest Sith, zic unii, cum că l-au
trimis Adam când s-au bolnăvit, să meargă în raiu, să-i aducă din lemnul vieții, dară nu i s-au dat
voe, ci numai i-au dat îngerul lemn de finic. Și când s-au întors înapoi au găsit pre Adam mort. Și
au sădit lemnul acela la mormântul lui Adam, de spre cap, carele s-u făcut copaci mare. Și după
aceia, zic istoriile, să-l fie pus Solomon la lucrul curților lui ce au făcut, pre carele zic să se fie
răstignit și Hristos”92.
Tot în paginile de început este inserată legenda după care Adam și Eva au deplâns moartea
lui Avel timp de 100 de ani, „la locul ce să chiamă până cum Valea lacrămilor, care iaste aproape
de Evron”93. Tot așa ne-a transmis legenda prorocirii sibilei, încă și mai rară în textile românești94.
Cum este firesc la o lucrare cu pronunțat iz istoric, stilul epic domină, cu excepția paginilor
de început. Limba acestor povestiri, luate mai ales din cărțile Bibliei, dar și din pagini de cronograf,
este aceea a cronicilor, fermecătoare și curată. Iată povestirea potopului: „Noe… apropiindu-să

92
Cf. N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, București, 1929, p. 122-136.
93
Cf. Opere, p. 246.
94
Ibidem, p. 316.

129
potopul au intrat în corabiia ce făcuse din porunca lui Dumnezeu… Și după aceia, desfăcându-se
toate izvoarăle apelor și deșchizându-se jghiaburile ceriului, au ploat 40 de zile și 40 de nopți. și
s-au înălțat apap în sus de 15 coți ce cât toți munții cei înalți, carii era supt ceriu…Și au murit tot
trupul cel ce mișca pre pământ și toate câte au suflare de viață…”95.
Remarcabilă este capacitatea lui Antim de a rezuma, în câteva propoziţii, esenţialul unor
povestiri redate în Biblie sau Cronografe în multe pagini, cum este aceea a vieţii legendarului
Samson: „Sampson, feciorul lui Manoe, s-au născut în neamul lui Dan, spuind mai nainte îngerul
naşterea lui. Şi s-au urnit din pântecele maică-sa sfinţit, carele au luat muiare din Thamnatha, din
neamul filistiimilor. Şi spuind pilda leului celor tineri, l-au hiclenit muiarea de i-au tâlcuit-o.
După aceea, legând foc în coadele vulpilor, au ars spicele vrăjmaşilor şi 1 000 de oameni au
omorât cu o falcă de măgariu, dintru care falcă mai pre urmă au izvorât apă şi au băut el. Şi porţile
Gazii le-au suit într-un munte. Iar pre urmă, cu înşelăciune, râzând cu un brici perii din capul lui,
Dalila, l-au prins filistiimii şi orbindu-1 l-au băgat în temniţă şi l-au pus de râşniia. Deci
crescându-i perii în cap şi adunându-să filistiimii să facă jărtvă, l-au dus şi pre el la adunarea lor,
ca să-l batjocurească. Şi apucându-se de un stâlp, au surpat casele unde era adunaţi şi au omorât
mai pre mulţi atunce, la moartea lui, decât în viaţa lui“96.
Cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, pentru multele păcate ale lui Sedechia,
nu scapă condeiului de cronicar al lui Antim:
„Şi puse împăratul Navuhodonosor, pre Sedechia, fratele lui Eliachim, împărat preste Iuda şi preste
Ierusalim. Şi era Sedechia de 21 de ani când au început a împărăţi. Şi împărăţi ani 11, făcând
vicleşug înaintea lui Dumnezeu şi nu să ruşina de cătră faţa Ieremiei prorocului, carele îl certa
pentru răutăţile ce făcea, ci l-au băgat în temniţă. Şi trimiţând împăratul Navuhodonosor soli la
Sedechia ca să-şi dea birul, precum le-a fost legătura, i-au înto/s îndărăt la împăratul, deşerţi şi
înfruntaţi. Mâniindu-să, drept aceia, Navuhodonosor s-au dus asupra Ierusalimului cu toată puteria
lui şi luând toate odoarăle besericii, câte au găsit şi ale împăratului, le-au dus cu sine-şi în Vavilon.
Şi arse Navuzardan, stolnicul împăratului Navuhodonosor, beserica lui Dumnezeu. Şi tăe
împăratul pre feciorii lui Sedechie înaintea lui, iară pre el, orbindu-1, îl duse la Vavilon. Şi eşind
Ieremia din temniţă, s-au dus împreună cu norodul, iar Sedechia cu rea moarte s-au sfârşit la

95
Ibidem, p. 251.
96
Ibidem, p. 271.

130
Vavilon, crăpându-i pântecele“97.
Ocupându-ne, în treacăt, de izvoarele folosite de Antim la alcătuirea textului, menţionăm, o
dată mai mult, că Biblia n-a fost singura carte de care s-a folosit pentru a pomeni oameni şi fapte
din lumea veche. I-au mai stat la îndemână cronografele, precum şi scrierile unor mari istorici şi
filosofi ai antichităţii. Aşa se explică prezenţa unor date în manuscrisul lui Antim, pe care numai
cronografele ni le dau, precum şi foarte numeroasele trimiteri şi aluzii la istoricii şi filosofii la care
ne vom referi mai jos şi pe care încearcă să-i pună de acord cu evenimentele menţionate în Biblie.
Desprindem că Zoroastru „a aflat meşteşugul vrăjii“ în vremea lui Thara, tatăl lui Avraam98,
că în vremea lui Avimeleh „a făcut Palamed slove elinilor 99“ (după ce atribuise scrierea lui Enoh),
iar în vremea lui Iair „a izvodit Carmentie slove latinilo”100. Tot el pretinde că în vremea lui Thola
„împărăţea la Troada Priamos, leat 3959, care Troadă a fost luată la leat 4033“101. Este stabilită
vremea când „s-au rânduit de elini numărul anilor care se chiamă Olimbias“102, când s-a născut
„Romil“ şi „s-au început Roma“103: Pe vremea lui Olofern avea cinste Sofoclis şi Euripidis,
poeticii“104, iar în vremea lui Zorobabel a trăit „Darie feciorul lui Istaspu“ şi „Platon filosoful“105,
la care a învăţat Aristotel106.
Cât priveşte istoria Greciei şi a Romei, multe din datele pe care le dă Antim lipsesc din
Cărţile Macabeilor, în care este redată istoria poporului evreu din epoca corespunzătoare şi din
timpul ocupaţiei romane în Palestina, acestea fiind luate din cronografe. Astfel ne vorbeşte despre
Alexandru Macedon, despre ocuparea Greciei şi a Egiptului de către romani, de primul triumvirat
şi de luptele dintre triumviri, de regimul politic al Romei de la întemeiere până la imperiu, precum
şi de Octavian August şi Tiberiu107. Sunt foarte des citate cele două surse importante pentru
studierea istoriei poporului iudeu, operele lui Josephus Flavius 108 şi Philon109, precum şi Strabon,
geograful lumii vechi.

97
Ibidem, p. 296-297.
98
Ibidem, p. 257.
18
A fost omis la tipar textul din Opere. Vezi: Un Cronograf ilustrat..., p. 338 (f. 10, col. II).
100
Cf. Opere, p. 269.
101
Ibidem, p. 270 și 272.
102
Ibidem, p. 288.
103
Ibidem, p. 289.
104
Ibidem, p. 302.
105
Ibidem, p. 302-303.
106
Ibidem, p. 306.
107
Ibidem, p. 314-318.
108
Josephus Flavius, Opera...de antiquitatibus judiaicis libri XX, Francfurt, 1617.
109
Philonis Iudaei, Opera exegetica in libros Mosis..., Anvers, 1617.

131
 Antim ne dă numeroase elemente de cronologie, precizând diferenţierile dintre anul solar şi
cel lunar 110. În stabilirea vremii când s-au petrecut anumite evenimente, el foloseşte era bizantină.
Din punct de vedere artistic ţinem să precizăm că manuscrisul este ilustrat cu 503 (cinci
sute trei) portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 desene, de asemenea în medalion. Acestea măsoară, în
general 32 mm, în exterior şi 28 mm în interior, portretele fiind aşezate între două cercuri
concentrice. De dimensiuni ceva mai mari sunt medalioanele ce reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl, pe
Iisus-Emmanuel şi pe Maica Domnului. Desenele ce înfăţişează Naşterea şi Răstignirea sunt şi ele
cu 7 mm mai mari. Fiecare medalion cuprinde, în câmpul alb, numele personajului pe care îl
reprezintă. Medalioanele sunt lucrate în laviu roşu, cu umbre care dau volum, redate în aur, cu o
artă a desenului şi a culorii (unele personaje au îmbrăcămintea redată în culori) de-a dreptul
uluitoare. Spaţiul rămas liber între cercurile concentrice este, de asemenea, acoperit cu aur.
Fâşia centrală de 6 mm lăţime este colorată în stacojiu; de o parte şi de alta a ei se află câte
o fâşie de 1 mm în aur. Celelalte fâşii ce leagă personaje, secundare (fâşiile preoţilor, ale
judecătorilor, ale profeţilor) au 3 mm lăţime şi sunt colorate în verde sau roşu. '
O grijă deosebită a acordat Antim portretelor feminine, executate cu o remarcabilă graţie şi
cu o perfectă cunoaştere a canoanelor picturale şi a anatomiei. Portretul Evei, al Rebecăi, al lui
Ruth Moabi- teanca, al Iudithei, al Esterei, cele ale reginelor din statele palestiniene de sub
stăpânire romană, în sfârşit cel al Maicii Domnului, toate sunt busturi de excepţională execuţie.
Mai greoaie este reprezentarea personajelor costumate şi în special a războinicilor din epoca lui
Alexandru Macedon, Cezar sau Octavian August. în sfârşit Naşterea Domnului este un splendid
tablou în miniatură, de influenţă occidentală, cum occidentală ne apare reprezentarea tuturor
personajelor. în locul manierei bidimensionale, impusă de erminiile bizantine, Chipurile Vechiului
şi Noului Testament au volum, au forme, au graţie. Distribuirea însăşi a personajelor pe pagină
este făcută cu grijă, în aşa fel încât fiecare pagină grăieşte despre armonia dintre ilustraţii şi text.
Ceea ce ni se pare de asemenea impresionant este faptul că portretele nu seamănă între ele, că
fiecare medalion este portretul unic al unui personaj.
Ne-am întrebat, pe bună dreptate, dacă Antim a avut la îndemână un manuscris asemănător,
pe care să-l folosească drept model. Toate investigaţiile întreprinse în literaţura istorică de specia-
litate de a găsi o sursă de inspiraţie (în Răsărit sau Apus) au rămas fără rezultat, ceea ce-i conferă
un plus de laudă postumă.

110
Cf. Opere, p. 251.

132
 Ideea a putut-o găsi ilustrată în mănăstirile de la Athos, unde anumite fresce reprezintă aşa-
numitul Arbore al lui lesei (tatăl lui David), adică descendenţa Mântuitorului din Dumnezeu-Tatăl,
prin trunchiul pământean al lui David. Ca şi în Arborele lui lesei şi în opera lui Antim apar
personaje ale culturii antice: Philon, Solon, Pithagora, Socrate, Homer, Platon, Aristotel, chiar
dacă sunt amintiţi doar textual.
Modelele sunt inspirate în cea mai mare parte după figuri vii, trăitoare în vremea lui Antim.
Femeile simple, cu marame pe cap sunt românce. Reginele sunt reprezentate cu coroana
domniţelor noastre, iar dintre tipurile de regi, cel mai numeros este acela care înfăţişează pe
voievozii noştri.
Surprinzător, dar după această interesantă operă iconografică, pierdută pentru noi, s-au
păstrat două copii, evident, inferioare sub raport artistic, dar concludente pentru interesul pe care
l-a stârnit originalul. Unul dintre ele, realizat sub forma unui rulou de peste 11 metri lungime,
aparţine cunoscutului popa Fior, dascăl de slovenie şi ilustrator de manuscrise 111
şi se păstrează
la Biblioteca Academiei Române. Din motive necunoscute (probabil ca să apară drept autorul
lucrării), popa Fior a înlocuit titlul, versurile la Stema ţării şi dedicaţia lui Antim cu o povestire a
facerii lumii după Pentateuch.
A doua copie datează din anul 1847 şi a fost lucrată de un zugrav C. Petrescu. Se păstrează
în biblioteca Mănăstirii Cernica şi a avut ca model copia popii Flor. Realizarea artistică este
superioară ruloului deşi nu foloseşte decât laviul negru şi nu culorile, cum a lucrat popa Flor. C.
Petrescu a mai adăugat 9 miniaturi, faţă de original112.
Între copia popii Flor, lucrată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi anul 1788, când

111
Cf. I. Barnea, Un miniaturist român din secolul al XVIII-lea: Popa Flor, în „Bis. Ort. Rom.“, LXVI (1948), nr. 11-
12, p. 484-607.
31
Manuscrisul lui Antim a avut un dramatic destin şi mai rar caz în care adagiul vechi să se verifice atât de precis.
Încă în veacul al XVIII-lea, poate că la puţină vreme după tragedia lui Brâncoveanu, manuscrisul a fost scos din Ţara
Românească. La 8 iulie 1788 se afla în Moldova, după cum atestă o inscripţie, unde fusese cumpărat de un vornic de
poartă, Dumitru Săcară, pe preţ de 150 lei. La moartea sa îl lasă fiului săi moştenire, cel care face însemnarea. În 1821
era tot în Moldova, în posesia unu Gheorghe serdarul, din aceaşi familie Săcară. În sfârşit, următoarea însemnare de
pe filele 3-5 ale manuscrisului grăieşte şi ea despre destinul cărţii: „Această sfântă carte iaste dreaptă a me, rămasă
clironomii (= moştenire) di la maică-me, fiica vornicului Dimitri Săcară, pi care dându-o să o cetească unui dvoranin
(= slujbaş) Tufăscu, ci grabnic murind, au rămas în cărţile lui. Aşa apecunii (= epitropii) au scris-o în avere mortului.
Şi măcar că mult m-am jăluitu, însă în sfârşitu am hotărât spre a nu perd aşa odoru scumpu şi ce nu să poati găsi
nicăiare şi la mezatu la anu 1850, împreună cu vro câteva cărţi a răposatului Tufăscu, măcar că aceli cărţi mai nu-mi
trebuia, le-ar cumpăratu dreptu doao sute rubli rosiianeşti argint. Dvoraninu gubernschi secretar, Mihai Badarăvu“.
Familia Bădărău a dăruit mai târziu manuscrisul arhiepiscopului Antonie al Chişinăului. După moartea acestuia,
manuscrisul a fost trimis, la 9 noiembrie 1884, la Muzeul Academiei Spirituale din Kiev, de unde, după revoluţia din
1917, a fost treci în fondurile Bibliotecii Academiei Ucrainene de Ştiinţe, unde este apreciat drept un dintre cele mai
preţioase opere iconografice din Europa răsăriteană.

133
constatăm prezenţa originalului în Moldova, ar putea fi situată dispariţia originalului din Ţara
Românească. Dai oricând s-ar fi petrecut lucrurile, importantă rămâne doar pierdere acestui tezaur,
unic în miniaturistica românească şi probabil că şi în ce universală.

*
În anul alegerii sale ca mitropolit, Antim răspunde solicitărilor regelui ivirean Vahtang al
IV-lea, făcute lui Constantin Brâncoveanu, şi trimite la Tiflis, capitala regatului, pe cel mai iscusit
dintre tipografii săi, pe Mihai Ştefanovici, ca să instaleze acolo o tiparniţă, dar al domnului şi al
său. Mihai Ştefanovici este acelaşi tipograf, care fusese trimis şi la Alba Iulia la 1699 pentru
probleme asemănătoare. Graba aceasta a lui Antim trebuie pusă, evident, pe seama dorinţei sale
de a ajuta ţara din pământul căreia a fost plămădit, dar şi pe seama generozităţii domnului, dornic
de faimă binemeritată. Probabil că Mihai Ştefanovici a plecat întovărăşit de câţiva ucenici cu un
utilaj al cărui inventar nu-1 putem stabili113. Un an mai târziu, apare un splendid Evangheliar de
313 pagini, din care ni s-au păstrat cele două exemplare dăruite de Antim lui Constantin
Brâncoveanu de ziua lui, la 21 mai 1709114.
Titlul cărţii, după Bibl. rom. veche, unde este dată o traducere din georgiană în franceză este:
Sfânta şi dumnezeiasca Evangheli. Iată o nouă şi primă tipărire în limbă georgiană. În vremea
măritului şi distinsului rege al Georgiei, George, coborâtor din Isaia, din David şi din Solomon,

113
Într-un interesant articol al lui Virgil Molin, Contribuţiuni noi la istoricul relaţiilor culturale cu orientul ortodox
(1709-1712: Un ipodiacon ungrovlah, Mihail, fiul lui Ştefan, meşter de tipar în ţări străine, apărut în „Bis. Ort. Rom.“,
LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 319-338, se susţine cu argumente bine fondate că în Georgia exista, la data sosirii lui Mihai
Ştefanovici literă tipografică georgiană turnată la Amsterdam de către un teolog refomat din părţile Sătmarului,
Totfalusi Kis Miklos, devenit unul din cei mai mari specialişti în gravarea şi turnarea literelor. Comanda de literă o
făcuse Arcil, rege al Georgiei între 1684-1696 şi, în acelaşi timp, poet. Acesta era interesat în culturalizarea poporului
său şi voia să-i urmeze pe vecinii săi, armenii, care comandaseră literă tot la Amsterdam. Aşadar este de presupus că
Mihai Ştefanovici a dus cu sine doar prese şi ustensile mărunte, dar absolut necesare. Este greu de presupus că Antim
a avut răgaz să graveze şi să toarne literă georgiană.
114
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 543-548. Pe pagina a IV-a a fiecărui exemplar, Antim a aşternut dedicaţia ce urmează:
„Aciastă sfântă carte a dumnezeeştii Evanghelii, care cu închinăciune să aduce înălţimii tale, prea luminate doamne,
iaste roada cea noao care pământul iverilor adăpându-să din râul împărăteştilor tale daruri, întru acestu an au odrăslit,
luând şi acest pământ norocire să se îmbogăţească cu tiparele limbii sale, precum cu tiparele arăpeşti s-au îmbogăţit
Araviia, cu cele elinești Elada şi cu cele rumâneşti Ungrovlahiia. Mulţemita o aduce la măriia ta, ca şi celelalte trei
eparhii, de vreme ce credincioasa şi creştineasca-ţi mare însufleţire au stătut a fi râul cel cu curgerile de aur, dintru
carele au curs aceste patru izvoară: ale rumânii ale elinilor, ale aravilor, ale iverilor tipare, asemenea râului celui dintâi
al grădinii desfătării, dintru carele au eşit cele patru râuri: Fison, Gheon, Tigru şi Eufrat. Însă acest fel de despărţeală,
că cu acele ape ale râurilor acelora au odrăslit pământ roduri stricăcioase şi trecătoare; iară adăpările tiparelor, carele
cunosc începătura din vitejasca-ţi voinţă dau pretutindenea stătătoare şi vecinică rodire. Şi pentru aceasta rămâne
măriei tale şi slava şi pomenirea nemuritoare, de vreme ce iaste izvorul și pricina acestui bine.
Mai 21, leat 7218 (= 1709). Al măriei tale întru Hristos rugătoriu, smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Anthim“.

134
prin grija şi generozitatea drept credinciosului strălucitului administrator al Georgiei, principele
şi stăpânul Vahtang fiul iui Levan, a fost tipărită această carte, eşită din mâna lui Nicolae monahul,
fiul lui Orbeli. Tipograful a fost Mihail fiul lui Ştefan ungrovalah. Oraşul Tiflis, luna aprilie, de la
Hristos 1709.
De reţinut prezenţa unui călugăr, care i-a ajutat pe tipografii români la culesul literelor,
aceştia neştiind limba ţării. Pe dosul foii de titlu, într-o scurtă prefaţă a lui Vahtang, se spune,
printre altele: „...Am adus un tipograf din Ţara Românească şi am instalat tipografie, pentru
pomenirea sufletelor regilor pomeniţi, a tatălui şi mamei mele... şi pentru învăţarea fiilor şi a
fiicelor mele“.
În sfârşit, la p. 5 se află cuvântul lui Mihai Ştefanovici către cititori, din care reproducem: ...Cu
ajutorul lui Dumnezeu am instalat o tipografie în ţară la voi. Binecuvântat să fie cunoscutul şi
luminatul administrator al Georgiei, principele şi stăpânul Vahtang. Dumneavoastră, locuitori ai
Georgiei, temători de Dumnezeu şi care sânteți binevoitori, iată chestiunea de care vreau să vă
vorbesc: Am acuma literă şi alte lucruri trebuincioase pentru o tipografie, în număr suficient.
Răspunzătorul şi conducătorul acestei tipografii sunt eu, slujitorul vostru. Am tipărit, înainte de
toate, cartea sfântă, Evanghelia. Mă rog, cu umilinţă de toţi, mari şi mici, să nu mă luaţi în derâdere
dacă veţi găsi greşeli în cuvinte sau în slove. Căci eram străin în această ţară şi nu cunoşteam limbă
voastră. Şi cei care sunt ucenicii mei erau, de asemeni, fără experienţă în acest lucru. Nici eu şi
nici lucrătorii mei n-am văzut înainte vreme Georgia. Vă rog să mă iertaţi, ca şi vouă să vi să ierte
într-o zi. Căci a fost zis: iertaţi şi vi să va ierta. Din partea smeritului tipograf de aceasta, sluga
voastră care lucrează cu inimă înflăcărată: Mihai fiul lui Ştefan, ungrovalah“.
Deasupra titlului, în medalion, legate prin lujeri florali, portretul Maicii Domnului, al lui
Iisus Hristos şi al Sf. Ioan Botezătorul cu inscripţii în interior în limba georgiană. Ar putea fi lucrat
acest frontispiciu, ca şi portretele celor patru evanghelişti, de însuşi Antim, după maniera specifică
altor tipărituri ale sale (.Evangheliarul de la Snagov din 1697 sau Psaltirea greacă din 1700). La
sfârşitul cărţii este redat chipul regelui Vahtang, aşezat într-un jilţ, pe care nu-1 putem atribui lui
Antim.
Un an mai târziu apare o a doua carte imprimată de Mihai Ştefanovici, un Liturghier, din
care nu ne-a parvenit, din păcate, nici un exemplar. Descrierea lui din Bibi. rom. veche este făcută
după menţiuni străine115. în epilogul cărţii, semnat de Mihai Ştefanovici se spune în final:

115
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 483-484, unde este dată sursa descrierii.

135
„...Fiindcă părinţii sufleteşti ai georgienilor posedau puţine cărţi bisericeşti, iar aceia care nu le
posedau nu puteau fără această carte a îndeplini datoriile lor cu succes, stăpânitorul şi guvernatorul
Georgiei, principele Wahtang, simţind şi înţelegând necesitatea ei pentru preoţii ce aveau nevoie
de ea, s-a îngrijit precum s-a îngrijit şi în privinţa altor cărţi, tipărite de noi în limba voastră
georgiană, ca să începem tipărirea şi acestei cărţi, punând astfel lumânarea pe luminător... De
aceea vă rog pe voi toţi, preasfinţiţi prelaţi şi smeriţi preoţi, cine din voi va voi să ia în mâini
această carte, acela în timpul săvârşirii slujbei şi jertvei fără de sânge cu ajutorul ei, să pomenească
şi să se roage pentru sănătatea şi viaţa aceluia, cu cheltuiala căruia s-a făcut acest lucru şi s-a tipărit
cartea. Al vostru fiu de suflet, tipograful ungro-valah Mihai Ştefanovici. S-a tipărit la Tiflis de
mâna tipografului Michai Ştefaneşvili, ungrovlah, în anul de la Hristos 1710“.
Urmează şase versuri în limba română tipărite cu caractere gruzine, aceleaşi pe care le găsim
în vechea noastră literatură adesea la sfârşitul copierii manuscriselor, adaptate de tipograful nostru
meseriei sale, aceleaşi ca în Evangheliarul din 1697:
„Precum cei streini doresc moşia să-şi vază,
Când sânt într-altă ţară de nu pot să şază,
Şi ca cei ce-s pre mare bătuţi de furtună
Şi roagă pre Dumnezeu de linişte bună,
Aşa şi tipografii de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dau şi mulţămire“.
Nu ştim care a fost activitatea lui Mihai Ştefanovici în Georgia. Unii cercetători116 pretind
că în afara celor două cărţi pe care le înregistrează Bibliografia românească veche, acesta ar mai
fi tipărit încă şapte volume, după cum urmează: o Psaltire şi un Apostol în 1709, un Ceaslov în
două ediţii (cu caractere diferie), un Molitvenicşi un început de Biblie în 1710, o Psaltire şi
învăţături ale ieromonahului Gherman în anul 1711. Pentru 1712 nu este precizat nici un titlu.
S-ar putea ca aceşti cercetători, care se bazează pe surse locale georgiene, să nu se fi
îndepărtat prea mult de adevăr, de vreme ce în epilogul Liturghierului, Mihai Ştefanovici vorbeşte
de imprimarea altor cărţi în limba georgiană şi de vreme ce pentru anul 1712 nu este menţionată
nici o carte tipărită de el. Şi pe bună dreptate. Căci, în primăvara acelui an, Mihai Ştefanovici

116
Să se vadă articolul lui Dan Dumitrescu, Activitatea tipografică a Iui Mihail Ştefan în Gruzia, în „Studii“, XI
(1959), nr. 4, p. 135-138, ale cărui afirmaţii au fost reluate şi de Virgil Molin în studiul amintit. Cf. şi Damian P.
Bogdan, Legăturile Ţărilor Române cu Georgia, în „Studii“, IV (1951), nr. 4, p. 132-141.

136
părăseşte Georgia, îndreptându-se spre Moscova, cu scrisori de recomandare din partea lui Hrisant
Notara. De acolo a plecat pentru specializare în arta grafică, tocmai în Olanda117, pierzându-i-se
definitiv urma, înghiţit de spaţiu şi vreme. De sub teascurile tiparniţei înjghebate de el şi lăsată, pe
semne, în grija ucenicilor vor mai ieşi numeroase cărţi (printre care şi cea dintâi ediţie a celebrei
opere a lui Şota Rustaveli, Viteazul în piele de tigru), până în anul 1722, când se pare că turcii au
interzis să se mai imprime cărţi pe pământul Georgiei. Dar acestea sunt lucruri ce nu mai
interesează raporturile noastre culturale cu ţara dintre munţi. Avem în schimb de urmărit un
moment de criză, de gravă criză, ivit între domn şi mitropolit. Suntem în anii 1711-1712, în timpul
şi dupa războiul ruso-turc, consumat pe câmpii Stănileştilor de pe malul drepi al Prutului, la sud
de Huşi, în defavoarea ţarului şi a loialului său aliat Dimitrie Cantemir.
Ca să înţelegem pe deplin canafasul politic al acelor zile, suntem obligaţi la o digresiune în
care Antim îşi găseşte şi el un anumit loc, chiar dacă acesta este deocamdată secundar118.
Se ştie că la începuturile domniei sale, Constantin Brâncoveanu a condus ţara flancat de cei
doi unchi bogaţi şi influenţi, fraţi ai mamei sale: stolnicul Constantin Cantacuzino şi spătarul Mihai
Cantacuzino. însăşi ridicarea lui în scaun fusese făcută prin înţelegerea celor doi, vrăjmaşi ai ideii
de a-1 vedea domn pe urmaşul lui Şerban Cantacuzino, nevârstnicul Gheorghe, şi vrăjmaşi ai
apropierii de Habsburgi. În aceşti primi ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a urmat cu
religiozitate politica unchilor săi; a stricat raporturile cu austriecii până acolo încât s-a ajuns la
acţiuni armate, în cursul cărora aga Bălăceanu, fostul conducător al soliei de apropiere de imperiali,
şi-a pierdut capul, în felul acesta Ţara Românească stătea deoparte de acţiunile armate turco-
austriece; a înlocui o stăpânire cu alta, pornită pe anexări teritoriale, nu putea intra în vederile
domnului şi nici ale unchilor care conduceau, deocamdată, politica externă a ţării. Raporturile rele
cu austriecii vor fi îmbunătăţite însă după 1692. Brâncoveanu va stabili o vastă corespondenţă cu

117
Într-o scrisoare din 6 aprilie 1713, adresată de Antim patriarhului de Ierusalim, în legătură cu o proiectată tiparniţă
ce ar fi urmat să fie instalată la Constantinopol, îl informează pe Hrisant că „...Ucenicul nostru Mihail e acum un an
de când a ieşit de la Iviria şi, cum am aflat, a făcut drum foarte încet până la stoliţă (adică la Moscova, n.n.) Dar, slavă
Domnului şi prin rugăciunile tale sfinte, a sosit cu sănătate. Şi de acolo, din dorinţa de mai bună pregătire, a plecat în
Olanda; dar nu ştim cât va rămâne în acele părţi...“ (Cf. Hurmuzachi, XIV, 3, p. 112).
118
La vasta bibliografie relativă la domnia lui Constantin Brâncoveanu, din care am pomenit, pe lângă cronicile vremii
sale, Viaţa şi domnia lui..., de N. Iorga: Constantin Vodă Brâncoveanu, de Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait, precum
şi unele studii speciale, mai trebuie să adăugăm: C. Giurescu şi N. Dobrescu, Documente şi regeşte privitoare la
Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907; A.A.C. Slourdza, Constantin Brancovan, prince de Valachie 1688-1714.
Son règne et son époque, vol. I—III, Paris, 1915; Sergiu Columbeanu şi Radu Valentin, Constantin Brâncoveanu şi
epoca sa, Bucureşti, 1967; Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1969; Ştefan Ionescu, Epoca
brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Cluj-Napoca, 1981, şi mai ales culegerea de studii
Constantin Brâncoveanu, de sub redacţia lui Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989.

137
Viena, îi va informa despre unele mişcări ale turcilor şi va obţine de la imperiali dreptul de a
cumpăra proprietăţi în Transilvania. În 1695, Brâncoveanu este făcut principe al imperiului ş i se
acordă dreptul să se stabilească în Transilvania, în ipoteza că ar fi obligat să părăsească tronul.
Ideea scuturării opresiunii turceşti cu sprijin austriac este treptat înlăturată. Popoarele din
Balcani şi în special grecii încep să întrevăd; posibilitatea acestei eliberări cu sprijin rusesc.
Patriarhii de Constantinopol şi mai ales cei de Ierusalim, Dosithei şi urmaşul său, Hrisan Notara,
duc o permanentă politică de apropiere de Rusia. Cantacuzini din Ţara Românească, cu fumuri
imperiale, se aliniază de la început acestei tendinţe, trăgându-1 şi pe Brâncoveanu odată cu ei în
sferele de influenţă moscovită. Aşa se explică trimiterea la mijlocul lunii septembrie 1697 la
Moscova a lui Gheorghe Castriotul, cu rugăminte; către ţar să aibă grijă de creştinii din Peninsula
Balcanică şi cu propuneri de colaborare militară. Un alt emisar, David Corbea ceauşul, om al
Cantacuzinilor, devenit slujbaş al ţarului, va fi trimis şi el în capitala Rusiei, în decembrie 1702,
cu mesaje la fel de îmbietoari pentru ruşi119. Dar aceştia aveau alte planuri, de ieşire la Marea
Nordului, şi se găseau prinşi într-un lung război cu suedezii; n-aveau timp, deocamdată, pentru
Ţările Române şi pentru creştinii din Balcani, ceea ce Brâncoveanu a priceput fără greutate.
În situaţia aceasta, Brâncoveanu încearcă să-şi întărească poziţii la Constantinopol şi când,
după 15 ani de domnie, este chemat la Poartă, la 15 iunie 1703, el obţine, e drept, cu mari sacrificii
băneşti confirmarea pe viaţă ca domn al Ţării Româneşti120.
Cantacuzinii nu înţeleg să sprijine politica prudentă a domnului şi sunt promotorii pe faţă ai
unei politici de apropiere tot mai mare de ruşi. Peste capul domnului poartă corespondenţă cu ţarul
şi cu sfetnicii acestuia, ducând o politică angajantă, destul de periculoasă, cu care Brâncoveanu nu
poate fi de acord. Atunci, sătul de tutela unchilor, se hotăreşte să conducă singur Ţara
Românească121.
N-a fost acesta unicul motiv de nemulţumire al domnului şi nici al Cantacuzinilor. Cel dintâi
nu vedea cu ochi buni îmbogăţirea excesivă a neamurilor şi luxul pe care îl afişau, în special
spătarul Mihai. Cantacuzinii, la rândul lor, erau nemulţumiţi de domnia prea lungă a nepotului,
care închidea căile spre tron ale verilor săi, maturi şi cu pretenţii. Brâncoveanu avea el însuşi

38
Cf. Gh. I. Georgescu-Buzău, Un diplomat român la Moscova la începutu secolului al XIII-lea: David Corbea
Ceauşul, în Relaţii româno-ruse în trecut. Studi şi conferinţe, Bucureşti, 1957, p. 56-57.
120
Cf. Radu Greceanu, Istoria domniei lui C. Brâncoveanu..., ed. Aurora Ilieş cap. 59, p. 145.
121
A se vedea Paul Cernovodeanu, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu, în culegerea de studii
Constantin Brâncoveanu, p. 130.

138
feciori; în plus domnia pe viaţă ce-i fusese acordată de turci, irita la culme pe unchi şi veri,
deopotrivă 122. Nemulţumirile vor fi pricinuit, probabil, şi acte de impoliteţe din partea spătarului
Mihai, mai ales, fire orgolioasă şi impulsivă. Aşa se face că în vara anului 1707, spătarul Mihai
Cantacuzino a fost scos din funcţia de mare spătar. Cu mult timp înainte fusese rechemat de la
Constantinopol şi stolnicul, a cărui activitate acolo, mai mult de deservire, decât de apărare a
intereselor, fusese observată de către Brâncoveanu.
Înlocuirea lui Mihai Cantacuzino cu nepotul acestuia, Toma, fiul agăi Matei, care avea să
aducă şi mai multe plictiseli lui Brâncoveanu, a fost rău văzută de ruşi123. Atât cancelarul Golovkin,
cât şi ţarul au intervenit cu scrisori pe lângă domn cu rugămintea ca să revină asupra hotărârii luate.
Răspunsurile domnului, de refuz politicos, sunt însoţite de aprecieri negative la adresa unchiului
său: acesta n-a slujit cu credinţă interesele domnului, a muncit mai mult pentru interesele personale
decât pentru cele ale ţării, şi dacă a fost menţinut atâţia ani ca mare dregător s-a datorat numai
considerentelor de ordin familiar. Retraşi amândoi unchii la moşiile lor, nu încetează să poarte o
vastă corespondenţă denigratoare la adresa lui Constantin Brâncoveanu, atât cu ruşii, cât şi cu
patriarhul de Ierusalim, afirmând sus şi tare că toată nădejdea le este la ruşi şi la ţar.
Raporturile lui Brâncoveanu cu ruşii n-au fost afectate în fond de îndepărtarea unchilor de la
curte. Din vasta corespondenţă purtată până în anul 1711 rezultă că domnul muntean furniza ruşilor
informaţii preţioase cu privire la situaţia din Balcani şi că însuşi socotea posibilă izbăvirea
creştinilor de sub opresiunea turcească numai prin intervenţia militară a ruşilor.
Brâncoveanu s-a dovedit un cap politic abil. Şcoala de mulţi ani a stolnicului i-a prins bine.
Prudent, a întreţinut relaţii strânse şi cu austriecii. Prinţ al imperiului, purtător al chipului
împăratului - fusese decorat şi de Petru cel Mare încă din 1700 cu ordinul Sf. Andrei-, Brâncoveanu
menţinea o excelentă cumpănă între cele două puteri, având grijă, prin daruri şi bani, să potolească
şi bănuielile turcilor.
Suntem în vara anului 1709, când situaţia politică şi militară a Rusiei cunoaşte schimbări
esenţiale. În urma catastrofalei lupte de la Poltava, Carol al XII-lea, regele Suediei este învins şi
obligat să-şi caute adăpost pe pământ turcesc. Rusia, eliberată de ameninţările suedeze, se putea
ocupa, în sfârşit, de creştinii din Balcani. În acelaşi an se încheie înţelegeri ascunse între

122
Cf. Mihail Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1992, p. 293.
Vezi şi Aurora Ilieş, studiul introductiv la Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu, p. 12-13.
.
42
Cf. Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait, op. cit., p. 233-234.

139
Brâncoveanu şi ruşi, pentru o acţiune comună împotriva turcilor, domnul român având obligaţia
să adune o oaste de 30 000 de oameni din Balcani şi, mai ales, să asigure aprovizionarea cu
alimente a oştilor muscăleşti124. În 1710 se observă masive pregătiri de război la Constantinopol.
Turcii îl suspectează pe Brâncoveanu de înţelegere cu ruşii, îl trimit domn în Moldova pe Dimitrie
Cantemir cu mandat expres să-l prindă viu pe Brâncoveanu125 şi împovărează ţara cu nenumărate
cereri de tot felul. La 20 noiembrie 1710, turcii declară război ruşilor, dar ostilităţile propriu-zise
vor începe abia în primăvară.
Situaţia lui Constantin Brâncoveanu era dintre cele mai grele, înconjurat la sud şi la răsărit
de trupe turceşti, el nu poate face nici o mişcare de împlinire a angajamentului din 1709. În timp
ce Dimitrie Cantemir beneficiază de apropierea avangardelor ruseşti, conduse de Şeremetiev, şi dă
cunoscuta proclamaţie către ţară, Constantin Brâncoveanu prudent, mereu prudent, scăpat de
obligaţia de a se prezenta la Tighina, la porunca marelui vizir, îşi mută tabăra oştirii de la Gherghiţa
la Albeşti, la câţiva kilometri de Urlaţi, pe valea Cricovului126. Strânsese zaharea, după înţelegere,
şi o adăpostise în apropierea frontierei cu Moldova, în aşteptarea sosirii ruşilor. Aceştia se mişcau
însă greu şi atâta vreme cât nu era informat exact asupra puterii lor militare, Brâncoveanu nu a
vrut să cedeze insistenţelor unora dintre boieri de a se declara pe faţă de partea ruşilor.
Printre cei care insistau pe lângă domn se afla şi mitropolitul ţării. Fusese el luat de domn în
ideea împliniri unor obligaţii religioase, în ipoteza realizării joncţiunii cu ruşii sau a fost dorinţa
lui Antim să se afle în tabără? Este greu de spus. Un mitropolit nu părăseşte, de obicei, scaunul.
Să ne amintim de vorbele sale pe drumul Giurgiului aruncate lui Nicolae Mavrocordat în 1716, în
legătură cu obligaţia sa de a rămâne în capitală. Nu era, e drept, aceeaşi situaţie, dar ceea ce avea
să urmeze ne face să credem că el se afla în tabăra de la Albeşti în deplină înţelegere cu
Cantacuzinii şi din proprie iniţiativă.
Turcii au încercat stingerea conflictului prin intermediul lui Hrisant şi al lui Brâncoveanu.
Domnul, nerăbdător mai ales să cunoască situaţia exactă în care se aflau ruşii, îl trimite la Iaşi,
unde se afla ţarul, pe omul său de încredere Gheorghe Castriotul. Dar până să se înapoieze acesta,
Toma Cantacuzino cu vreo 40 de călăreţi pleacă într-o noapte din tabăra de la Albeşti şi trece în

124
Ibidem, p. 244.
125
Intenţia turcilor de a-1 folosi pe Dimitrie Cantemir la supravegherea şi prinderea lui Brâncoveanu este limpede
relatată de Neculce în cronica sa, Cf. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. critică de Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, 1982, p. 510.
45
Cf. Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait, op. cit., p. 255-256.

140
Moldova, de partea ruşilor. Acest act nesăbuit fusese comis la îndemnul Cantacuzinilor şi al
mitropolitul Antim Ivireanul. Cel puţin aşa spune cronica127 şi aşa se explică măsurile de pedepsire
a mitroplitului preconizate de domn.
Ştim că Antim era în foarte bune relaţii cu Cantacuzinii. I-am întâlnit pe unii dintre ei
subvenţionând tipărirea unor cărţi. Sunt anii în care domnul era sprijinit de neamuri şi raporturile
bune ale acestora cu Antim pe deplin explicabile. Numai că Antim nu urmează politica domnului,
de izolare a stolnicului şi a fostului spătar. Dimpotrivă. Relaţiile cu ei rămân neschimbate. Aşa se
explică faptul că la 29 martie 1709, Antim cedează lui Mihai Cantacuzino locul pe care s-a
construit spitalul Colţea128. Terenul aparţinea, evident, Mitropoliei.
Ajuns la Iaşi, Toma Cantacuzino îl informa pe ţar că Brâncoveanu nu pregătise hrana pentru
armată şi că nu permitea nici voluntarilor din Balcani să treacă prin ţară pentru a se înrola în oastea
ţarului. Şi pârele nu s-au oprit aici. Dar Brâncoveanu era informat de mersul lucrurilor şi ştia că
şansele de izbândă ale ruşilor erau minime. Singura lui grijă era să împrăştie bănuielile turcilor şi
să demonstreze că actul lui Toma Cantacuzino n-a fost săvârşit cu ştirea şi învoirea lui. A
îndepărtat de la curte pe cei doi unchi, a confiscat întreaga avere a lui Toma Cantacuzino şi a
tovarăşilor săi, pentru hainire şi, în final, a cerut socoteală mitropolitului pentru aderarea la planul
Cantacuzinilor.
Toate manuscrisele complete care ne-au transmis textul didahiilor cuprind, de obicei la
sfârşit, cele două scrisori de apărare ale lui Antim adresate domnului în ianuarie şi februarie 1712.
Nici unul din punctele justificative nu se referă direct la hainirea spătarului Toma şi nici la rolul
jucat de Antim în această dramă. Antim este chemat să dea socoteală de bani, de pălăvrăgeală pe
seama domnului şi doar vag de lucruri săvârşite ce s-ar fi făcut cu îndemnarea mitropolitului.

127
Iată textul cronicii lui Radu Popescu, în care este relatat amestecul lui Antim şi aderarea sa la planul Cantacuzinilor:
„...Acolo la Urlaţi fiind vlădica Antim şi toţi boiarii, văzând pe Constantin vodă că este cu îndoială despre moscali au
făcut sfat vlădica cu o seamă de boieri, Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi, nenumiţi, ca să se unească cu
moscalii şi să părăsească pre Constandin vodă, socotindu-l că-i este gândul ca să înşele pre moscali, văzând că unele
din cele ce făgăduise să le dea ajutor, zaharale, bani, oaste, nu le dă; dintru care sfat ce se făcuse s-au ales Toma
spătariul Cantacuzinul şi s-au dus la ţarul cu câţiva ai lui... “. Cf. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti...,
ed. critică de Constantin Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 201.
Cronica lui Radu Greceanu, cronica oficială a lui Constantin Brâncoveanu, subliniază şi ea amestecul lui Antim în
defecţiunea lui Toma Cantacuzino şi îl condamnă cu asprime: „...O, cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă părţii ceii
bisericeşti a să amesteca în lucrurile, cele politiceşti şi în politiia şi eparhiia ce să află a să arăta zavisnec şi turburătoriu
şi turmii ceii încredinţate lui, păgubitoriu, şi făcătoriului lui dă bine, carele în stepena şi cinstea vlădicii l-au adus şi l-
au înălţat, vrăjmaş şi împotrivnec; lucru foarte neplăcut şi lui Dumnezeu şi oamenilor“. Vezi ediţia Aurora Ilieş, p.
183.
47
Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, CCCLXXIX-32.

141
Brâncoveanu intenţiona să-l scoată din scaun pe Antim, mai mult ca să arate turcilor că este pornit
să pedepsească cu asprime pe cei ce au nesocotit politica lui decât din convingere. Ca dovadă
faptul că atunci când lucrurile ş-au potolit, când pericolul s-a îndepărtat de capul său, Brâncoveanu
a renunţat la gândul înlocuirii şi l-a menţinut în scaun. Dar să analizăm cele două documente, unice
în literatura noastră juridică prin claritate şi putere de convingere 129.
Prima scrisoare poartă data de 13 ianuarie 1712 şi este cea mai interesantă şi mai dezvoltată.
într~un lung preambul, care nu făcea parte din corpul scrisorii, Antim explică celor ce vor veni
după el cum s-au petrecut lucrurile şi vrea să lase, totodată, şi dovada nevinovăţiei sale, în cazul
în care - gândeşte el - va fi scos din scaun. Spune acolo cum că Duminică pe înserat130 „la vreme
de chindie“, s-a pomenit cu vizita episcopului Mitrofan de Nisa, duhovnicul lui Brâncoveanu, care
i-a cerut să demisioneze de bună voie, căci altfel îl va scoate domnu cu sila şi va scrie şi la
Constantinopol, cerându-i caterisirea. Antim justifică această măsură prin bănuielile domnului că
„nişte lucruri ce le-au adus întâmplările vremii de s-au făcut, să se fie făcut ci învăţătura şi
îndemnarea noastră“. Aluzia la hainirea lui Toma Cantacuzino este evidentă. La această hotărâre
gravă domnul era împins şi „de nişte obraze mari bisericeşti şi mireneşti, pline de zavistii şi de
răutate“. Unul din obraze, pe care Antim nu-1 numeşte însă, era chiar aducătorul mesajului,
Mitrofan de Nisa, succesorul său nevrednic în scaun.
Două zile mai târziu, marţi seara, adică în 15 ianuarie, Antim s-a înfăţişat la curte şi după ce
a stat de vorbă cu domnul „în taină“ i-a spus acestuia că renunţă la scaunul de mitropolit de bună
voie, dar că îl roagă să citească pe îndelete, cu judecată dreaptă şi cu blândeţe mai jos înşiruitele
12 capete justificative. Din ele domnul se va convinge că el, mitropolitul, este nevinovat şi că este
victima detractorilor la care domnul a plecat urechea. Se jură sub blestem că nu l-a viclenit
niciodată pe domn şi nici nu l-a menit de rău; îi lasă în seama afuriseniei pe cei ce i-au pus în
sarcină relele la care nu s-a gândit, ca şi pe cele ce l-au defăimat înaintea domnului. Dacă s-a
întâmplat să spună în biserică, predicând, vreun cuvânt care putea să nu-i convină domnului a
făcut-o din datoria sa de păstor sufletesc şi nicidecum cu intenţia ca să-l vatăme în vreun fel.
Urmează trei justificări, deosebit de interesante din punct de vedere biografic, de care ne-am
mai slujit parţial la schiţarea vieţii lui Antim. N-a venit în Ţara Românească pentru că a ţinut el să

129
Scrisorile, făcând parte din textul didahiilor, au fost publicate de mai multe ori. A se vedea ediţia de Opere..., p.
226-234, cu o transcriere corectă.
130
Ziua de 13 ianuarie cădea duminica. în aceeaşi zi, după plecarea Iui Mitrofan a început şi redactarea scrisorii pe
care a terminat-o, probabil, a doua zi, luni.

142
vină sau pentru că a fost împins de nevoi materiale. Să înţelegem, deci, că i s-a impus să plece de
la Constantinopol, unde avea o stare materială îndestulătoare, ca să răspundă cererii lui
Brâncoveanu?! De ce n-a precizat Antim aci, la acest punct al treilea, şi acuma, când trebuia să se
disculpe de învinuiri atât de grave, că el, Brâncoveanu, l-a chemat să vie în ţară?! Ne este greu să
admitem că în situaţia în care se afla Antim, redactând punctele de apărare, cu grijă pentru fiecare
expresie ce-i ieşea de sub condei, să-i fi aruncat lui Brâncoveanu cuvintele: „Eu aici, în ţară, n-am
venit de voia mea“, dacă autorul aducerii sale în Muntenia ar fi fost Constantin Brâncoveanu. Să
fi venit înainte de înscăunarea domnului?! Să fie una şi aceeaşi persoană cu Andrei, ultimul dintre
ucenicii pomeniţi de Mitrofan la tipărirea vol. II a Vieţii sfinţilor, opera lui Dosoftei, imprimată la
Iaşi în 1684?! Iată întrebări rămase fără răspuns, până la apariţia unor noi documente care să
precizeze lucrurile.
N-a luat egumenia Snagovului cu de-a sila şi dacă a plecat de acolo a făcut-o din cauza
intrigilor, mai tari decât voinţa domnului însuşi „căci măriia ta nu pohteai să es de acolo“. A ieşit
cu cinste de la Snagov, după şapte ani de realizări evidente tuturor, inclusiv detractorilor.
La Râmnic a ajuns episcop fără ca el, Antim, să se fi gândit vreodată să se facă arhiereu. Dar
dacă, cum spune Psalmul 112, Dumnezeu aşa a vrut ca să ridice din pământ sărac şi din gunoi să
înalţe pe cel mizer, ca să-l aşeze alături de mai marii poporului său, el a trebuit să se supună. Şi-a
făcut şi acolo datoria şi a ieşit cu faţa curată.
La alegerea lui ca mitropolit n-a mituit pe nimeni şi nici nu s-a rugat de cineva ca să-l susţină.
El, domnul, a fost mijlocitor pentru transferul său de la Râmnic la Bucureşti. Şi ştiind Antim
aceasta a lucrat cu sârguinţă ca să merite încrederea celor ce l-au ales şi mai ales a domnului. Tot
ce a făcut ca mitropolit a făcut în slava lui Dumnezeu, întru cinstirea domnului şi spre folosul ţării.
Dar răutatea şi pizma nu
lipsesc din lume, şi aceşti pizmătareţi cu vorbe pline de otravă şi vicleşug îl împing pe domn
şi-l îndeamnă să facă lucruri grave, cum n-a făcut nici măcar în tinereţe, prilej de sminteală între
oameni. Îi cunoaşte pe delatori „cum mă ştiu însuşi pre mine“. Unii sunt străini (Mitrofan de Nisa
şi Hrisant, cu care avusese grave ciocniri în probleme de jurisdicţie bisericească), alţii autohtoni
(pe care nu i-am putut identifica); ar vrea să stea cu ei la judecată înaintea domnului căci este sigur
că i-ar acoperi de ruşine.
În al optulea punct al apărării, Antim se referă la unele insinuări ale vrăjmaşilor, care îi
atribuie redactarea unui text în 24 de puncte îndreptate împotriva domnului. Ajunse la urechile lui

143
Brâncoveanu acesta i-a cerut prin Mitrofan explicaţii în legătură cu ele. Da, mărtu riseşte Antim,
există acele 24 de puncte, dar nu este el autorul lor, ci calomniatorii săi. Le-a avut la îndemână
Antim şi, în clipa când Mitrofan de Nisa a pomenit de ele, i le-a citit; era de faţă şi mitropolitul de
Adrianopole şi a vrut să i le trimită şi domnului, dar nu l-a lăsat unii. Dacă vrea domnul, poate să
i le trimită. Îl ştie şi pe cel ce i-a spus domnului că el, Antim, le-a redactat: este unul căruia n-a
vrut să i le citească, dar al cărui nume rămâne ascuns.
Problema paretisis-ului (a părăsirii scaunului de bună voie), ce ocupă punctul al nouălea al
întâmpinării lui Antim este tratată destul de pe larg şi cu vădit spirit de răspundere. El, de bunăvoie,
nu îndrăzneşte să facă paretisis, căci ar încălca legile şi poruncile lui Dumneze şi angajamentele
luate în scris la hirotonisire „ca să rămână acolo und a fost chemat“. Dar dacă domnul îi porunceşte
să părăsească scaunu o va face, ca să nu creadă că-i stă împotrivă. însă ar fi bine ca Brâncoveanu
să chibzuiască bine înainte de a da o asemenea poruncă. Nici măcar să poruncească unui om ca să
se despartă de soţia sa şi să iasă din avutul său fără vină nu este un lucru uşor şi îngăduit de
Dumnezeu; cu atât mai puţin să fie scos un arhiereu „fără vină şi făr-de judecată“. Antim face apel
la bunul simţ al lui Brâncoveanu şi-l întreabă dacă crede că este cu cale şi se cuvine să fie lipsit la
bătrâneţe de turma ce i-a fost încredinţată şi de agonisita tinereţilor, realizată prin muncă şi
osteneală.
Antim fusese acuzat de domn că a cheltuit fără măsură din averea Mitropoliei, încât a băgat-
o în datorii. Nu ştim care vor fi fost acele datorii, căci la data aceasta lucrările pentru Mănăstirea
Antim nu fuseseră încă începute. Nu-1 putem, aşadar, bănui că a luat banii din fondurile
Mitropoliei pentru acoperirea cheltuielilor de construcţie. Probabil că va fi avut cheltuieli cu
tipărirea unor cărţi, cu trimiterea lui Mihai Ştefanovici în Georgia, cu ajutorarea unor aşezăminte
religioase din Balcani şi chiar mai îndepărtate sau poate că toate acestea împreună şi încă altele,
căci Antim nu pare stânjenit în răspunsul său; poate da suficiente explicaţii în legătură cu aceasta,
dar n-are rost să le înşire pe toate. Va spune doar că a cheltuit ca un om la casa lui şi ca un păstor
adevărat, iar nu ca o slugă netrebnică. Şi, întorcându-se retoric, îl apostrofează pe domn: în
vremurile grele prin care trece amărâta de ţară cine nu este dator? Căci şi el, domnul, se plânge că
este datoare ţara cu peste 200 de pungi şi, evident, că nu domnul a făcut datoria, ci întâmplările
vremii. Toate acestea l-au adus şi pe el, mitropolitul, la datorie.
Ultimul punct, al doisprezecelea, este un răspuns la un atac personal, care cu siguranţă că l-
a mâhnit din cale afară pe Antim. Se spunea printre ierarhii autohtoni că nu se cuvine ca scaunul

144
mitropolitan să fie ocupat de un străin. „în Hristos suntem toţi una” este replica imediată a lui
Antim. Şi continuă: nu este el singurul episcop sau mitropolit străin care a stat în scaunul Ţării
Româneşti, după cum şi domnii străini au condus ţara, destui, după cum se întâmplă în toată lumea
„că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toţi“.
La sfârşit, Antim îi aminteşte lui Brâncoveanu că nu este îngăduit să se strămute abuziv, nici
măcar capul unei biserici sau al unei mănăstiri, căci lumea socoate aceasta ca un păcat, necum pe
capul bisericii, care duce la turburare în popor, „precum vedem că se fac în bogate (adică multe)
locuri“. Aluziile vizau înlocuirea lui Chiprian la Constantinopol cu Atanasie al V-lea şi turburările
din scaunul Antiohiei şi cel al Alexandriei, la care se şi referă Antim. Este drept că domnul poate
face după cum doreşte, dar el îl sfătuieşte pe Brâncoveanu să facă după voinţa şi pofta lui Hristos.
Domnul nu pare să fi fost prea impresionat de explicaţiile lui Antim. S-au scurs aproape trei
săptămâni fără ca Brâncoveanu să fi dat semne că i-a trecut supărarea şi că este gata să ierte totul.
De altfel, Mitrofan îi spusese lui Antim că dorinţa domnului este ca în 15 zile să renunţe la scaun,
căci în caz contrar va fi scos cu forţa şi caterisit. Şi cum tensiunea creştea la curte şi vrăjmaşii
mitropolitului „îi spurcau domnului urechile cu vorbele lor cele otrăvicioase“, Antim se hotărăşte
să se adreseze din nou lui Brâncoveanu în scris. Această a doua scrisoare poartă data de duminică
3 februarie şi începe printr-un apel în greceşte către domn, ca să se ferească de greşeală, şi prin
scuze pentru că îl supără cu o nouă misivă. Îi aminteşte lui Brâncoveanu de conţinutul primei
scrisori şi de promisiunea pe care a făcut-o domnului să părăsească de bună voie scaunul. A sperat
însă că după citirea justificărilor pe care i le-a înaintat, Brâncoveanu va stinge conflictul. Dar
pentru că îşi dă seama că domnul nu vrea să accepte justificările şi stărue să-l scoată din scaun, îl
roagă pe Brâncoveanu să aibă milă de bătrâneţele lui şi să-l ajute să găsească rostul a patru pungi
de bani, ca să-şi poată lua zapisele de la datornici. Mitropolitul era acuzat de pierderea a şapte
pungi; trei dintre ele fuseseră justificate. Dacă domnul îl ajută să descurce această situaţie
bănească, el, Antim, îi promite că va renunţa de bună voie la scaun. O face ca să înceteze un scandal
pe care vodă îl credea - zice Antim - că este generat de el. În felul acesta succesorul lui va fi legal
ales. Dar încă o dată se adresează lui Brâncoveanu cu rugămintea fierbinte să nu-1 lase să iasă
umilit; să nu se grăbească cu adoptarea soluţiei extreme, căci răul este uşor de făcut, dar de
îndreptat răul este foarte greu. Să fie domnul cu tact şi chibzuinţă în rezolvarea acestei probleme
bisericeşti, cum a dovedit tact şi în rezolvarea treburilor politice.
Obiditul Antim se roagă încă odată, în final, ca domnul să se lumineze şi să facă numai ceea

145
ce i-ar fi spre cinste.
Fie că încurcăturile băneşti ale Mitropoliei au fost descâlcite, fie că pericolul şi ameninţările
din partea Porţii s-au îndepărtat, Brâncoveanu a renunţat la intenţia de a-1 îndepărta din scaun pe
Antim. Poate că nu puţin loc a umplut în această frământare şi frica de păcat a lui Constantin
Brâncoveanu.
Izvoarele istorice nu ne spun care au fost raporturile dintre domn şi mitropolit după această
gravă criză. Dacă este să privim lucrurile prin psihologia omului mândru şi umilit în mândria lui,
atunci Antim a putut greu uita aceste zile de mari încercări. Cu siguranţă că Brâncoveanu, deşi a
iertat, l-a ţinut la distanţă pe Antim, măcar o bucată de vreme. Aceasta l-a împins pe mitropolit şi
mai mult spre Cantacuzini, a căror politică de denigrare la Constantinopol s-a dezlănţuit pe toate
căile şi fără pic de ruşine. Îl vom întâlni pe Antim alături de cei ce l-au întâmpinat pe imbrohor şi
au pregătit numirea lui Ştefan Cantacuzino, după depunerea lui Constantin Brâncoveanu 131. Dar
să nu anticipăm.
Nu putem ocoli, deşi am fi dorit, un mic capitol consacrat activităţii administrative a lui
Antim ca mitropolit. Este aproape o impietate să-l pomeneşti pe Antim preocupat de mărirea
patrimoniului mitropolitan, prin cumpărături, schimb sau danii, de situaţia sălaşurilor de ţigani, de
vite, oi şi râmători, de preţuri şi tranzacţii, pe Antim, prinţ al oratoriei, teolog desăvârşit, cărturar,
artist, om politic. Şi totuşi, Antim a trebuit să rezolve şi atare probleme, ca întâi stătător al Ţării
Româneşti. La data sfinţirii sale, în primele luni ale anului 1708, Mitropolia, bogată şi mereu
înzestrată cu bunuri, de oameni evlavioşi, prezenta o situaţie economică netedă. Răposatul
Teodosie fusese un excelent gospodar şi Antim n-avea decât să vegheze la păstrarea patrimoniului
lăsat moştenire, fără deosebite eforturi. Totuşi pentru că era păţit din vremea egumeniei la Snagov,
când i s-au adus tot felul de învinuiri, a pus să se facă un inventar de toate câte a găsit, odoare şi
odăjdii de preţ, vase şi cădelniţe132, precum şi unele din documentele atingătoare de proprietăţi

50
Cf. N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, ed. a 2-a, voi. II, Bucureşti, 1930, p. 54, care foloseşte ştirile din Cronica
anonimă. Iată textul acesteia: „...Şi îndată ce s-au strâns toţi, cu părintele vlădica, episcopul de la Râmnic, Mihai
spătariul, banul Ştirbei, Şărban Bujoreanul vistierul, Ştefan spătariul şi alţii, mergând înaintea imbrohorului au zis
unile, altele. Şi au întrebat care este spătariu; iară spătariu Mihai au arătat pe Ştefan spătariu...“.
Cu toţi aceştia, exceptându-1 pe episcopul de Râmnic, Antim era în legături strânse încă de pe când era episcop; în
special cu familia Ştirbei - rău văzută de către Brâncoveanu - relaţiile se vor întări după alegerea lui ca mitropolit. De
menţionat, în treacăt, că familia Ştirbei se înrudea cu Bălenii: Şerban slugerul Ştirbei era căsătorii cu Stanca, fata lui
Ivaşcu Băleanu, clucer. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă), ediţie
critică de Constantin Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 115.
132
Inventarul, cunoscut sub numele de Condica lui Antim şi trecut de Constantin Erbiceanu printre autografele
mitropolitului, nu este, evident, scris de mâna sa, ci, după toate aparenţele, de către Nicola preotul, notareşul

146
obţinute în primii ani de păstorie. Apoi, treptat, s-a îngrijit, cum o făcuse şi la Snagov şi Râmnic,
de mărirea averii Mitropoliei. Documentele cu caracter administrativ rămase de la el nu sunt totuşi
numeroase şi cu greu am putea avea o oglindă a activităţii sale de gospodar 133. De observat că
majoritatea documentelor Mitropoliei având ca subiect administrarea sunt concentrate în anii
1708-1710. După criza intervenită în raporturile cu Brâncoveanu, acestea lipsesc aproape cu
desăvârşire. Abia cu anul 1714 îşi fac documentele din nou apariţia. S-ar putea ca ridicarea
Mănăstirii Antim, ale cărei lucrări le va fi urmărit cu atenţie, să-l fi îndepărtat şi ea de la interesul
pentru treburile mărunte ale Mitropoliei.
La numai câteva luni de la înscăunare, Bălaşa, văduva clucerului Badea Bucşan, fiica marelui
ban Neagoe Săcuiariu, întăreşte Mitropoliei din Târgovişte dania asupra moşiei Săcuieni din jud.
Dâmboviţa, făcută mai înainte de către tatăl său. întărirea, urmată şi de numeroase danii, cum vom
vedea, este făcută într-un moment de cumpănă al Bălaşei, pe care îl desprindem din preambulul
zapisului: „ajungându-mă grea boală şi temându-mă de moarte şi neavând coconi ca să stăpânească
multu, puţin şi să ne pomenească în urma noastră“. Din dorinţa ca oasele sale să se odihnească
alături de cele ale părinţilor săi în biserica din sat, Bălaşa închină biserica, cu casele şi cu
acareturile, metoh Mitropoliei, cu dorinţa ca Mitropolia, prin călugării săi, să se îngrijească de
lăcaş şi de casele lui şi să vegheze la respectarea pomenilor şi, în genere, a comândului. După
încheierea actului, Bălaşa mai adaugă o seamă de danii făcute Mitropoliei: moara din sat „cu 2
roate“, via din Dealul Răzvadului de pe moşia Mănăstirii Dealul, cu tocitori şi cu buţi, 40 de stupi,
zeci de animale mari (boi, vaci, iepe), multe chile de bucate (grâu, orz, mei), inventar gospodăresc
(clădiri, tingiri, tipsii, saci, tocitori, călcători). În final mai adaugă 15 suflete de ţigani.
Diata, încheiată cu obişnuitele blesteme pentru cel ce ar îndrăzni să o schimbe, a fost
redactată la 12 iunie 1708 de către ieromonahul Gavriil Rusul, duhovnicul Bălaşei Bucşan134.
În spre toamnă, Antim va adăuga alte proprietăţi în folosul Mitropoliei. La 29 octombrie
1708 cumpără de la diaconul Stan Bragheş din Ţâţa, jud. Dâmboviţa, 40 de stânjeni din moşia

Mitropoliei. Deşi este intitulat Izvodul odoarelor, hrisoavelor şi zapiselor Mitropoliei în anii 1695-1696, este clar că
grămăticul a recopiat un inventar mai vechi pe care l-a completat, cu acelaşi scris, cu menţiuni de documente din
vremea păstoririi lui Antim. Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Academiei Române sub nr. 671.
133
Profesorul T.G. Bulat a folosit cea mai mare parte a documentelor ce ne-au parvenit pe această temă într-un excelent
şi dens studiu intitulat: Din preocupările gospodăreşti ale mitropolitului Antim Ivireanul, publicat în „Bis Ort. Rom.“,
LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 987-996.
53
Originalul la Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei CLXXXII-88, o copie în Condica Mitropoliei, de la Arhive, ms.
127, f. 160-161. Prof. Bulat a citit greşit luna ianuarie, în loc de iunie. în 12 ianuarie 1708, Antim nu era încă mitropolit,
ori actul Bălaşei este clar: „dat-am această încredinţată a mea scrisoare la cinstita mâna preasfinţitului chir Antim,
mitropolitul ţărâi“.

147
satului, din care Mitropolia Târgoviştei mai cumpărase în veacul trecut diferite părţi. Diaconul
cedează, totodată, şi casa cu acareturile, obţinând pentru toate 23 de taleri135. Tot la acea dată
diaconul mai vinde nişte locuri la Mlăci (jud. Muscel) şi pe lângă hotarul Bezdeadului136.
La 8 decembrie 1708, Antim investeşte 350 de taleri în cumpărarea unor vii la Izvorani, în
Dealul Piteştilor, alături cu viil§ Mănăstirii Hurez, pe care le vinde Neacşul cupeţul, din Piteşti137.
Viile fuseseră cumpărate de la fostul mitropolit Varlaam de la Glavacioc la 6 februarie şi 8 iunie
1702138.
Câteva zile mai târziu, Antim primeşte o scrisoare de suflet de la slugerul Şerban Ştirbei, cu
a cărui familie mitropolitul se afla în vechi raporturi de prietenie. Scrisoarea, cu implicaţii de ordin
administrativ, dar redactată într-un stil de intimitate şi bună cuviinţă, merită redată în întregime:
„întru cinstită şi blagoslovită mâna sfinţii sale părintelui şi mitropolitului chir Antim, cu plecăciune
şi cu fericită sănătate.
Prea cinstite, prea sfinţite, de Dumnezeu alesule şi de Dumnezeu trimisule, păstorule şi
învăţătorule al turmei lui Hristos cei cuvântătoare, iar noao ca întru Duhul Sfânt părinte sufletesc,
cu multă plecăciune sărut cinstită şi blagoslovită mâna, sfinţii tale. Lângă aceasta fac ştire sfinţii
tale că viind de la Târgovişte pe la Ciocăneşti, pe la Gheorghiţă pârcălabul, pe cale m-au găsit un
rău, până la moarte; nu ştiu mai putea-voiu scăpa dintr-acest rău, au ba. Ci mă rog sfinţii tale, de
mi să va întâmpla sfârşit, eu las toată socoteala asupra sfinţii tale şi la sufLetul sfinţii tale şi iape
şi oi şi stupi, toate <le> las sfintei mănăstiri <Dideşti>, pentru sufletul mieu şi al jupânesăi mele,
căci că am trăit bine în viiaţă cât am avut, fără cât numai ce am vândut i să dau unui boiariu trei
perechi de telegari. Iar pentru fraţii miei, destui bani au mâncat de la mine, în care voiu da toate
scrisorile lor la mâna sfinţii tale de banii ce mi-au mâncat. Şi ei de bani să fie ertaţi de la mine, iar
cu alt nimic să nu mai aibă treabă.
Şi de mi să va întâmpla sfârşit, iată că las sfintei Mănăstiri să se mai lucreze chilioarele
împrejur. Şi mai am şi cărămida gata, 2 000 şi bani gata 2 pungi de bani. Numai sfinţiia ta socoteşte
şi trimite un om de ispravă. Iar de va fi mila lui Dumnezeu să mă mai întorc, tot spre norocirea
sfintei biserici va fi. Casa mea iaste plină de toate şi când voiu pricepe sfârşitul voiu trimite la omul
sfinţii tale şi-i voiu da toate în seama lui. Şi iată că am trimis sfinţii tale puţinei dar: sfinţiia ta să

135
Cf. T.G. Bulat, op. cit., p. 988.
55
Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei, XXXIX-55; copie în ms. 127, f. 37 şi ms. 137, f. 267 r-v.
137
Ibidem, XCIX-84.
138
Zapisul Neaoşului, ca şi cele două ale lui Varlaam din 1702 sunt menţionate în ms. 671, de la Academie, f. 150 v.

148
primeşti o pâréche de cămăşi cu izménele şi o basma. Şi te puiu pe sfinţirea ta la puţintea osteneală,
pentru un borcănel de rodozahar <= dulceaţă de trandafiri» şi voiu mulţămi sfinţii tale de voiu trăi
şi voiu plăti sfinţii tale; să nu o arăţi nimănui până ce voiu da datoriia şi atunci o vei arăta. Cu
aceasta sfârşind, mila prea puternicului Dumnezeu să fie pururea cu sfinţiia ta. Dechemv<rie> 9,
leat 7217 <1708>. Al sfinţâi tale smerit şi plecat fiu sufletesc, Şărban sluger Ştirbei“139.
In aceeaşi zi în care adresează scrisoarea de mai sus lui Antim, Şerban Ştirbei face un act de
danie către Mitropolie, dăruindu-i satul Sălătruc din judeţul Argeş, cu munţi, vii şi ţigani, pentru
pomenirea lui şi a soţiei sale Stanca, fiica clucerului Ivaşcu Băleanul140.
Dumnezeu nu s-a miluit de Şerban Ştirbei. Înainte de 12 februarie 1709, el şi-a dat obştescul
sfârşit. Cum n-avea urmaşi, cei doi fraţi ai săi, marele ban Constantin Ştirbei şi Matei, cu care
răposatul nu pare să se fi avut prea bine, se adresează mitropolitului, la 12 februarie 1709, cu o
scrisoare de pâră la adresa celui mort141. Se spune acolo că Şerban Ştirbei cu soţia sa au ridicat
mănăstirea din Dideşti, jud. Teleorman, pe care au închinat-o Mitropoliei din Târgovişte cu tot
avutul acesteia, inclusiv moşiile Rusăneşti şi Mărgăriteşti din ţinutul Romanaţilor, rămase de la
tatăl lor moştenire. La judecata care a avut loc s-a dat câştig de cauză celor doi fraţi, urmând ca ei
să stăpânească moşiile. Dar întrucât moşiile sunt incluse în actul de danie şi pentru a nu da naştere
la supărări, ei renunţă la cele două moşii şi le recunosc ca fiind ale Mitropoliei, pentru sufletul
părinţilor şi al lor „ca să aibă sfinţiia sa, părintele mitropolit, a le ţinea şi a le stăpâni acestea toate,
cum s-au scris mai sus, cu bună pace“. Numeroşi membri ai divanului semnează ca martori acest
act, prin care Mitropolia îşi rotunjeşte sensibil averea.
Dar până la dania fraţilor Ştirbei, Antim cumpără pe bani puţini, abia 30 de taleri, nişte vii
părăsite în dealul Piteştilor, în gura văii Izvoarălor, la Heleşteu, ce făcuseră cândva trup cu viile
cumpărate de la Neacşu, cupeţul din Piteşti. Vânzarea o face Mihail, egumenul de la Cozia şi cu
Ştefan, egumenul mănăstirii Trivale - care era metoh al Coziei -, şi căreia îi aparţineau viile. Ei fac
vânzarea neavând cu cine le lucra, Trivalea având şi alte proprietăţi de acest fel142.
Se întâmplă însă şi procese inverse, de vindere de proprietăţi de către Mitropolie, e drept, nu
fără prealabile calcule economice care să nu prejudicieze averea pe care mitropolitul o avea în
grijă. Astfel la 1 mai 1709, Antim vinde unui căpitan, Preda, 500 de stânjeni din moşia Berileşti,

139
Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei CXXXIV-12; copie în ms. 129, f. 123 r-v.
140
Ibidem, CCCI-4.
141
Ibidem, CXXXIV-13.
142
Ibidem, XCIX-83. Documentul este rezumat şi în ms. 671 de Ia Academie, f. 150 v.

149
judeţul Ilfov. Proprietatea fusese dăruită Mitropoliei de către Ruxanda, soţia spătarului Gavril,
feciorul Mârzii vornicul, iar din vânzarea ei, Mitropolia a obţinut 200 de taleri. Cu aceşti bani,
spune zapisul, au fost efectuate diferite lucrări necesare Mitropoliei. Moşia cumpărată a fost
dăruită de către Preda schitului Gherghiţa, ctitoria sa, „care schit l-au închinat la sfânta Mitropolie
şi mai mult pentru aceasta i-am vândut moşiia ce scrie mai sus; fiind schitul închinat aici, la noi,
nu să înstrăinează de la sfânta Mitropolie“143.
Tranzacţia cu căpitanul Preda, se pare unul din apropiaţii lui Antim, era mai veche, iar moşia
cam neglijată, nelucrată şi invadată de pălămidă. Căci iată ce-i scrie Antim căpitanului la 17 martie
acelaşi an: „Antim bojiiu milostiiu arhiepiscop zemli Ungrovlahscoi. Fiiului nostru sufletesc
dumitale căpit<ane> Predo de la Dumnezeu sănătate şi tot binele-ţi pohtim, iar de la smereniia
noastră molitvă şi blagoslo- venie trimitem. Scrisoarea ce ne-ai trimis ne-au venit; de câte ne-ai
scris am înţeles. Pentru moşiia aceia să aibi voe să o curăţi după pohta dumitale. Iar pentru preţ am
învăţat pe popa Neofit din gură, ci<-ţi> va spune mai pre larg. Aceasta acum şi fii blagoslovit.
Martie 17 dni, 7217 <=1709>. Acnthim al> Ug<rovlahiei>“. Pe verso adresa: „Fiiului nostru
sufletesc dumisale <rupt; probabil: căpitanului Preda cu> blagoslovenie să să dea“144.
Tot pentru căpitanul Preda şi pentru folosul schitului Gherghiţa din jud. Prahova a intervenit
Antim cu o carte de blestem, datată 15 februarie 1710, pentru recuperarea părţilor încălcate de
vecini din moşiile: Orzeşti, Copăcineasca şi Ciorăneasca, proprietatea schitului145. Curios lucru,
însă, deşi schitul este menţionat ca fiind închinat Mitropoliei încă la 1 mai 1709, abia peste 5 ani
este redactat hrisovul arhieresc care consfinţeşte acest lucru. Prin acel act, datat 15 martie 1714,
schitul se angaja să dea Mitropoliei în toţi anii anume cantităţi de produse, precum şi 20 de taleri.
La încheierea aşezământului, Preda căpitanul a mai donat Mitropoliei numeroase animale şi stupi.
Aceasta trebuia să privegheze asupra bunului mers al schitului şi să obţină de la domnie scutire de
bir pentru un preot şi un diacon de mir, care să fie exceptaţi şi de la plata ploconului către

143
Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei, VIII—23; o copie în ms. 128, f. 135; T.G. Bulat, op. cit., p. 990-991.
144
Arhivele Statului; Achiziţii noi, CLXXV-17. Scrisoarea, ce provine din arhiva col. Pappasoglu nu pare un autograf
Antim, cu excepţia iniţialelor semnăturii din final, redate cu alt condei. Scrisoarea a fost lipită cu ceară roşie, în care
a fost imprimat un sigiliu mic, cu următoarea descriere aproximativă: pe un fond octogonal, o cruce înfiptă într-o
platoşe. De o parte şi de alta a crucii se află câte o stea în 6 colţuri. De o parte şi de alta a platoşei, câte o floare. Sub
platoşă se află o pasăre de baltă. Fără legendă. Pecetea este uşor deteriorată. Sigiliul este diferit de cele descrise de
prof. A. Sacerdoţeanu în cunoscutul său articol: Sigiliile mitropolitului Antim Ivireanul din „Mitropolia Olteniei“,
XVIII (1966), nr. 9-10, p. 838-841. Ar fi aceasta a patra pecete folosită de către Antim. Cât priveşte excluderea scrisorii
dintre autografele mitropolitului, pe lângă cunoştinţele proprii, de utilitate rămâne studiul aceluiaşi A. Sacerdoţeanu:
Un autograf al lui Antim Ivireanul, publicat în „Bis. Ort. Rom.“, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 982-986.
145
Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei, VII-16.

150
Mitropolie. Actul este semnat cu superba iscălitură a lui Antim, investit cu sigiliul mare al mitropo-
litului şi contrasemnat de numeroşi episcopi şi egumeni, ca martori146.
Din acest an 1709 datează, cum am mai amintit, şi vânzarea locului Mitropoliei pe care a
fost înălţată mănăstirea şi spitalul Colţea, act care se pare că n-a făcut mare plăcere domnului.
Parte din acest teren fusese lăsat Mitropoliei prin testament de către spătarul Radu Doicescu la 6
iulie 1686. Altă parte, împreună cu via, întărită prin hrisov de Dosithei al Ierusalimului, fusese
dăruită de Colţea clucerul. Amândouă aceste locuri, precizează condica zisă a lui Antim, au fost
vândute lui Mihai spătarul drept taleri 800, la leat 7217 <=1709>147.
Ceea ce am pomenit mai sus pentru anul 1709 sunt realizări, să le numim majore, din
activitatea de gospodar a lui Antim. Au fost numeroase altele pe care nu le vom desfăşura aici:
cumpărări de ţigani, schimburi de pivniţe şi alte acareturi, delimitări de hotare148. Ele vor continua

146
Iată textul acestui elegant aşezământ, redactat la Mitropolie de un grămătic nesemnat, la sugestia lui Antim, dar
care ar putea fi acelaşi cunoscut Nicola preotul: „Anthim milostiiu bojieiu arhiepiscop i mitropolit vsei zemli
Ungrovlahscoi. Iaste poruncă (dumnezeiască să cinstească fieştecare creştin pre Dumnezeu dintru averile şi sudorile
ostenelei sale; şi iaste aceasta însemnată în Sfânta Scriptură la Parimiile lui Solomon în 3 capete, unde zice: Cinsteşte
pre Domnul din ale tale drepte ostenele şi dă începătură Lui din ale tale roade ale dreptăţii.
Drept aceia şi dumnealui Preda căpitanul ot Gheorghiţă, feciorul răposatului Paraschivei vornicul, ca un creştin şi
iubitor de Hristos, vrând dintru ostenelele sale să dea slavă lui Dumnezeu au zidit din temelie cu a sa cheltuială beserica
ce să vede astăzi în oraşul Gheorghiţei, întru cinstea şi pomenirea marelui mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir care
beserică o au împodobit şi pe din lăuntru şi pe din afară şi o au înzestrat-o dintru ale sale drepte câştiguri ce i-a dăruit
milostivirea lui Dumnezeu, pentru ca să se laude şi să mărească şi într-însa Dumnezeu şi prin mijlocul dumnezeeştiior
jărtve ce să vor săvârşi într-însa în toate zilele să aibă şi dumnealui şi părinţii dumnealui pomenire vecinică şi mântuire
sufletească.
Având, drept aceia, dragoste şi cucerie cătră sfânta Mitropoliia noastră s-au îndemnat dintru a sa bunăvoinţă de au
închinat-o să-i fie metof <sic>, pentru ca să aibă de la dânsa sprejăneală şi căutare, pururea. Şi au hotărât dumnealui
să aibă a da acel schit în toţi anii la arhierescul nostru scaun: vin, vedre o sută şi patruzeci, unt ocă patruzeci şi patru
şi bani gata taleri douăzeci. Iar mai mult de atâta să nu aibă sfânta Mitropolie a face supărare să ceară, de vr6me ce au
lăsat şi la sfânta Mitropolie oi cu miei cincizeci, stupi cincizeci, râmători cincizeci, boi şase, vaci şase, iape patru, cai
cinci şi bani gata taleri cinci sute.
Drept aceia şi smereniia noastră, văzând râvna dumisale cea creştinească şi dragostea care au arătat spre noi am dat
acest hrisov arhieresc acelui schit, ca să fie aşezământul acesta nemişcat şi nestrămutat. Pentru aceia rugăm în Domnul
pre iubiţii noştri întru Hristos fraţi şi întocma slujitori pre sfinţii mitropoliţi carii vor fi după vremi şi-i jurăm pre
numele lui Dumnezeu ca să aibă pururea acel schit cercetare şi căutare de dânşii, pentru ca să nu slăbească dintru ale
sale şi să fie îndestulaţi cu acea milă ce s-au hotărât mai sus. Şi încăş să aibă schitul acesta un preot şi un diacon de
mir ertaţi atâta de birul cel de ţară, cât şi de poclonul sfintei Mitropolii, ca să fie de paza besericii. Şi aşa hotărâm să
fie această legătură spre mărturie vecinică întemeiată.
S-au dat în sfânta Mitropolie, în scaunul Bucureştilor, la leat 7222 <=1714>, mart 25 dni. Smeritul mitropolit al
Ungrovlahiei Anthim. Damaschin, episcop al Râmnicului, Ioasaf, episcopul Buzăului, Nicodim, egumen ot Tismana,
Ioasaf ot Argeş <în greceşte>, Theofan ieromonah, egumen ot Dălgopol <=Câmpulung>, Ştefan ieromonah, egumen
ot Bistriţa, Ştefan eromonah, egumen, ot Glavacioc, Mihail proig<umen> Cozianul, DaniiI ermonah, egumen ot
Anin<oasa>, Ioan ieromonah, igumen ot Sadova, Nicodim igumen ot Căldăruşani“. Original pe hârtie la Arhivele
Statului, Fondul Mitropoliei, VI-23; copie în ms. 128, f. 79v- 80v. Cf. şi T.G. Bulat, op. cit., p. 994-995, unde trimiterea
de cotă este greşită.
147
Cf. Condica zisă a lui Antim (ms. 671), f. 131v, unde sunt menţionate aceste date.
148
Printre ele, la 8 iunie 1709 cedează un loc al Mitropoliei unuia, Manolachi cuparul din Bucureşti, în schimbul unei
pivniţe şi două prăvălii în mahalaua Prundului (Arhivele Statului, Fondul Mitropoliei, CCXXIV-4, cu o copie în ms

151
şi în anul 1710. În ianuarie cumpără de la Atanasie Cozac, monah, şi de la feciorul acestuia, Matei,
din Piteşti „un ciric de delniţă“, o suprafaţă mică, pe preţ de 8 ughi. Mai adaugă cei doi şi o danie
de suprafaţă aproximativ egală, ca cei doi să fie pomeniţi la Mitropolie149. La 31 mai 1710, Antim
primeşte pentru Mitropolie o casă în uliţa cea mare a Bucureştilor, zisă a mărgelarilor, dăruită de
Stana, văduva căpitanului Pană hagiul150.
O donaţie mai însemnată a anului 1710 este aceea făcută de Radivoe, căpitan de seimeni, originar
din Bolna Sarai, din Ţara Turcească şi de soţia sa, Dana. Aceştia dăruiesc Mitropoliei moşie
Cervenia din judeţul Ialomiţa şi case în Bucureşti spre Puşcărie, în jos de Curtea Domnească, şi
alte bunuri151.
Ţiganii şi morile Mitropoliei au dat şi ele de lucru lui Antim. Ce: dintâi, împrăştiaţi adesea
pe la metocuri şi moşii ale Mitropoliei, erai greu de supravegheat. Prin căsătorii, mai ales, dar şi
prin tendinţa lor naturală de deplasare, se mişcau dintr-un loc în altul şi evidenţa lor era greu de
ţinut. Se adăuga la aceasta şi învoiala dată adesea de mitro polit ca unii ţigani să fie folosiţi, din
când în când, de unii boieri, care uitau să-i trimită la locul lor de baştină. Un caz tipic se petrece
cu unii ţigani daţi temporar vistierului Barbu Brătăşanu, pe care Antim a trebuit să-i reclame în
scris. Pârcălabul Minea din Corota, omul vistierului Brătăşanu, dă socoteală mitropolitului în scris,
la 15 ianuarie 1711, despre 9 asemenea ţigani: 6 dintre ei sunt înapoiaţi imediat, doi dintre ei au
murit între timp; al nouălea, un vizitiu, urmează să fie restituit în termen de zece zile, el negăsindu-
se de faţă. Se dă, în final, numele ţiganilor respectivi152.
O pricină ce ocupă anii 1711-1712 este aceea cu Matei Popescu, paharnic, şi cu fratele
acestuia, Constantin, privitoare la nişte mori de pe râul Dâmboviţa. Cei doi aveau mori la Popeşti,
mai jos de Bucureşti, construite în aşa fel încât le înecau pe cele ale Mitropoliei de la Cucuiaţi.
Mai multe scrisori sunt redactate în această problemă153, între 10 august 1711 şi 19 iunie 1712.
Mitropolitul trimite spre cercetare şase boieri şi trei meşteri în vara lui 1711, care cer fraţilor
Popescu să coboare morile cu o palmă, ca debitul de apă să fie potrivit şi pentru funcţionarea

131, f. 65v)- Sau la 22 noiembrie obţine de la domnie o comisie de 12 boieri care hotărnicesc moşia Săţeni din jud.
Dâmboviţa, încălcată de vecini, când Mitropolia obţine 80 de stânjen de teren (ibidem, XXXV-38; ms. 127, f. 191v-
192v).
149
Ibidem, XCIX-85; T.G. Bulat, op. cit., p. 991.
150
Ibidem, CXCVII-2, cu o copie în ms. 131, f. 223r-v.
70
Ibidem, CCXLIX-6,7; ms. 130, f. 468-469; T.G. Bulat, op. cit., p. 991. O list datată 19 iulie 1710, cu bunurile dăruite
Mitropoliei de Radivoe căpitanul, în Bib Acad. Rom., Documente CMLXXIV-138,139, Copie.
152
Ibidem, CCCLV-20.
153
Ibidem, X/5, 6, 8, 9.

152
morilor Mitropoliei. Cei doi se roagă să fie păsuiţi până în toamnă, când vor face amenajările
cerute. Dar trece toamna, trece şi primăvara şi lucrarea nu se face. Atunci mitropolitul trimite, în
vara lui 1712, alţi 12 boieri, în frunte cu Hrizea vel portar şi cu Şerban meşter domnesc, care impun
să se facă lucrările necesare, ceea ce fraţii respectivi făgăduiesc. Iar dacă nici după amenajările
impuse nu se va rezolva situaţia „atuncea va face precum va şti sfinţiia sa“ 154. Se pare însă că
neînţelegerea s-a stins în folosul Mitropoliei.
Acesta este tipul de acte administrative cu care a fost confruntat mitropolitul Antim în toţi
anii, asemenea predecesorilor şi urmaşilor. Nu vom stărui înşirându-le, căci nu acestea îl deosebesc
pe Antim de alţi arhierei, ci activităţile majore şi actele adesea eroice cărora a trebuit să le facă
faţă.
În primii ani de înalt stătător în scaunul Mitropoliei Ţării Româneşti, Antim a fost preocupat
de starea românilor din Şcheii Braşovului. Luteranii şi calvinii - mai ales ultimii cu care biserica
de peste munţi a dus război greu mai bine de 150 de ani, s-au declarat învinşi său, mai exact, au
renunţat la politica de racolare a românilor la schisma lor. Prin Diploma leopoldină din decembrie
1691, Transilvania devine principat subordonat direct împăratului catolic. încep presiunile asupra
bisericii ortodoxe şi la cumpăna dintre veacuri un mare număr de preoţi şi credincioşi este ademenit
spre uniaţie. Întristarea pentru acest act nesăbuit a fost mare la curtea lui Brâncoveanu şi în
cercurile bisericeşti din Ţara Românească şi Moldova. în această atmosferă a trăit şi Antim.
Ajuns mitropolit, a încercat şi a izbutit să împiedice penetraţia uniaţiei în Ţara Bârsei. Drept
este că populaţia catolică ungurească era puţin numeroasă în jurul Braşovului, iar saşii erau ei înşişi
adversari curiei romane. încă din primul an datează o însemnată corespondenţă dintre preoţii şi
gocimanii (= epitropii) Bisericii Sf. Nicolae din Şchei şi Antim în legătură cu obligaţia acestora de
a se înfăţişa la Mitropolie pentru învăţături şi sfaturi de urmat, în cazul în care ar fi ameninţaţi şi
s-ar face presiuni asupra lor155. În unele scrisori li se reproşează că neglijează menţinerea strictă a
legăturilor şi că nu-şi trimit la vreme preoţii şi diaconii pentru hirotonire156. În 1713 se fac
hirotoniri de către Antim, care le promite, pe de altă parte, în scrisori, că le va trimite şi cărţi pentru
a combate „supărarea ce aveţi de papistaşi“157. Apoi corespondenţa s-a rărit, căci şi presiunile

154
T.G. Bulat, op. cit., p. 992.
155
Cf. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şcheiu, tomul I, Braşov, 1901, p. 42, doc. XVII.
156
Ibidem, p. 15-16, 43-48.
157
Ibidem, t. I, p. 49-51. Documentele au fost publicate şi de eps. Gherasim Timuş sub titlul Acte relative la istoria
bisericii române, în „Bis. Ort. Rom.“, XI (1887-1888), p. 1 033-1 034. întreaga problemă a relaţiilor lui Antim cu

153
catolice au slăbit în intensitate.
Interesant se reflectă legăturile locuitorilor Bârsei, printre care erau numeroşi negustori
macedoneni, cu mănăstirea Câmpulung, îi Pomelnicul acesteia, înnoit de popa Nicola, notareşul
Mitropoliei, la 1710, în vremea egumenului Iosif. Pomelnicul, păstrat la Biblioieca Academiei sub
nr. 3 722, este literalmente plin de daniile făcute în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, de
numele lor şi al familiilor lor de o pitorească şi foarte veche onomastică 158. Un capitol important
din activitatea de mitropolit a lui Antim este ocupat de relaţiile sale cu cele patru scaune patriarhale
ce se afla toate pe pământ turcesc159. Tolerate de Poartă, dar supuse mereu la tot soiul de îngrădiri,
acestea duceau o viaţă plină de privaţiuni şi ameninţări de tot felul. Dacă Patriarhia ecumenică
avea sub jurisdicţia sa, de bine de rău, un număr mare de credincioşi, celelalte trei erau reduse la
câteva zeci de mii de ascultători, adesea foarte săraci, inculţi şi asupriți de administraţia otomană.
Cu două dintre patriarhii legăturile sale au fost sporadice. Cu cea din Antiohia îl găsim în
legături tipograficeşti pe vremea când nu era încă arhiereu şi nu cunoaştem documente relevante
din vreme păstoririi sale, din care să rezulte oarecare legături mai strânse. Cu Patriarhia din
Alexandria, care avea câteva mănăstiri închinate printre care Zlătarii, dar care îşi trimitea rar
emisarii după milostenii legăturile vor rămâne la fel de sporadice. Rămân patriarhiile de
Constantinopol şi Ierusalim, menite să joace un rol însemnat în viața religioasă şi economică a ţării
şi, natural, să influenţeze activitatea sa de întâi stătător al Ţării Româneşti: cea dintâi prin
autoritatea jurisdicţională şi canonică, cealaltă prin personalităţile uriaşe ale timpului, fără egal în
bisericile răsăritene, care au fost patriarhii Dosithei II Notara (1669-1707) şi succesorul său,
Hrisant Notara (1707-1731).
În perioada de timp la care ne referim, de la venirea lui Antim în ţară şi până la moarte, în
scaunul ecumenic s-au perindat nu mai puţin de 11 patriarhi, unul mai şters decât celălalt. Ajutorul
bănesc primit din partea domnilor Ţării Româneşti şi mai ales personalitatea lui Constantin
Brâncoveanu i-a îndepărtat de la orice influenţă pe care ar fi putut-o încerca asupra bisericii şi
arhiereilor noştri. Ei sancţionau, fără altă părere, orice activitate bisericească care ar fi avut nevoie

Braşovul a fost pe larg tratată de către prof. I. Rămureanu în studiul Luptător pentru ortodoxie din „Bis. Ort. Rom.“,
LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 836-840.
158
Cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, voi. III, Bucureş 1987, p.. 220-221. Vezi şi: Dan
Simonescu, Vieaţa literară şi culturală a Mănăsti Câmpulung (Muscel) în trecut, Câmpulung, 1926, p. 52-56.
159
Pentru o privire de ansamblu relativă la raporturile bisericeşti cu biserici apostolice să se vadă studiul prof. Al.
Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei > Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte biserici ortodoxe. A. De la
întemeie până la 1800, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXVII (1959), nr. 9-10, p. 904-935.

154
de aprobarea scaunului ecumenic, la simpla cerere a domnului, fără voia căruia nu era posibilă o
numire de arhiereu sau egumen şi nici un alt act bisericesc de o oarecare importanţă. Vizitele lor
în ţară erau cu totul întâmplătoare şi de obicei se iveau atunci când ei nu mai ocupau scaunul, ci
erau fie demişi, fie demisionaţi prin paretisis, adică prin renunţare de bună voie.
Cât de şters era prestigiul Patriarhiei ecumenice şi cât de puternic era, prin comparaţie, cel
al Ierusalimului reiese dintr-un fapt petrecut în Moldova în anul 1709, cu prilejul înscăunării
docilului mitropolit Ghedeon. Acesta, sfinţit mitropolit cu încuviinţarea lui Hrisant Notara şi a lui
Nicolae Mavrocordat, de curând numit domn al Moldovei, nu s-a simţit obligat să ceară, după
obicei, dezlegare patriarhicească pentru strămutarea de la episcopia de Rădăuţi, unde fusese ales
încă din 1702, la scaunul de mitropolit.
Printr-o lungă scrisoare patriarhală din 28 noiembrie 1709160, Atanasie îi reproşează în termeni
destul de violenţi această „necuviinţă“ şi îl avertizează asupra „legiuirilor bisericeşti“ şi
„orânduirea canonică“ ce vor trebui respectate în viitor. El, Atanasie, îl iartă pentru aceasta pentru
că a intervenit în acest sens Nicolae Mavrocordat „sufletescul fiu iubit şi prea dorit al smereniei
noastre“ cerând „iertarea şi curăţirea de vinovăţie“ şi îl recunoaşte ca mitropolit, trimiţându-i şi
legiuita încuviinţare. Să mulţumească, deci, Ghedeon, domnului pentru această intervenţie şi să se
poarte cu bună cuviinţă faţă de Biserica cea Mare a lui Hristos (adică faţă de Patriarhia ecumenica
n.n.), care este în seama sa, a lui Atanasie.
Atare încălcări ale prerogativelor de către patriarhii de Ierusalim - şi nu numai - nu au fost
singulare. Spre pildă, în anul 1702, de ziua Sf apostoli Petru şi Pavel, în mănăstirea zisă a
Arhimandritului din Bucureşti, în prezenţa lui Const. Brâncoveanu, Dosithei a sluji sfinţirea
mirului, care, după canoane, trebuia săvârşită de către patriarhul ecumenic, de care jurisdicţional
ţinea Ţara Românească. Acesta n-a îndrăznit însă să protesteze, cunoscând vastele relaţii ale lu
Dosithei, inclusiv cu ţarul Rusiei, şi nevrând să-l supere nici pe domnul ţării, de unde trăgea
nenumărate foloase161. La un an de la înscăunare Antim se plânge lui Marcu Porfiropol, dascăl la
Academii Domnească, de patriarhul de Alexandria care, fără încuviinţări canonică a hirotonit un

160
Cf. N. Iorga, Documente greceşti privitoare Ia istoria românilor, în Hurmuzachi, XVI, partea 1,1 320 - 1 716,
Bucureşti, 1915, p. 418-420.
161
Împrejurarea este relatată de Radu Greceanu, în Istoria domniei li Constantin Basarab Brâncoveanu voevod..., ed.
Aurora Ilieş, p. 140.

155
preot în Ţara Românească162. Antim suporta greu asemenea imixtiuni şi vom vedea îndată că nu
înţelegea să fii socotit o cantitate neglijabilă, pe care marii întâistătători din scaunele apostolice
să-l trateze după bunul plac.
O gravă criză se va produce în relaţiile sale cu patriarhul Hrisan Notara în legătură cu aşa-
zisa problemă a mănăstirilor închinate, care ne va dezvălui puternica personalitate a lui Antim şi
pe luptătorul fără teamă pentru apărarea prerogativelor bisericii, lui încredinţate spre păstorire.
Pentru a înţelege mai bine problema mănăstirilor închinate, suntem obligaţi la o digresiune
în trecutul Patriarhiei de Ierusalim. Menţionam mai sus greutăţile mari cu care era confruntată
Patriarhia, cu un număr mic de credincioşi şi cu probleme deosebit de grele cărora trebuia să le
facă faţă. Era mai întâi grija pentru buna întreţinere a locurilor sfinte, scumpe întregii creştinătăţi.
Pe lângă Biserica Sfântului Mormânt mai existau aşezăminte la Betleem, Nazaret şi în alte locuri
unde trăise şi predicase Mântuitorul. Erau, în al doilea rând, imensele cheltuieli, cerute de
insistenţele bisericii catolice pe lângă Poartă de a obţine stăpânirea asupra locurilor sfinte. Un mare
număr de preoţi catolici se stabilesc la Ierusalim, cu presiuni şi pretenţii, începând încă din prima
jumătate a secolului al XVI-lea. Păstrarea locurilor sfinte nu se putea realiza decât vărsând mari
sume de bani, menite să potolească cupiditatea turcească şi să contracareze miza pecuniară pe care
o arunca, în ideea acaparării, Curia Romană. Locurile sfinte trebuiau salvate cu orice preţ: or, preţul
acesta nu putea fi realizat decât cerând milostenie domnilor Ţărilor Române, singurele surse reale
de sprijinire şi salvare a ortodoxismului.
Patriarhii Ierusalimului vor vizita Ţara Românească încă din vremea lui Neagoe Basarab, în
căutare de sprijin163. În secolul al XVII-lea, toţi cei patru mari patriarhi: Teofan (1608-1644),
Paisie (1645-1660), Nectarie (1661-1669), Dosithei Notara (1669-1707), vor fi mari luptători
pentru salvarea locurilor sfinte, după cum vor fi şi reputaţi teologi. În special Dosithei şi urmaşul
său Hrisant (1707-1731) au covârşit cu personalitatea lor uriaşă toate figurile de teologi ale
celorlalte patriarhii.
Două erau, mai ales, sursele de ajutorare a patriarhilor ierosolimitani, veniţi după miluire:
banii vărsaţi direct şi adunaţi de la domni, boieri, negustori, cler şi închinarea unor mănăstiri bogate

162
Scrisoarea este datată 14 decembrie 1709 şi nu precizează numel patriarhului. Este vorba, cu siguranţă, de Gherasim
al II—lea (1688-1710), căci nu s afla în ţară, atunci adăpostit, vreun patriarh scos din scaun. Vezi Bibi. Acad. Rom
Documente istorice, DCLXXXVI-55.
163
Un excelent studiu privind sprijinul acordat Bisericii Sfântului Mormânt a dat pr. dr. Uie Georgescu: Legăturile
Ţărilor Române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în Ţările Române (veac XVII-XVIII), în „Studii Teologice“,
VIII (1956), nr. 5-6, p. 349-362.

156
Sfântului Mormânt, ale căror venituri erau folosite exclusiv de patriarhii respectivi. Este cunoscut,
spre exemplu, gestul trufaşului Vasile Lupu care achită toate datoriile Bisericii Sfântului Mormânt,
ca şi pe cele, enorme, ale Patriarhiei ecumenice ce se ridicau la sume deloc modeste, ştergând
astfel lacrimile dârzului patriarh Teofan al III-lea în lupta sa cu catolicii. Cu acelaşi Teofan va
începe închinarea uno mănăstiri moldoveneşti: Galata, Barnovschi; mai târziu, în vremea lu Duca
Vodă, Cetăţuia, Hlincea, Bârnova, Sf. Sava, toate din Iaşi şi nenumărate altele răsfirate peste tot.
În Ţara Românească procesul va fi acelaşi: mănăstiri numeroase din Bucureşti (Sf. Sava, Sf.
Gheorghe, Radu Vodă etc.), ca şi din ţară vor fi dăruite cu întreaga avere (moşii, vite, case,
acareturi) spre administrare şi deplină folosire aceleiaşi patriarhii. Închinarea era făcută de ctitorii
lăcaşurilor respective pentru ajutorarea Sfântului Mormânt, pentru iertarea păcatelor, dar şi pentru
a le feri de încălcările şi amestecul boierilor în statutul lor164.
Egumenii mănăstirilor sunt greci, implantaţi special pentr administrare şi nu numai ei, ci şi
un mare număr de călugări. Ei se bucură de protecţia domnilor greci 165 şi nu ţin seama de
autoritatea bisericească locală. Mai mult, ştersul mitropolit al Moldovei, Ghedeon, înscăunat prin
protecţia lui Hrisant şi cu totul devotat acestuia, se angajează să sprijine în toate egumenii greci,
care îi ştirbesc, prin atitudinea lor, orice' autoritate bisericească166.

164
Cf. Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Consta, tinopol..., p. 915.
165
Antioh Cantemir care, împins, de nevoi, a luat unele venituri de la mănăstirile închinate, în 1705 este apostrofat de
Dosithei că face nedreptăţi mari şi că nu le protejează. într-o scrisoare destul de categorică şi demnă, datată 6
septembrie 1705 (Cf. Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 368-69), Antioh Cantemir se disculpă de aceste învinuiri, care
veneau de la egumenul de la Galata, şi îl pofteşte pe patriarh că dacă nu este mulţumit de felul în care se îngrijeşte de
mănăstiri „de acum înainte cată singur de cârmuirea lor“.
Antioh Cantemir nu e grec, adevărat, dar atitudinea lui e singulară. N. Mavro- cordat, prietenul intim al lui Hrisant îi
dă acestuia numeroase dovezi de atenţie, grijă şi protecţie specială pentru mănăstiri şi egumeni şi ca domn în Moldova,
şi mai târziu după 1716, când a luat tronul Ţării Româneşti. Iată, spre pildă, într-o scrisoare din 9 mai 1710
(Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 426), în ce termeni îi scrie lui Hrisant în această problemă: „... Ne arăţi că prea cuvioşii
egumeni ai sfintelor mănăstiri de acolo îţi scriu şi ne mulţămesc pentru grija ce ai faţă de dânşii, pentru care noi, după
datoria ce o avem faţă de preasfinţitul tău Scaun şi pentru multa şi adevărata evlavie fiască întru Hristos ce o purtăm
către Fericirea Voastră suntem totdeauna cu cea mai mare grabă pentru ocrotirea respectatelor Tale mănăstiri. De
asemenea şi egumenii Tăi, cel de la Galata şi cel de la Barnovschi sunt cu adevărat oameni vrednici de respect şi avem
bunăvoinţă faţă de dânşii...“.
Iar în altă scrisoare, din 26 aprilie 1712 (Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 462), este încă şi mai categoric în a sublinia
stăpânirea deplină a patriarhului asupra mănăstirilor, ca şi purtarea sa de grijă: „...Pentru cârmuirea veneratelor Tale
mănăstiri de aici şi pentru prea cuvioşii egumeni din ele, după hotărârea şi plăcerea Reverenţei Taie se fac toate, căci
însuţi eşti desăvârşit stăpân la acele sfinte mănăstiri şi se orânduieşte cârmuirea lor după prea înţeleapta-ţi voinţă, la
care ajutăm şi noi, din tot sufletul...“.
166
Iată în ce termeni îl asigură pe Hrisant, în iulie 1712, de interesul pe care îl poartă mănăstirilor închinate
(Hurmuzachi, XIV, partea III, p. 99): „...Am aflat şi câte-mi scrii pentru egumenii ce i-ai trimis la Barnovschi şi la Sf.
Sava, pentru care mulţumesc Fericirii Voastre că a trimes astfel de folositori, vrednici şi potriviţi la toate. Şi pentru
înalta evlavie şi calda iubire ce am către Sfântul Mormânt şi către Fericirea Ta, vor avea şi de la mine cea după putinţă
ajutorare şi sprijinire; de asemenea şi de la prea respectatul nostru domn, care şi arată multă bunăvoinţă şi cercetare
sfintelor Tale mănăstiri şi egumenilor...“.

157
 Acest statut ciudat al mănăstirilor închinate şi al egumenilor numiţi de Ierusalim a fost
posibil datorită autorităţii celor doi patriarh amintiţi, dar şi datorită îngăduinţei Patriarhiei
ecumenice, ca răspuns la o scrisoare a lui Hrisant, în care a aprobat o seamă de pretenţii formulate
de către acesta.
Nu cunoaştem conţinutul scrisorii lui Hrisant către patriarhu Atanasie V al Constantinopolului
(mai 1709 - 4 dec. 1711)167, trimisă foarte probabil, în lunile octombrie-noiembrie 1709, dar
cunoaştem răspunsul patriarhului ecumenic inclus într-o scrisoare sinodală, datate decembrie
acelaşi an168. Din răspunsul lui Atanasie desprindem ce patriarhul Hrisant îi ceruse acestuia ca să
dispună, cu autoritatea sa din patriarh ecumenic, ca în mănăstirile închinate din Moldova şi Ţâre
Românească să fie pomenit la slujbe numai numele lui Hrisant „şi nic un alt nume de arhiereu să
nu fie rostit laolaltă cu acela, ca să nu se introducă în biserici o îndoită conducere“. în cererea sa,
Hrisant se baza - zice el - pe un vechi obicei, în vigoare din vechime la mănăstirile şi bisericile
închinate patriarhiei de Ierusalim.
În răspunsul său, patriarhul Constantinopolului se referă la canoane şi la faptul că acestea ar
interzice înlăturarea chiriarhului locului de la pomenirile la care are drept prin legile ecleziastice,
„da nu mai puţin există în acelaşi timp, pe alocuri, şi unele vechi obiceiuri ce nu se împotrivesc
sfintelor canoane, care au fost născocite, cu toată înţelepciunea şi după iconomie de către bărbaţi
purtători de Dumnezeu ca unele ce au fost întocmite după împrejurări, în cursul vremurilor, ca
înmănunchere şi întărire, în vederea unui scop bine venit“.
Aceste obiceiuri ce se menţin determină sinodul Patriarhiei ecumenice să dispună ca „toate
mănăstirile lui patriarhiceşti şi bisericile şi metocurile, aflătoare în eparhiile Ungrovlahiei şi
Moldovlahiei, să le aibă dânsul (adică Hrisant) sub stăpânirea şi conducerea sa, cârmuindu-le ca
mai înainte, să înscăuneze şi să scoată pe igumeni şi pe ipistaţi, când şi pe care pofteşte“. La
liturghie se hotăreşte să se pomenească numele patriarhului Ierusalimului „şi să nu se mai
pomenească, împreună cu al său, nici un alt nume, nici acela al ierarhului locului“.
Sigur că pentru Moldova, unde domnea prietenul său, Nicolae Mavrocordat şi unde fusese
înscăunat Ghedeon, cu totul lipsit de personalitate, Hrisant şi patriarhul ecumenic nu aveau să

167
Cf. P. Năsturel, Lista patriarhilor ortodocşi: Constantinopol, Alexandrii Antiohia şi Ierusalim, în Hrisovul, VII
(1947), p. 155.
168
Textul, în copie grecească, se află în ms. românesc 603 de la Biblioteci Academiei Române, f. 370-371 şi a fost
descoperit de prof. Al. Elian şi folosit îi studiul său Antim Ivireanul - apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan
z Ungrovlahiei, în „Studii Teologice“, s. II, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 519-530, unde dă masive extrase, din care
folosim şi noi.

158
întâmpine nici o opoziţie. Nădăjduiau la o înţelegere şi la o acceptare a acestei situaţii şi din partea
lui Constantin Brâncoveanu şi a mitropolitului Ţării Româneşti. Socotelile lor s-au dovedit a fi
total greşite. Raporturile cu Constantin Brâncoveanu nu erau, nici pe departe, atât de strânse, în
ciuda ajutoarelor masive pe care acesta le acorda Bisericii Sfântului Mormânt, iar Antim Ivireanul
nu era Ghedeon.
Acestea sunt premisele conflictului ce s-a ivit între Antim şi Hrisant Notara, un an mai târziu,
conflict ce conturează puternica personalitate a mitropolitului român şi care nu avea să se stingă
deplin niciodată, în ciuda reluării relaţiilor şi corespondenţei, mai ales pe teme tipografice, între
cei doi.
Luând cunoştinţă de grammata patriarhală a lui Atanasie, Antim a fost cuprins de mânie şi
s-a simţit atins direct şi personal în calitatea sa de întâi stătător al Bisericii Ţării Româneşti.
Drepturile acestei biserici erau grav încălcate şi autoritatea sa de păstor unic profund lezată. Este
de bănuit că s-a plâns lui Brâncoveanu şi că acesta a fost de acord cu protestul pe care Antim l-a
redactat în termeni vehemenţi şi cu ironia omului cu mintea ascuţită. Acest protest, care poartă
data de 26 decembrie 1710 şi care a fost adresat nu lui Hrisant, ci lui Atanasie al V-lea, este de
mult cunoscut şi stă la baza tuturor studii! atingătoare de apărarea drepturilor bisericii româneşti
de către Antim169.
Nu este exclus ca acest conflict să fi avut în adâncuri şi al motivări, ce nu reies, evident, din
protestul lui Antim. Printre ele putea fi amintită nemulţumirea lui Antim pentru continua prezenţă
diverşilor mitropoliţi greci la noi, care tulburau, oarecum, bunul mers al manifestărilor religioase
prin participarea lor şi care, nu odată semnau acte fundamentale bisericeşti, ca şi cum arhiereii
noştri ar trebuit dublaţi de prestigiul străin în activitatea lor170.
N-a plăcut lui Antim nici tendinţa, evidentă, de grecizare liturgicii, încă nedebarasată cu
totul de forma ei slavonească. Politica lui Antim de traducere şi imprimare în româneşte a cărţilor
liturgice, pe care o va promova din plin în ultimii lui ani de păstorire, evidenţiază rezistenţa lui

169
A fost publicat mai întâi de C. Erbiceanu, Un document de la mitropolit Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în „Bis.
Ort. Rom.“, XV (1891-1892), p. 60-64. ! 1935, N. îorga redă textul grecesc şi traducerea românească în Hurmuzachi,
XF partea a III-a, p. 79-82. în sfârşit, prof. AI. Elian, folosind textul manuscrisului grece 1 270 de la Biblioteca
Academiei, a restabilit un text corect şi a dat cea mai autoriza traducere, la finele studiului Antim Ivireanul apărător
al prerogativelor scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei..., p. 526-530. Relativ la conflictul în sine mai sunt c menţionat
articolele lui N. Iorga, Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalim pentru drepturile bisericii sale, în „Bis. Ort.
Rom.“, LII (1934), nr. 11-12, p. 721-72 I. Rămureanu, Antim Ivireanul luptător pentru ortodoxie, în „Bis. Ort. Rom.
LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 848-853.
170
Asupra prezenţei arhiereilor greci la noi, consacrarea acestora şi semnificaţia prezenţei lor, vezi Al. Elian,
Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei..., p. 930.

159
faţă de imixtiunea grecească. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, divergenţele de orientare politică a
celor doi chiriarhi vor fi deranjat și ele bunele raporturi din trecut dintre Antim şi Hrisar. Acesta
din urmă, om al politicii turceşti - cum era şi prietenul său Nicolae Mavrocordat - nu putea fi agreat
de mitropolitul român vrăjmaş neîmpăcat al turcilor şi adept, cum l-am observat, al politicii de
apropiere de Rusia. Scrisoarea sinodală a Iui Atanasie n-a făcut altceva decât să dea flacără unui
jar ce mocnea sub un strat subţire de cenuşă.
Dar să ne întoarcem la scrisoarea din 26 decembrie 1710. Aceasta a fost redactată şi trimisă
într-un moment propice pentru Antim. Cu o lună de zile în urmă, la 23 noiembrie, fusese mazilit
din Moldova Nicolae Mavrocordat, sprijinul cel mai de nădejde al lui Hrisant. Vestea produsese o
justificată consternare171 şi o vădită îngrijorare pentru situaţia viitoare a mănăstirilor pendinte de
Ierusalim. El însuşi pierduse, deocamdată, din îndrăzneala cu care era obişnuit să trateze lumea
din jur.
Din preambulul scrisorii reiese că Antim se adresase patriarhului ecumenic mai înainte cu o
serie de întrebări, pe marginea încălcării prerogativelor sale, întrebări pe care le va fi formulat în
termeni fără echivoc, de vreme ce răspunsul patriarhului ha satisfăcut pe Antim: „.. Ni se dă
îngăduinţă deplină ca şi fără grammata sinodală să chivernisim în eparhia noastră toată pricina
legată de întrebările noastre, ţinând seama de canoanele fericiţilor Părinţi şi de dumnezeieştile legi
şi am fost mulţumiţi şi liniştiţi...“.
Antim a fost încunoştiinţat de marele hartofilax (adică şeful cancelariei patriarhale) - zice
mai departe - că va primi în curând şi în scris răspunsul la întrebări şi că este exclusă persoana
patriarhului de Ierusalim de la pomenirea în biserică, ce dăduse naştere la nemulţumirea lui Antim,
şi pe care Hrisant pretindea să o deţină prin datină. Urmează apoi expunerea ironică şi sarcastică a
argumentelor reluate de Antim, care ating, evident, pe Hrisant, dar nu-1 cruţă nici pe patriarhul
ecumenic: „...Este, fireşte, lucru vrednic de râs, fiind împotriva legii şi a canoanelor, să zică cineva
că domneşte obiceiul ca patriarhul Ierusalimului să fie pomenit la «întâi pomeneşte, Doamne»,
într-o eparhie streină şi, iarăşi, încă şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri
supuse patriarhului de Ierusalim sau altui patriarh, afară de mănăstirile stavropighiale ale
Sanctităţii voastre. Fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi, în Ungrovlahia, mănăstiri supuse
vreunui patriarh dintr-o eparhie streină, ci toate acestea se află sub cârmuirea noastră. Într-însele,

171
Supărarea lui Hrisant reiese dintr-o scrisoare către acesta a lui Ioan Mavrocordat, fratele domnului mazilit, datată
9 decembrie 1710, Cf. Hurmuzachi, XIV, partea a Il-a, p. 433-434.

160
şi când săvârşim jertfa cea fără de sânge, numai noi şedem în sfinţitul scaun, iar nu şi patriarhul de
Ierusalim“. Milostenia ce se dă locurilor sfinte se dă de bună voie, de către mănăstirile din Ţara
Românească; la fel şi patriarhului de Ierusalim. Dar aceasta nu înseamnă, continuă Antim, că
Hrisant trebuie considerat întâistătătorul bisericii Ţării Româneşti. Iar acolo unde sunt canoane şi
legi scrise, nu încap obiceiurile.
Antim face apoi referiri la o seamă de canoane şi legi, inclusiv codul lui Iustinian, ceea ce
ne descoperă o faţetă nouă a preocupărilor şi cunoştinţelor sale de drept bisericesc. Le recomandă
şi lui Hrisant pe cele cu privire la mănăstiri ca să vadă „că aşezămintele făcute de ctitori... trebuie
să bage de seamă dacă nu cumva se împotrivesc canoanelor, căci nu le este îngăduit să oprească
pe episcopul locului de la drepturile lui canonice în mănăstirile întemeiate de ei şi nici arhiereii
care înalţă mănăstiri nu pot să lase îndrumări, sub ameninţarea pedepsei, celor ce vor fi arhierei
după dânşii... căci blestemul nesocotit se întoarce asupra capetelor lor“.
Obiceiurile care se vor fi făcut în trecut, din neştiinţă şi de care se vor fi folosit unii „ca nişte
tâlhari“, sunt alungate de canoanele sinodale, a căror aplicare corectă este supravegheată de Marea
Biserică de la Constantinopol, care aruncă anatema asupra celor ce nu le respectă. Dar chiar dacă
unii voievozi, ignoranţi în materie de drept canonic, dar plini de evlavie pentru locurile sfinte le-
au închinat acestora mănăstiri şi biserici, n-au înlăturat de la pomenirea numelui pe episcopii lor.
„Fiindcă a face milostenii este un lucru obişnuit la voievozi, dar a prăda cele sfinte când faci
milostenie e cu totul împotriva legii“. Însă voievozii de astăzi - continuă Antim - cunosc legislaţia
bisericească din lecturi proprii sau pentru că sunt atenţionaţi de către arhierei sau de alţi oameni
învăţaţi şi au respins „cu mânie“ obiceiul de a fi substituit arhiereul locului, la ectenii, cu arhierei
străini. Probabil că Brâncoveanu era unul dintre aceşti voievozi.
În continuare, Antim se referă din nou la canoane şi precizează că acestea nu pot fi înlocuite
şi nu-şi pierd puterea din cauza unor împrejurări care au dus la ignorarea lor. Şi reluând ideea, în
termeni mai precişi, dar şi mai vehemenţi, adaugă: „...Mănăstirile cele odată închinate lui
Dumnezeu, cu încuviinţarea episcopului, dar nu dumnezeieştii Biserici a Sfântului Mormânt, nu
pot fi închinate altcuiva a doua oară fiindcă nu este Dumnezeu biserica dătătorului de viaţă
Mormânt, ci o biserică a lui Dumnezeu şi închinată unui singur Dumnezeu, ca şi celelalte
dumnezeieşti biserici. De unde, atunci, are dreptul prea fericirea sa, să fie pomenit în mănăstirile
care nu-i sunt supuse?“.
Apoi Antim trezeşte orgoliul patriarhului ecumenic: „Ci nici lucru de cinste nu este pentru

161
Sanctitatea voastră să-şi aibă al <patriarhul> Ierusalimului mănăstiri stavropighiale în mitropoliile
supuse Scaunului ecumenic şi să abuzeze de ele şi să poruncească mitropoliţilor de acolo. Pentru
că el n-a răpit stăpânirea doar asupra uneia sau două sau trei mănăstiri, ci aproape asupra a mai
bine de douăzeci din eparhia noastră“. În plus, adaugă Antim, a exclus de la pomenirea numelui
său şi bisericile de mir aşezate în satele dăruite mănăstirilor închinate de către ctitori. Şi iarăşi
ironia la adresa lui Atanasie: dacă el, patriarhul ecumenic, nu ia măsuri ca să se pună capăt
abuzului, să renunţe şi el la pomenirea numelui său „ca să avem un singur patriarh, pe dânsul, şi
nu doi“. Dar dacă Atanasie nu consimte la aceasta, căci este în afara legilor şi a canoanelor, nici
el, Antim, nu poate renunţa la drepturile sale, „chiar dacă din cer un înger dumnezeiesc ne-ar
îngădui aceasta, fiindcă socotim canoanele şi legile dumnezeieşti mai tari decât porunca îngerului“.
În sfârşit, Antim conchide, în acelaşi stil categoric şi fără replică cerându-i într-un fel lui
Atanasie să facă cunoscută hotărârea sa patriarhului Hrisant, că dacă este dispus să aibă parte de
pace şi linişti în viitor şi să se bucure de milostenia ce-i revine de la mănăstiri, atunci să accepte
ca numele mitropolitului Ţării Româneşti să fie pomeni lângă al său, după canoane: „iar de nu, va
pierde şi una şi alta“.
Nu este de mirare că după un asemenea rechizitoriu raporturile dintre Antim şi Hrisant au
fost întrerupte pentru o bună bucată de vreme. Timp de doi ani n-a existat între ei nici un fel de
corespondenţă. Este tocmai perioada în care, cum am văzut mai sus, a avut loc şi conflictul cu
Brâncoveanu, când Antim se referă la intrigile unor înalte feţe bisericeşti. Printre ele trebuie să fi
fost nu numai Mitrofan de Nisa, succesorul său la scaunul Ţării Româneşti, ci şi Hrisan Notara.
Acesta nu va uita şi nu va ierta victoria lui Antim într-un conflict care nu privea numai prestigiul
său de mitropolit, ci şi independenţa bisericii Ţării Româneşti în cadrul Patriarhiei ecumenice.
Tăcerea este întreruptă de către Antim la 20 septembrie 1712 când transmite lui Hrisant
Notara o scrisoare de complezenţă prin vistierul Grigoraşcu172. Nu i-a scris lui Hrisant atâta vreme
nu pentru că l-a uitat şi nu l-a interesat personalitatea lui, ci ca să nu-1 deranjeze fără rost, pe el
„care neîncetat are mari griji cu privire la Biserică şi e ocupat cu nesfârşite popoare“. N-a mai
putut suporta tăcerea şi, lăsând la o parte „orice fel de consideraţie“, s-a hotărât să-i scrie. Ţine să-
i amintească lui Hrisant că sentimentele sale de evlavie faţă de el sunt neschimbate şi că este gata
să i-o demonstreze şi prin fapte, dacă se va ivi ocazia. Speră că va primi cu bunăvoinţă mesajul
său.

172
Publicată în Hurmuzachi, XVI, partea 3-a, p. 100.

162
 Nici o aluzie la neînţelegerile petrecute, nici o explicaţie, nici concesie. Două luni mai târziu,
Grigoraşcu vistierul, întorcându-se de la locurile sfinte, i-a adus lui Antim răspunsul la scrisoarea
sa, plin de amabilităţi şi de dovezi de dragoste şi prietenie „aşezându-ne din nou cu dragoste şi
bunăvoinţă în vechea ta intimitate“. Cel puţin aşa vede Antim lucrurile în scrisoarea sa de răspuns
din 15 noiembrie 1712173. Multă politeţe şi multă diplomaţie grecească în toată corespondenţa
acelei vremi dintre Hrisant şi marile personalităţi ale Ţării Româneşti: Cantacuzinii, Antim, dar nu
şi Brâncoveanu, cu care Hrisant comunică mai rar prin mesaje. Dar tot din această scrisoare reiese
că cu toate explicaţiile şi justificările lui Antim, Hrisant continua să fie nemulţumit: „Decât odată
cu bucuria mi-a adus şi tristeţă nu puţină, văzând că unele parapoane şi vechi bănuieli, despre care
Fericirea Voastră spune că le-a aruncat în abisul uitării, iarăşi se ridică din abis şi înoiesc amintirea
cu sunet“. Antim ar fi gata cu noi justificări, dar de vreme ce patriarhul este de părere să nu mai
discute în jurul conflictului dintre ei, este şi el de acord să nu mai pomenească de el. Ţine totuşi să
precizeze, încă odată, că el n-a vrut „nici n-a căşunat“ paguba Sfântului Mormânt“ căci deloc nu
mi-am pus înaintea ochilor un astfel de lucru fără cale“.
Într-adevăr, puţinele scrisori ce vor mai fi schimbate nu vor mai cuprinde aluzii la ruptura
dintre ei. La 21 ianuarie 1713, Antim se afla la Târgovişte. Îi scrie lui Hrisant o scrisoare de
solidarizare în lupta pe care o ducea împotriva catolicilor pentru salvarea aşezămintelor
ameninţate. Îi trimite 20 de volume din tipăriturile sale, ca să le împartă gratuit la bisericile din
Ierusalim. Cât priveşte aportul său de literă şi utilaj, pentru o proiectată tipografie a lui Hrisant la
Constantinopol, nu este, deocamdată, posibil, căci ceea ce are el la îndemână este stricat şi cu totul
necorespunzător. Dar i le va împlini pe toate prin Mihai Ştefanovici, ucenicul său, pe care îl va
trimite la el174.
Scrisorile, două, trei, care vor urma, vor trata probleme tipografice. Răspunde, la 6 aprilie
1713, la o scrisoare pe care i-a adus-o de la Ierusalim egumenul Mănăstirii Căluiu - şi această
mănăstire închinată Sfântului Mormânt175. Îl aşteaptă pe tipograful lui Hrisant de la Ierusalim, care
se socoteşte meşter priceput, ca „să-i tălmăcim ce nu a câştigat încă, pentru uşurinţa meşteşugului“.
Antim este sigur că, lucrând lâng el şi „văzând în fapt adevărul învăţăturii, va mai lăsa din părerea
sa“. Mihai Ştefanovici a plecat spre Olanda, nu va mai putea fi folosit în relaţiile lor tipografice.

173
Hurmuzachi, XIV, partea a IlI-a, p. 105-106.
174
Ibidem, p. 106-107.
175
Ibidem, p. 112-113.

163
 Mai bine de un an nu se cunoaşte vreo corespondenţă dintre ei. Două scrisori din 24 iulie şi
9 august 1714, la care ne vom mai referi, cuprind probleme tipogrfice şi de alt ordin
gospodăresc176. Şi iarăşi o lungă tăcere, până în 24 martie 1716177. Va fi cea din urmă scrisoare a
lui Antim, pe care o vom analiza, ocupându-ne de zilele ce vor precede tragedia sa, scrisoare plină
de temeri, îndoieli şi bănuieli, izvorâte din schimbările ce au avut loc în ţară: dispariţia lui Ştefan
Cantacuzino şi numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat.
*
Ales mitropolit la începutul anului 1708, Antim este luat prin surprindere. Îşi adunase la
Râmnic toată gospodăria şi făcuse din micul orăşel de pe ţărmul Oltului centrul tipografic al ţării.
În absenţa sa din Bucureşti, oraşul îşi încetează orice activitate tipografică. Ucenicii fie că l-au
întovărăşit pe Antim, fie că nu s-au ridicat la nivelul meşterilor. Pentru el problema care se punea
era aceea a locului unde urma să-şi instaleze tiparniţa: Bucureşti sau Târgovişte. Cunoştea lumea
ce gravita în jurul Mitropoliei bucureştene; plecase din mijlocul ei la Snagov şi mai apoi la Râmnic.
Era infestată de intriganţi, delatori, oameni nesinceri şi răutăcioşi. N-ar fi vrut să reinstaleze
tipografia acolo, ca să se afle sub observaţia şi bănuiala lor permanentă. Târgoviştea, a doua
capitală, şi Mitropolia de acolo i se păreau mai la adăpost de indiscreţia călugărească şi nu numai.
Acolo a transportat şi a instalat, aşadar, tiparniţa de la Râmnic. Bucureştenii nu vor avea tipografie
decât în 1716, când Antim o va inaugura pe aceea de la ctitoria sa.
În vremea când se dospeau evenimentele ce aveau să declanşeze criza încălcării
prerogativelor sale de către Hrisant, adică în vara anului 1709, Antim imprimă în greceşte o carte
masivă de peste 1600 de pagini, ce cupridea toate slujbele de peste an din biserica răsăriteană.
Închină cartea patriarhului ecumenic Atanasie al V-lea, adică tocmai aceluia care peste câteva luni
avea să sancţioneze cu semnătura sa dreptul lui Hrisant de a nesocoti pe mitropolitul ţării de la
pomenirea sa în bisericile şi mănăstirile închinate. Cheltuieile de tipărire, inclusiv hârtia, au fost
suportate de către Antim.
Titlul volumului, tipărit cu negru şi roşu şi încadrat într-un chenar de flori stilizate, este
următorul: Carte de peste tot anul, cuprinzând, fără lipsă, tot serviciul bisericesc, tipărită şi
închinată preasfinţitului, preaînvăţatului şi preaînţeleptului arhiepiscop al Constantinopolei,
Roma Nouă şi patriarh ecumenic, D.D. Atanasie, în timpul preaevlaviosului, preastrălucitului şi

176
Ibidem, p. 115-117.
177
Ibidem, p. 122.

164
prealuminatului domn D.D. Ioan Constantin Basarab voevod Brâncoveanu, oblăduitor a toată
Ţara Românească, de preasfinţitul şi iubitorul de Dumnezeu mitropolit al Ungrovlahiei D.D.
Antim Ivireanul, cu cheltuiala şi cu tiparul său. Corectată cu îngrijire de presviterul Mitrofan
Grigoras din Dodona în anul 1709, în luna august, în preasfinţita Mitropolie a Târgoviştei din
Ţara Românească178.
Într-o dedicaţie de la f. 2-3v, Antim omagiză pe patriarhul Atanasie, căruia îi închină cartea,
imprimată în folosul bisericilor greceşti de pretutindeni. Pe dosul foii de titlu se află stema Ţării
Româneşti şi zece versuri nesemnate, pe care le-am putea atribui lui Mitrofan Grigoras, cel care
semnează alte treizeci de versuri, la f. 2, dedicate lui Constantin Brâncoveanu, şi care va fi
corectorul şi îngrijitorul cărţilor greceşti pe care le va mai imprima Antim179.
Cuprinsul cărţii îl desprindem din filele 3v-4 (nenumerotate) şi el precizează, într-adevăr, că
pe lângă unele slujbe mărunte (la unul sau mai mulţi sfinţi, la un apostol, la un profet, la un martir
etc.) au fost incluse în acest voluminos tom următoarele: Psaltirea (p. 1-50); Ceaslovul (p. 51-92);
Octoihul (p. 93-384); Anthologhionul (p. 396-919); Triodul (cu numerotare nouă, p. 1-389);
Penticostarul (p. 391-588); Rânduiala împărtăşaniei (din nou cu numerotare de la unu, p. 1-9);-
Liturghierul (p. 10-30). Singurele opere neincluse în volum sunt Molitvenicul şi Catavasierul.
Textul cărţii, imprimat cu negru şi cu roşu, este aşezat pe două coloane. Litera tipografică
este de o mare eleganţă şi în toată ţinuta ei cartea rivalizează cu oricare tipăritură a vremii din
Occident. Hârtia este de fabricaţie apuseană. Din punct de vedere artistic este de subliniat
sobrietatea cărţii. În afara foii de titlu, unde în registrul superior, în medalion, este redat chipul

178
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 480-481; E. Picot, Anthime..., p. 550-551; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă..., p. 74-75;
É. Legrand, Bibliographie hellénique..., XVIII s., vol. I, Paris, 1918, p. 68-69; N. Şerbănescu, Antim Ivireanul
tipograf..., p. 735-736.
179
Acest Mitrofan Grigoras din Dodona, ieromoah grec, pe care l-am mai întâlnit la Râmnic îngrijind tipărirea Slujbei
Sf. Visarion,în aprilie 1705, a fost o figură interesantă de cărturar şi poet. Cunoscut încă la Constantinopol de Nicolae
Mavrocordat, acesta îl descrie ca pe un om al tuturor scăderilor: intrigant, mare fumător şi dedat jocului de table.
Vrăjmăşia lui N. Mavrocordat izvora din scrierea lui M. Grigoras, Elogiul tutunului, răspuns literar la broşura
domnului împotriva tutunului. O interesantă corespondenţă cu Hrisant Notara, în jurul tipăririi în 1715, a cărţii
acestuia, Despre oficii, ne dezvăluie multe detalii tipografice şi dorinţa lui Mitrofan Grigoras de a lucra la tiparniţa
proiectată la Constantinopol (vezi Hurmuzachi, XIV, 3, p. 116-121). În 1715, spune singur într-o scrisoare către
Hrisant că are 60 de ani (Hurmuzachi, XIV, 3, p. 120), ceea ce nu corespunde cu datele furnizate de Const. Daponte
(vezi D. Russo, Studii istorice greco-române, t. II, Bucureşti, 1939, p. 411 şi urm., de unde am luat unele din ştirile
de mai sus).
Pe noi ne interesează Mitrofan Grigoras prin opera sa: Cronica Ţării Româneşti (1714-1716). El a fost martor al celor
întâmplate în 1716 şi cu toate că îl prezintă pe Antim în culori întunecate şi face elogiul lui N. Mavrocordat, cu care
se împăcase între timp, unele ştiri furnizate de el sunt exacte şi cronica sa este un izvor de primă mărime a acelor
evenimente. Cronica, la care ne vom referi la momentul oportun, a fost cercetată şi tradusă de către D. Russo şi
publicată postum în Studii istorice..., p. 414-458.

165
Mântuitorului, iar în cel inferior icoana Maicii Domnului, şi în afara chenarului floral, care
înconjoară întreaga pagină verso, cu stema ţării, mai trebuie amintite elegantele şi sobrele
frontispicii de la p. 4, 7, cel de la începutul Psaltirii, al Ceaslovului, de la p. 93, de la începutul
Antologhionului, al Triodului, al Penticostarului, al Liturghierului.
Câteva majuscule gravate în lemn, de discretă fineţe, se adaugă la împodobirea volumului:
p. 4V, p. 1 numerotată, p. 93, 203, 396, cea de la începutul Triodului. Legătura în scoarţe de lemn
şi piele, cu închizători, foarte bine păstrată la exemplarul cercetat, de factură artizanală este
imprimată cu motive florale pe ambele feţe. în mijlocul primei coperte se află icoana Sfintei
Treimi, reprezentată sub stejarul Mamvri şi imprimată cu aur.
Aceasta a fost unica tipăriură a anului 1709. Mai bogat va fi anul 1710, când se vor tipări
patru cărţi: două greceşti şi două româneşti. Cea dintâi este Panoplia dogmatică a împăratului
Alexie Comnen, cuprinzând în scurt scrierile fericiţilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, puse
în ordine şi în armonie cugetată de Eftimie monahul Zigadinos spre răsturnarea şi sfărâmarea şi
a dogmelor celor impii şi a învăţăturilor eresiarchilor atei, a celor rău înfuriaţi contra sfinţitei lor
teologii, afierosită pe timpul preacredinciosului, preaînălţatului şi de Dumnezeu încoronatului
domn şi stăpânitor a toată Ungrovalahia, Domnul Domn Ioan Constantin Basarab voevod
Brâncoveanu, preastrălucitului şi preaînţeleptului fiului său Domnului Domn Ştefan voevod
Brâncoveanu, de preasfinţitul şi preaînvăţatul mitropolit al Dristei, Domnul Domn Atanasie, cu a
cărui cheltuială s-a tipărit acum întâi la preasfinţitul, preaînvăţatul şi de Dumnezeu alesul
mitropolit al Ungrovlahiei, Domnul Domn Antim din Iviria, prin îngrijirea şi corectarea lui
Mitrofan ieromonahul Grigoras din Dodona, în preasfânta Mitropolie cea din Târgoviştea
Ungrovlahiei, în anul de la naşterea Domnului 1710, în luna mai180.
Operă de subtilităţi dogmatice, adresată clerului de o anumită cultură teologică, lucrarea
tratează despre Sfânta Treime, despre bogomili, apolinarişti, nestorieni, monofiziţi ş.a. Este
combătut Filioque, prin scrisorile patriarhului Fotie şi este inclusă şi cartea sf. Atanasie cel Mare,
patriarhul Alexandriei, împotriva arienilor. Sunt incluse, de asemenea, explicaţiile din scrisoarea
lui Fotie către ţarul Mihail al Bulgariei, cu privire la cele şapte sinoade ecumenice ş.a.
Sub stema ţării de pe dosul foii de titlu se află şase versuri închinate "domnului şi semnate
de un Antonie, profesor la şcoala cea mare din Constantinopol. De altfel, pe primele foi se mai află

Cf. Bibi. rcm. veche, I, p. 482-483; E. Picot, Anthime..., p. 552; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă..., p. 77-78; É.
180

Legrand, Bibliographie Hellénique..., p. 95-96; N. Şerbănescu, op. cit., p. 736-737.

166
epigrame semnate de mai mulţi versificatori, printre care şi Eftimie Zigadinos, închinate lui Ştefan
Brâncoveanu şi mitropolitul Dristei. La sfârşitul volumului (f. 188), Mitrofan Grigoras semnează
şi el 17 versuri de elogii pentru Panoplie, datate 12 iunie 1710.
Cartea este un in folio mic de 198 file, din care primele şase sunt nenumerotate. Textul,
imprimat cu caractere frumos turnate, este aşezat pe două coloane. S-a folosit numai culoarea
neagră. Sub raportul artei tipografice este de subliniat, şi în cazul Panopliei, sobrietatea. Doar foaia
de titlu şi verso-ul. acesteia sunt încadrate în chenare de frunze şi flori foarte îngrijit lucrate. Stema
ţării este aceeaşi folosită şi la Slujebnicul descris mai sus, încadrată într-un chenar mai îngust decât
cel al întregii pagini. Două frontispicii sobre sunt aşezate deasupra dedicaţiei către Ştefan
Brâncoveanu (f. 1 nenumerotată) şi deasupra Pinax-ului (f. 1). Nici o iniţială ornată nu se află în
întregul volum. Legătura, în carton acoperit cu piele, este lipsită de ornamente.
Exemplarul Bibliotecii Academiei pe care l-am utilizat la descriere, deosebit de curat, poartă
pe foaia de titlu jos, în colţul din stânga, semnătura lui Hrisant al Ierusalimului.
A doua carte grecească imprimată în acest an, 1710, în tiparniţa târgovişteană cuprinde
Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul sfântului Munte Sinai, cu a celor din prejur şi a toate
cele din el şi despre el, precum şi rânduiala slujbei mănăstirii şi a celor din ea ce au fost până
acum arhiepiscopi şi un engomiu la sfântul Munte Sinai şi despre arabi, tipărită pe timpul
domnului Ioan Constantin Basarab voevod, oblăduitor a toată Ungrovlahia, de către prea sfinţitul
şi prea învăţatul mitropolit Antim din Iviria, în Mitropolia din Târgovişte, prin îngrijirea şi
corectarea prea cuviosului între ieromonahi chir Mitrofan Grigoras din Dodona, în anul 1710, în
luna septembrie181.
Cartea cuprinde: Slujba Sf. Ecaterina, Viaţa Sf. Ecaterina şi Proschinitarul (ghidul)
Muntelui Sinai, cu descrierea aşezămintelor religioase. Se pare, după cuvântul de laudă adresat
mitropolitului Antim şi după cuvântul către cititori, că lucrarea a fost tipărită cu sprijinul bănesc
al lui Nichifor Marthalis Glichis din Handachia Cretei şi ieromonah la Mănăstirea Râmnicului.
Volumul, in 8°, are 49 file nenumerotate, cu excepţia primelor 4 file de după cele liminare,
tot în număr de patru. Foaia de titlu şi verso-ul acesteia cu stema ţării şi nelipsitele versuri -- cele
de faţă cu elogii ale lui Mitrofan Grigoras, adresate lui Brâncoveanu, „sprijin tuturor celor lipsiţi

181
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 481-482; vol. IV, p. 222-223; E. Picot, Anthime..., p. 551-552; C. Erbiceanu,
Bibliographia greacă..., p. 76-77; É. Legrand, Bibliographie hellénique..., p. 80-81; N. Şerbănescu, op. cit., p. 737-
738.

167
şi ajutor părinţilor din muntele Sinai“ - sunt încadrate în chenare geometrice.
La f. 7 începe Slujba Sf. Ecaterina, al cărei titlu şi indicaţiile de tipic din cuprins sunt tipărite
cu roşu. Deasupra titlului este imprimat un frontispiciu în negru de lujeri florali. Proschinitarul
propriu-zis începe la f. 22v.
Pe f. 3 liminară este imprimată o epigramă de zece versuri închinate de Mitrofan Grigorâs
lui Antim, în care se spune: „îndemn pe toţi să ia cunoştinţă, cu grijă de aceste vorbe. A venit
bărbat pe pământul Valahiei, a venit lumină, Antim dumnezeesc, ierarh al Ungrovlahiei, din
neamul cucernic al ivirilor înţelepţi. Lui i-a dat Dumnezeu averea îmbelşugată a înţelepciunii, sâ
facă fapte cereşti şi prin tipografie să fie de folos peste tot pământul mulţimii celor cucernici.
Acesta, dând prin tipar cartea de faţă, a bucurat în cea mai mare măsură cetele părinţilor din Sinai.
Lui, dar, să-i dea Domnul sălaşurile cele cereşti“182.
Cartea a avut legătură de carton, fără să fie acoperită cu piele. Exemplarul de care ne-am
folosit în descriere a aparţinut lui Constantin postelnicul Grădişteanu, călugărit sub numele de
Climent şi i-a fost dăruit de însuşi Nichifor Marthalis, egumen la Râmnic, însemnarea, înşirată pe
cele patru file numerotate, poartă data de 27 aprilie 7219 <= 1711>.
Dintre cele două cărţi româneşti imprimate în acest an 1710, una, Psaltirea, deosebit de rară
astăzi (Academia nu are decât un singur exemplar, recuperat târziu), nu prezintă importanţă
deosebită sub raportul artei tipografice. Nici titlul nu dă vreo desluşire specială cu privire la
condiţiile imprimării: Psaltirea proorocului şi împăratului David, acum într-aceasta chip tipărită
rumăneşte în zilele prealumina-tului domn Ioan Constantin Basarab voevod, fiind mitropolit ţărâi
chir Antim Ivireanul, în sfânta Mitropolie în Târgovişte, la anul de la zidirea lumii 7218
<=1710>183.
Este un volum nepaginat de 462 pagini de format in 12° imprimat numai cu cerneală neagră,
cu literă puţin elegantă, dar citeaţă şi curată. Nici o prefaţă şi nici o dedicaţie nu figurează în ea.
După textul celor 20 catisme urmează Cântarea lui Moise şi a lui Zaharia, tatăl Sf. Ioan
Botezătorul. între p. 459-462 se află Polieleul ce se cântă la toate sărbătorile mari (psalmii 134 şi
135), redat în slavoneşte, spune tipograful, „pentru darea îndămâna cântării“, adică pentru
exemplificarea manierei în care trebuie să se cânte textul românesc.
Cartea a fost imprimată de Gheorghe Radovici, unul din ucenicii lui Antim pe care îl vom

182
Traducerea de Al. Elian, în Bibi. rom. veche, IV, p. 223.
183
Cf. Bibi. rom. veche, IV, p. 37-38. Descrierea era făcută după o copie fotografică. N. Şerbănescu, op. cit., p. 739.

168
mai întâlni în tipăriturile româneşti. Într-o inscripţie de la p. 458, după Cântarea lui Zaharia, se
spune: „Tipăritu-s-au această Psaltire cu osteneala şi diortoseala lui Gheorghe Radovici“.
Din punct de vedere artistic, este de observat încadrarea foii de titlu într-un chenar de
ornamente tipografice. Pe verso-ul acesteia, în locul stemei ţării se află o gravură ce-1 înfăţişează
pe David împăratul stând într-un jilţ, cu coroană voievodală pe cap, având într-o mână sceptrul şi
în cealaltă harpa.
La început de catisme se află câte o majusculă împodobită, gravată în lemn, iar la începutul
psalmilor, a Cântării lui Moise şi a Polieleului, se află câte un mic frontispiciu tot de ornamente
tipografice. Din vechea legătură în piele au rămas fragmente care arată că aceasta a fost împodobită
cu un medalion în care era imprimat fie chipul lui David, fie icoana răstignirii; este imposibil de
precizat.
În toamna lui 1710, Antim dă la tipar scrierea sa adresată preoţilor184: Învățătură
bisericească la cele mai trebuincioase si mai de folos pentru învăţătura preoţilor, acum într-
aceasta chip tipărită în sfânta Mitropolie în Târgovişte, la anul de la Hristos 1710. Să se dea în
dar preoţilor185. Este o broşură de 90 de pagini, nenumerotate, de format mic, imprimată cu negru
şi roşu, cu o singură gravură a icoanei Deisis, pe dosul foii de titlu. Meşterul tipograf a fost acelaşi
Gheorghe Radovici, a cărui însemnare de pe ultima pagină glăsuieşte: „Tipărită în sfânta
Mitropolie în Târgovişte la anul de la zidirea lumii 7219 <=1710> noiembrie 8, de Gheorghe
Radovici“.
Anul 1711, an de frământări şi de cumpănă pentru mitropolit - acuma, spre toamnă, se
produce criza gravă în raporturile cu domnul -, nu este propice activităţilor culturale. Nici o carte
nu va fi imprimată în această vreme. Nici anul 1712 nu va fi cu mult mai bogat; abia două cărţi se
vor tipări, una fiind de fapt o broşură, dar deosebit de preţioase pentru pătrunderea limbii române
în biserică. Acum traduce Antim din greceşte Octoihul, carte liturgică fundamentală, care va sta
de atunci şi până astăzi la baza tuturor ediţiilor româneşti.
Tot el a suportat cheltuielile de imprimare. Iată titlul: Octoih, acum întâi tălmăcitpre limba
rumânească, spre înţelegerea de obşte şi tipărit întru al 24 de ani a înălţatei domnii a prea

184
Al cărei conţinut a fost analizat la p. 205-212.
185
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 481 şi 548-550; E. Picot, op. cit., p. 553; N. Şerbănescu, op. cit., p. 738-739. Cărticica a
mai cunoscut două ediţii: una în anul 1741, tipărită de popa Stoica Iacovici, alta tipărită în anul 1774, amândouă în
Bucureşti (cf. Bibi. rom. veche, II, p. 54 şi 206); C. Erbiceanu a republicat-o în „Bis. Ort. Rom.“, XVI (1892-1893),
p. 769-785 şi XVII (1893-1894), p. 129-146 şi 225-242. Un text corect în Antim Ivireanul, Opere, p. 365-383.

169
luminatului oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească Ioan B<râncoveanu> Basarab voevod, cu
toată cheltuiala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Antim Ivireanul, în sfânta
Mitropolie a Târgoviştii, la anul de la Hristos 1712, de Gheorghe Radovici186.
Într-un cuvânt adresat preoţilor de la începutul cărţii, tipograful, elogiind personalitatea şi
meritele mitropolitului, explică şi apariţia acestei cărţi singulare, pentru prima dată tradusă în limba
română şi difuzată inclusiv pentru învăţătura copiilor: „Cine cunoaşte dumnezeiasca râvnă şi multa
grijă ce are preasfinţitul şi de Dumnezeu trimisul mitropolit... chir Anthim Ivireanul pentru toată
creştineasca lui turmă şi mai ales pentru cinstita ceată a cucernicii voastre, preoţii, nu trebuiaşte să
cerce pricina pentru ce acum întâi au vrut să dea în tipar, cu a sa chieltuială, această carte a
Octoihului, tălmăcită de pre vorba cea grecească şi slovenească... Sfinţiia sa, ca un bun păstoriu...
n-au cruţat chieltuiala, ce după obicinuita, lăudata şi vitejasca osârdie şi dragoste părintească au
dat-o în tipariu pentru ca să poată şi ceata besericească şi copiii creştinilor carii să nevoesc la
învăţătura Sfintei Scripturi să o câştige pre lesne şi să o citească nu numai în scoale şi în casele
sale, ce şi în sfintele beserici...“. Aşadar o carte pentru învăţătura copiilor, pentru deprinderea
limbii române în oficierea liturgicii, pentru îndepărtarea limbilor străine de la altar şi strană, aşa
cum vom vedea că se vor tipări şi altele.
Volumul are 472 de pagini de format in octavo, foarte limpede tipărit, cu litera pe care o
vom întâlni după 1750 folosită la cărţile imprimate la Râmnic. Titlurile şi îndrumările de tipic sunt
imprimate cu cerneală roşie. Numeroase iniţiale de lemn tipărite cu roşu, ornamente tipografice şi
frontispicii de inspiraţie vegetală (aceasta la începutul glasurilor 1-5) împodobesc volumul.
Sunt de amintit, de asemenea, cele trei gravuri care se adaugă la valoarea artistică a cărţii:
stema ţării, modestă, însoţită de patru versuri, o mică vinietă, la sfârşitul glasului 7 (p. 230) cu
Iisus Emanuel în medalion şi gravura pe întreaga pagină a opta, nenumerotată, de la început ce îl
reprezintă pe Sf. Ioan Damaschinul. Gravura este inspirată, evident, din reprezentarea Octoihului
din 1700 de la Buzău, dar cu mult simţ artistic lucrată. Faţă de gravura de la Buzău aceasta redă
uneltele folosite la scris (condeiul, cuţitul de ascuţit, compasul şi călimara), iar într-o firidă
nisiparniţa şi ceasornicul obişnuit: clepsidra, pentru măsurarea timpului.
Cartea a fost răspândită şi peste munţi şi cu siguranţă că şi în Moldova. Exemplarul prim de

186
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 485-486 şi voi. IV, p. 222; E. Picot, op. cit., p. 553; N. Şerbănescu, op. cit., p. 740. Vezi
şi C. Erbiceanu, Cel întâi octoih imprimat în Valahia în româneşte, în „Bis. Ort. Rom.“, XVI (1892-1893), p. 800-
804.

170
la Biblioteca Academiei (sunt trei exemplare acolo, ceea ce arată raritatea cărţii astăzi) provine din
părţile Banatului.
Şi mai rară este cărticica de rugăciuni imprimată în acelaşi an, 1712, de Gheorghe Radovici,
care se pare că a preluat conducerea tiparniţei târgoviştene, căci micul exemplar ce se păstrează la
Biblioteca Academiei a intrat în colecţiile acesteia târziu, în jurul anului 1950. Este un mic volum
de 26 file, imprimat numai cu negru, cu litera folosită la tipărirea Octoihului. Cheltuielile de
tipărire au fost suportate de un apropiat al lui Antim, Mânul al lui Apostoli, unul dintre epitropii
mănăstirii, negustor cu dare de mână, care semnează şi un cuvânt către cititori. Sunt texte pentru
toate zilele săptămânii, menite să-l deprindă pe creştin cu disciplina rugăciunii zilnice. Iată titlul:
Rugăciuni în toate zilele săptămânii, tălmăcite de pe grecie şi tipărite acum întâiu într-acestaş
chip spre folosul creştinilor, cu toată cheltuiala jupanului Manului Apostoli, în Mitropolia
Târgoviştii, la anul 7220 <=1712>. Să se dea creştinilor în dar187. Nu ştim cine a tradus
rugăciunile; în orice caz nu Antim, căci numele lui ar fi fost menţionat dacă ar fi făcut el
traducerile.
Cărticica este ilustrată cu două gravuri în lemn de mare frumuseţe. Pe dosul foii de titlu, în
locul stemei, se află gravura care îl înfăţişează pe Mântuitor pe tron, având în stânga pe Maica
Domnului şi în dreapta pe Sf. loan Botezătorul, cunoscută sub denumirea de „Deisis“. La fila 23v
este reprezentată icoana Maicii Domnului cu Pruncul, încadrată de arhanghelii Mihail şi Gavril,
de mici dimensiuni ( 5 x 4 cm), dar cu mare artă lucrată. în rest, doar câteva frontispicii de
ornamente tipografice.
Del Chiaro pretinde în Istoria188sa că în anul 1713 ar fi fost tipărită în limba română şi o
Alexăndrie. Aserţiunea sa a fost preluată mai ales de către N. Cartojan189, care s-a ocupat în mai
multe studii despre romanul Alexăndriei în literatura veche românească. Cum nici o altă sursă
documentară nu confirmă afirmaţia lui Del Chiaro şi cum, pe de altă parte, n-a apărut până astăzi
nici un exemplar din carte, putem socoti greşită informaţia sa.
În anul 1713, Antim este mai liniştit. Raporturile cu Brâncoveanu sunt normale, în sensul că
nu se mai simţea ameninţat; cele întrerupte cu Hrisant Notara erau pe punctul de a fi reluate.
Începuse construcţia mănăstirii. Avea pregătite pentru tipar câteva cărţi, printre care trei, liturgice.

187
Cf. Dan Simonescu, Contribuţii la bibliografía românească veche, în Studii şi cercetări de bibliologie, I, (1955), p.
248, nr. 2; N. Şerbănescu, op. cit., p. 741.
188
Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia..., p. 44.
189
Vezi întreaga problemă la N. Şerbănescu, op. cit., p. 741, nota 206.

171
Gheorghe Radovici nu era, evident, un Mihai Ştefanovici, dar s-a dovedit harnic şi binevoitor şi
Antim se putea baza pe el. In aceste condiţii sunt date la tipar Dumnezeeştile şi sfintele Liturghii a
celor dintru sfinţi părinţilor noştri, a lui Ioan Zlatoust, a lui Vasile cel Mare şi a Prejdesştenii,
acum întâi tipărite întru al 25 de ani a înălţatei domnii a prea luminatului oblăduitoriu a toată
Ţara Rumânească Ioann Costandin B<râncoveanu> Basarab voevod, cu toată chieltuiala
preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei chir Anthim Ivireanul, în sfânta Mitropolie a Târgoviştii,
la anul de la Hristos 1713, de Gheorghe Radovici190.
Este tipărirea în româneşte, într-o ediţie revizuită sub raportul limbii, a Liturghierului.
Cheltuielile de tipărire, cum spune foaia de titlu, au fost suportate de către mitropolit. Nici o
prefaţă, nici o dedicaţie, nici un cuvânt omagial, în întregul volum. Doar patru versuri la gherb,
dedesuptul unei gravuri modeste ce reprezintă stema lui Brâncoveanu. Cartea are 210 pagini
tipărite cu negru şi roşu. Cum îndrumările tipiconale sunt numeroase la liturghiere, textul imprimat
cu roşu este bogat.
Acesta a fost ilustrat cu mai multe gravuri care au fost utilizate de Mitrofan la împodobirea
Liturghierului de la Buzău din 1702. Aşa este gravura icoanei Deisis de la f. 45v sau cele ce îi
reprezintă pe Sf. Vasile cel Mare şi Grigore Dialogul de la f. 118v şi pagina 178. Mai multe
frontispicii cu motive ornamentale specifice cărţilor imprimate de Antim pot fi găsite la p. 12 (cu
Mântuitorul în medalion), 46 (în medalioane Mântuitorul, Maica Domnului şi Sf. Ioan
Botezătorul), 66, 119 şi 179 (cu Sf, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigore Dialogul în
medalioane). Numeroasele iniţiale gravate în lemn, variate ca formă şi neunitare, au fost toate
imprimate cu roşu.
Cartea s-a păstrat în puţine exemplare. A fost răspândită însă pe întregul pământ românesc.
Unul dintre cele două volume păstrate la Academie a fost cumpărat de preotul Vasile din satul
Comăneşti, ţinutul Bacăului, pe preţ de doi lei, cum atestă însemnarea de la p. 11. A fost mult
folosit în biserică; petele de ceară şi filele roase la colţuri o adeveresc. Dar a fost şi contestat acest
exemplar printr-o inscripţie de pe fila întâia liminară ce seamănă, curios, cu aceea care contesta
textul Codicelui Voroneţian: „Să se ştie că această Leturghie nu este bună“. De ce anume? Nu ne
precizează nemulţumitul, rămas anonim. Probabil că era un ultraconservator, care nu se putea
împăca cu ideea slujirii în limba română.
O carte încă şi mai rară, tipărită de Gheorghe Radovici în martie 1713 şi închinată lui Antim,

190
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 487; E. Picot, op. cit., p. 553; N. Şerbănescu, op. cit., p. 741-742.

172
este Catavasierul trilingv: slavo-greco- român191, care precede Catavasierul românesc, din 1715.
Unicul exemplar cunoscut până astăzi şi păstrat la Biblioteca Academiei sub cota 163 A nu are
foaie de titlu. în lipsa ei suntem nevoiţi să apelăm, pentru unele elemente descriptive, la dedicaţia
tipografului Gheorghe Radovici adresată mitropolitului Antim Ivireanul. În ea, tipograful, care şi-
a asumat nu numai sarcina imprimării, ci şi pe aceea a îngrijirii ediţiei, spune că a întocmit această
carte de cântece religioase ca să le înlocuiască pe cele laice, drăceşti, pe care le cântă, de obicei,
oamenii: „De vreme ce firea omenească cătră cântări şi cătră versuri are a sa priinţă, precum să
vede şi la copiii cei mici şi plângători şi cu cântecele sânt adormiţi, ci şi muerile cele ţesătoare şi
călătorii şi corăbiiarii ostenala... cu cântecele o mângâie... pentru aceasta şi eu am vrut să tipăresc
această cărticică a catavasiilor, pentru că cei ce vor vrea să cânte, să nu cânte cântece curveşti şi
drăceşti, ci să cânte catavasii şi irmoasele acestea ce cuprinde această cărticică, carele sfinţii
beserecii noastre... le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă şi al celor ce ascultă. Care
cărticică... cu cuviinţă şi cu dreptate să cade să să închine aceasta, la capul beserecii noastre; pentru
aceasta şi eu de această dreaptă urmare ţiindu-mă, o închin preasfinţitului şi preaînţeleptului
mitropolit a toată Ungrovlahiia chir Antim, stăpânul mieu şi făcătoriului de mult bine, care mă rog
să o priimeşti cu blândeţe şi cu faţă lină. Al prea sfinţii tale mic şi smerit rob, Gheorghie tipograful“
Pe pagina următoare, f. 3V, după troparul Naşterii, în slavoneşte (Naşterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru...), este menţionată data imprimării: Anii Domnului 1713, martie“.
Cartea este de format mic (14 x 9,5 cm), n-are paginaţie şi este tipărită numai cu cerneală
neagră. Exemplarului nostru îi lipseşte sfârşitul (ultima filă este 123) şi are text slavonesc până la
f. 93v. De la f. 94 începe textul grecesc, tipărit cu caractere chirilice, sensibil ma redus, căci din
final nu poate lipsi mai mult de o filă, cel mult două Româneşti nu sunt în întregul volum decât
titlurile şi indicaţiile tipiconale.
Deşi de dimensiuni modeste, cartea este foarte îngrijit tipărită. Numeroase frontispicii de
ornamente tipografice, ca şi unul cu motive florale la f. 4 împodobesc volumul. La ele se adaugă
foarte frumoasele iniţiale ornate, gravuri din lemn, ca cele de la f. 4, 13^, 23, 35, 94, precum şi o
delicată gravură a învierii, reprodusă la f. 22v şi 103v. În sfârşit, gravura miniaturală a lui Hristos
Pantocrator de la f. 3V, de mare artă, adaugă şi ea un plus de frumuseţe cărţii.
Şi acest volum a circulat în afara Munteniei: prin Banat, pe la rutenii din Bucovina sau chiar
mai sus, pentru ca să poposească în colecţiile Muzeului din Liov, după cum atestă curioasa pecete

191
Cf. Bibl. rom. veche, IV, p. 40, nr. 48; N. Şerbănescu, op. cit., p. 743-744.

173
de pe f. 2; destine de cărţi.
În acelaşi an, 1713, Antim dispune să se reediteze Molitvenicul, tipărit de Mihai Ştefanovici
la Râmnic, în anul 1706, suportând singur cheltuiala de imprimare. Iată titlul cărţii, imprimat cu
negru şi roşu şi încadrat în frontispiciu floral şi ornamente tipografice: Euhologhion, adecă
Molitvenic, acuma a doua ora tipărit după rânduiala celui grecesc, întru al 25 de ani a înălţatei
domnii a prea luminatului oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească Ioann Constandin
B<râncoveanu> Basarab voevod, cu toată chieltuiala preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahiei
chirAnthim Ivireanul, în sfânta Mitropolie a Târgoviştii, la anul de la Hristos 1713, de Gheorghe
Radovici192. Tiparul este cel folosit la imprimarea Liturghierului: aceeaşi literă, aceleaşi
ornamente, aceleaşi iniţiale; până şi versurile la stema ţării sunt aceleaşi. La sfârşitul cărţii este
redată justificarea din prima ediţie, cu privire la deosebirile textului faţă de molitvenicele
slavoneşti, întrucât traducerea românească este făcută după cartea grecească a lui Nicolae Glikis,
imprimată la Veneţia, în 1691. Dimensiunile cărţii sunt în 8°, iar numărul paginilor 496.
Activitatea tipografică a anului 1713 se încheie cu cele două ediţii, în greceşte şi româneşte,
ale Pildelor filosofeşti, amândouă închinate domnitorului193. Traducerea titlului grecesc este
următoarea: Sentinţe a unor vechi filosofi, traduse din italieneşte în limba noastră apla şi cu
umilinţă închinate preacredinciosului şi preaînălţatului domn şi stăpânitor a toată Ungrovlahia,
domnul loan Constantin Basarab voevod, pe când păstorea preasfinţitul mitropolit domnul Antim
din Ivir, de chir Manu Apostoli şi cu a căruia cheltuială din nou s-au tipărit în Târgovişte, în anul
de la Hristos 1713194.
Volumul, de mici dimensiuni (13,5 x 9,5 cm), are 58 file nenumerotate, tipărite numai cu
negru, cu caractere mici, frumoase, cu o excelentă aşezare în pagină. Manul al lui Apostoli
semnează două prefeţe. În cea dintâi, dedicată domnului, îi aduce acestuia elogii şi mulţumiri
pentru grija pe care o arată norodului grecesc, atât de sprijinit şi ocrotit în Ţara Românească, unde

192
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 551 şi IV, p. 41; D. Bejan, Ediţiile româneşti ale Molitfelnicului..., p. 4; N. Şerbănescu,
op. cit, p. 744.
193
Este vorba de opera lui Antoine Galland: Les bons mots et les Maximes des Orientaux..., Paris, 1694, tradusă în l.
italiană şi dedicată de Anton Maria del Chiaro lui Const. Brâncoveanu, cum însuşi o spune în Istoria delle moderne
rivoluzioni della Valachia..., p. 44. Tot Del Chiaro precizează că, din porunca domnului loan Abramios, predicatorul
curţii şi unul din intimii lui Antim, a tradus-o din italiană în greaca vulgară, iar mitropolitul a dat traducerea în
româneşte: „poi tradotte dalia greca nella valacca favella per opera dell’arcivescovo di Valachia, Antimo“. Cf. N.
Şerbănescu, op. cit., p. 743. Vezi şi Alexandru Duţu, Un livre de chevet dans les pays roumains au XVIII-e, siècle:
«Les dits des philosophes», în „Revue des études sud-est européennes“, nr. 3-4/1966, p. 513-514.
194
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 489-492 şi IV, p. 223; E. Picot, Anthime..., p. 553; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă...,
p. 80; E. Legrand, Bibliographie Hellénique..., p. 106-107; N. Şerbănescu, op. cit., p. 743.

174
are şcoli şi unde se reînnoiesc ştiinţele vechii Elade. În a doua prefaţă, către cititori, mai redusă, se
pomeneşte doar de faptul că autorul traducerii în greceşte este „preaînvăţatul profesor şi predicator,
preotul loan Abramios“ şi că o tipăreşte pe cheltuiala sa „spre folosul prea iubitei noastre mame
obşteşti, a Greciei“.
Sunt de amintit, pentru arta cărţii, frumoasa stemă a Ţării Româneşti, de pe dosul foii de
titlu, fără versurile obişnuite, frontispiciile de la f. 2, 3V şi 5, precum şi iniţialele în lemn de la f. 2
şi 5. Tipograful nu este pomenit.
Cartea a fost de obicei legată cu ediţia românească, tipărită în urma celei greceşti şi care are
ca titlu: Pilde filosofești de pe limba grecească tălmăcite rumânéște, carele cu cucerie s-au
închinat prealuminatului oblăduitoriu Ţării Rumâneşti Ioann Constandin Basarab voevod, fiind
mitropolit chir Anthim Ivireanul, de chir Manul al lui Apostoli, cu a căruia cheltuială acum întâi
s-au tipărit în Târgovişte, la leat 7221 <=1713>195. De aceleaşi dimensiuni cu ediţia grecească,
Pildele au 114 file nenumerotate şi 946 sentinţe. Gheorghe Radovici s-a ostenit cu imprimarea la
leatul 7221, cum o spune pe ultima pagină. Două prefeţe semnează şi aici Mânul al lui Apostoli
adresate domnului şi cititorilor, prea puţin diferite de cele în greceşte. Cuvântul către cititori, în
care mărturiseşte că, deşi străin de ţară, s-a simţit totuşi obligat, trăind în ea, să dea cartea la tipar
pe cheltuiala sa, ne pune sub semnul întrebării pe traducătorul în româneşte menţionat de către Del
Chiaro, fără echivoc, Antim. În cuvântul său „Am pus nevoinţă de s-au tălmăcit această carte de
pre vorba cea proastă grecească, pre limba rumânească şi cu a mea cheltuială am făcut de s-au
tipărit“, elimină oarecum contribuţia lui Antim la apariţia cărţii.
De ce nu este amintit Antim ca traducător, dacă traducerea este opera lui şi ce „nevoinţă“ a
pus Mânul al lui Apostoli pentru tălmăcire dacă aceasta a fost efectuată de mitropolit? S-ar putea,
până la noi date, ca afirmaţia lui Del Chiaro să nu fie dreaptă şi ca traducerea pildelor să fi fost
făcută de altă mână decât aceea a lui Antim.
Sub raport artistic este de menţionat gravura stemei lui Brâncoveanu pe dosul foii de titlu,
aceeaşi ca şi în ediţia grecească, precum şi singurele iniţiale în negru - ca întregul volum - de la f.
2, 5 şi 7. Aceasta este ultima tipăritură în care mai apare numele domnului Constantin
Brâncoveanu. Din lectura lor domnul atât de înţelept va fi priceput şi mai mult sensul maximei ce
avea să-i aducă sfârşitul: „Vrăjmaşul cel mai mare al omului iaste pohta lui“, „pohta“ luată în sens
de lăcomie.

195
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 487-489; N. Şerbănescu, op. cit., p. 742-743

175
 Cele două cărţi au fost legate între scoarţe de lemn acoperite cu piele artistic imprimată „în
evantai“, aşa cum apar numeroase legături din epoca brâncovenească. Exemplarul folosit la
descrierea celor două ediţii a circulat în Transilvania, aparţinând unui normalist de la Sibiu, pe la
începutul veacului trecut, Zaharia Popovici, iar spre sfârşitul veacului, lui Zaharia Boiu196.
Lucrurile s-au complicat şi mai mult după călătoria domnului la Adrianopol, în vara anului
1703, când a fost investit cu domnia pe viaţă şi când se prefigura instituirea unei dinastii. Intrigi
urâte şi nenumărate se ţes în jurul său şi pâri continui se fac la Constantinopol acuzându-1 de
hainire, de pactizare cu ruşii şi cu austriecii. După bătălia din 1711 de la Stănileşti şi fuga lui Toma
Cantacuzino, turcii l-au bănuit pe Brâncoveanu că defecţiunea lui Toma s-a făcut cu sfatul
domnului şi astfel intrigile stolnicului şi ale fraţilor săi au prins încă şi mai mult la Poartă. Mai era
acuzat că sărăcise ţara cu dări numeroase că depusese bani la banca veneţiană şi la bănci olandeze,
că îşi cumpărase numeroase proprietăţi în Transilvania, unde voia să se refugiezi (de aceea şi stătea
mai mult la Târgovişte decât la Bucureşti). Câtă vreme la Poartă acuzaţiile şi pârile se cercetau cu
discernământ şi se reţinea profitul stăpânirii de la un om întotdeauna solvabil, oricare ar fi fost
pretenţiile, Constantin Brâncoveanu n-a fost depus.
Cu ridicarea la vizirat a lui Gin Ali, cumnatul sultanului, deosebi de crud şi pornit să purifice
scăderile imperiului cu sabia, situaţia lui Brâncoveanu a devenit deosebit de periculoasă. Şi, într-
adevăr, în primăvara anului 1714, domnul este înşelat în prudenţa lui, prins în cursă şi arestat în
ziua de 24 martie. Deposedat de toate averile, dus la Constantinopol cu întreaga familie şi închis
în temniţa Bostangi başa urmărit de pârile odioase ale rudelor, nu va fi scos de acolo decât la 1
august, când capul său, al celor patru fii şi al lui Ianache Văcărescu omul său de casă, vor cădea
sub securea călăului.
Cum va fi primit Antim această oribilă tragedie nu este uşor de ghicit. Relaţiile cu Brâncoveanu
erau departe de a avea caracterul idilic din anii ascensiunii sale. Neînţelegerile din iarna anului
1712 deşi stinse, aparent, au lăsat o atmosferă de tensiune între domn și mitropolit. Pe de altă parte,
relaţiile deosebit de strânse cu Cantacuzinii - pe care Brâncoveanu le cunoştea - nu puteau decât
să-l bucure. Mulţumirea lui Antim putea îmbrăţişa cel mult înlocuirea domniei cu un Cantacuzin;
niciodată mitropolitul n-ar fi fost în stare să aprobe oribilul măcel care a urmat. Ştim câtă aversiune

Cartea a fost reeditată de mai multe ori începând cu anul 1783, când au fost imprimate două ediţii, din care una la
196

Râmnic şi alta fără loc. Cf. Bibi. rom. veche, II, p. 280-281. Vezi şi: D.V. Economides, loan Avramie, în „Bis. Ort.
Rom.“, LXII (1944), nr. 4-6, p. 152.

176
avea faţă de turci şi mai puţin cât de înalte erau concepţiile sale faţă de viaţa oamenilor, fie aceştia
prieteni sau vrăjmaşi. Consternarea care a învăluit ţara la aflarea sfârşitului Brâncovenilor l-a
cuprins, cu siguranţă, şi pe Antim. Va fi regretat moartea domnului, aşa cum un arhiereu poate
regreta o crimă şi nu mai mult. Am zice că a înfierat omorul, ca atare, nu pentru că acesta s-a abătut
asupra familiei lui Constantin Brâncoveanu.
A doua zi după mazilirea domnului, marele imbrohor l-a desemnat ca succesor pe Ştefan
Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin, iar Antim l-a întâmpinat în uşă, l-a condus spre altar şi l-
a uns domn. Amestecul Cantacuzinilor în mazilirea lui Brâncoveanu nu era pentru nimeni un
secret. Del Chiaro menţionează în Istoria sa că la plecarea spre Constantinopol, despărţindu-se de
noul domn, Brâncoveanu i-ar fi spus: „Vere Ştefan, dacă aceste nenorociri sânt de la Dumnezeu,
pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sânt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea,
Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii
divine“197. Ştefan Cantacuzino era preocupat, la început, să adune averile care mai rămăseseră şi
să facă parte din ele cu imbrohorul198. Mai apoi, la sfaturile stolnicului, va trimite curieri după
curieri cu pâri împotriva lui Constantin Brâncoveanu. Ura lor a fost atât de mare încât au trimis la
Constantinopol diploma de principe al Imperiul habsburgic, precun şi corespondenţa purtată cu
Petru cel Mare şi cu guvernul rus documente ascunse la Mănăstirea Colţea, ctitoria spătarului Miha
Cantacuzino. -
Cronica anonimă despre Brâncoveanu informează că noul domn a trimis capuchehaiale la
Constantinopol "pe doi vrăjmaşi de-ai lui Constantin Brâncoveanu, Radu Dudescu şi Constantin
Ştirbei, cu plocoane şi pâri de aşa natură, încât acesta să nu scape cu viaţă199.
Nu este de mirare, deci, că acuzaţiile ce se purtau din gură în gură şi care au depăşit marginile

197
„Figlioccio Stefano, se queste mie sciagure mi.vengono immediatemente mandate da Dio per li miei peccati, sia
fata la volontă divina: se poi den van da umana malignitâ per vedere il mio ultimo esterminio Iddio perdoni a miei
nemici ma si quardino bene dalia terribil mano della vendicatrice giustizia di Dio“. Cf. Del Chiaro, Istoria..., p. 188.
198
O spune limpede Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Cronica anonimă despre
Brâncoveanu): „Aici în ţară Ştefan vodă cerca averea lui Costandin vodă să o găsească cu mare pohtă şi o au şi găsit:
ci una a?i dat-o la imbrohorul în seama împărăţiei, alta au mâncat-o el cu imbrohoru şi i-au stins casa din faţa
pământului, nu ca unii rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăjmaş... “. Cf. Cronicari munteni, ediţie îngrijită de Mihail
Gregorian, voi. II, Bucureşti, 1961, p. 343.
199
Cf. Cronicari munteni, II, p. 344-345. Cu câtă răutate au urmărit Cantac zinii distrugerea casei Iui Const.
Brâncoveanu o spune şi Radu Popescu în Istoi domnilor Ţării Româneşti, ed. critică de Const. Grecescu, Bucureşti,
1963, p. 208-2C Iar Ia sfârşitul domniei Iui Ştefan Cantacuzino, trăgând concluziile domniei acestui declară textual:
„Iar de Costandin vodă, precum că iar hoţul cel bătrân (adică stolnic Const. Cantacuzino, n.n.) cu feciorii Iui şi cu
Mihai spătarul l-au vândut la turci şi I-; dat în mâinile lor, nu ne mai trebue mărturiile lor, că noi cu ochii noştri le-am
văz şi cu mâinile noastre le-am pipăit şi nu iaste nici o îndoire că nu l-au vândut şi nu 1-: omorât şi nu l-au pustiit, ci
ei adevărat au fost stingerea vieţii lui şi a feciorilor Iui şi casii lui“ (Cf. Istoria domnilor Ţării Româneşti..., p. 214).

177
ţării au început să-i neliniştească, mai ales pe stolnic şi pe fiul său. Încercările de a se disculpa în
scris de crimă, prin mesaje trimise patriarhului Hrisant Notara, nu fac altceva decât să întărească
bănuiala vinovăţiei lor. Din martie 1714 şi până toamna în octombrie, asemenea scrisori se succed,
fie ale lui Ştefan Cantacuzino, fie ale stolnicului, toate pline de prefăcătorie şi de minciuni. La 26
martie 1714, în scrisoarea sa, noul domn caută să convingă pe Hrisant cât de mult l-a afectat
mazilirea lui Brâncovean şi cât de mult s-a împotrivit numirii lui ca domn. Dar nu uită să
mulţumească „stăpânilor ce s-au milostivit de noi; puternicului împărat şi prea înălţatului vizir“200.
La început de aprilie, acuzaţiile răbufniseră, şi în scrisoarea aceluiaşi Ştefan Cantacuzino
din 9 ale lunii, acesta îi reproşează lui Hrisant că a putut apleca urechea la asemenea bănuieli. „Iţi
spunem cum că ne-am şi tulburat nu puţin şi ne-am întristat şi că alţii să fi bănuit aşa ceva asupra
noastră, nu ne pasă, dar Fericirea ta... cum ai căzut cu uşurinţă la o bănuială ca aceasta, cugetând
ca nu cumva să fi venit din partea noastră o astfel de catastrofă desăvârşită prea luminatului
Constantin Basarab voevod?“.
Pentru răsturnarea lui - continuă explicaţiile - ar fi fost nevoie de corespondenţă purtată cu
marile personalităţi de la Poartă, dar ei, mititeii, ştie bine Hrisant, că n-aveau voie de la domn să
ţină corespondenţă măcar cu pârcălabii moşiilor. Iar acuzaţia că prin bani şi promisiuni au lucrat
pe Brâncoveanu, nici aceasta nu-i adevărată. Şi izbucneşte ura din vârful condeiului: pe fostul
domn l-a doborât pedeapsa lui Dumnezeu pentru lăcomii, pentru sărăcirea locuitorilor, pentru că a
pustiit ţara. Nici măcar acuma, mazil şi ameninţat, nu renunţă să adune averi, căci cum a trecut
Dunărea a poruncit prin scrisori să i se păzească moşiile, casele necălcate, produsele şi vinurile să
se vândă, ca atunci când era domn, să nu piardă „de mi se înfioară sufletul“201
Doar câteva zile mai târziu, la 18 aprilie, Ştefan Cantacuzino răspunde extrem de iritat lui
Hrisant la o scrisoare a acestuia de învinuiri în legătură cu amestecul său în mazilirea lui
Brâncoveanu: Prea multă vorbărie în jurul unui subiect şi „te rugăm să înceteze de acum vorba
aceasta, degeaba, a căderii celui izgonit“. Îi declară, încă odată, lui Hrisant că nu are nici un
amestec: Dumnezeu a vrut să fie scos Brâncoveanu şi să fie aşezat el în locul lui „şi nu face nevoie
să ne întindem vorba mai departe“202. La acele scrisori ale lui Hrisant a mai răspuns şi Stolnicul,

200
Cf. Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 581-582.
201
Ibidem, p. 586-590. Vezi şi C. Erbiceanu, Documente inedite privitoare Ia istoria naţională, politică şi
bisericească, în „Bis. Ort. Rom.“; XVI (1892-93), p. 289-296, unde este publicată o primă traducere a documentului,
cu comentarii.
202
Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 591-594.

178
la fel de neştiutor, dar aruncând mulţime de acuzaţii asupra lui Brâncoveanu, singurul vinovat de
drama sa203.
După masacrarea lui Brâncoveanu atât Ştefan Cantacuzino, cât şi Stolnicul se arată lui
Hrisant nevinovaţi: voia lui Dumnezeu a fost. Cât priveşte zvonurile despre rolul lor în această
tragedie sunt „rele și flecării ce n-au lipsit vreodată, nici vor lipsi“204.
În toată această corespondenţă nici o aluzie la mitropolitul ţării. A stat rezervat şi cu
siguranţă consternat de toate cele întâmplat. Noul domn nu semăna sub nici o formă cu vărul său
martirizat. Brâncoveanu avea măreţie în toate, până şi în ultimele clipe ale vieţii. Fusese un cărturar
avizat, un rafinat, un Mecena. Fiul Stolnicului n-avea nimic din toate acestea.
Portretul pe care i-1 face autorul Anonimului brâncovenesc, oricât de subiectiv ar părea,
cuprinde suficiente elemente reale ce pot fi reţinute: „Mă mir de unde să încep a scrie şi unde să
sfârşesc, pentru domniia lui Ştefan vodă, de vreme ce era om nestatornic în cuvinte în fapte, şi în
jafuri fără cale şi fără dreptate... şi mai ales pe oamenii lui Constantin vodă i-au stins, măcar că de
omorât nu i-au omorât pă nimeni, pentrucă nici vremea nu i-au dat îndemână..., iar le lua tot,
glumind şi râzând... Spre zisele lui nu putea să razime cineva, că cu ceasuri îşi schimba vorbele şi
faptele, iar de a lua şi a jăfui gândesc că nu va fi fost altul asemenea cu el în Ţara Românească,
doar nici într-alte ţări. Sfaturi de la nimeni nu lua, ci numai el însuşi să sfătuia la acele ce vrea să
facă întru trebile ţării, iar întru trebile Porţii turceşti şi al altor părţi cu tatăl său Constandin
Stolnicul să sfătuia. Că nu era odihniţi să slujească numai unui stăpân, adecă împăratului turcesc,
de la care avea mila şi cinstea, ci umbla de amesteca lucrurile cu nemţii și cu moscalii şi cu alte
neamuri...“205.
Şi totuşi cu acest om inegal, nestatornic, apucător, pizmătareţ, Antim Ivireanul s-a împăcat
bine. În vremea lui şi-a văzut neturburat de trebile bisericeşti, a ridicat cea mai mare parte a
mănăstirii, domnul i-a dăruit acareturi şi înlesniri pentru ctitorie, a proclamat-o independentă, în
sfârşit noul domn a ridicat preoţimea, la cererea lui Antim, din rândul ţărănimii şi a şters văcăritul.
Poate că aceştia au fost cei mai liniştiţi ani ai săi, dar nu şi cei mai strălucitori sub raportul
realizărilor. Nu ştim dacă a rostit vreo didahie în cei doi ani de domnie ai Cantacuzinului: în orice
caz n-avem de la el nici una rostită la Sf. Ştefan, primul martir, de onomastica domnului. Acesta

203
Ibidem, p. 595-597.
204
Ibidem, p. 638-639.
205
Cf. Cronicari munteni..., p. 344.

179
nu este pomenit nicăieri, în nici una din omiliile sale. Activitatea omiletică, se pare că s-a încheiat
odată cu viaţa strălucitului domn.
Tiparul se remarca prin câteva apariţii de opere liturgice în limba română, incontestabil de
mare valoare literară; dar sub raportul artei tipografice-majoritatea tipăriturilor târgoviştene sunt
modeste şi nu pot sta alături de cărţile imprimate în vremea lui Constantin Brâncoveanu,
capodopere, cele mai multe, ale genului.
Reluând descrierea lor cu anul 1714, vom sublinia, din capul locului, acele cunoscute Capete
de poruncă, îndreptar de mare preţ pentru preoţi, apărut după ce Ştefan Cantacuzino a dat hrisovul
de eliberare a preoţilor de sarcinile ce-i apăsau, alături de ţărani206. Titlul cărticelei de 17 file
numerotate (15 x 10 cm) şi tipărită cu negru este: Capete de poruncă la toată ceata bisericească,
pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi, deplin şi cu cinste, datoriia hotarului
său. Acum întâi tipărite în zilele preaînălţatului domn şi oblăitoriu a toată Ţara Rumânească Io
Ştefan C<antacuzino> voevod, în sfânta Mitropolie în Târgovişte, la leat 7222 <=1714> de
Gheorghie Radovici207. Sub raport tipografic cărticica este modestă, fără gravuri, fără iniţiale
ornate.
În acest an se imprimă în slavoneşte şi româneşte un Ceaslov, ce are în sine slujba de zi şi
de noapte după rânduiala sfintei besereci acum într-acesta chip tipărit în zilele prealuminatului
domn Io Ştefna Cantacuzino voevod, cu blagosloveniia preasfinţitului mitropolit chir Anthim
Ivireanul, în sfânta Mitropolie în Târgovişte, la anul 722 <=1714> de Gheorghie Radovici208. Este
o carte rarisimă astăzi, în fondurile Academiei nu se păstrează decât un exemplar incomplet. De
mici dimensiuni (12,5 x 9,5 cm), cu 145 file numerotate, imprimat modest, numai cu negru,
Ceaslovul are textul în slavoneşte, cu excepţia Paraclisului Maicii Domnului, a Sinaxarului,
incomplet, şi indicaţiilor tipiconale, toate în româneşte. Icoana Deisis, pe dosul foii de titlu şi aceea
a Maicii Domnului cu Pruncul, având de o parte şi de cealaltă pe arhanghelii Mihail şi Gavril sunt
singurele gravuri din întreg volumul.
Încă şi mai rar este Catavasiiariu cu alte trebuincioase cântări ce să cântă peste tot anul,
acum întâiu tălmăcit pre limba rumânească, tipărit la întâiul an al înălţatei de Dumnezeu domnii
a prealuminatul oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească Ioann Ştefan Cantacuzin voevod cu

206
Vezi mai sus o analiză a broşurii la p. 214-218.
207
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 492-493; E. Picot, Anthime..., p. 554; N. Şerbă- nescu, op. cit., p. 744-745.
208
Cf. Bibl. rom. veche, IV, p. 42; N. Şerbănescu, op. cit., p. 745.

180
blagosloveniia preasfinţitului mitropolit al Ungrovlahu chir Anthim Ivireanul, prin osârdiia şi
nevoinţa smeritului înti iermonahi Filothei, în sfânta Mitropolie a Târgoviştei, la anul de la
Hristos 1714 august, de Gheorghe Radovici209.
Într-o prefaţă către locuitorii Ţării Româneşti, semnată de Filote acesta îi îndeamnă să se
roage pentru noul domn, Ştefan Cantacuzino.
Volumul, de format mic, are 141 file numerotate, imprimate cu negru şi roşu. Nu se remarcă
sub raport artistic, dar importanţa lui literară este majoră, de vreme ce este cel dintâi Catavasier
cu text românesc.
În acest an, 1714, începe Antim transferul utilajului tipografic de la Târgovişte la Bucureşti,
căci sub urmaşii la tron ai lui Brâncoveanu, Târgoviştea va înceta să mai fie reşedinţă domnească.
într-o scrisoare către Hrisant din 24 iulie 1714, Antim se plânge că în procesul de tipărire a unei
cărţi pentru patriarh s-a întârziat cu lucrul din pricina faptului că a lipsit litera tipografică, „căci
mai mult de 50 de ocă s-au turnat din nou, de vreme ce s-au stricat pe drum din neluarea aminte a
oamenilor..., când au dus tipografia de la Târgovişte la Bucureşti... “210.
I se atribuise lui Antim o nouă ediţie a Catavasierului, în anul 1715211, ceea ce nu este exclus,
dar este puţin probabil că numai la distanţă de un an să fi fost dată la lumină aceeaşi carte, într-o
vreme când difuzarea se făcea încet şi cu dificultăţi212, în schimb, se tipăreşte în acest an, 1715,
cea dintâi ediţie românească a Ceaslovului mare tradus de Antim din greceşte. Este ultimul dar pe
care îl face literaturii româneşti şi nu lipsit de importanţă, căci toate ediţiile viitoare ale acestei atât
de necesare cărţi liturgice de la el vor porni. Iată titlul: Ceaslov, acum întâi tălmăcit în limba

209
Ibidem, p. 41-42; N. Şerbănescu, op. cit., p. 746. Autorul acestei traduceri; cel care a pus textul pe notaţie psaltică
bizantină cu un an înainte, în 1713, este Filothei sin Agăi Jipei, ieromonah la Mitropolie. Să se vadă manuscrisul
românesc 61 de 1 Academie, originalul acestui Catavasier. Cf. G. Ştrempel, Catalog, I, p. 26-27. Vezi ş Sebastian
Barbu-Bucur, Filothei sin agăi Jipei, Psaltichie românească, I Catavasie Bucureşti, Edit. Muzicală, 1981.
210
Cf. Hurmuzachi, XIV, partea 3, p. 115. Este vorba de partea grecească a tiparniţei. Nu ştim la ce carte se referă
Antim, căci în 1714 n-a fost tipărită nici o lucrare grecească. Să fie vorba de cartea Despre oficii a lui Hrisant, apărută
în martie 1715, care va fi fost imprimată, parţial, în 1714? Nu este exclus, căci o susţinută corespondenţă s-a purtat
între Hrisant şi Mitrofan Grigorâs, tipograful de greceşte, în legătură cu defecţiuni de imprimare în tot anul 1714. Vezi
Hurmuzachi, XIV, partea 3, p. 116-121;
211
În Bibi. rom. veche, IV, p. 43, se menţionează imprimarea la Râmnic, ceea ce este greşit, pentru că la această dată
nu exista tiparniţă acolo. Vezi şi N. Şerbănescu, op. cit., p. 747, care dă, mai plauzibil, Târgoviştea ca localitate de
tipărire.
212
Exemplarul Academiei, unicul, după care s-a făcut descrierea în Bibl. rom. veche, n-are început şi sfârşit, n-are
paginaţie.. Dar el este absolut identic cu Catavasierul tipărit la Bucureşti de popa Stoica Iacovici în anul 1724, de care
îl deosebeşte doar numerotarea filelor (Bibi. rom. veche, II, p. 22). Credem că ediţia din 1715 n-a existat şi că
exemplarul Academiei face parte dintr-o tipărire de după moartea lui Antim, care a precedat cu puţin cartea popii
Stoica lacovici din 1724. Este greu de crezut că a fost păstrat un zaţ tipografic nouă ani. Sigur că se mai pot face
investigaţii şi se poate stabili legătura dintre cele trei ediţii. Nădăjduim în apariţia unui exemplar complet, care ar
rezolva întreaga chestiune.

181
românească şi închinat prea creştinului şi preaînălţatului domn şi oblăduitoriu a toată Ţara
Rumânească Io Ştefan Cantacuzino voevod de prea sfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei chir
Anthim Ivireanul, cu a căruia cheltuială s-ai tipărit în sfânta Mitropolie din scaunul Târgoviştei
la anul 7221 <=1715> de Gheorghe Radovici213.
Într-o dedicaţie de patru pagini, cea din urmă scrisă în româneşte, Antim închină volumul lui
Ştefan Cantacuzino. Termenii în care o spune, impuşi de concesiile pe care le făcuse domnul
bisericii şi ctitoriei sale, lasă cititorului o umbră de amărăciune şi de părere de rău. Aşa cum apariţia
în româneşte a Ceaslovului este un unicat în şirul cărţilor tipărite - zice Antim - tot aşa el, Ştefan
Cantacuzino este unic în strălucire printre ceilalţi voievozi ai ţării: „Iară măriia ta ramura cea aleasă
a împărătescului şi slăvitului neam al Cantacuzineştilor, ai întrecut şi ai covârşit pre toţi, de vreme
ce toate ale celorlalţi domni împărţitele daruri le vedem cu mare cuviinţare închipuite la
creştineasca ta înălţime: străluceşte într-însa domneasca mare podoabă, dară înfrumuseţată cu
bunătatea faptelor; înţelepciunea cea politicească, dară unită cu râvna cea creştinească; sfatul ce
mare, dară însoţit cu puterea legilor; dreptatea cea cu socotinţă, dar împreunată cu blândeţea şi cu
îndelungă răbdarea... Cu aceasta şi pre Dumnezeu cu faptele tale cele bune necontenit măreşti şi
besărica ci ascultarea cinsteşti şi ceata preoţească cu facerile de bine odihneşti şi dumnezeieştile
lăcaşuri cu luminatele tale daruri împodobeşti.. Dumnezeu ne-au cercetat pre noi... şi au rădicat
corn de mântuire noao, dăruindu-ne domn ca acesta: blând, milostiv, drept... făcătorii de bine...
Deci dară pentru aceste împodobite bunătăţi, preaînălţate doamne..., smerenia noastră cu mare
dragoste aduce această sfântă carte şi o închină ceii de Dumnezeu cinstită, înălţimei tale...“.
Nu merita Ştefan Cantacuzino asemenea elogii, căci nu se pute oglindi în ele, dar mitropolitul
se simţea, în sfârşit, odihnit şi mulţumit şi nădăjduia la ani buni şi paşnici. Nu va avea parte de ei.
Volumul, foarte atent tipărit, de format obişnuit de carte are 53 pagini numerotate.
Imprimarea a fost făcută cu negru şi roşu, aceasta pentru titluri şi îndrumările tipiconale.
Numeroase şi variate majuscule gravate în lemn şi imprimate exclusiv cu roşu au fost utilizate la
imprimare. Frontispicii de inspiraţie florală au fost folosite la început de capitole mari. Câteva
gravuri se adaugă, pentru a socoti cartea reuşită artistică. Mai întâi stema Cantacuzinilor de pe
spatele foii de titlu, cu cele opt stihuri, inspirate din versurile Bibliei de la Bucureşti. La p. 404
este imprimată icoana Buneivestiri, foarte rar întâlnită, dacă nu cumva este un unicat în ilustraţia
de carte a acestei epoci. Icoana Deisis este redată la p. 432, iar Iisus pâinea vieţii (reprezentarea

213
Cf. Bibl. rom. veche., p. 495-497; E. Picot, Anthime,,., p. 556; N. Şerbănescu op. cit., 746-747.

182
lui Iisus Emanuel în potir), de asemenea o foarte rară reprezentare în gravură, este redată la p. 470.
Ultima carte grecească ce se va tipări la Târgovişte va fi opera lui Hrisant Notara: De officiis,
cu un titlu foarte lung din care vom reţine esenţialul: A lui Hrisant preafericitul patriarh al
Ierusalimului, Despre oficiile, clericii şi dregătoriile sfintei biserici a lui Hristos şi însemnare
lor... adunate din diferite cărţi despre ceremonii... pe timpul preacredinciosului, preastrălucitului
şi preaînălţatului domn a toată Ţara Românească Ioan Ştefan voevod Cantacuzino tipărită, de
preasfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei, chir Antim Ivireanul, împreună cu Manualele despre cele
şapte taine ale lui Gavriil al Filadelfiei şi Iov păcătosul, cu o omilie divină a lui Ghenadie
patriarhul Constantinopolului despre trupul mistic al Domnului... tipărite prin îngrijirea
corectarea smeritului ieromonah Mitrofan din Dodona, la Târgovişte, în preasfânta Mitropolie a
Ungrovlahiei, în anul de la naşterea Domnului 1715, luna martie214.
Este un volum de format in 4°, de 158 pagini, tipărit cu mare atenţie numai cu cerneală
neagră. Supraveghetorul tipăririi a fost acelaşi Gheorghe Radovici, cu care Mitrofan Grigoras nu
pare să fi fost în termeni foarte buni215. Sub raportul ilustrării cărţii nu sunt de amintit decât două
gravuri: una este stema lui Ştefan Cántacuzino, cu vulturul bicefal şi corbul Ţării Româneşti la
mijloc. Sub stemă şi pe pagina următoare se află o lungă dedicaţie, în versuri, către domn, semnată
de Mitrofan Grigoras. Pe ultima pagină sub menţiunea Gheorghe Radovici se află o vinietă de
dimensiuni mai mari, reprezentând un cap de femeie încadrat într-un desen bogat de frunze şi flori.
Două litere latine în partea de jos M şi E ar putea indica pe Mitrofan ieromonah ca autor al gravurii.
În primele pagini, inclusiv foaia de titlu, se află frontispicii cu gust lucrate, iar pe p. 1 numerotată
(după 14 pagini nenumerotate) este redată singura iniţială ornată, litera T. O legătură în coperţi de
lemn acoperite cu piele, imprimată artistic pe ambele feţe, cu un medalion central de inspirţie
florală pe prima copertă, imprimat cu aur, protejează cartea, care nu este o raritate bibliofilă.
Antim pregăteşte pentru Ştefan Cantacuzino un volum parenetic, un volum de îndemnuri şi

214
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 499-500 şi voi. IV, p. 224; E. Picot, op. cit., p. 555; C. Erbiceanu, Bibliografía greacă...,
p. 86-87. É. Legrand, op. cit., p. 125-127. Credem că la imprimarea acestei cărţi se referă o lungă scrisoare a lui
Mitrofan Grigoras către Hrisant, datată 26 februarie 1715, în care este vorba de retipărirea a două coli, de tirajul cărţii,
dar şi de contribuţia lui Antim cu 250 de coli de hârtie, plătite de el, personal. În scrisoare se face aluzie la mutarea
tiparniţei la Bucureşti şi la oarecare nereguli în mersul tipografiei, ai cărei lucrători ar fi imprimat în plus un număr de
cărţi. Numărul exemplarelor tipărite, pentru care Mitrofan Grigoras dă socoteală este 500 (Cf. Hurmuzachi, XIV,
partea III, p. 119-120).
215
În scrisoarea amintită mai sus vorbeşte în termeni nepotriviţi despre starea tipografiei şi îşi exprimă speranţa să
preia într-o zi conducerea unei tiparniţe pe care - se pare - Hrisant intenţiona să o aşeze la Mănăstirea Sf. Sava din
Bucureşti. De altfel, Gheorghe Radovici dispare din activitatea tipografică a ultimelor două cărţi tipărite sub păstoria
lui Antim.

183
sentinţe morale şi politice în greceşte, pe care le imprimă la Bucureşti după mutarea tipografiei de
la Târgovişte la Mitropolie. Este un volum mic de 38 pagini, tipărit numai cu negru, ce are
următorul titlu: Sfătuiri creştine-politice către preacredinciosul şi preaînălţatul domn şi stăpânitor
a toate Ungrovlahia, domnul Ioan Ştefan Cantacuzino voevod, de preţ sfinţitul şi alesul de
Dumnezeu mitropolit, domnul domn Antim din Iviria, de curând tipărite cu câteva rugăciuni
folositoare sufletului pentru întreaga săptămână, în prea sfânta Mitropolie în Bucureşti, în anul
mântuiri 1715216.
În prefaţa cărţii, Antim lărgeşte titlul, explicându-se: „Am adunat din sentinţele vechilor
dascăli înţelepţi cele mai importante şi mai potrivite, câte adică contribuiesc la un astfel de
guvernământ şi am făcut o Antologie de sentinţe, din diferite scrieri de sentinţe. Şi câte sentinţe
am adunat le-am compus în stihuri simple politice, rimate, spre a fi mai uşor înţelese şi ţinute în
minte. Şi fiindcă osteneala mea a fost cu totul pentru a le închina cuvioşiei voastre cu rugăciunea
şi binecuvântarea părintească, de aceea la începutul versurilor am pus titlul întregii cărticele
prezente... în acrostih“.
Aşadar, sentinţele sunt redactate în versuri, pentru ca domnul să le poată reţine mai uşor.
Antim împarte stihurile în trei părţi: primele două cuprind sfaturi privind guvernarea şi raporturile
cu supuşii, ultima se referă la rugăciuni, urmată şi de un număr de 15 rugăciuni, câte două pe zi,
ultima fiind către îngerul păzitor, ce se rosteşte seara. Antim îl îndeamnă pe domn, printre altele,
să-i iubească pe supuşi fără deosebire dacă sunt de loc, sau străini, să fie judecător drept, să fie
blând şi să nu se lase dominat de mânie. Să-şi aleagă sfetnici buni, pe care să-i îndepărteze de
viclenii. Să-şi cunoască vrăjmaşii, ca să-i poată neutraliza.
Cunoscându-l, probabil, pe Ştefan Cantacuzino de om fără cuvânt, îl îndeamnă să fie deplină
armonie între vorbe şi inimă. „Judecă faptele tale ca într-o oglindă, actele însă necorecte aruncă-
le ca pe un hoţ, dacă voieşti să te proclame de folositor şi renumit, domn şi părinte al lor cu toţii
să te numească“.
Îl îndeamnă să păzească legile, să fie cu frica lui Dumnezeu în toate actele sale. Să supună
dorinţele şi poftele, minţii. Să se ferească de invidii, căci omul invidios are pururea supărări; să

216
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 498^*99, vol. IV, p. 224; E. Picot, Anthime..., p. 556; C. Erbiceanu, Macsimele şi
sentinţele lui Antim Ivireanul, în Bis. Ort. Rom. XIV (1890-1891), p. 333-335: idem, Ceva despre Antim Ivireanul, în
„Bis. Ort. Rom.“, XXX, (1906-1907), p. 1 201-1 214 şi 1 346-1 354; ibidem, Bibliografia greacă..., p. 80-81; É.
Legrand, op. cit., p. 123-124. Vezi şi Al. Duţu, «Le Miroir des princes» dans la culture roumaine, în „Revue des
Etudes sud-est européennes“, t. VI (1968), nr. 3, p. 459-460.

184
ierte pe vrăjmaşi şi să poarte cu stoicism cele ce vin de la Dumnezeu. După spusele filosofilor -
adaugă Antim - o bună gospodărire a ţării se cunoaşte din trei lucrări: dacă este pâine în piaţă, dacă
dreptatea este evidentă în tot locul, dacă oamenii se pot mişca în toate părţile fără teamă.
Binefacerile făcute la timp închid gurile tuturor vrăjmaşilor. Mândria şi slava deşarte să nu pună
stăpânire pe domn, căci sunt zadarnice toate. Domnul trebuie să fie binefăcător, fără patimi, cu
linişte sufletească; să laude pe prieteni, căci prietenia aşa se păstrează. Dar dacă domnul îl va
observa pe prietenul său în prietenie cu vrăjmaşul său, să-l socoată vrăjmaş şi să-l îndepărteze. De
trei fiare să se păzească domnul: de iubirea de argint, de mânia excesivă şi de poftă. Domnul să
fugă de linguşitori; să primească sfaturi numai de la oameni înţelepţi şi cuminţi. Să se îndepărteze
de cei ce-i laudă toate faptele, bune sau rele, şi să-şi apropie pe cei care îi observă greşelile şi-i
atrag luarea aminte asupra lor. „O, prea strălucită floare de neam împărătesc - i se adresează Antim,
domnului - să-ţi fie faptele tale strălucite şi actele tale împărăteşti, ca să lumineze tronul tău şi
neamul tău nobil“. Târziu îl îndeamnă Antim să nu se bucure de nenorocirea altuia, „căci soarta-i
comună şi viitorul necunoscut“.
Acesta este genul de sentinţe recomandate domnului, apropiate, fără îndoială, şi de
învăţăturile lui Neagoe, toate avându-şi rădăcinile în vechea literatură bizantină. Tipograful cărţii
a fost ieromonahul Dionisie Floru, care era vizat de Antim să conducă partea grecească a
tipografiei de la ctitoria sa. Sub raport artistic este de consemnat doar stema Cantacuzinilor de pe
dosul foii de titlu şi câteva frontispicii de ornamente tipografice.
Înainte de a pomeni ultima tipăritură a anului 1715, este necesar să ne oprim un moment
asupra unui conflict ivit între Patriarhia ecumenică şi Antim în legătură cu moştenirea
mitropolitului de Târnovo, Dionisie. Nu cunoaştem decât un singur document cu privire la această
neînţelegere. Este vorba de o scrisoare a patriarhului Cosma al III-lea către Hrisant Notara, datată
25 martie 1715217, în care i se plânge patriarhului de Ierusalim că la moartea mitropolitului de
Târnovo, Antim Ivireanul l-a trimis „ca epitrop pe un popă anume Ioan Abramios, care a scos din
averea lui, pe faţă şi în ascuns, multe, şi bani şi lucruri, şi că făcându-se cunoscut acestea,
tăgăduiesc amândoi“, ceea ce duce la o dublă nedreptăţire: atât a Bisericii Patriarhiei, cât şi a
moştenitorilor lui Dionisie.
El, patriarhul Cosma, a trimis scrisori sinodale de pedeapsă şi a însărcinat pe un trimis al
său, Zaharia, să ia în primire toată averea de la cei ce au răpit-o şi o ţin. Îl roagă pe Hrisant să facă

217
Cf. Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 668-670.

185
uz de toată influenţa sa şi să-l determine şi pe Ştefan Cantacuzino să intervină ca să se citească
scrisorile sinodale şi să se recupereze averea. „Dar şi pe al Ungrovlahiei să-l sfătuieşti să-şi
îndrepte greşala şi să întoarcă toate câte, mijlocit ori nemijlocit, le-a luat şi le-a răpit hoţeşte. Mare
răbdare am arătat faţă de el şi până acum, că nu l-am pedepsit cum se cuvenea, ca să se înveţe să
nu se amestece în cele ce nu-1 ating şi să nu moştenească arhierei ai Scaunului ecumenic. Să
îndrepte acum greşala sa şi să întoarcă toate câte fără drept le-a luat. Căci de n-ar asculta şi ne-ar
supăra mai mult, să ştie bine că pretutindeni se va vesti caterisirea desăvârşit şi se va căşuna ruşine
în toată lume“. Este rugat să ajute lui Zaharia să caute toate lucrurile luate, iar pe Ioan Abramios
să-l constrângă pentru mărturisirea adevărului.
Nu ştim ce sfârşit a avut acest curios conflict. Curios, pentru că nu putem realiza cum a putut
avea Antim pretenţii la o moştenire a unui mitropolit de peste Dunăre, fără să fi fost îndreptăţit la
aceasta. Probabil că respectivul mitropolit va fi avut datorie faţă de Mitropolia Ţării Româneşti,
pe care n-a achitat-o fiind în viaţă şi pe care, firesc, Antim a căutat să o recupereze prin trimisul
său, fostul predicator al curţii, Ioan Abramios, la moartea lui Dionisie. Altă explicaţie nu putem da
acestei neînţelegeri. În nici un caz, Antim n-ar fi pretins vreo avere din moştenirea respectivului
mitropolit, dacă n-ar fi fost îndreptăţit să o facă.
Tonul scrisorii trădează o teribilă iritare la ecumenicul Cosma şi un consens între cei doi
patriarhi, cu privire la nedisciplinatul mitroplit al Ungrovlahiei. Cosma n-a avut satisfacţia să-l
caterisească pe Antim, căci exact la un an de la scrisoarea către Hrisant a părăsit scaunul patriarhal.
Posibil însă că lucrurile s-au potolit fără multă zarvă, Antim dând trimisului de la Constantinopol
explicaţiile cuvenite. Cât priveşte pe Ştefan Cantacuzino, acesta va fi luat, cu siguranţă, partea lui
Antim.
Târziu, în octombrie 1715, în tiparniţa Mitropoliei este imprimată cea mai voluminoasă carte în
greceşte din întreaga producţie tipografică a Ţării Româneşti. Este vorba de Istoria patriarhilor
Ierusalimului, opera lui Dosithei II Notara, de a cărei tipărire s-a îngrijit nepotul său, Hrisant. Din
titlul, deosebit de lung, reţinem următoarele: Istoria patriarhilor Ierusalimului, împărţită în 12
cărţi..., cuprinzând şi dumnezeeştile adunări ale sfinţilor apostoli şi sinoadele cele mai
însemnate... scrisă de... domnul domn Dosithei, înfrumuseţată şi pusă în cea mai bună ordine de
către prea fericitul patriarh al Ierusalimului domnul domn Hrisant, cu a căruia cheltuieli, mai
bine zis ale Sfântului Mormânt, adică cu mila creştinilor ortodocşi s-a tipărit în anul al optulea al
arhipăstoriei sale, pe la sfârşitul domniei prea evlaviosului... domn Ioan Ștefan voevod

186
Cantacuzin în București, scaunul domniei Ungrovlahiei, prin îngrijirea si corectarea smeritului
ieromonah Mitrofan Grigoràs din Dodona, fiind supraveghetor al tipografiei preotul Stoica
Iacovici, în anul 1715, în luna octombrie. Și s-a hotărât de preafericitul patriarh al Ierusalimului,
domnul domn Hrisant să se dea în dar cartea credincioșilor218. Pe spatele foii de titlu este redat, la
unele exemplare, textul acesteia în limbă slavă, pentru exemplarele care erau destinate Rusiei.
Volumul este un in folio de 1431 pagini, deosebit de atent tipărit, numai cu cerneală neagră,
cu textul așezat pe două coloane. În afara celor două prefețe ale lui Hrisant de la începutul
volumului, una adresată cititorilor către Neofit, arhimandrit și epitrop al Sfântului Mormânt,
patriarhul mai face o biografie a unchiului său, publicată la p. 12-13, urmată și aceasta la p. 14-15
de un cuvânt al său, în slavonește, către Ștefan Iavorschi, mitropolitul Riazanului, în exemplarele
ce urmau să fie trimise în Rusia.
Sub raport artistic este de reținut înalta ținută tipografică a volumului cu litere variate și
frumos turnate, cu mulțime de frontispicii și inițiale împodobite cu elemente florale, neîntâlnite la
alte tipărituri grecești de la noi. La începutul volumului se află o gravură de factură occidentală,
care îl reprezintă pe Dosithei îmbrăcat în odăjdii, stând pe scaunul patriarhal. Este singura gravură
a volumului. De remarcat prezența, ca tipograf a lui Stoica Iacovici, care l-a înlocuit pe Gheorghe
Radovici și care va desfășura o bogată activitate tipografică, după dispariția lui Antim, până la
mijlocul secolului.

218
Cf. Bibl. rom. veche, I, p. 501-508; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă..., p. 83-86; E. Legrand, op. cit., p. 120-122.
N. Șerbanescu nu inregistrează cartea în studiul său din „Bis. Ort. Rom.”, 1956, obiectând că numele lui Antim nu
este menționat nicăieri. Este adevărat că mitropolitul țării nu este amintit, dar tiparnița este a sa, adusă de la Târgoviște,
în care nu se imprima nici o pagină fără aprobarea sa și, în final, fără suprema sa îndrumare și supraveghere.

187
MĂNĂSTIREA ANTIM
Unul dintre cele mai impresionante capitole din viața mitropolitului Antim, este, fără
îndoială, acela al înălțării mănăstirii ce-i poartă numele. Fără familie, lipsit de legături trainice în
rândul boierimii și mai puțin în cele ale clerului, ca unul care agonisise un pic de avere cu sudoarea
feței, cum de atâtea ori a mărturisit, Antim s-a gândit să-și lege numele de ridicarea unui lăcaș de
închinăciune1, ce avea să slujească slăvirii lui Dumnezeu, ajutorării săracilor, iar pentru el loc de
veșnică odihnă netulburată. În Așezământul mănăstirii2, de care ne vom folosi neîncetat, el
precizează că ideea construirii i-a venit în ziua de 5 februarie (probabil 1713), când se sărbătorește
sfânta Agata „ prin dumnezeiasca descoperire”.
Construcția mănăstirii a început în primăvara anului 1713, în locul unei vechi biserici de
lemn cu hramul Sf. Nicolae3, ctitoria lui Staicu paharnicul Merișanul, în mahalaua popii Ivașcului4.
Locul pe care a fost ridicată mănăstirea a fost dăruit de pomană lui Antim de un membru al familiei
Merișanu, Drăgulin vistiernicul, la 24 aprilie 17135, întărit de fiul său Barbul, la 17 februarie 17156.
În anul începerii construcției și anii ce vor urma, mitropolitul Antim va primi în dar și va
cumpăra numeroase terenuri și acareturi, pentru lărgirea vetrei mănăstirii și a chiliilor, ca și pentru
înzestrarea instituției, ce fusese destinată unor funcții cu atâta grijă alese. Astfel, la 17 mai 1713,

1
În predoslavia Așezământului, Antim mărturisește că numai facerile de bine făcute săracilor și sfintelor biserici sunt
într-adevăr primite înaintea lui Dumnezeu. Moștenitori ai împărăției cerurilor vor deveni „cei ce au miluit pre cei
săraci, au săturat pre cei flămânzi, au adăpat pe cei setoși, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pre cei streini și au
căutat pre cei bolnavi și închiși.” Cu această socoteală, și ca să fie pomenit în viață și după moarte „m-am apucat de
am înălțat din temelie acest sfânt lăcaș în slava din Dumnezeu și întru cinstirea tuturor sfinților și cu acea puțină
agonisită ce mi-au dăruit mila lui Dumnezeu și am câștigat și eu cu multele osteneli și cu sudoarea féței méle am
săvârșit-o și am infrumusețat-o, precum să véde.”
2
Originalul Așezământului se păstrează la Biblioteca Academiei Române sub cota 3 342 (Cf. Gabriel Ștrempel,
Catalogul manuscriselor românești, vol. III, București, 1987, p.93). A fost publicat de mai multe ori. O primă ediție
cu caractere chirilice a dat Ghenadie Enăceanu-Craioveanu sub titlul Testamentul mitropolitului Antim, supranumit
Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.”, IX (1885), p. 163-168 si 211-229, după o copie de la începutul sec. al XIX-lea și urmată
de câteva considerații asupra Mănăstirii Antim. Tot el reproduce textul și în Condica sântă, p. III-XXIII. G. Bădulescu
reproduce textul lui Ghenadie Enăceanu cu litere latine în monografia sa Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul...,
p. 44-66. A. Sacerdoțeanu redă textul corect, după original, în studiul său Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar și
topograf, publicat în „Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 3-4, p. 225-239. În sfârșit, a fost reprodus de noi în: Antim
Ivireanul, Opere, p.325-346.
3
În locul (înlocuind) și nu pe locul bisericii de mir cu hramul Sf. Nicolae. Antim precizează acest lucru în cap. 13 al
Așezământului, stabilind cele patru icoane ce vor beneficia de candelele permanente astfel: „La dechemvrie în 6 zile
să se facă colivă frumoasă pentru sfântul Nicolae și o făclie de o ocă să se pue înaintea icoanei și să se împartă la
săraci 40 de bani, pentru căci fiind besérica într-altă parte, pentru neîndemâna locului”.
4
Precizarea și în preambulul hrisovului de danie al lui Ștefan Cantacuzino din 2 noiembrie 1714: „... Dăm știre cui se
cade a ști, sfintei și dumnezeeștii mănăstiri ce astăzi se zidește, se înalță și se înfrumusețează, întru cinstea și slava
Tuturor Sfinților, care iaste în orașul domniei méle în București, în mahalaua ce-i zice a popei Ivașco...”.
5
Cf. Fondul Episcopiei Argeșului, XLVIII-17.
6
Ibidem, doc. 25.

188
Diicul Rudeanu, fost mare logofăt, dăruiește mitropolitului de pomană un loc din grădina sa, unde
s-a zidit mai târziu o magazie de piatră7. La 1 iulie 1713, Constantin logofătul și cu soția sa
Smaranda dăruiesc cu zapis Bisericii Tuturor Sfinților o grădina și un loc de casă în București 8. La
10 august același an, Antim cumpără de la Manea ceaușul și de la fratele său un loc de casă, unde
s-a zidit, de asemenea, o magazie9. La 2 noiembrie 1714, Ștefan Cantacuzino dăruiește prin hrisov
o băcănie cu toate ale ei, o magazie de piatră și o pivniță și dispune ca băcanul și cârciumarul să
fie scutiți de toate angaralele și în pace de toate nevoile10. Primește în dar de la slugerul Chircă
Rudeanu, fiul marelui logofăt Diicul, la 16 februarie 1715, o bucată de loc de grădină pentru
lărgirea terenului pe care era magazia11. De la Șerban Stănceanu și de la fratele acestuia, Iane,
cumpără Antim, la 21 martie 1715, în folosul mănăstirii o pivniță de piatră cu prăvălie pe ea12. De
la Iorga cupețul, vel staroste, cumpără o altă pivniță cu prăvălie, la 14 august 1715 13. Primește în
dar, la 25 octombrie 1715, de la Lefter vornicul șase răzoare de vie14.
Mănăstirii si nu Mitropoliei, credem că au fost făcute și numeroase danii și cumpărături în
anii 1713-1715, de pământuri și vii în dealul Vălenilor15. În sfârșit, ca să nu mai stăruim cu
înșiruirea diverselor proprietăți (ce s-au adăugat averilor Mănăstirii și după moartea lui Antim),
mai amintim dania de 11 pogoane de vie pe care surorile Despa si Stanca le fac la 27 februarie
171616.
Nu știm cine a întocmit planurile Mănăstirii. Tradiția și Del Chiaro în Istoria sa recunosc
în Antim un excelent desenator. Chipurile Vechiului și Noului Testament îl impun ca pe un creator
genial. Așezământul Mănăstirii si Hrisovului arhieresc, de care ne vom ocupa pe larg în cele ce vor
urma, înfățișează, miniatural, aspectul bisericii desenată de mâna lui Antim. Pe de altă parte, cei
care s-au ocupat de ctitoria lui Antim17 îi recunosc meritul întocmirii planului după care, sub

7
Ibidem, doc. 18.
8
Ibidem, doc. 20.
9
Ibidem, doc. 21.
10
Vezi nota 4. Prin hrisovul din 14 octombrie 1715, Ștefan Cantacuzino scutește mănăstirea de toate dajdiile si
angaralele (Bibl. Acad. Rom., Documente, XIV-30).
11
Fondul Episcopiei Arges, XLVIII-24.
12
Ibidem, doc. 26.
13
Ibidem, doc. 27.
14
Ibidem, XLIX-20.
15
Ibidem, pach XLIV-2, 3, 4, 7, 8, 9, 10 și pach XLVII-19.
16
Ibidem, pach XLIX-21.
17
Cf. N. Ghica-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și în Oltenia, IV, în Buletinul Comisiunii Monumentelor
istorice, XXIX (1936), p. 78-80 și fig. 493-514; Victor Brătulescu, Mitropolitul Antim ctitor de lăcașuri sfinte, în „Bis.
Ort. Rom.”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 818-819; Ion Nanu, Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria
mitropolitului Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.”, LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 226.

189
supravegherea lui, a fost înălțat sfântul lăcaș. Să admitem și noi că mănăstirea a fost ridicată, după
planurile ctitorului, între anii 1713-1715.
Antim nu s-a îndepărtat în planurile sale de tipul brâncovenesc, care se impuse încă de la
finele veacului al XVII-lea; n-a impus elemente arhitectonice caucaziene și n-a căutat numaidecât
originalitatea. Modest și aici, a dat bisericii planul de treflă, cu altar, naos, pronaos, și pridvor,
acesta fiind încadrat de 12 coloane de piatră, superb sculptate. Intrarea în biserică se face printr-
un cadru de piatră sculptată, in care este așezată o ușă măreață din lemn de stejar, ornată, după
tradiție, de mâna lui Antim18.
Decorarea ușii și a tuturor elementelor componente este făcută cu motive vegetale, care
stau, de altfel, elemente de inspirație și pentru capitelurile și bazele coloanelor. Lujerii șerpuiesc
pe întreaga suprafață a ramelor și canaturilor, iar spațiile dintre ondulațiile lujerilor sunt acoperite
cu frunze și flori. Pe locul de întâlnire al ramelor ușii sunt sculptate patru frunze de ferigă.
Panourile ușii au ca motiv sculptural central floarea de măceș 19, iar fundalul este acoperit de
împletituri de frunze și flori. Măceșul este folosit ca element decorativ și la baza coloanelor de
piatră, inclusiv a celor ce separă naosul de pronaos.20
Pronaosul are forma unui pătrat pe stâlpii căruia se sprijină turla. O arcadă îl separă de
naos, acesta având la început formă pătrată, apoi, pe aceea de treflă, înspre altar. Acesta era separat
de naos printr-un iconostas de piatră, desăvârșit ca proporții, executat din blocuri masive, sculptate
cu o remarcabilă artă, folosindu-se motive vegetale. Iconostasul avea două registre, cel inferior
cuprinzând ușile altarului. În spațiul dintre ele se aflau coloane cu capiteluri bogat colorate, cu
frunze mari, stilizate. Registrele erau separate între ele printr-un brâu sculptat cu motive florale.
Cel superior avea 13 medalioane rotunde, fiecare sculptat de jur împrejur, medalionul central fiind
mai mare. Medalioanele încadrau icoane, al căror conținut nu-l putem preciza: probabil că înfățișau
pe Mântuitorul și pe cei 12 apostoli.
Masa altarului, tot de piatră cioplită, este sprijinită, pe un picior sculptat în partea superioară
tot cu motive vegetale. Sculptată este și marginea mesei, pe toate laturile, care, împreună cu
marginile celor două firide din stânga altarului (diaconicon și proscomidie), formează un ansamblu
artistic din cele mai armonioase21.

18
Datele de mai sus, la Victor Brătulescu, op. cit., 818.
19
Victor Brătulescu le identifică cu floarea soarelui (op. cit., p. 822)
20
Cf. Ion Nanu, op. cit., p. 274-275.
21
Toate detaliile artistice la Ion Nanu, op. cit., p. 276-279.

190
 Iconostasul original, lucrat în anul 1715, a fost înlocuit în anul 1860, cu ocazia unor
restaurări, cu unul din lemn de stejar ce se vede și astăzi. Tâmpla originală, demontată se păstrează
astăzi la biserica Stavropoleos, în curte.
Lumina pătrundea în biserică prin ferestrele sculptate în piatră, cu aceeași grijă și măreție
artistică și înzestrate cu grilaje din fier forjat și acestea bogat împodobite și printr-un număr de opt
rozete, montate pe registrul superior al pereților: două la pronaos, patru la naos și două la altar.
Sculptate în piatră, acestea dădeau o notă de originalitate mănăstirii și de deosebită eleganță
zidurilor. Marea rozetă de pe frontonul fațadei, care se vede astăzi, nu aparține planurilor lui
Antim. Aceasta a fost adăugată în anul 1861, împreună cu alte opt rozete laterale, de către arhitectul
Schlatter, care a condus lucrările de restaurare22. Constructorul marii rozete a fost Johann Unghi23.
Din pardoseala originală, din dale de piatră, nu se mai păstrează decât pridvorul. După anul
1865, în urma catastrofalei inundații a Dâmboviței, când apele au pătruns în biserică deteriorând-
o grav, dalele originale au fost înlocuite; tot atunci au fost înlăturate și mormintele din interior,
săpate acolo împotriva dispoziției ctitorului, care hotărâse ca nimeni să nu fie îngropat în biserică.
Învelitoarea mănăstirii fusese confecționată din tablă metalică, probabil plumb, după
metoda vremii. Aceasta a fost înlocuită, cu timpul, de mai multe ori, inclusiv cu una de șindrilă.
Miniatura din Așezământ, care dă o imagine de ansamblu a bisericii, înfățișează cele două
turle cu care fusese înfrumusețat lăcașul: una pe pronaos, a doua, ceva mai mare, pe naos.
Amândouă au fost construite din cărămidă. După numai 23 de ani, în urma cutremurului din 31
mai 1738, cele două turle, grav deteriorate, au fost înlocuite cu altele din lemn, mai rezistente la
mișcările seismice.
Actualele turle, din zidărie, au fost executate în anii 1939-1944 sub supravegherea
arhitectului Ștefan Balș24.
Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub clopotnița ridicată de Antim odată cu chiliile,
care în forma lor originală începeau de o parte și de alta a turlei, alcătuind cu clopotnița un corp
comun. Dimensiunile și proporțiile clopotniței o așeză printre cele mai desăvîrșite clădiri, de acel
fel, cum este cea a Patriarhiei sau a Căldărușanilor. Sub raport artistic însă, cu cele opt ferestre sau
arcade, cu ocnițele și cornișa decorată cu intrânduri în formă de metereze și mai ales cu acoperișul

22
Ibidem, p. 279.
23
Ibidem, p. 257.
24
Ibidem, p. 251.

191
de variate forme, flancat la origine de patru turnulețe, clopotnița Mănăstirii Antim le depășește în
originalitate și eleganță.
Nu știm câte clopote a avut mănăstirea, dar se pare că ele au fost turnate la noi. Într-o
scrisoare a lui Antim Ivireanul către Hrisant Notara din timpul construirii mănăstirii, datată 24
iulie 1714, mitropolitul îi mulțumește cu multă deferență pentru sprijinul pe care i l-a dat la
turnarea clopotelor: „...Am luat de la arhieria ta cele cincizeci de ocă de metal pe care bunul gând
al fericirii tale cu bunătate ni le-a dăruit pentru clopotele bisericii noastre. Și acum pentru acela și
pentru altul, pe care după porunca ta de curând l-am cumpărat, mulțumim foarte binevoitorului
nostru dăruitor... Pentru clopotul pe care fericirea ta îl vestești, ne vom îngriji cu stăruință ca să fie
făcut cu toată priceperea. Dar să fie în știința ta că va zăbovi isprăvirea lui, pentru că vara e scurtă,
și meșterul e singur și nu va izbuti să facă la vreme pregătirea de nevoie”.
Într-o altă scrisoare, din 9 august 1714, Antim mulțumește pentru „celelalte cincizeci de
ocale de metal pe care buna-ți aplecare a scris că ni le dă și cu toate că nu le-am luat, pentru că
trebuiau plătite, dar totuși îți mulțumim...”. Este vorba, probabil, tot de bronz pentru clopote, de
vreme ce nu se face aluzie în vreun fel la tiparnițe și operațiunea de turnare de litere25.
Chiliile mănăstirii au fost clădite odată cu biserica și erau destinate unor multiple funcții,
cum atât de precis o mărturisește Așezământul. Grija pentru soliditatea, funcționalitatea și armonia
lor arhitectonică sunt evidente și astăzi, în pofida multor modificări la care au fost supuse de-a
lungul vremii. La început făceau trup comun cu clopotnița și se pare, după unele cercetări26, că în
partea lor de apus erau etajate. Cu vremea, chiliile au fost reduse. Cele din apropierea clopotniței
au dispărut mai întâi. Două turnulețe erau ridicate la îngemânarea laturilor de nord și de sud cu
latura dinspre răsărit. Unul dintre ele a căzut la cutremurul din 1738 și nu a fost reclădit decât în
secolul nostru; este vorba de turnulețul din colțul de sud-est. Intrările în chilii, în număr de patru,
în formă de pridvor erau străjuite de coloane de piatră, sculptate, ce susțineau arcade semicirculare,
nu lipsite de monumentalitate. Acoperite de-a lungul vremii, ele au fost degajate după 1960 și
astăzi li s-a redat forma originală.

25
Cf. Hurmuzachi, XV, partea a III-a, p. 115-116. Știm că a existat un clopot mare, azi dispărut, având următoarea
inscripție: „Acest clopot l-au făcut mitropolitul Ungrovlahiei chirio Antim Ivireanul și l-au dat la biserica sa din
București a Tuturor Sfinților. Leat 7223” <=1715>. Cf. Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, vol. I,
1395-1800, București, 1965, p. 201.
26
Cf. Ion Nanu, op. cit., p. 263.

192
 Nu putem preciza cum au fost împărțite chiliile, după destinația pe care o stabilise Antim
prin Așezământ. Nu știm unde a fost instalată tipografia și biblioteca. Probabil că acestea au
funcționat în partea dinspre apus a chiliilor, spre clopotniță, dacă luăm în considerare faptul că
arhondaricul, trapeza, bucătăria, paraclisul, locuința egumenului și chiliile călugărilor ocupau, cum
este firesc, laturile de răsărit, nord și sud, socotite aripile principale ale chiliilor. În treacăt fie zis,
chiliilor mănăstirii – când aceasta devenise biserică de mir – le fusese dat să adăpostească, după
1840, Arhivele Statului, în partea dinspre răsărit. În 1907, în aripa dinspre nord, pe locul unde
chiliile originale ridicate de Antim dispăruseră parțial, a fost clădit palatul Sf. Sinod, care ființează
și astăzi.
Pe latura de sud a chiliilor, făcând corp comun cu acestea, Antim a început să ridice în 1715
un paraclis. Din păcate, moartea l-a surprins fără ca lucrarea să fie terminată. Acesta a fost isprăvit
de vistierul Matei Ruset care împreună cu soția sa Stanca și fiica lor Zoița sunt zugrăviți în tabloul
ctitoricesc, alături de episcopul Climent al argeșului, ctitor și el în urma reparațiilor din 186027.
Mai înalt decât chiliile, el a fost proiectat mai restrâns decât cel actual, cum precizează
inscripția, dar forma lui inițială dreptunghiulară, cu altar, naos, pronaos, a fost respectată. Nivelul
paraclisului era cu patru trepte mai ridicat decât cel al chiliilor. În afara pereților, nu credem că s-
a păstrat nimic din construcția începută de Antim.
Acestea sunt, în esență, elementele pe care am găsit necesar să fie împărtășite în legătură
cu mănăstirea ridicată de Antim. Hramul ei, Duminica Tuturor Sfinților (prima duminică după
Rusalii), este precizat de Antim în preambulul Așezământului: „...M-am apucat de înălțat din
temelie acest sfânt lăcaș, în slava lui Dumnezeu și întru cinstea Tuturor Sfinților...”.
Pisania de deasupra ușii, în limba greacă, în versuri, precizează și ea hramul:
„Biserica aceasta cu hramul Toți Sfinții,
S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu a fi a tuturora,
Sub Ștefan cel ce poartă numele de Cantacuzino
Stăpân strălucit al Țării Românești vestite,
De către arhipăstorul Antim Ungrovlahul

27
Cf. Victor Brătulescu, op. cit., p. 127. Inscripția de lângă tabloul ctitoricesc amintește istoricul paraclisului: „Acest
paraclis s-a început de răpos<atul> mitropolit Antim și s-a isprăvit de răpos<atu>l boer Matei Ruset, însă mai scurt și
mai strâmt. Iar răpos<atul> episcop Iosif Argișu l-a mărit și-mpodobit cu toate cele trebuincioasele, la an<ul> 1812,
mar<tie> 23. Acum iar din nou s-a reparat precum se vede în zilele preasfințitului episcop D. Climent, la anul 1860”.
Inscripția a fost publicată de pr. N. M. Popescu, Paraclisul Mănăstirei Antim, în „Glasul Bisericii”, X (1951), nr. 1-2,
p. 74.

193
 Cel din Ivir, cum se vede, din temelie,
Ca închinător față de Domnul Dumnezeilor,
Ca David fii și față de Biserica Sfinților,
În anul mântuirii 1715”28.
Deasupra ușii, într-un medalion sculptat, este redat un melc și o stea, ce apar și în
Așezământ, și care pot fi socotite componente ale blazonului lui Antim29.
Nu ne putem explica în suficientă măsură de ce a preferat Antim limba greacă în redactarea
pisaniei, de vreme ce Așezământul a fost alcătuit în românește și de vreme ce a luat toate măsurile
ca mănăstirea să nu fie umbrită de vreun amestec grecesc în buna ei gospodărie.
Să-i fi fost mai la îndemână versificarea epigramatică grecească? Probabil că aceasta este
unica explicație.
Antim nu pomenește nici un cuvânt despre Constantin Brâncoveanu, în vremea căruia a
început construcția. Nu este exclus ca domnul, să nu fi privit cu ochi buni intenția lui Antim de a
ridica o mănăstire, cu nimic mai prejos decât ctitoriile sale. Oricum, dacă Brâncoveanu ar fi ajutat
bănește la ridicarea zidurilor, ar fi fost menționat în documentele timpului.
Antim n-a redactat un pomelnic anume pentru proscomedie. Numai Așezământul dispune
asupra celor câteva nume ce vor trebui rostite în procesul liturgic. Abia în anul 1746, cu prilejul
unor restaurări în interior, când este repictată și tâmpla de piatră, este redactat un triptic: în partea
stângă voievozii, începând cu Constantin Brâncoveanu (continuând cu Ștefan Cantacuzino, cu
Nicolae Mavrocordat, dar fără fratele său Ioan, atât de generos față de mănăstire, cum vom vedea);
în partea dreaptă, mitropoliții (din rândul cărora a fost exclus Mitrofan de Nisa). La mijloc, lume
de rând, mai ales donatori și călugări30.
Printre icoanele cu care a fost împodobită mănăstirea, două sunt atribuite lui Antim31: mai
întâi icoana de hram a Tuturor Sfinților și apoi icoana comună a celor patru sfinți, a căror pomenire
este legată de întâmplări din viața lui Antim, cum subliniază Așezământul. În ordinea așezării sunt
pictați: Sf. Alexie, Omul lui Dumnezeu (în ziua respectivă, la 17 martie, Antim a fost sfințit

28
La Victor Brătulescu, op. cit., p. 818. Pisania a fost publicată în original și traducere cu unele deosebiri în Inscripțiile
medievale ale României..., p. 200-201.
29
Vezi Virgil Cândea, Melcul, raza și steaua, în „Luceafărul”, XVI (1973), nr. 2, p. 1.
30
Redat de Ion Nanu în op. cit., p. 235. Vezi și Victor Brătulescu, Date noi privitoare la pomelnic și la zugrăvirea și
poleirea tâmplei de piatră a Mănăstirii Antim din București, în „Mitropolia Olteniei”, XXVIII (1966), nr. 9-10, p.
841-844.
31
Cf. Ion Nanu op. cit., p. 313-314.

194
arhiereu), Sf. Nicolae (hramul vechii biserici, în locul căreia a fost înălțată mănăstirea), Sf. Antim,
episcopul Nicomediei (numele său de călugăr) și Sf. Agata (în acea zi, la 5 februarie, a hotărât,
prin dumnezeiască descoperire să zidească mănăstirea). Icoana se află și astăzi în stânga ușii
altarului (ușa diaconului și a proscomediei).
Nu cunoaștem numele meșterilor care au lucrat la ridicarea și finisarea bisericii. Știm doar,
din documentul de excepțională importanță, redactat cu puțin înainte de a fi dus pe drumul
exilului32, că el era dator zugravilor, celor doi stucatori, pietrarilor și zidarilor sume de bani între
50 de taleri (pentru pietrari) și 240 de taleri (pentru stucatori). Singurul nume menționat este cel al
unuia Preda zugravul33, căruia îi rămăsese dator cu 50 de taleri. Nu erau sume prea mari de bani și
Antim spera să le achite, mai ales că în același document sunt pomeniți și datornicii către Antim,
ale căror sume erau destul de însemnate.
Am observat că domnitorul Constantin Brîncoveanu nu pare să fi contribuit cu ceva la
ridicarea mănăstirii. În schimb, Ștefan Cntacuzino a făcut danie bogată de case și acareturi. La
venirea lui Nicolae Mavrocordat, în primăvara anului 1716, mănăstirea era aproape terminată și
contribuția substanțială a domnului, cum vom vedea, privește dublarea dispozițiilor din
Așezământ.
Ca unul care a observat amestecul patriarhiilor în gospodărirea așezămintelor monahale din
Țările Române și ca luptător neînfricat pentru înlăturarea influențelor nefaste grecești din biserică
și tendința acestora de subminare a bisericii strămoșești, Antim a luat toate măsurile ce i se păreau
necesare pentru a păstra totala independență și autonomie a mănăstirii ridicate de el. În afara

32
Biblioteca Academiei Române, Documente, CCCI-98. Datat 22 septembrie 1716 și lipit altădată în interiorul uneia
din copertele Așezământului, documentul este intitulat: Cui ce iaste dator părintele, cum arată anume. Este o lungă
listă de datorii făcute cu prilejul lucrărilor, redactată pe trei coloane, fiecare fiind semnată de Antim și parafată cu
sigiliul său mic. Din document rezultă că Antim îi dăduse lui jupân Manul al lui A postoli (epitrop al mănăstirii,
designat în Așezământ) 160 de taleri pentru cumpărarea unui policandru. Suma datoriilor lui Antim se ridica, conform
documentului, la 3 426 taleri și avea de primit de la datornici 1 540 taleri. Documentul nu ne spune cu ce ar fi urmat
să se acopere diferența de aproape 2 000 de taleri, ce constituia datoria mitropolitului. Singura precizare îl privește,
dintre cei cărora le era dator, pe „moșul Avxentie” pentru care se spune să fie plătit din vânzarea cărților ce se află
într-o odaie la hanul Șerban Vodă. Doumentul a fost utilizat de Matei Cazacu, în articolul: Cine l-a ucis pe Antim
Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XXII (1970),.nr. 7-8, p. 691.
33
Acest Preda zugravul a pictat Paraclisul Mănăstirii Hurez, Bolnița de la Hurez, Biserica Mănăstirii Cozia. Antim l-
a cunoscut cu siguranță de pe vremea episcopatului său la Râmnic și l-a angajat pentru lucrările de zugrăvire ale
mănăstirii. Cf. Victor Brătulescu, op. cit., p. 823- 824. Ion Nanu crede că alături de Preda a lucrat și Radu zugravul,
ceea ce rămâne o simplă supoziție din lipsă de atestări documentare. Vezi Ion Nanu, op. cit., p.291.

195
Așezământului, de care ne vom ocupa mai jos, Antim a redactat un superb Hrisov arhieresc, datat
20 iulie 1715, când mănăstirea fusese terminată34.
Reluând unele dintre ideile expuse la începutul Așezământului, Antim face istoricul
înălțării mănăstirii, rod al ostenelilor sale cele multe, „din tipăritul cărților” și al milosteniei unor
credincioși. Rezumă capitolele Așezământului și cere respectarea celor hotărâte de el cu privire la
săraci, preoți, egumeni, epitropi, sărbători și pomeniri. „Însă voesc ca această sfântă Mănăstire –
continua el în partea finală – care am înălțat-o și am înfrumusețat-o cu a mea cheltuială să fie
slobodă, singură eiș legiuitoare, singură stăpânitoare și nimănui supusă numai lui Dumnezeu și
sfinților tuturor, cărora am și închinat-o. Să nu fie supt vreo stăpânire patrierșească, nici supt
vrednicie domnească, nici supt stăpânirea arhiereului țării, nici supusă vreunui boiariu, nici vreunei
mănăstiri, veri mare, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfințitului mitropolit să se
pomenească întru ia, după rânduiala cea bisericească, iară mănăstirea să se stăpânească și să se
îndrepteze întru toate numai de egumenul și de cei cinci epitropi cu un gând întru toate, după
rânduiala ce am așăzat în cele 32 de capete.
Iară de va vrea cineva din cei de acum sau cei mai de pe urmă ori din ce rânduială ar fi să
supue această slobodă a noastră mănăstire altui obraz sau altei mănăstiri sau va strămuta cevaș din
cele ce s-au hotărât de a noastră bună voe în cele 32 de capete, unul ca acela să fie afurisit de
Dumnezeu atotțiitorul și proclet și neertat și în lumea aceasta și în cea viitoare, să aibă pârâș la
zioa judecății ceii înfricoșate pre toți sfinții și procopseală să nu vază în toate zilele vieții lui.
Și pentru aceasta s-au făcut acest arhieresc hrisov, întărit cu iscălitura și cu pecetea smerenii
noastre spre adeverința, întemeierea și nestrămutarea așezământului și învățăturilor noastre ce s-
au zis mai sus”.

34
Originalul se păstrează la Arhivele Statului, fondul Suluri, nr. 13. Este un pergament de mari domensiuni (111 x 47
cm) format din două bucăți lipite, scris într-o excepțională grafie de către Nicola ierei, notareșul Mitropoliei, ilustrat
bogat, probabil de grămătic, iscălit de Antim, cu autoritara-i si cunoscuta-i semnătură și parafat cu o pecete atărnată,
pierdută astăzi. Un frontispiciu bogat colorat cu aur, verde și albastru și alte culori, de formă dreptunghiulară (34 x
14,5 cm), cuprinde la mijloc un medalion oval (15 x 12 cm), în care este desenată, în perspectivă, biserica mănăstirii
(6 x 6 cm), întocmai ca în Așezământ. Deasupra ei doi îngeri susțin o cunună peste un glob cu cruce, peste tot dominând
chipul Mântuitorului. Împrejurul acestui medalion se află alte opt medalioane, dintre care cel de deasupra cu stema
Mitropoliei, celelalte reprezentări simbolice ale literelor grecești ale numelui Anthimos (vultur, liliac, șacal, pasăre
mergând, albină, șarpe, melc). Documentul este încadrat de două coloane de vrejuri, de o mare varietate componistică,
încât nu se repetă nici un motiv floral. Cartușul semnăturii, bogat decorat în aceeași manieră barocă, dar mult mai viu,
pe un fond roșu, se armonizează perfect cu întreaga compoziție, a hrisovului. Documentul a fost publicat de Ion Nanu
în studiul amintit, p. 316-318, și comentat la p. 288-290, și de A. Sacerdoțeanu, în Antim Ivireanul arhivist..., II, în
„Glasul Bisericii”, XXIII (1964), nr. 3-4, p. 239-243.

196
 Zadarnice, cum vom vedea, aceste măsuri pe care le-a enunțat în parte și Ștefan
Cantacuzino în hrisovul cu care a înzestrat mănăstirea.
Antim a cerut și patriarhilor de Constantinopol și Ierusalim să recunoască statutul de
mănăstire independentă pentru ctitoria sa. S-au grăbit amândoi să recunoască prin grammate
dreptul mănăstirii de a se gospodări singură, așa cum ceruse, probabil, Antim.
Grammata lui Cosma, patriarhul ecumenic, este datată 20 septembrie 171435 și a fost
solicitată de Antim când zidurile bisericii abia vor fi fost terminate. După un preambul de cel mai
prolix conținut, din care nu reținem decât ideea că Scaunul ecumenic „trebuie să întindă o mână
de ajutor oricui o cere cu rugăciune”, grammata rezumă pe larg cererea lui Antim de a rămâne
mănăstirea independentă, cerere în care este povestită întreaga istorie a înălțării așezământului
monahal și care este reluată în amănunte de grammată: cum după inspirație dumnezeiască i-a venit
ideea ridicării mănăstirii cu hramul Tuturor Sfinților, cum a înălțat-o „cu banii lui”, cum a ridicat
chilii pentru odihna călugărilor, cum a împodobit-o pe dinăuntru și pe din afară. „Ba încă și ca pe
o mireasă plăcută și prea frumoasă înzestrând-o... cu câte lucruri de nevoie și folositoare trebuie
să se dea sfintelor mănăstiri, din cele nemișcătoare multe moșii, vii și grădini și livezi și locuri cu
pomi, mori de apă... iar în ce privește cele nemișcătoare, felurite vase sfinte, odoare scumpe și vase
de argint îndestule, din cele ce se întrebuințează la sfintele taine și la toate slujbele bisericești...”.
Tot așa și de la vitele necuvântătoare, unele potrivite pentru sarcini și lucrul plugului, iar altele
pentru rodul și venitul ce vine de la dânsele mănăstirilor și de la păsări, câte feluri sunt de
îndemânare și de mâncare pentru ospătarea și primirea străinilor și a celor ce aleargă, cunoscuți și
necunoscuți, care din evlavie vin la sfânta mănăstire pentru închinăciune. „Căci n-a vădit sfinția
sa atâta dărnicie pentru folosul și ajutorul a lor lui”, ci pentru traiul părinților ce trăiesc acolo și
pentru mântuirea și pomenirea celor vii și adormiți.
În dorința lui Antim „ca această mănăstire pe care a clădit-o să nu fie subordonată și supusă
niciunei fețe, nici închinată stăpânirii patriarhicești, nici sub cârmuire domnească sau boierească,
ci să rămână cu totul slobodă, autonomă și fără stăpân în tot veacul, îngrijită și cârmuită numai de
egumeni și de epitropi”, Cosma al III-lea a redactat o „grammată arhierească, iscălită și pecetluită”,
în care a stabilit, prin 32 de capete, toate dispozițiile de viitor relative la viața mănăstirii. Sunt
rezumate, în continuare, dispozițiile din Hrisovul arhieresc. În consecință, hotărăște grammata

35
Originalul grecesc pe pergament la Arhivele Statului, pach, DLV-1. Publicată de N. Iorga cu traducere românească
în Hurmuzachi, XIV, p. 629-634.

197
patriarhală, „nimeni să nu cuteze a strica vreodată ceva, mult ori puțin, din cele întărite și
statornicite” prin Hrisovul arhieresc. Iară dacă ar îndrăzni cineva să se abată de la dispozițiile
mitropolitului, întărite prin poruncă patriarhală, acela să cadă sub anatemă veșnică. Grammata,
scrisă pe pergament și sigilată, se dă mănăstirii „pentru amintire și siguranță veșnică”. Semnează
patriarhul ecumenic și mitropoliții de Heracleia, Niceia, Calcedon si Derc.
Hrisant datează grammata sa, martie 171536. Ce l-a determinat pe mitropolit să ceară acest
act de întărire lui Hrisant, de vreme ce biserica românească nu depindea jurisdicțional de
Ierusalim? Motivele trebuie căutate în raporturile existente între cei doi arhierei și în actele de
autoritate manifestate anterior de patriarhul de Ierusalim. Am observat mai înainte că norii iviți în
urma conflictului pe tema amestecului lui Hrisant în treburile bisericii Țării Românești stăruiau
încă. Cererea lui Antim trebuie astfel socotită ca un act de deferență față de susceptibilul patriarh
de Ierusalim, o încercare mai mult de a-l neutraliza, de a-l apropia. Un permanent vrăjmaș în
persoana atât de influentă a lui Hrisant nu-l putea lăsa indiferent pe mitropolitul valah. Pe de altă
parte, Antim căuta să se asigure că mănăstirea ridicată cu atâtea sacrificii nu va împărtăși soarta
celorlalte edificii închinate Sfântului Mormânt. S-ar fi răsucit în mormânt de disperare dacă ctitoria
sa ar fi fost gospodărită de greci și dacă amintirea sa ar fi fost astfel pângărită. Și iarăși: vise
deșarte.
Unele nedumeriri se ivesc în legătură cu cronologia documentelor. În amândouă actele
patriarhale se face referire la Hrisovul arhieresc al lui Antim. Dar acesta este emis abia la 20 iulie
1715, când cele două grammate patriarhale erau demult redactate, cea a lui Cosma al III-lea cu
aproape un an mai devreme. Nu poate fi vorba de o lectură greșită a anilor. Credem că Antim, care
avea redactat Așezământul, intenționa să redacteze Hrisovului arhieresc, pe baza lui, și s-a adresat
celor două patriarhii, făcând referiri la Hrisov, ca și cum acesta ar fi existat aievea, știind că-l va
emite într-un viitor apropiat, cum s-a și întâmplat, de altfel.
Ne rămâne, în cele ce urmează, să ne ocupăm, în sfărșit, de Așezământ, de atâtea ori
pomenit și socotit de toți drept testamentul marelui ierarh37. De la început trebuie să ne oprim

36
Textul grecesc, fără traducere românească, în Hurmuzachi, XIV, partea I, p. 660-662.
37
Este un volum subțire de 35 de file, de dimensiuni 29 x 20 cm, din care primele trei file, inițial albe, au fost ocupate
la finele veacului trecut cu versuri mediocre de dragoste. O legătură în piele pe carton, sobru lucrată, imprimată pe
margini cu chenare aurite, iar fondul cu motive florale în aur protejează manuscrisul. În mijloc este redat chipul lui
David proorocul, cu harpa în stânga și o călimară în dreapta.

198
asupra datei când acesta a fost redactat. El este într-adevăr, datat 24 aprilie 1713, când a început
ridicarea zidurilor bisericii, dar ne întrebăm dacă Antim, atât de scrupulos și rafinat în tot ce a
întreprins și a creat, putea să redacteze un document atât de precis și de categoric înainte de a fi
văzut cum vor evolua lucrările mănăstirii și dacă cheltuielile de ridicare ale unui asemenea
complex nu vor influența asupra fondurilor destinate numeroaselor dispoziții din Așezământ? Pe
de altă parte, înfățișarea mănăstirii în forma originală în care a fost ridicată nu putea fi redată prin
desenul de la f. 6v decât după terminarea ei, deci aproximativ în vara anului 1714, dacă cumva nu
a existat în desenul inițial un plan arhitectonic, după care s-au orientat și meșterii și care va fi fost
reprodus miniatural de cel ce a copiat Așezământul. În sfârșit, problema se complică prin
pomenirea lui Const. Brâncoveanu, riguros făcută în titlu, care n-ar fi avut cu siguranță loc dacă
Așezământul, ar fi fost redactat în vremea lui Ștefan Cantacuzino.

Titlul este dat la f. 4: Învățătură pentru Așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților, adecă capete 32, întru
carele chiverniseala mănăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiți din venitul
casei, acum într-acestaș chip așăzat în zilele prealuminatului și înălțatului domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab
voevod de noi, smeritul mitropolit al Ungrovlahiei, Anthim Ivireanul, ctitorul, la leat 7221 <=1713>, în care an s-au
început zidirea besérecii. Filele 5 și 6 sunt ocupate de pinax, adică de tabla cuprinsului, iar filele 7- 8 cuprind
predoslovia. Textul propriu-zis ocupă filele 9-31ͮ și se încheie cu semnîtura lui „Antim al Ungrovlahiei”. Au mai fost
adăugate trei file de dispoziții finale către egumen și o filă, ultima, cu dania lui Nicolae Mavrocordat.
La f. 4ͮ, într-un desen artistic în peniță, este redat blazonul mitropolitului Antim, un melc de argint cu capul
și coarnele în sus, purtând între coarne o stea cu șase raze. Deasupra o pălărie de cardinal, de sub care se despart
capetele unui șnur ce se încolăcesc în jurul cârjei și a unei măciuci. Sub pălărie, atârnată de un inel, o mitră de aur.
De-a lungul șnurului inițialele A<ntim> I<vireanul> M<itropolitul> U<ngrovlahiei>. Sub blazon sunt redate
următoarele patru versuri:
„Toată suflarea, zice proorocul
Cânte pre Domnul peste tot locul.
Și melciul încă, coarne înalță
Ca să-L lăudăm pre toți ne învață”.
La f.6ͮ este înfățișată, într-un desen în peniță atent lucrat, biserica mănăstirii, cu cele două turle. Deasupra este
redat un glob cu cruce, având de-o parte și de alta doi îngeri, purtând o cunună de lauri. Sus, chipul Mântuitorului,
binecuvântând. Vezi și nota 2.
39
În studiul amintit din „Glasul Bisericii”, p. 238.

199
 A. Sacerdoțeanu pretinde38, bazându-se pe particularitățile paleografice, că manuscrisul a
fost scris „de aceeași mână, în același timp... posterior datei de 15 martie 1716”, ceea ce nu este
de admis. Este drept că cu aceeași mână și cu aceeași cerneală se scriu și învățăturile și dispozițiile
de după semnătura lui Antim, ca și acel Cap deosebit din martie 1716 cu dania lui N. Mavrocordat.
Dar este limpede că acestea sunt adaosuri ulterioare redactării Așezământului. Credem că
manuscrisul a fost copiat, după un bruion al lui Antim, de către același Nicola ierei, notareșul
Mitropoliei, în patru etape. Mai întâi titlul, redactat în aprilie 1713, în vremea lui Brâncoveanu.
Apoi cele 32 de capete ale Așezământului, redactat după terminarea mănăstirii, cu siguranță înainte
de 20 iulie 1715, când este datat Hrisovul arhieresc, în care se face referire precisă la existența lor,
dar nu și la dispozițiile de după semnătura mitropolitului. Aceasta constituie a treia etapă, post
iulie 1715, când a fost scris și pinaxul. În sfârșit adaosul donației Mavrocordat din martie 1716.
Primul capitol din Așezământ stabilește statutul mănăstirii – preocuparea de căpetenie a lui
Antim: să nu fie mănăstirea supusă. Aproape cu același text ca în Hrisovul arhieresc, ctitorul
dispune independența ei totală, atât față de domn si arhierei, cât și față de ideea închinării la locurile
sfinte sau vreo patriarhie. În capitolele 2-3, Antim precizează că gospodăria și conducerea
mănăstirii va fi asigurată de egumen în toate vremile. Acesta va fi ajutat de „5 epitropi din ceata
negustorească”. Prima echipă o desemnează, nominal, el însuși. Nici unul nu figurează pe lista
datornicilor, amintită mai sus.
De două ori pe an, la Sf. Gheorghe și la Sf. Dumitru, epitropii vor lua în cercetare gestiunea
mănăstirii, însemnând într-un catastih „stătător”, adică permanent, venitul și cheltuielile, în fiecare
an. Dacă se va observa, la sfârșit de an, că din proasta administrare a egumenului, casa se află în
pierdere, epitropii să stăruie pe lângă el ca să îndrepte lucrurile și să-l învețe pe egumen cum să se
chivernicescă. Dacă însă epitropii vor constata nereguli și în al doilea an și vor ajunge la concluzia
că egumenul este vinovat de acele pagube, atunci ei sunt îndreptățiți să-l îndepărteze de la
egumenie, cu știrea domnului și a mitropolitului, să fie supus unei cercetări amănunțite și toate
pagubele să i se impute și să le pună la loc. „Și încăși să se pedepsească ca o slugă leneșă și
vicleană, care au îngropat talantul domnului său ca un fur de sfinte și răpitor și năpăsuitor al
săracilor..., căci noi am hotărât acel venit al casei să fie al săracilor”. Tot epitropii vor cerceta și

200
felul în care egumentul execută dispozițiile cu privire la miluirea săracilor, „căci se cuvine
egumenul să fie păstor, iară nu năemit”.
Personalul mănăstirii va fi constituit din 17 oameni: egumen, ieromonahi greci pentru
slujba în grecește, diacon, eclisiarh, cântăreț, chelar pentru cămară și pviniță, brutar, dar și personal
de dârvală. Dacă egumenului și epitropilor li se va părea insuficient numericește personalul, liberi
sunt să-l completeze după necesități.
Biserica, precizează capitolul al 5-lea, va avea și doi preoți de mir, români, pentru
săvârșirea liturghiei. Măsura aceasta este luată pentru a se compensa paguba adusă preoților cu
dărâmarea bisericii de lemn și pentru ca mahalagiii să aibă în continuare un loc de reculegere.
Preoții vor fi plătiți cu 20 de taleri fiecare pe an și cu câte 6 chile de grâne. Pentru sărindare vor
lua câte un taler, dar din celelalte slujbe ale bisericii și din veniturile mănăstirii nu vor mai lua
nimic.
Urmează câteva capitole (6-11) cu dispozițiuni de miluire, din care primul atrage atenția în mod
special. Intitulat „Pentru învățătura copiilor”, acest capitol al 6-lea dispune ca la trei copii săraci
ce vor vrea să înveţe carte să li se asigure cele trebuincioase hranei şi îmbrăcăminţii. Învăţământul,
ce se desfăşura în localul mănăstirii, urma să dureze patru ani, pentru slavoneşte şi româneşte.
Cărţile pentru învăţătură erau date tot de către mănăstire. „Însă pre aceşti copii să aibă datorie unul
dintr-acei doi preoţi de mir, care va fi mai procopsit, să-i înveţe carte şi alte rânduiale ale besérecii,
după cum s-au aşăzat în foiţa cea de învăţătură39 şi pentru osteneala lui să i să dea din casă pentru
câte trei copii taleri 20“40. Interesul lui Antim pentru soarta copiilor nu se opreşte aici. El dispune
ca la terminarea celor patru ani de învăţătură, egumenul să le dea câte un înscris, ca atunci când,
ajunşi la maturitate, vor vrea să se căsătorească, pe baza lui să primească de la mănăstire 15 taleri
„să-i fie la nuntă ajutoriu”. Dacă vreunul dintre ei va vrea să se preoţească – adaugă textul – „să i
se dea deosebi alţi 13 taleri: opt taleri să-i dea să se hirotonească diacon şi preot şi cinci taleri să-i
rămâie lui, să facă el însuşi un sărindariu şi să pomenească pre domnul carele va fi, şi aceste 5
nume: Ioann, Mariia, Macarie ieromonah, Theodosie arhiereu şi Anthim păcătosul, arhiereu”41. În

39
Probabil că în afara Aşezământului, Antim a lăsat dispoziţii scrise asupra felului cum trebuia să se desfăşoare
procesul de învăţământ, de vreme ce se referă la un text scris pe această temă, text care, din păcate, n-a fost găsit până
astăzi.
40
Acesta este nucleul viitoarei şcoli de la Biserica Tuturor Sfinţilor, care l-a avut ca dascăl pe vestitul popa Stanciu şi
de unde a ieşit Efrem grămăticul, cel care ne-a transmis cea mai veche copie a Didahiilor. Vezi G. Ştrempel, Copişti
de manuscrise româneşti până Ia 1800, vol. I, Bucureşti, 1959, pp. 224-227 şi 42-47.
41
Cele două nume din acest pomelnic al lui Antim, aşezate la început, au fost identificate de toţi cercetătorii cu numele
părinţilor săi. Macarie n-a putut fi cunoscut deocamdată.

201
finalul capitolului se dispune că dacă vreunul din copii nu va vrea să stea la învăţătură să fie înlocuit
îndată cu altul. Nu va beneficia acela nici de ajutorul de nuntă, odată ajuns la maturitate.
În capitolul al 7-lea, Antim dezvăluie obiceiul barbar de a purta pe uliţe morţii săraci şi de
a cere pomană ca să-i îngroape. El stabileşte o sumă de bani din fondul mănăstirii cu care să se
cumpere cele de trebuinţă înmormântării şi să fie plătit preotul pentru oficiul său şi pentru cele trei
liturghii ce trebuie slujite a treia, a noua şi a 40-a zi.
Cei din închisori vor fi miluiţi în toate sâmbetele de peste an cu o sumă de bani stabilită.
Săracii se vor bucura de aceeaşi miluire duminica. Şi pentru ca să nu vie tot aceiaşi săraci,
mănăstirea să ţină evidenţa lor şi să-i ajute pe rând. În fiecare Joi Mare vor fi îmbrăcaţi şi încălţaţi
trei oameni săraci şi trei fete sărace. În afara celor trei fete sărace să se dea, a doua zi după Sf.
Dumitru, altei fete, care ar vrea să se mărite, 15 taleri. Cu trei duminici înainte, egumenul va anunţa
în biserică această miluire, iar dacă s-ar întâmpla să se înfăţişeze mai multe fete, atunci se va trage
la sorţi.
Străinii de ţară care ar umbla după milă să fie găzduiţi şi hrăniţi trei zile, iar la plecare să li
se dea câte 30 de bani (cap. 11).
Urmează o suită de capete şi instrucţiuni privitoare la biserica mănăstirii, la plata
personalului, administrarea avutului mănăstirii, raporturile cu mitropolitul şi altele. O grijă
specială manifestă Antim pentru slujbele ce vor trebui făcute în cinstea celor patru sfinţi, zugrăviţi
în icoana aşezată la strana din stânga şi mărturiseşte în capitolul al 13-lea, cum am mai arătat, de
ce anume ţine în mod special la respectarea cu sfinţenie a dispoziţiilor sale. Din nou dă aici
pomelnicul său, amintind părinţii, în rânduiala slujbei Sf. Antim al Nicomediei. În zilele de
pomenire a celor doi mucenici, Sf. Agata şi Alexie, mănăstirea va îmbrăca o fată săracă, respectiv
un om sărac, din cap până în picioare şi le va da şi câte 30 de bani.
În luna noiembrie a fiecărui an, în prima săptămână completă, Antim dispune să se facă
liturghie în fiecare zi: lunea pentru toţi dascălii şi învăţătorii pe care i-a avut, marţea pentru toţi
duhovnicii, miercurea pentru cunoscuţi, prieteni şi făcători de bine, joia pentru slugile pe care le-
a avut, vinerea pentru toţi cei pe care i-a amărât în viaţă, i-a năpăstuit şi i-a vorbit de rău. În fiecare
din aceste zile se vor împărţi la săraci câte 40 de bani.
Să nu îndrăznească mănăstirea vreodată să oprească simbria slugilor, sub greu blestem,
indiferent sub ce formă îşi vor încheia aceia şederea în mănăstire, chiar alungaţi de ar fi, ci să li se
dea în plus un taler şi trei pâini de drum. Dacă s-ar întâmpla să moară o slugă, aceea să fie îngropată

202
pe cheltuiala mănăstirii şi tot ceea ce ar avea al lui, de la simbrie ce avea să primească şi până la
haine, să fie restituit familiei, iar dacă n-ar avea familie, să se împartă la săraci pentru sufletul său.
Cei ce vor face donaţii mănăstirii să fie trecuţi în pomelnic şi sâmbăta să se facă colivă
pentru morţii lor şi joia liturghie pentru vii.
Capitolul al 17-lea cuprinde dispoziţii cu privire la tipografie. Antim a înfiinţat la mănăstire
două tipografii, una grecească şi una românească, cum singur spune. El stabileşte condiţiile de
lucru ale meşterului şi ucenicilor săi: din cei 6 taleri cât costă imprimarea unei coli, jumătate vor
lua tipografii, iar cealaltă jumătate va intra în fondurile mănăstirii. Tipograful mai primeşte zece
exemplare din fiecare titlu imprimat, iar ajutoarele câte un exemplar. Tipograful este învoit să
imprime pe socoteala sa câte o carte, când tiparniţele nu au comenzi, plătind mănăstirii un sfert
din vânzare. Este interzisă orice tipărire de carte împotriva bisericii, sub anatemă. La sfârşit îşi
manifestă Antim grija sa deosebită pentru arta tipografica pe care a iubit-o şi a cultivat-o cu atâta
pasiune. „Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul
după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru
folosul ţării şi pentru ajutorul casei”.
Antim pune bazele unei biblioteci de cărţi greceşti şi româneşti, constituită cu siguranţă
din tipăriturile sale, dar şi din alte cărţi pe care le deţinea el, căci o numeşte „vivliotica noastră".
Acestea au fost trecute în inventarul bisericii, inventar care, din păcate, n-a străbătut până la noi.
În capitolul al 18-lea al Aşezământului reglementează accesul la ea: „De va trebui cuiva să ia
vreuna, au să cetească pre dânsa, au să o scrie, au să caute ceva într-însa, fără răvaş iscălit de la
cela ce o cére, cu făgăduială cum că o va trimite înapoi şi cu vréme hotărâtă, să nu să dea. Şi să
poarte grije să o ceară“. Bineînţeles că este oprit, sub blestem, să ia cineva vreo carte pentru sine.
Cu mare grijă pentru scriptele de proprietate ale mănăstirii, Antim dispune să fie copiate
toate într-o condică, autentificată de stăpânire şi înnoită la fiecare schimbare de domnie, ca, dacă
s-ar pierde originalele, să se poată folosi de transcrierile din registru.
Două capitole, 20 şi 21, reglementează raporturile mănăstirii cu mitropoliţii ce vor urma.
Îi roagă să aibă grijă de mănăstire şi să nu strice nimic din dispoziţiile Aşezământului, să facă
liturghie în ziua hramului şi a doua zi. Vor fi răsplătiţi şi ei şi suita cu plocoane: covoare, mahrame
şi bani. Egumenul va duce de patru ori pe an mici daruri (o ocă de cafea şi una de zahăr)
mitropolitului şi va plăti la Sf. Dumitru doi galbeni de aur pentru cei doi preoţi de mir, aşa cum
era statornicit în hrisovul lui Ştefan Cantacuzino, care ridică preoţimea din biruri şi angarale.

203
 Dacă s-ar întâmpla ca mitropolitul sau vreun episcop, care şi-au pierdut scaunul să vrea să
se aşeze la mănăstire să fie primit şi să aibă din partea administraţiei întreţinere şi patru slugi şi
doi cai la dispoziţie, dar nu va avea voie să se amestece în treburile mănăstirii.
O obligaţie ce revine egumenului şi preoţilor este cercetarea bolnavilor, mahalagii sau
străini de loc. Vor fi îndemnaţi să se spovedească, să facă maslu şi, mai ales, să-şi facă testamentul
după formularul pe care l-a stabilit Antim în Capetele de poruncă. El insistă să fie trimişi pentru
aceasta preoţi destoinici care să stăruie ca în diată să fie trecut câte ceva şi în folosul Mitropoliei,
nu al mănăstirii. Grija aceasta pentru sufletul bolnavilor să fie extinsă şi asupra ţiganilor „de vreme
ce sânt şi ei creştini, ca şi noi“.
La moartea egumenului, avutul acestuia va intra fie în casa mănăstirii, fie că va fi restituit
rudelor, în funcţie de diata sa. Astrucarea se va face de către mitropolit şi un sobor de preoţi, ce
vor fi plătiţi de mănăstire. Un număr de slujbe se vor oficia, până în trei ani. Epitropii vor aşeza un
dichiu (adică un administrator) până la alegerea unui nou egumen. Aceştia, la rândul lor, sunt
sfătuiţi de Antim ca, înainte de moarte, să numească alt epitrop, ca numărul stabilit iniţial să se
păstreze. Li se atrage atenţia să nu modifice nimic din dispoziţiile Aşezământului, ca să nu cadă
„în legătura afurisaniei ce s-au făcut cu hrisoave a câte patru patriarşi ai lumii şi al nostru“.
Deducem că Antim a mai cerut – şi a obţinut – grammate de întărire a autonomiei mănăstirii şi de
la patriarhii de Alexandria şi Antiohia, necunoscute până astăzi (cap. 24).
Din toate veniturile mănăstirii să se pună a zecea parte în lada bisericii. Aceşti bani nu vor
putea fi utilizaţi decât „la vréme de mare nevoie”, adică, adaugă Antim, în caz de calamităţi
naturale: cutremur, foc, vijelie.
Alegerea de egumen să se facă dintre ieromonahii trăitori în mănăstire, dacă sunt vrednici.
Dacă nu „să caute pre altul, au grec, au rumân, însă să nu să pue egumen vreun om strein, cu
gâlceava, adecă svetagoreţ, au sinait, au ierusalimlean, pentru multe pricini care s-ar putea
întâmpla”. Antim pătimise, într-adevăr, din cauza lor (să ne amintim de intrigile din timpul
conflictului cu Brâncoveanu), dar teama lui, nemărturisită, este posibila subordonare a
Aşezământului la cele trei centre monahale amintite, dacă în fruntea mănăstirii s-ar afla vreun
reprezentant de-al lor.
Evidenţa banilor să fie ţinută riguros în două registre de către epitropi şi egumen. Unul să
fie închis în ladă, celălalt să-l ţie unul din epitropi. Aceştia îşi vor împărţi atribuţiile în aşa fel, încât
să fie înlăturată posibilitatea de fraudă şi suspiciune. Pentru osteneala epitropilor, egumenul să fie

204
obligat să le facă două ospeţe, la Sf. Gheorghe şi la Sf. Dumitru şi să le dea la fiecare câte doi
galbeni de aur (cap. 30).
Antim dispune ca, dacă mănăstirea se va îmbogăţi vreodată, să dubleze, „să îndoiască”,
toate milele stabilite de el „ca să se laude şi să se mărească mai mult numele lui Dumnezeu”.
În ultimul capitol, „Pentru cetaniia capetelor“, Antim obligă pe egumen să dea citire
întregului Aşezământ de patru ori pe an, în cele patru posturi, şi să se străduiască să aducă la
îndeplinire toate cele hotărâte de el „ca să nu rămâie în blestem”. Aşezământul se încheie cu un
cuvânt de afurisanie pentru cei ce ar îndrăzni să strice sau să strămute ceva din litera lui, după care
urmează semnătura: Anthim al Ungrovlahiei.
Sunt adăugate, în continuare, opt învăţături către egumen, de care acesta va trebui să ţină
seama întocmai ca şi de capetele Aşezământului: cum să fie însoţit preotul care va merge să
cuminece, de doi copii cu felinare aprinse; cum să execute dorinţele eventualilor donatori ai
mănăstirii. Antim îndeamnă egumenul să dea bani cu împrumut, percepând o dobândă de 7%,
„pentru ca să nu stea banii fără spor“. Egumenul să nu ascundă produse străine între ale mănăstirii
sau animale, în ideea scutirii acelora de dijmărit.
Mănăstirea să nu încalce hotarele vecinilor. În biserică să nu se facă morminte pompoase,
cu inscripţii, nici lăzi cu boarfe să nu se adăpostească „căci casa lui Dumnezeu nu iaste casă de
neguţătorie, ci să stea pururea locul în beserică limpede şi curat“. În curtea centrală a mănăstirii să
nu se îngroape morţi şi nici vite să nu intre acolo; în chilii să nu se pună „marfă negustorească”.
Pentru aceasta există curtea a doua, în dosul chiliilor. Pentru sufletul său, ieromonahii şi preoţii
mănăstirii să facă un sărindar, care să înceapă în ziua de Paşti şi să se încheie la Înălţare. Vor primi
pentru osteneală zece taleri. Orice i s-ar încredinţa egumenului spre păstrare: bani, scule, haine, să
fie restituit la cerere, fără ca să se oprească ceva „ca să nu aibă casa ponos“.
Capul osebit din 15 martie 1716 este prilejuit de o substanţială donaţie făcută cu hrisov de
către înlocuitorul lui Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat. Nu cunoaştem acest hrisov şi nici
nu ştim dacă se păstrează undeva sau ba şi, bineînţeles, nu cunoaştem exact nici conţinutul
donaţiei42. Drept urmare, Antim dispune să se dubleze toate milele rânduite în Aşezământ, iar

42
Cunoaştem însă splendidul hrisov al lui Ioan Mavrocordat din 11 iunie 1717, prin care înnoieşte şi întăreşte atât
dania fratelui său, cât şi hotărârea lui Ştefan Cantacuzino cu privire la statutul mănăstirii. Acolo sunt reluate, cu mare
deferenţă faţă de memoria lui Antim, dispoziţiile acestuia din Aşezământ şi sunt pomenite şi daniile fratelui său. Redăm
esenţialul hrisovului, din câte ştim, nepublicat şi nefolosit până astăzi. Se aminteşte în document şi de existenţa a patru
grammate patriarhale de întărire a Aşezământului lui Antim; probabil ca aserţiunea a fost făcută numai pe temeiul
capitolului 24 din Aşezământ. „Drept aceea – se spune în hrisov, după o lungă introducere – şi domniia sa, mai marele

205
pentru pomenirea domnului şi a familiei sale, egumenul „să dea în toţi anii, până va sta mănăstirea,
la 40 de beserici 40 de orţi, să i se facă într-o zi un sărindar”. Antim stabileşte şi ziua, 10 mai, când
se prăznuieşte mutarea moaştelor Sf. Nicolae. Tot într-acea zi să se facă pentru domn un sărindar
şi în paraclisul mănăstirii.
Cât de trainice au fost aceste porunci ale lui Antim cu privire la pomenirea domnului sau,
mai exact, ce întorsătură au luat raporturile dintre ei, vom vedea în cele ce urmează. Deocamdată,
să încercăm să urmărim, în treacăt, destinul ctitoriei lui Antim. Am observat mai sus că la moarte,
el lăsase o datorie de aproape 2 000 de taleri, deloc puţină pentru acea vreme. Succesorul său,
Mitrofan de Nisa, îi fusese statornic vrăjmaş şi nu ne putem aştepta nici la compasiune şi nici la
interes pentru păstrarea celor hotărâte de Antim. În primăvara anului 1717, acesta ia în cercetare
statutul şi gestiunea mănăstirii şi peste capul blândului Ioan Mavrocordat cere Patriarhiei
ecumenice anularea hrisoavelor şi grammatelor de independenţă, obţinute de către Antim abia cu
doi ani în urmă. Acelaşi Ieremia al III-lea, care semnase şi caterisirea mitropolitului, îi da mână
liberă lui Mitrofan să intervină în treburile mănăstirii. Scrisoarea patriarhală este datată octombrie

nostru frate, Niculai Voevod, ca un sprijinitoriu a sfinţii bisericii şi mădulariu al ei, după datoriia ce au fostu avutu
pururea să iubească podoaba casii lui Dumnezeu şi întărirea ei, au fostu miluit şi domniia sa pre această sfinţită
mănăstire den mila ce l-au fostu miluit milostivul Dumnezeu cu domniia acestei ţări, de i-au fostu dat domniia sa
hrisovul domniei sale şi au fostu hotărât să aibă a lua în toţi anii necontenit milă den venitul ocnelor taleri cinci sute,
bani vechi, la sveati Gheorghie, pentru ca să să îndoiască milosteniile ce sfinţiia sa au fostu aşăzat să să facă în toţi
anii, spre ajutoriul şi spre chiverniseala săracilor şi spre vecinica pomenire domnii sale şi răposaţilor părinţilor noştri.
Şi încăşi au fostu întăritu şi au adeveritu hrisovul ce au făcutu Ştefan vodă Cantacuzino pentru toate câte într-
însul cuprinde, adecă să fie în pace de toate nevoile ce s-ar întâmpla să să pue pă la celelalte mănăstiri, cându vin
păsuri mari ţării de la puternica împărăţie: de împrumutare, de cai domneşti şi împărăteşti, de zăhărele, de salahori, de
cară de oaste, de untu, de miiare, de dijmărit, de vinărici, aşâjderea şi de oeritul al treilea an, când dau celelalte
mănăstiri, aceasta să nu dea şi de altele câte s-ar întâmpla a le aduce vrémea, de toate să fie în pace şi ertată în veci,
nestrămutat.
Aşâjderea să fie în pace şi un băcan şi un cârciumariu de la magaziia bisericii, de toate dăjdiile şi orânduialele
câte vor eşi peste an în târgul domnii mele, în Bucureşti, şi de fumăritu şi de cămânăritu, după cum arată şi cartea
răposatului Ştefan Vodă. Şi iar s-au fostu hotărâtu să aibă a mai lua de la ocna Telega sare pre an bolovani o sută, la
vréme când vor lua şi alte sfinte mănăstiri ce au mertice de sare.
Întru aceia dar şi domniia mea... văzând hrisovul răposatului Ştefan Cantacuzino voevod... şi hrisovul mai
marelui-nostru frate Neculai vodă, făcutu şi aşăzatu pre aceste mili pe toate, cum mai sus arată şi 4 hrisoave a câte 4
patriarşi... m-am milostivit de am înnoit i am întărit aceste mili toate… şi am dat şi acestu cinstit hrisov al domniei
méIe sfinţii şi dumnezeieştii biserici a Tuturor Sfinţilor... ca să fie acéste mile nemişcate şi nestrămutate, în véci. Şi
céle ce sântu de luat să aibă a şi le lua sfânta bisérică pe deplin şi la vréme, cum scrie mai sus. Şi acestu hrisov al
nostru vom să fie temeinic şi nestrămutat,.rugându-ne şi... credincioşilor domni pe carii îi va... rândui după vremi
Domnul Dumnezeu cu domniia aceştii ţări să nu-l schimbe, ci mai vârtos să-l adeveréze şi să întărească... sa stea
nestrămutat, de vréme ce venitul aceştii bisérici iaste rânduit să dea milă la săraci şi la striini...“. Alături de domn este
menţionat întregul divan, iar hrisovul este contrasemnat de marele logofăt Iordache Creţulescu şi de Constantin
Văcărescu al doilea logofăt (Arhivele Statului, XIV-23. Documentul este amintit de I. Nanu în op, cit, p. 232)

206
1717, indiction 11 şi poate fi socotită un model de uşurinţă şi iresponsabilitate cu care se redactau
şi anulau actele sinodale43.
După o lungă şi anostă introducere, din care desprindem grija ce revine unui mitropolit de
a îndrepta ceea ce a decăzut dintre lăcaşurile sfinte, se continuă cu un succint istoric al mănăstirii
clădită de „cel ce a fost mai înainte mitropolit al Ungrovlahiei, Antim“ cu banii săi, care a şi
înzestrat-o cu cele de trebuinţă şi a cerut scaunului patriarhal deplină independenţă şi-autonomie.
„La această cerere ce s-a făcut s-a dat şi o scrisoare patriarhicească... din partea celui care
era atunci patriarh, întărind, nu ştim cum, o astfel de rugăminte şi vădind ca această mănăstire să
fie de sine stătătoare şi fără stăpân din partea oricui şi nici Scaunului ecumenic să nu-i fie supusă,
nici numele patriarhului să se pomenească..., care autocefalie vrednică de primire nu se socoate
a fi fără rost”. Făcându-se multe cheltuieli cu construcţia şi dotarea mănăstirii, ctitorul s-a
îndatorat cu bani „...pe care zisul ziditor al ei, mitropolitul Ungrovlahiei Antim avea de gând... să-
i plătească, dar n-a ajuns la capăt... săvârşindu-se din viaţă“. Şi, rămânând mănăstirea supusă la
multe datorii s-a dat „supt ascultarea şi îngrijirea şi chivernisirea preasfinţitului mitropolit al
Ungrovlahiei... chir Mitrofan, pentru a se îngriji de păstrarea şi de aşezarea şi îmbunătăţirea ei şi a
aşeza egumen în ea, după vremi... şi a avea voe să vândă ceva din averile ei... şi a plăti datoria”.
Hotărârea este luată – nici nu se putea altfel – şi cu acordul „preafericitului şi
preaînţeleptului patriarh de Ierusalim... Hrisant". Se hotărăște, de asemenea „ca situaţia de sine
stătătoare şi autocefală, ori mai curând acefală, ca una ce e fără rost şi nu se poate primi, să fie
sfărâmată şi fără valoare, iar acea sfântă mănăstire a Tuturor Sfinţilor pe care a clădit-o din temelii
în Bucureşti fostul mitropolit al Ungrovlahiei Antim, de acuma şi în viitor să petreacă şi să fie supt
stăpânirea şi supravegherea şi chivernisirea celui de acum preasfinţit mitropolit al Ungrovlahiei,
chir Mitrofan..., iar blastămurile şi pedepsele cuprinse în grammata patriarhală... de mai nainte sa
rămâie stricate şi fără efect şi desfăcute şi să fie mai presus şi liberi de asemenea blăstămuri şi
pedepse... chir Mitrofan... ba chiar şi cei după vremi epitropi şi egumeni ai acelei mănăstiri”. În
rest, Mitrofan este dator „să păzească şi să facă neschimbate şi necălcate câte le-a orânduit ctitorul
mănăstirii, cel de odinioară al Ungrovlahiei, Antim“.

43
Publicată de N. Iorga, cu text grecesc şi traducere, în Hurmuzachi, XIV, partea a II-a, pp. 818-821. Documentul a
mai fost publicat şi de C. Erbiceanu în Material pentru completarea istoriei bisericeşti şi naţionale. Documente
inedite, în „Bis. Ort. Rom.“, XV (1891-92), p. 398-402, unde este însă datat decembrie 1717.

207
 Grammata este semnată şi de Hrisant Notara, dar dintre cei patru mitropoliţi care au iscălit
documentul lui Cosma al III-lea, în septembrie 1714, numai unul, Nicodim al Dercului, este
prezent.
Aşezământul lui Antim a fost neglijat şi anihilat cu brutalitate şi soarta mănăstirii
încredinţată celui mai urât dintre vrăjmaşi.
Ne întrebăm, nu fără legitimă îndoială faţă de actele bisericii ecumenice, care dintre
blestemele şi afurisaniile aruncate cu atâta lipsă de răspundere rămân valabile; cele ale lui Antim,
izvorâte din inimă şi credinţă şi întărite de patru patriarhi, sau cele înveninate ale lui Ieremia al III-
lea?!
Ctitorul mănăstirii n-a fost totuşi uitat şi, mai mult, în amintirea lui i se fac acesteia danii
de către boieri şi negustori în tot decursul secolului al XVIII-lea. Domnitorul Mihai Racoviţă, la
1731, amintind de ctitoria „răposatului părintele chir Antim Ivireanul” dă hrisov de scutire 44 şi
întăreşte toate prevederile incluse în documentul de la Ştefan Cantacuzino. Grigore Ghica, în
decembrie 1734, făcând referire la aceleaşi documente, precum şi la cele ale lui Nicolae şi Ioan
Mavrocordat, întăreşte şi el prin hrisov scutirea mănăstirii de toate, obligaţiile45.
Cu toate acestea, mănăstirea, rău gospodărită de călugări greci, decade, se ruinează şi
pentru îndreptarea ei este trecută, în 1797, metoh al Episcopiei Argeşului. Iosif, episcopul
Argeşului, la 1812, şi Ilarion, sfetnicul lui Tudor Vladimirescu, la 1820, se ocupă serios de
repararea şi buna stare a bisericii şi chiliilor. După 1850 şi mai ales în vremea lui Cuza, mănăstirea
va intra în atenţia stăpânirii şi vor fi făcute reparaţii şi renovări mai mult sau mai puţin la timp,
până în zilele noastre, când, intrată sub oblăduirea directă a Patriarhiei, este întreţinută cu deosebită
grijă.

44
Arhivele Statului, Fond Episcopia Argeş, pach. LI-23.
45
Idem, doc. 24.

208
ANUL 1716
Antim intra în al nouălea an al păstoririi sale. Actul de înscăunare, ecdosis-ul, semnat de
Chiprian, patriarhul ecumenic, fusese redactat cu puţin înainte de 10 februarie 1708 519. Acum, în
această zi, intra în Bucureşti ca domn al Ţarii Româneşti, strămutat din Moldova, Nicolae
Mavrocordat520. Acesta îi înlocuia pe Ştefan Cantacuzino şi inaugura astfel seria domniilor
fanariote în Ţara Românească, după ce tot el o inaugurase şi pe aceea a Moldovei. Ştefan
Cantacuzino nu se putuse menţine domn decât 20 de luni. El fusese mazilit pentru unele din culpele
de care se făcuse vinovat şi Constantin Brâncoveanu, şi anume relaţii prea strânse cu austriecii. Şi
astfel, avertismentul pe care i-l dăduse Brâncoveanu vărului său s-a dovedit a nu fi vorbă în vânt.
Dus la Constantinopol, Ştefan Cantacuzino a fost sugrumat, împreună cu Stolnicul, în noaptea de
6 spre 7 iunie, ispăşind astfel crima de care îi fac vinovaţi toate cronicile contemporane. Mihai
Cantacuzino, vechiul protector şi intim al mitropolitului, ca şi Radu Dudescu, cumnatul lui Ştefan
Cantacuzino, au avut aceeaşi soartă două zile mai târziu la Constantinopol. Iar noul domn făcuse
tot ce-i stătuse în putinţă ca să distrugă neamul Cantacuzinesc, ca şi pe boierii colaboratori ai
fostului domn. Satele Cantacuzinilor au fost date boierilor ridicaţi de N. Mavrocordat la demnităţi,
dintre care nu puţini erau greci veniţi cu el din Moldova, alţii de la Constantinopol521. Iar mama
lui Ştefan vodă Cantacuzino ajunsese aproape în situaţia de a nu avea cu ce se hrăni.
Aceasta era o teribilă lovitură pentru Antim Ivireanul. Toată lumea cunoştea legăturile sale
cu Cantacuzinii, Nicolae Mavrocordat de asemenea. Aplecat turcilor şi slujitor devotat Porţii, nu
putea privi cu ochi buni pe nici unul care ar fi dus o politică potrivnică Istanbulului, fie el chiar şi
mitropolitul ţării; or, Antim se dezvăluise ca un implacabil vrăjmaş al turcilor încă de pe vremea
când era episcop de Râmnic. La acestea se va mai adăuga o situaţie ce-i va îngreuna existenţa:
prietenia dintre Hrisant Notara şi Nicolae Mavrocordat; Hrisant nu era nici el dintre aceia care să
uite un afront ce i s-ar fi adus, iar Antim i-a adus unul umilitor, atunci când l-a îndepărtat de la
pretenţiile în legătură cu mănăstirile închinate. Iată, aşadar, trei motive puternice care i-au dat de
gândit lui Antim şi l-au determinat să caute o ieşire din acest cleşte pe care îl simţea strângându-
se în jurul său. Mitrofan de Nisa, prezent în ţară, putea, în sfârşit, să-şi dezlănţuie ura şi să arunce
veninul în toate părţile, ponegrind pe mitropolit şi căutându-i tot felul de învinuiri.

519
Vezi Opere, p. XIX, dar şi nota 45.
520
Cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea 1, Bucureşti, 1942, p. 239- Data la Del Chiaro, Istoria…, p.204.
521
Cf. Del Chiaro, op. cit., p. 207-208

209
 Dintru început, noul domnitor s-a făcut a nu ţine seama de elementele care îl situau pe
Antim în afara vederilor şi simpatiilor sale. Dimpotrivă. Nu mult după ocuparea tronului dăruieşte
ctitoriei lui Antim bani şi-i acordă înlesniri care îi îngăduie lui Antim să dubleze milele înscrise în
Aşezământ. Codicilul daniei lui Nicolae Mavrocordat este datat 15 martie şi ar fi trebuit să
potolească temerile mitropolitului. Dar pârile, intrigile, răutăţile izbucnesc mereu şi, în 24 martie,
Antim încearcă o ieşire scriindu-i – cui? – lui Hrisant Notara la Ierusalim. Se justifică pentru
întreruperea corespondenţei, pe care o reia, şi-i dezvăluie patriarhului atmosfera în care este ţinut
să trăiască: „Fiind zilele rele, necontenite bănuielile şi trimiterea nesigură, am fost siliţi şi fără voe
să tăcem atâta vreme..., să nu dăm pricină de petrecere celor ce ne urmăresc cu răutate ca să
petreacă şi ca să-şi mişte cu înşelăciune limba contra noastră...“522. Reluând corespondenţa, Antim
se roagă de Hrisant să-l înconjoare cu bunăvoinţa şi condescendenţa (aplecarea, zice Antim), la
care ţine în mod deosebit. Hrisant era aşteptat la Bucureşti şi Antim se bucură de revedere.
Deocamdată se roagă de binecuvântări şi rugăciuni, el, Antim, „şi robul tău Avramie“. Pe altcineva
mai apropiat nu pomeneşte; este acelaşi Ioan Abramios care-l va seconda pe Antim în acţiunea din
toamnă îndreptată împotriva lui Nicolae Mavrocordat.
Până una alta este de observat că tensiunea dintre domn şi boieri creşte, începând chiar cu
primăvara anului, ceea ce duce la o apropiere a boierilor refugiaţi în Transilvania de curtea de la
Viena. Maniera brutală cu care fusese tratată şi boierimea din Moldova523, aplicată în Ţara
Românească, atrăsese după sine multe nemulţumiri. La aceasta s-a mai adăugat una, care a pregătit
climatul de tensiune dintre Ţara Românească şi Transilvania şi a dat prilej cătanelor să pătrundă
în Ţara Românească. Datele ni şe furnizează Del Chiaro în Istoria sa524.
El povesteşte că la instigarea unor boieri, N. Mavrocordat a dat poruncă slujbaşilor de
margine să confişte toate vitele din Transilvania care erau aduse la păşunat în munţii de pe
versantul sudic al Carpaţilor, în schimbul unei dijme stabilite din vechime. Vitele respective erau
confiscate în folosul armatei turceşti, care pregătea o vastă campanie împotriva, imperialilor;
aceasta va duce la dezastrul turcesc de la Petrovaradin din 7 august 1716.
Armata imperială a făcut câteva incursiuni dincoace de munţi şi a izbutit să recupereze o
parte din vite. În timpul incursiunilor, armata s-a bucurat de sprijinul ţăranilor de pe proprietăţile

522
Cf. Hurmuzachi, XIV, partea a 3-a, p. 122.
523
Vezi Ioan Neculce, Opere, ed. G. Ştrempel. Bucureşti,. 1982, pp. 467-468.
524
Cf. Del Chiaro, op.cit., pp. 209-210.

210
boierilor fugari. Slabele forţe trimise de Mavrocordat împotriva lor n-au dat rezultatele dorite, aşa
că domnitorul şi-a vărsat toată mânia asupra populaţiei, supunând-o la noi biruri şi felurite
represalii.
N. Mavrocordat, zice Del Chiaro, a încercat să ascundă boierilor teribila înfrângere a
turcilor la Petrovaradin, unde a fost omorât şi Gin Aii paşa, marele vizir, ucigaşul lui Brâncoveanu
şi al Cantacuzinilor. Dar aceştia au aflat adevărul şi atunci au pus la cale înscenarea cu pătrunderea
imperialilor în ţară şi iminenta ocupare a Bucureştilor, în ideea de a-l îndepărta pe N. Mavrocordat
din ţară. Dar despre aceasta ceva mai jos.
Deocamdată să vedem, pe cât ne înlesnesc ştirile, preocupările lui Antim din această vară.
Ele sunt sărace din cale afară. S-a ocupat, fireşte, de terminarea chiliilor mănăstirii, a paraclisului
– rămas neisprăvit – şi a instalat tipografia cu litere greceşti şi româneşti. Cu aceasta a imprimat
singura carte ieşită la Mănăstirea Antim, de altfel şi singura tipăritură a anului 1716, Istoria iudaică
a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl domnitorului525. Iată în traducere românească titlul
cărţii greceşti: Istoria sfântă, adică iudaică, scrisă pe scurt de prea evlaviosul, prea strălucitul şi
prea înălţatul domn Alexandru Mavrocordat, marele logofăt al Marii Biserici a lui Hristos şi
exaporit al puternicii împărăţii a otomanilor, şi prin cheltuiala preaevlaviosului şi preaînălţatului
domn şi stăpânitor a toată Ţara Românească, D.D. Ioan Nicolae voevod, preaînţeleptul său fiu, de
curând tipărită în cinstita mănăstire a Tuturor Sfinţilor, pe când era arhiereu prea sfinţitul şi de
Dumnezeu alesul mitropolit domnul Antim Ivireanul, spre a se împărţi în dar credincioşilor, spre
mântuirea lor sufletească prin îngrijirea şi corectarea prea învăţatului domn Ioan Postelnicu, în

525
Este vorba de singura carte tipărită în timpul vieţii Iui Antim. Căci în tiparniţa mănăstirii vor mai fi imprimate două
cărţi, după dispariţia ctitorului. Este vorba de opera, în greceşte evident, a Iui Nicolae Mavrocordat intitulată Despre
datorii, tipărită la 1719 „...pe timpul domniei înălţimei sale, păstorind prea sfântul şi de Dumnezeu păzitul mitropolit
chir Daniil, cu îngrijirea şi îndreptarea preaînvăţatului domn Gheorghe din Trapezunt, profesor la Şcoala domnească
din Bucureşti, în cinstita Mănăstire a Tuturor Sfinţilor, în anul de Ia naşterea Domnului 1719, luna Dechemvrie1' (vezi
Bibi. Rom. Veche, II, p. 1-2). Tipărirea a fost efectuată de preotul Stoica Iacovici, cunoscut meşter al tiparniţei
Mitropoliei până pe Ia 1750.
Un an mai târziu, în 1720, a fost imprimat în româneşte un Octoih mare de către ieromonahul Sava, egumenul
mănăstirii, la care a fost ataşată Slujba de obşte a Tuturor Sfinţilor. În acelaşi an şi cu acelaşi zaţ a fost tipărită Slujba
şi separat (un exemplar la Biblioteca Academiei. Române sub cota C.R.V. 179A). Pe ultima pagină a Octoihului o
notiţă precizează împrejurările imprimării: „Tipăritu-s-au la anul de la zidirea lumii 7228 (=1720), începându-se de
răposatul Dionisie ieromonahul, tipograf. S-au sfârşit prin osârdia şi osteneala Savei ieromonahul, egumenul Bisericii
Tuturor Sfinţilor, tipograf” (Cf. Bibi. rom. veche, II, pp. 2-4). Aflăm cu acest prilej că Dionisie, cu siguranţă Floru,
fostul colaborator apropiat al lui Antim, care începuse imprimarea cărţii, şi-a dat obştescul sfârşit. Cât priveşte pe
egumenul Sava, acesta nu mai apare ca tipograf. Probabil că la puţină vreme după 1720 tiparniţa, instalată de Antim
la ctitoria sa, a fost transferată Ia Mitropolie, de vreme ce nu se mai imprimă la mănăstire nici o altă carte.

211
Bucureşti, în anul de la întruparea Domnului 1716, în luna lui august, de cel mai mic întru
ieromonahi Dionisie Floru526.
Volumul de dimensiuni in 4°, are 416 pagini numerotate, cu excepţia primelor 16 file şi a
celor de la sfârşit, 15, care cuprind indicele alfabetic. Tiparul este realizat cu negru. Pe verso-ul
foii de titlu se află stema lui N. Mavrocordat, compusă din bourul moldovenesc şi vulturul Ţării
Româneşti. Sub stemă se află 12 versuri greceşti de omagiere. Numeroase epigrame ale lui Ierotei
al Dristrei (Ioan Comnen) se află la f. 2V - 3V. Câteva frontispicii în primele pagini şi o iniţiativă
gravată la pagina 1 sunt singurele ornamente ale cărţii.
Se pare că în timpul verii, murind Doamna Pulcheria, soţia lui Nicolae Mavrocordat, Antim
a pronunţat un cuvânt funebru527. Activitatea omiletică se pare ca a fost în acest an nulă. În orice
caz, nici una dintre predici nu ne îndreptăţeşte să o plasăm în decursul acestui an.
Întrebarea firească ce se pune la începutul sfârşitului acestui dureros capitol este
următoarea: Fost-a Antim mitropolitul înţeles cu boierii diversionişti, în ideea înlăturării lui
Nicolae Mavrocordat, cu ajutor austriac? Sau a fost doar luat de valul diversiunii şi, în nădejdea
împlinirii dorinţelor tuturor, a aderat la ea, fără ezitare? Greu de răspuns. Greu de precizat dacă
avem de-a face cu o diversiune sau, mai degrabă, cu o ameninţare reală de incursiune austriacă, ce
sub diverse motive nu s-a concretizat. Dacă ne gândim că numai trei luni mai târziu, la 25
noiembrie, o reală apariţie de podgheaz austriac, îl face prizonier pe N. Mavrocordat şi îl duce,
prin Târgovişte, la Sibiu, putem socoti că aceasta se putea întâmpla şi în august şi că nu era vorba
de nici o diversiune, ci de teamă pur şi simplu528.
Trei izvoare ni s-au păstrat, care relatează cele întâmplate în lunile august şi septembrie
1716: mai întâi mereu utilizata Istorie a revoluţiei moderne a Ţării Româneşti a lui Anton Maria
Del Chiaro; în al doilea rând, Istoria domnilor Ţării Româneşti a lui Radu Popescu, care, deşi

526
Cf. Bibi. rom. veche, I, p. 509-512, şi IV, p. 224; E. Picot, Anthime..., p. 559; C. Erbiceanu, Bibliografia greacă...,
p. 88; E. Legrand, Bibliographie hellénique..., pp. 133-137; N. Şerbănescu, op. cit., pp. 747-748
527
Dar tot atât de bine s-ar putea ca didahia sa intitulată Cuvânt de învăţătură asupra omului mort (Opere, pp. 188-
192), care a fost rostită la căpătâiul unei femei, să fi fost ţinută la moartea soţiei lui Mihai Cantacuzino, spătarul,
moartă în aprilie 1710. Vezi scrisoarea spătarului către Hrisant, datată 30 aprilie şi publicată în Hurmuzachi, XIV,
partea a 3-a, pp. 66-67, în care îi aduce la cunoştinţă moartea soţiei. Nu excludem nici posibilitatea ca „cucoana"
moartă să fi fost o fată fecioară, căci altfel ar fi numit-o jupâneasă, sau doamnă
528
Prinderea lui N. Mavrocordat este redată de către Del Chiaro în Istorii..., pp. 223-227. Vezi şi Radu Popescu,
Istoriile domnilor Ţării Româneşti..., ed. C. Grecescu, pp. 231-234. A se vedea şi Mitrofan Grigorâs, Cronica Ţării
Româneşti (1714-1716). Text grecesc, însoţit de traducerea lui în limba română şi de un studiu introductiv de D.
Russo, în „Revista istorică română", IV (1934), pp. 1-43, şi republicată în Studii istorice greco-române, II, 1939, pp.
409-461. Prinderea lui Nicolae Mavrocordat la pp. 432-436 (trad. în româneşte la pp. 443-447).

212
părtinitoare lui Nicolae Mavrocordat, relatează cele întâmplate cu multă grijă şi exactitate şi, în
sfârşit, succinta Cronică a Ţării Româneşti pentru anii 1714-1716 a lui Mitrofan Grigoràs.
Folosindu-ne de ele putem urmări desfăşurarea evenimentelor.
De mai mulţi ani trăia în Transilvania fiul lui Şerban Cantacuzino, Gheorghe, de care se
legau speranţele Cantacuzinilor, câţi au mai rămas în viaţă, şi a familiilor boiereşti ce gravitaseră
în jurul lor. Venise vremea ca speranţele lor să fie împlinite: turcii erau înfrânţi peste tot, imperialii
ajunseseră pe coama Carpaţilor şi trecerea lor pe versantul sudic era o chestiune de săptămâni sau
numai de zile. Încă de la începutul verii au fost trimise de Nicolae Mavrocordat oşti în părţile de
vest ale Olteniei, la Porţile de Fier şi la Ruşava, ca la 3 000 de oameni, ca să apere regiunea
respectivă de pătrunderea austriecilor. Trupele adunate erau puse sub comanda serdarilor Ianache
Roset, cumnat cu Nicolae Mavrocordat, şi Petre Obedeanu, om al Cantacuzinilor, pe ascuns. După
teribila înfrângere de la Petrovaradin, printre bagajele marelui vizir au fost găsite scrisori ale lui
N. Mavrocordat şi diferite rapoarte cu caracter antiaustriac. Au fost prinşi, de asemenea, curieri cu
scrisori ale domnului către căpeteniile răsculaţilor unguri împotriva Habsburgilor529. Toate acestea
au venit să se adauge la portretul de devotat al turcilor pe care boierii fugari îl făcuseră lui Nicolae
Mavrocordat. Austriecii erau câştigaţi pentru înlăturarea lui din scaun.
În momentul când au apărut austriecii şi au pătruns în Oltenia – chemaţi, spune Radu
Popescu, de către Petre Obedeanu, când erau ostaşii împrăştiaţi şi nepregătiţi530 - au luat-o la fugă
toţi, ostaşi şi căpetenii, deşi erau în număr de 3 000, iar austriecii doar 200. Aceştia au ocupat
Cerneţii şi treptat Mehedinţii. N. Mavrocordat a trimis alte oşti pe la trecători, ca să împiedice
pătrunderea imperialilor. Dar boierii trădători, serdariul Barbu Cornea, Barbu Brăiloiu, Bujoreanu
marele ban, boierii Bengeşti, Grigore Băleanu şi alţii, s-au unit cu catanele care au pătruns adânc
în Oltenia, prinzând pe oamenii lui N. Mavrocordat care adunau dările şi, la îndemnul boierilor
vicleni, s-au îndreptat spre Bucureşti.
De aici încredinţăm lui Radu Popescu relatarea celor întâmplate: „Iară când au fost pe la
Sântă Măriia Mare s-au slobozit o seamă de catane531 pe la Câinéni de au venit până ia Piteşti.
Décii căpitanul şi vameşii ce era acolo au trimis de grab cărţi la domn, dând ştire de acéle catane
că au venit până acolo şi cum că le iaste gândul să treacă spre Bucureşti. Care scrisori viind a treia

529
Del Chiaru, Istoria…, p. 215.
530
Radu Popescu, Istoriile..., p. 223
531
Del Chiaro îi apreciază la două companii sub comanda unui locotenent (cf. Istoria…, p. 210).

213
zi după Sântă Mărie532 s-au sfătuit domnul cu boiarii că iaste bine să iasă domnul cu toată
boierimea şi cu slujitorii afară din Bucureşti, la Copăceni sau la Călugăreni, să lége tabără acolo
şi să şază până vor mai vedea ce fac aceste catane ce tulbură ţara aşa rău. Şi aşa au făcut că au eşit
domnul din Bucureşti şi s-au dus până la Călugăreni şi acolea vrea să şază“533.
După Del Chiaro, plecarea lui Nicolae Mavrocordat ar fi fost mult mai precipitată. El
precizează că în ziua respectivă, cu o oră înainte de apusul soarelui534, lumea alerga pe uliţele
Bucureştilor, strigând „nemţii, nemţii”, şi că Nicolae Mavrocordat, înspăimântat, şi-a făcut repede
bagajele şi, împreună cu familia sa şi cu boierii credincioşi, a luat drumul Giurgiului535.
La plecare, Nicolae Mavrocordat l-a luat cu sine şi pe Antim Ivireanul, împotriva voinţei
acestuia536. Spre miezul nopţii, fugarii s-au oprit la Călugărenii537, sat aşezat la jumătatea drumului
dintre Bucureşti şi Giurgiu. Acolo s-a iscat o discuţie dramatică între domn şi mitropolit, acesta
din urmă fiind convins că Nicolae Mavrocordat nu se va mai înapoia în Bucureşti niciodată. Radu
Popescu relatează astfel această ciocnire: „Domnul l-au poftit ca pre un arhiereu ca să nu să
dezlipească de măria sa până să vor adevăra aceste lucruri şi la ce sfârşit vor să iasă. Dar el nu vrea
nicicum, găsind multe pricim: una că au venit cu carâta numai cu doi cai şi fără aşternut, fără
premenéle şi fără cheltuială; alta, şi ca un păstoriu ce iaste, nu i să cade să lase turma şi să se ducă
într-altă parte. Iară domnul, poftindu-l ca să meargă cu măria sa, i-au făgăduit că de câte zice că n-

532
Del Chiaro precizează data de vineri 4 septembrie 1716, folosind stilul nou: „II Venerdi quattro Settembre 1716“.
Între Cronica lui Radu Popescu şi Istoria lui Del Chiaro diferenţa de dată ar fi de numai patru zile, dacă socotim că
cronicarul nostru a folosit în datare stilul vechi.
533
Cf. Radu Popescu, Cronica…, p. 224.
534
Iată textul: La fama di questo fatto andossi talmente accrescendo per quel tratto di cammino ch’e da Caineni sino
a Bucoresd, che giunse in forma gigantesca nella corte del principe Maurocordato. II Venerdi quattro Settembre 1716,
un ora prima che îl sole andasse all’occaso, improwisamente levossi un rumore per tutto Bucoresti, dove Ia gente
correva come baccante per le publiche strade gridando: tedeschi, tedeschi, Ii principe tutto sbigottito e tremante fece
subito allestire il suo bagaglio e montâto a cavallo con tutti i suoi diedesi ad una precipitosa fuga verso Giurgevo..."
(cf. Istorii..., p. 210).
535
Mitrofan Grigorâs relatează cu multă fineţe regizarea boierilor pentru a-l face pe Nicolae Mavrocordat să iasă din
Bucureşti: „...Atunci duşmanii titluiră o năvălire simulată a nemţilor şi a catanelor..., iar năvălirea plăsmuită i-o anunţă
seara, ca uneltirii să-i vie în ajutor timpul nopţii“ (subl. n.) (Cf. Cronica Ţării Româneştip. 442).
536
Singurul izvor care precizează că Antim a fost luat de către Nicolae Mavrocordat este Cronica lui Mitrofan
Grigoràs: „La plecare domnul lua cu sine pe Antim, mitropolitul Ungrovlahiei, şi încă pe câţiva dintre boierii
munteni...” (Cf. Cronica, p. 442).
537
Del Chiaro este de părere că oprirea fugarilor a avut loc la satul Odaia, unde au dat posibilitate cailor să mai răsufle
şi unde au cerut apa de băut la bordeiul unui ţăran. Dar lucrul nu este de crezut. Satul, care figurează atât în harta
stolnicului Constantin Cantacuzino, cât şi în aceea a lui Del Chiaro din Istorie, este aşezat la numai 12 km de Giurgiu
(actualul Daia). Or, este greu de presupus ca fugarii să fi putut parcurge un drum atât de lung de la căderea serii, „verso
la mezza notte“, până spre miezul nopţii. Nu este exclus ca la Odaia să se fi despărţit mitropolitul de domn, căci Radu
Popescu menţionează în Cronică, p. 225, că, plecând din Călugăreni, după primirea scrisorii de la Ioan Abramios,
„Antim au mai mers câtva loc cu domnul”. Cronica lui Mitrofan Grigoràs pomeneşte tot de Călugăreni.

214
are şi n-au apucat să-şi ia de la Mitropolie, de nici una nu-i va lipsi, ci-i va da de toate. Dară nici
cum nu i-au putut întoarce socoteala lui acea plină de vicleşug, ce o avea în inima lui, ci s-au întors
la Bucureşti...”538.
În timpul acestei discuţii care a avut loc în casa ţăranului amintit, Antim Ivireanul a fost
chemat afară şi i s-a înmânat o scrisoare primită tocmai atunci de la Bucureşti de la fostul
predicator al curţii Ioan Abramios539, prin care i se aducea la cunoştinţă că pădurea de lângă
Bucureşti este plină de armată austriacă540. Del Chiaro scrie că după citirea scrisorii, Antim i-ar fi
spus lui Nicolae Mavrocordat: Măria ta, nu e vreme de pierdut: vine beizadeaua Gheorghe, feciorul
fostului domn Şerban Cantacuzino, din Transilvania cu douăsprezece mii de nemţi, ca să ocupe
Ţara Românească541.
Auzind aceasta, N, Mavrocordat, cuprins de spaimă, s-a pregătit de drum, insistând din nou
pe lângă Antim Ivireanul să-l însoţească şi ameninţându-l cu grave consecinţe pentru acest refuz,
înapoierea mitropolitului neavând altă explicaţie decât că vrea să ungă un alt domnitor în locul
său. Mitrofan Grigoràs precizează că la despărţire Antim l-ar fi invitat pe domn să-şi continue
drumul singur „deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul, şi Ţara
Românească”542.
Despărţindu-se, Antim a luat drumul Bucureştilor, iar N. Mavrocordat pe acela al
Giurgiului. Del Chiaro povesteşte că a doua zi dimineaţa – sâmbătă – pe la răsăritul soarelui,
domnul şi însoţitorii săi au ajuns la Giurgiu. Orăşenii, speriaţi de această apariţie şi crezându-i pe
nemţi în imediata apropiere, s-au închis parte din ei în cetate, iar alţii s-au îmbulzit să treacă

538
Vezi Cronica, p. 225. Del Chiaro, mai precis, spune că Antim n-a voit să-l urmeze pe N. Mavrocordat, replicându-
i ca nu-şi poate părăsi turma în împrejurări atât de tulburi pentru ţară, când se putea ivi vreo răscoală din lipsa domnului
şi a mitropolitului: „...Il prelato se ne scussd con dire che non potea in conto alcuno abbandonare la sua greggia;
spezialmente in quelle disastrose circonstanze di cose, in cui potea nascere qualche stravagante rivoluzione nel popole,
che vedevasi abbandonato dai suo principe, ed anco dai suo pastore“ (Cf. Istoria..., p. 211).
539
Ioan Abramios este traducătorul din italieneşte în greceşte a Maximelor unor filosofi vechi publicate la Târgovişte
în 1713. Grec din Creta, ajuns la 1699 paroh al comunităţii greceşti din Veneţia, a fost expulzat zece ani mai târziu şi
îşi găseşte adăpost în Ţara Românească unde, la intervenţia lui Hrisant Notara pe lângă Antim, acesta îl protejează şi
îl numeşte predicator al curţii (vezi scrisoarea Iui Ioan Abramios către Hrisant Notara din 1 iunie 1710 în Hurmuzachi,
XIV, partea a 3-a, pp. 67-68, în care vorbeşte despre generozitatea lui Antim). Ataşat lui Antim, nutrea o ură
neîmpăcată domnului N. Mavrocordat. A fost închis odată cu mitropolitul şi transferat apoi la Mănăstirea Snagov într-
o hrubă, aşteptându-şi sfârşitul. A scăpat cu viaţă graţie arestării lui N. Mavrocordat şi intervenţiei lui Del Chiaro pe
lângă comandantul husarilor, cum o spune singur în Istoria sa, la p. 221. Ioan Abramios a murit, se pare, în 1718 la
Viena. Vezi nota 3 a lui D. Russo la Cronica Iui Mitrofan Grigoràs, în Studii istorice..., p. 451
540
Singura ştire despre afirmaţia din scrisoarea lui Ioan Abramios, că pădurile de lângă Bucureşti sunt pline de
austrieci, la M. Grigoràs. Cronica Ţării Româneşti, p, 442.
541
Altezza. non è tempo di fermasi più qui: viene ii principe Giorgio, figliuolo del fu principe Scerbano Cantacuzeno
dalia Transilvania con dodici mila tedeschi, per ocupar il Principato di Valachia“ (Cf. Istoria, p. 211).
542
Mitrofan Grigoràs, op. cit., p. 443.

215
Dunărea de cealaltă parte, la Rusciuc. Unii s-au răsturnat cu bărcile, umplute până la refuz543. N.
Mavrocordat a dat să-şi expedieze bagajele numeroase spre Constantinopol, dar notabilităţile
turceşti din cetate l-au sfătuit să se potolească şi să aştepte desfăşurarea evenimentelor. Alţi turci,
spune tot del Chiaro, au început să-l ameninţe pe domn de laşitate şi trădare faţă de sultan, între
timp veniră curieri de la Bucureşti cu vestea că totul n-a fost decât o ştire falsă, că nici un austriac
nu se află în Bucureşti, că populaţia oraşului este speriată de teama venirii tătarilor544.
Nicolae Mavrocordat a împăcat cu daruri pe turcii porniţi asupra lui şi, uzând el de titlul de
serascher peste provinciile învecinate cu Ţara Românească, a luat câteva sute de turci şi tătari cu
care a pornit către Bucureşti, plin de mânie şi ură, unde a ajuns joi, 10 septembrie 545. Întâmpinat
de boieri la Fântâna lui Radu Vodă, „ca o hiară sălbatică îndată au tăiat pe Pătraşcu vel vornic
Brezoianul, acolea în drum“546. Acesta a fost reclamat de ceilalţi boieri (ca sa scape ei) că s-a făcut
domn. Şi, într-adevăr, acesta fusese ales domn de către mitropolitul Antim şi de ceilalţi boieri, dar
el „n-a fost de faţă la alegere, nici n-a ştiut de acest lucru nimic“547. Aceeaşi soartă au avut-o în
zilele următoare şi alţi boieri de ţară, potrivnici politicii turceşti a domnului548.
Ajuns la curte, N. Mavrocordat a poruncit să fie chemat Antim Ivireanul. „Când intra la
curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu domnul, soldaţii turci l-au oprit, l-au dat jos
din rădvan şi, smulgându-i barba şi părul capului şi târându-l jos, l-au închis într-o căsuţă a curţii,
ca să-şi aducă aminte de tot ceea ce făcuse“549. Odată cu el a fost închis şi Ioan Abramios. Cerându-
i-se prin ameninţări demisia din scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, în condiţiile umilitoare în
care se afla şi cu spectrul morţii deasupra cărunteţii capului, Antim n-a schiţat nici o împotrivire.
În locul lui a fost ales vechiul şi statornicul său duşman, Mitrofan de Nisa, protejatul lui Hrisant
Notara şi al domnului. Dar cum paretisisul – renunţarea la scaun – nu era valabilă fără o aprobare
a Patriarhiei ecumenice, Nicolae Mavrocordat „făcând sfat cu toţi boierii au trimis la Ţarigrad la

543
Ştirile şi la Mitrofan Grigoràs op. cit., p. 442.
544
Del Chiaro, Istoria, p. 213.
545
Precizarea datei la Del Chiaro, op. cit., p. 214. Aceasta corespunde şi cu scrisoarea lui Dimitrie Iulianò, capuchehaia
lui Nicolae Mavrocordat la Constantinopol, către Hrisant Notara, datată 12 septembrie 1716, cu ştiri despre
evenimente. Cf. Hurmuzachi, XIV, partea a II-a, pp. 793-794
546
Cf. Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, în Cronicari munteni, II, p. 351.
547
Cf. Mitrofan Grigoràs, Cronica, p. 443.
548
Sunt impresionante cazurile de răzbunare ale lui Mavrocordat, relatate de către Del Chiaro la p. 216-219 ale Istoriei
sale. Firea lui impulsivă îl face pe un istoric străin să-l numească pe N. Mavrocordat „Nero al Valahiei“, care a stins
ultima rămăşiţă de libertate şi care le-a luat boierilor odată cu averile şi viaţa. Cf. Raicewich, Osservationi storiche
naturali e politiche intomo la Valachia e Moldavia. Napoli, 1788, p. 21-22
549
Cf. Mitrofan Grigoràs, Cronica, p. 443.

216
patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui şi cum au făcut sfaturi rele împotriva
domnului şi a ţării şi de acolo i-au venit catheresis”550.
Graba cu care Patriarhia a trimis grammata de caterisire trebuie legată de vechiul conflict
al lui Antim cu ea, în chestiunea succesiunii mitropolitului de Târnovo, de care am amintit mai
sus, dar şi de legăturile Patriarhiei cu N. Mavrocordat551. Acuzaţiile din actul de caterisire pe care
îl redăm în întregime, sunt deosebit de interesante552.

550
Radu Popescu, Istoria domnilor Ţării Româneşti, p. 226. O analiză a documentelor relative la depunerea lui Antim,
la Matei Cazacu, Cum a murit Antim Ivireanul, pp. 678-682.
551
La 12 septembrie, când Dimitrie Iulianò îi scrie lui Hrisant Notara de la Constantinopol, se ştia de scrisoarea de
caterisire: „...Aceasta a supărat mult pe domn, mai ales că s-a încredinţat că nu se poate încrede în localnici. A venit
până la Giurgiu şi a luat oaste turcească, atâta câtă s-a găsit, şi s-a întors iarăşi drept la Bucureşti. A cunoscut şi pe
fericitul vlădica cum că este uneltitor şi a gătit scrisori şi învoieli către germani şi îndată l-a scos şi l-a pus supt pază
şi a poruncit de s-a trimes de aici caterisirea lui...“ (Cf. Hurmuzachi, XIV, partea a II-a, p. 794).
552
Iată conţinutul grammatei redactată în numele patriarhului Ieremia al III-lea, abia urcat în scaun, „trecătoare figură
de îngăduit al turcilor”, cum îl numeşte N. Iorga în Istoria bisericii române, II, p. 56: „Ieremia, cu mila lui Dumnezeu
arhiepiscop al Constantinopolei, Romei Noi şi patriarh ecumenic. Vina revoluţiei şi a răscoalei este foarte rea şi
condamnată de Dumnezeu şi de oameni, ca o cauză a multor neregularităţi şi a dezordinei. Căci ea a tulburat de multe
ori instituţii divine şi umane; ea a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor. Aceasta a făcut pe om demn de infern şi
celor aflători în multe bunătăţi le-a făcut cele contrare în tot felul. Pentru care celor ce, într-un mod oarecare îndrăznesc
(a face) aceasta, li se prescriu de legile divine grele pedepse: şi revoluţionarii se supun la suferinţele meritate. Fiindcă
fiecare din noi după propriile fapte, sau se laudă sau se ruşinează, conform cu natura cuvântului celui fără contradicţie,
ce are prin sine adevărul şi nu are nevoie de nici o dovadă.
De aceea, cei ce se poartă bine, în ordine şi conform cu voia lui Dumnezeu, se laudă: se hulesc de asemenea,
se supun dezaprobării şi se pedepsesc cei ce se poartă în sens contrariu. Pentru care ei trebuie să se depună din cinstea
şi vrednicia arhierească şi să primească după cuviinţă mare ruşine, ca şi cel de acum răul Antim, fostul mitropolit al
Ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meşteşuguri dezaprobate şi sataniceşti, urgisitul de Dumnezeu. Şi între alte
neorânduieli şi fapte rele ale lui, se inculpă adică, ca mag şi ca participator la multe alte crime, şi pentru prezent suntem
de părere să fie depărtat de treapta arhierească. Iar culpa lui cea impie a revoluţiei şi a răscoalei o punem înainte, ca
ceea ce este arătată şi evidentă.
S-a făcut, deci, sceleratul, revoltant şi conspirator în contra puternicei împărăţii, conspirând şi în contra
prealuminatului şi preaînălţatului domnitor, D.D. Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată Ungrovlahiei, fiul cel
preaiubit şi mult dorit al modestiei noastre. Pentru care este poruncă apostolică ca să asculte şi să se supună la toată
stăpânirea, ce domneşte. De aceea ea (porunca) şi stabileşte, zicând: cel ce se răscoală în contra stăpânirei se opune
poruncii lui Dumnezeu. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. Urmează deci, că porunca apostolică este
divină, ca ceea ce a fost poruncită de Dumnezeu prin apostoli, şi pentru noi este foarte necesar, ca să ascultăm şi să ne
supunem stăpânirei supreme a puternicei împărăţii şi să nu facem nimic din cele ce ar fi contrare acesteia şi neplăcute
politicei, afară de cele ce aparţin respectului nostru.
Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul Antim nu numai că n-a păzit credinţa şi supunerea datorată, dar a meditat
cu precugetare revoluţia şi răscoala în contra puternicei împărăţii, făcându-se culpabil şi în contra sus numitului
preaînălţatului şi preapiosului domnitor şi amabilului cârmuitor a toată Ungrovlahiei, şi s-a făcut el singur demn de
judecată, culpabil şi vinovat de caterisirea canonică.
Pentru aceasta scriind, am arătat sinodiceşte cu preasfinţiţii arhierei de pe lângă noi şi cu preaonorabilii şi
preaiubiţii în Sfântul Spirit fraţii noştri şi coliturgisitori, că răul Antim, numit al Ungrovlahiei, cel ce a fost recunoscut
de revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului domnitor a toată Ungrovlahiei, şi
de sine judecat şi inculpat prin propriile sale răutăţi şi culpe, pentru care s-a scos din mitropolie şi s-a făcut justiţiabil
şi culpabil de ordinul împărătesc, să fie deci depărtat de toată lucrarea şi ordinea arhierească şi dezbrăcat de harul
divin şi scos din catalogul arhieresc şi lipsit de tot venitul bisericesc şi să fie scos, pierdut şi depărtat de Mitropolia
Ungrovlahiei şi fără de participare la veniturile ei, neavând nici o învoire a se îmbrăca cu podoaba arhierească şi a
efectua vreun serviciu arhieresc, ca cel ce este caterisit şi desfiinţat, rămânând şi zicându-se monahul Antim şi fiind
recunoscut, ca unul din particulari, şi să nu îndrăznească nimeni a fi în relaţie cu dânsul, sau a coliturgisi, sau a-l onora

217
 Acestea nu fac altceva decât să reia, să reproducă conţinutul scrisorii lui N. Mavrocordat
către Patriarhie, aşa cum aceasta reluase conţinutul cererii lui Antim de a i se considera mănăstirea
independentă. Prin grammată vorbeşte, de fapt, Nicolae Mavrocordat. Antim este acuzat de
revoluţie şi răscoală, că a întreprins meşteşuguri sataniceşti şi că se ocupa cu magia. Ne întrebăm
de ce n-a luat măsuri împotriva lui Antim, dacă l-a ştiut că se ocupă cu magia şi umblă cu lucruri
sataniceşti, înainte, de criza cu venirea nemţilor? De ce a insistat atât de mult pe lângă un asemenea
călcător de canoane să-l însoţească spre Giurgiu şi să stea în preajma lui?
„S-a făcut, sceleratul, revoltant şi conspirator în contra puternicei împărăţii... şi s-a făcut el
singur demn de judecată, culpabil şi vinovat de caterisirea canonică“553. Într-adevăr această
acuzaţie era îndreptăţită: Antim a vrut înlăturarea stăpânirii turceşti şi înlăturarea celui vândut
turcilor, înlăturarea lui Nicolae Mavrocordat.
Acestea au fost „grelele păcate“ care au apăsat bătrânețile şi strădaniile de o viaţă ale
marelui Antim Ivireanul. Pentru ele, pentru că a vrut să ridice crucea deasupra semilunii, l-a
venerat neamul românesc secole de-a rândul şi l-a aşezat în rândul sfinţilor.
Pentru toate aceste acuzaţii, mitropolitul Antim Ivireanul este scos de la Mitropolia
Ungrovlahiei, este scos din rândul arhiereilor „şi dezbrăcat de harul divin", „neavând nici o învoire
a se îmbrăca cu podoaba arhierească şi a efectua vreun serviciu arhieresc, ca cel ce este caterisit şi
desfiinţat”. Este îndepărtat de Mitropolia Ţarii Româneşti şi exilat. Va purta numele de monahul
Antim.
Se pare însă că pe lângă grammata de caterisire, care nu precizează locul său de exil, a mai
sosit o poruncă de la Poartă, care pecetluia destinul lui Antim. Nicolae Mavrocordat voia

ca pre un arhiereu sau a-i săruta mâna lui, sau a primi de la dânsul binecuvântare şi sfinţire, sau a-i da vreun venit
bisericesc mare sau mic, sub greutatea oprirei şi afurisirei neschimbătoare. Aşa să fie, conform hotărârei. 1716, în luna
august. Indictionul IX. † Acsentie al Kizicului. † Dionisie al Amasiei. † Neofit al Artei, † Nicodim al Dercului. †
Constantie al Chalkedonului. † Kirik al Brusiei. † Calinic al Filipopolei. † Teoclit al Priconiei. † Gherasim al Nikeei.
† Christofor al Iconiei. † Nicodim al Mitilinei“ (Cf. Condica Sântă, pi. 111-114).
553
Grammata, publicată, în Condica Sântă, pp. 111-114, este datată 1716, august, indictionul 9, ceea ce este cu totul
greşit, de vreme ce am observat că evenimentele s-au desfăşurat în prima decadă a lunii septembrie. În sprijinul
corectei datări – dacă mai era nevoie – vine şi scrisoarea hartofilaxului Patriarhiei, Spandoni, către Hrisant Notara,
datată 20 septembrie 1716, care relatează evenimentele, petrecute cu puţine zile în urmă: „Căci pretutindeni s-au aflat
tulburarea întâmplată acolo şi cursa localnicilor (subl. n.), pentru care şi tulburându-se înălţimea sa s-a retras şi a
plecat la Giurgiu, trecând la Rusciuc şi toată curtea şi familia sa, care tot se mai găseşte acolo; ci a venit, cu Dumnezeu,
înălţimea sa la Bucureşti. Şi, prinşi fiind asupra faptului apostaţii şi uneltitorii s-au osândit, şi vornicul Brezoianu a
fost tăiat, iar al Ungrovlahiei a fost scos din Mitropolie şi, după porunca împărătească, vădit fiind ca apostat şi uneltitor
«a fost caterisit» a cărui caterisire s-a trimis de aici acum câteva zile, după raportul şi cererea preaînălţatului domn, şi
îngăduire patriarhicească sobornicească pentru a se alege şi a se hirotonisi, ori a se strămuta alt mitropolit al
Ungrovlahiei, cel potrivit şi ales şi declarat ca vrednic. Acestea toate sunt, cred eu, cunoscute reverenţei tale...“ (Cf.
Hurmuzachi, XIV, partea a Il-a, p. 796).

218
distrugerea fizică a lui Antim, ceea ce Patriarhia nu putea hotărî. Atunci a cerut turcilor o dezlegare
şi o poruncă în acest sens, care n-a întârziat să sosească. Del Chiaro relatează, ca unul ce a fost
martor al evenimentelor, că după citirea actului de caterisire, lui Antim i-a fost smulsă camilafca
de pe cap şi în locul ei i s-a pus o tichie roşie554. Apoi i se citi sentinţa de închisoare pe viaţă la
Mănăstirea Sf. Ecaterina de la poalele muntelui Sinai. Tot Del Chiaro precizează că Antim a fost
scos din rândul călugărilor şi că în locul numelui său de monah, i s-a redat numele de Andrei, cu
care intrase în viaţă. Probabil că o dispoziţie secretă a fost dată de domn escortei pentru omorârea
lui. În miez de noapte – spune Del Chiaro – Antim a fost pornit cu o căruţă spre locul de detenţie,
escortat de câţiva ostaşi turci, puşi sub comanda unui mehmedar, anume Colfescu555, care urma să
împlinească porunca lui Nicolae Mavrocordat. Se pare că porunca de omorâre dată de Poartă a
ajuns escorta pe drum556. Ostaşii l-au omorât şi i-au aruncat trupul într-un afluent al Mariţei, anume
Tungia, care trece prin Adrianopol şi se varsă în golful Enos din Tracia557.
Data exactă a omorului nu se cunoaşte558. Acesta a fost săvârşit în ultima decadă a lunii
septembrie sau în primele zile ale lui octombrie, căci la 22 septembrie el era încă în viaţă şi
semnează documentul cu datoriile pe care le avea de împlinit, prilejuite de ridicarea mănăstirii559.
Vrăjmaşii săi nu şi-au ascuns bucuria acestei tragedii. I-am surprins pe Dimitrie Iulianò şi
pe Spandoni comentând, cu satisfacţie, în scrisorile către Hrisant Notara, cele petrecute. Păstoriţii
săi însă au primit vestea morţii lui Antim, pe care îl credeau ajuns la muntele Sinai, cu spaimă şi

554
Cf. Del Chiaro, Istoria, p. 219-220
555
Acestui Iordache Colfescu i se atribuie rolul de călău al lui Antim de care vorbeşte Ulysse de Marssillac în
însemnările sale de călătorie în ţara noastră, făcută în veacul trecut, spunând că asupra casei Colfescu a căzut blestemul
din pricina uciderii lui Antim. Menţiunea la N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. a 2-a, vol. III, Bucureşti,
1929, p. 347
556
Cel puţin aşa spune Mitrofan Grigoràs: „însă porunca prin care era osândit la moarte a întârziat pe drum. Până la
golful Enos mai era în viaţă, nenorocitul Antim, dar după aceea, cum se spune, a fost aruncat în mare şi a fost acoperit
de valul întunecos” (Cf. Cronica..., p. 443).
557
Del Chiaro numeşte râul Dulcia. Al. Odobescu, în Câteva ore la Snagov, publicată în Revista Română, II (1862),
p. 402, pretinde că Antim ar fi fost aruncat în Dunăre. Afirmaţiile unor cercetători, după care Antim ar fi fost omorât
în ţară şi că la execuţia lui ar fi participat episcopii şi egumenii mănăstirilor, nu se reazemă pe documente valabile.
Cf. Dinu A. Dumitrescu, O ştire necunoscută despre Antim Ivireanul, în „Ramuri", III, nr. 10 (27) din 15 sept. 1966,
p. 7. Mai interesantă şi greu de explicat este aserţiunea după care Antim ar fi fost omorât de doi boieri şi aruncat în
lacul Snagov, tot din porunca lui N. Mavrocordat. Aşa pretinde o poveste grecească scrisă la 1737 de un oarecare
Nicolae Orleanu sau Cuşaclău şi tradusă în 1852 în româneşte. Povestea a fost publicată de V.B. Iorgulescu în revista
„Literatură şi artă română", IV (1899), pp. 772-775 şi a fost folosită de Matei Cazacu în art. Cine la ucis pe Antim
Ivireanul?..., publicat în „Magazin istoric”, III (1969), nr. 4, pp. 43-49, şi în art. Cum a murit Antim Ivireanul, p. 671-
691.
558
Asupra părerilor unor istorici privind data şi împrejurările uciderii, vezi: N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim
Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), nr. 9-10, p. 802-803.
559
Analizat de noi mai sus, la capitolul consacrat Mănăstirii Antim

219
consternare560. Ştiau toţi că el a căzut victimă încercării de a scăpa ţara de un tiran cu totul plecat
Porţii, de la care nu se puteau aştepta la nimic bun. N-au crezut niciodată păstoriţii săi o iotă din
tot ce s-a scris în actul de caterisire, ca dovadă că au continuat să-i înzestreze ctitoria în tot veacul
al XVIII-lea. Nici măcar Ioan Mavrocordat, fratele domnului, n-a subscris la calomniile
grosolane din grammată. Prin actul din 11 iunie 1717 dat Mănăstirii Antim, analizat câteva
pagini mai sus, domnul manifestă o deferenţă faţă de ctitor şi amintirea lui ce nu poate scăpa
cititorului. Este limpede că el nu subscrie la crima ce s-a comis de către fratele său, cu care,
de altfel, nu era în termeni prea buni. Unele din cărţile lui Antim se vor tipări în secolul al
XVIII-lea cu numele său; nimeni nu s-a gândit că erau operele unui vrăjitor şi ale unui
caterisit. El n-a fost exclus nici din pomelnicul mitropoliţilor şi sfinţenia lui n-a putut fi
niciodată pusă la îndoială în mod serios.

*
Portretul moral al lui Antim este uşor de reconstituit, după ce i-am parcurs viaţa, atâta cât
ne este cunoscută. A fost credincios, milos, generos, desăvârşit teolog, foarte învăţat, priceput în
toate, mare orator, mare patriot. A fost demn, impulsiv, implacabil, intratabil în problemele în care
adevărul era evident, drept, curajos. Portretul fizic este mai greu de schiţat. În afara portretului în
frescă de la Mănăstirea Govora, de pe peretele sudic al pronaosului, care a fost zugrăvit, după toate
aparenţele, în timpul vieţii sale, pe când era mitropolit, s-au mai păstrat reprezentări cu chipul său
la Schitul Fedeleşoiu561, la mănăstirea Strehaia562 şi la paraclisul Mănăstirii Cozia563. Credem că
nici unul dintre ele nu este realizat după natură şi că sunt târzii, mult după moartea lui Antim.
Georgienii sunt, de obicei, oameni masivi, vânjoşi, cu capete mari, înalţi. Portretul de la
Govora înfăţişează un arhiereu bătrân, cu barbă, plete şi mustăţi albe, cu ochi mari deosebit de vii,

560
Cf. Del Chiaro, Istoria,.., p. 220-221.
561
N. Iorga, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, V (1912), p. 34, ocupându-se de Schitul Fedelescioiu
[sic!], spune că de cealaltă parte a uşii (dincoace fiind tabloul ctitoricesc al lui Ghica vodă), lângă Varlaam
mitropolitul, al doilea ctitor, mai sunt înfăţişaţi: Antim Ivireanul, Ghenadie arhimandrit de Argeş, Ioan arhimandrit de
Hurez şi Onisifor ispravnicul, monah. Virgil Drăghiceanu în Monumentele istorice din Oltenia, publicate în Bul. Com.
Monum. Istorice, XXIV (1931), fasc. 69, pp. 105-132, se ocupă şi el, ca şi N. Iorga, la p. 128, de tablourile ctitorilor,
descriind mai detaliat doar reprezentarea lui Varlaam. Din păcate, nici unul şi nici celălalt nu fac aprecieri asupra
vechimii picturii. Cel puţin pentru Varlaam este limpede ca avem de-a face cu o reprezentare foarte târzie, mult după
moartea lui.
562
Menţiunea Ia Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului - Noul Severin..., p. 93.
563
Cf. Em. Nedelescu, Contribuţia lui Antim Ivireanul la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din eparhia
Râmnicului - Noul Severin, în „Mitropolia Olteniei",-XVIII (1966), nr. 9-10, p. 822.

220
cu faţa suptă de postitor, relativ înalt. Celelalte elemente sunt convenţionale, căci le găsim identice
şi la episcopul Damaschin, pictat pe peretele nordic ai pronaosului: mantia bogată prinsă în copcă
la gât şi adunată în faţă, jos; sub mantie este îmbrăcat cu haină lungă de postav negru, cu blană,
probabil de samur la mâneci şi la deschizătura din faţă, de la gât şi până jos, în două fâşii paralele.
Pe cap poartă potcap şi camilafcă neagră. Cu mâna dreaptă binecuvântează, iar în mâna stângă ţine
o cârjă lungă, arhierească, ce se termina la capătul de sus cu doi şerpi. Cârja este sculptată în toată
lungimea ei, încât lasă impresia unei împletituri. În ansamblu, pictura reprezintă chipul unei
personalităţi puternice şi zugravul, rămas anonim, l-a cunoscut cu siguranţă pe mitropolit.
Credem că acest chip al lui Antim a fost realizat în anul 1711, data la care se încheie
reparaţiile capitale ale bisericii şi se zugrăveşte din nou, despre care grăieşte pisania de la intrare,
pusă cu acel prilej564. În niciun caz n-a putut fi zugrăvit după caterisirea lui, adică după anul 1716.
Credem, de asemenea, că în anii de criză ai raporturilor cu Constantin Brâncoveanu, zugrăvirea
chipului său ar fi fost inoportună. Astfel că cei doi arhierei, care nu se prea iubeau, Antim
mitropolitul şi Damaschin episcopul de Râmnic, au avut amândoi parte de reprezentări picturale
pe care le socotim veridice.
Firesc ar fi fost ca Mănăstirea Antim să ne transmită chipul ctitorului care a înălţat-o. Dar
din pictura originală, realizată de Preda şi de ucenicii săi, nu s-a păstrat nici măcar un colţ şi nici
nu ştim dacă a existat un tablou ctitoricesc. Aşadar singură Govora ne-a transmis peste veacuri
imaginea probabil adevărată a lui Antim.
Cum am observat în primele pagini ale cărţii, interesul major pentru personalitatea lui
Antim s-a ivit atunci când a fost descoperit cel dintâi text al didahiilor. Se cunoştea, ce-i drept,
activitatea lui tipografică şi un medic de la Sibiu repertorizase, pe la 1838, printre numeroase alte
producţii ale tiparniţelor româneşti, şi unele cărţi ieşite de sub presele lui Antim565. Dar frumuseţea

564
Iată; textul pisaniei: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică, întru care să cinsteşte şi să prăznuiaşte Adormirea
Preacuratei şi de Dumnezeu Născătoarei, pururea Fecioarei Maria, care de-nceputul ei această biserică cine o au fostu
zidit-o nu să ştie. Iar cându au fost în zilele luminatului domn Io Radul vodă, feciorul lui Vlad vodă, au găsit-o această
mănăstire şi biserica pustie şi stricată, la leatul 7000 [sic! 1492] şi din bun gândul lui s-au apucat de o au dres şi o au
înfrumuseţam. Şi au stătut această biserică până în zilele iluminatului domn Io Constantin Băsărab voivod şi fiind prea
învechită şi crăpată, cât îi venise vremea a cădea. Deci într-acea vreme fiindu năstavnic aceştii sfinte mănăstiri cuviosul
chir Paisie ieromonah şi văzându slăbiciunea bisericii îndemnatu-au dentru al său gându bun şi au prefăcut-o din
temelie, înfrumuseţând-o cu zugrăveală şi cu toată podoaba ei, cu cheltuială de la el şi cu ajutoriu den mănăstire, ca
în veci să aibă pomenire, sfârşindu-se la anii de la zidire 7219 [«1711»] meseţa iulie 23 dni“ (Cf. Radu Florescu,
Mănăstirea Govora, Bucureşti, 1965, p. 20-22).
565
Vezi Vasilie Popp, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări, de la începutul lor
până la vremile noastre, Sibiu, 1838, p. 59-72.

221
operei sale omiletice adăugată la vasta activitate pe diverse planuri desfăşurată de Antim l-au
împins în mijlocul atenţiei mai multor cărturari.
Se aştepta împlinirea a 200 de ani de la martiriul său, pentru lucrări de restaurare la
mănăstire şi pentru pomenirea lui Antim, după merit. Era anul 1916, primăvara, şi în jurul
României Mici tunul bătea de doi ani. Nici noi nu mai puteam aştepta în espectativă o pace, care
nu ne-ar fi adus nimic şi ne-ar fi lăsat pe mai departe despărţiţi de fraţii noştri de peste munţi. În
23 mai a aceluiaşi an, Sinodul bisericii noastre, întrunit sub preşedinţia mitropolitului primat
Conon Arămescu-Donici, propune ca în toamnă să se comemoreze în mod deosebit împlinirea a
două veacuri de la sfârşitul său566. La cuvântul elogios al mitropolitului primat s-au mai adăugat
cele ale lui Pimen, mitropolitul Moldovei, al episcopului Teodosie al Romanului şi al arhiereului
Antim Botoşăneanul. Episcopul Teodosie, atunci cel dintâi, a propus ca Antim Ivireanul să fie
canonizat, căci toate actele sale, toată viaţa sa, sfârşitul său îl declară sfânt; Antim Botoşăneanul
propunea ca imaginea lui Antim să fie reprodusă în mii de exemplare şi difuzată în public.
Se hotărăşte ca în sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod să aibă loc comemorarea. O
comisie pregătitoare, formată din mitropolitul primat şi arhiereii Antim Botoşăneanul şi
Vartolomeu Băcăuanul se alege, urmând ca aceasta să redacteze „o monografie detaliată cu
biografia, scrierile şi alte lucrări însemnate ale vrednicului de pomenire mitropolit Antim “ şi să
organizeze sărbătorirea.
Două zile mai târziu, în şedinţa din 25 mai 1916, discuţiile au fost reluate. Pimen,
mitropolitul Moldovei, propune ca la pregătirea comemorării să fie invitată şi Academia Română,
ceea ce mitropolitul primat acceptă şi promite să invite atât Academia Română, cât şi Ministerul
Cultelor. Dar propunerea episcopului Calist al Argeşului cu privire la canonizarea lui Antim a fost
ocolită, din prudenţă, şi lăsată pe seama urmaşilor. La 2 iunie Sfântul Sinod, adresându-se
Ministerului Cultelor, cere sprijin material pentru tipărirea monografiei şi aprobare pentru ca Petre
Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii, să ia parte la pregătirea lucrărilor preliminare
pentru pomenirea lui Antim. În aceeaşi zi de 2 iunie, este trimisă o adresă Academiei Române,
care este rugată să numească pe un membru al său, care să ia parte la lucrările pregătitoare şi la
serbarea de pomenire „a acestui mare mitropolit, martir al Bisericii şi neamului nostru“.

566
Întreaga problemă a interesului major al bisericii faţă de Antim, de atunci şi până în anul 1966, la Pr. Niculae
Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), nr. 9-10, p. 806-810.

222
 Ministerul Cultelor a încuviinţat ca Petre Gârboviceanu să facă parte din comisia
pregătitoare, iar Academia Română a delegat în acest scop pe profesorii Nicolae Iorga şi Dimitrie
Onciul. Prima şedinţă a Comisiei a fost convocată la data de 22 iunie 1916, la Mitropolie, pentru
a se consulta reciproc asupra lucrărilor pregătitoare, a adunării materialului pentru elaborarea
monografiei, a organizării serbării de pomenire. Nu ştim care au fost premisele Comisiei, dacă a
mai avut loc o şedinţă de lucru, dacă a fost schiţat planul monografiei Antim. La mijlocul lunii
august România intra în război, şi tot programul de comemorare a căzut. Nimeni n-a mai avut timp
pentru pomenirea lui, căci evenimentele s-au precipitat şi grozăviile războiului şi ale ocupaţiei
străine şi-au arătat chipul hidos.
Cum observă prof. N. Şerbănescu567, în timpul pregătirilor pentru sărbătorire au fost
preconizate mai multe lucrări legate de personalitatea lui Antim, inclusiv canonizarea lui, dar
nimeni nu s-a gândit că asupra lui apăsa nedreapta grammată a caterisirii, care cea dintâi trebuia
ridicată. Apoi au mai trecut ani, şi din când în când câte un istoric îşi mai aducea aminte de Antim
şi îl pomenea în vreo revistă ecleziastică.
La 240 de ani de la moartea lui, în vremea unui întâi stătător cu puţină carte, dar cu mult
suflet, este vorba de patriarhul Iustinian, a fost închinat un număr dublu din revista „Biserica
Ortodoxă Română“ comemorării lui Antim. Suntem în anul 1956 şi numerele revistei sunt cele din
august şi septembrie. Printre semnatarii studiilor care însumează aproape 200 de pagini, cât o
monografie, sunt de amintit: Damian P. Bogdan, Niculae Şerbănescu, Victor Brătulescu, AL
Ciurea, I. Rămureanu, Teodor M. Popescu. Ultimul spunea: „Unind ca toţi ortodocşii într-un gând
şi o simţire patria şi legea, Antim murea pentru amândouă, ca mucenic a două credinţe şi steaguri,
care făceau de fapt unul şi pentru el şi pentru noi“568.
Foarte docte toate studiile, dar nici de data aceasta nu se aminteşte de ridicarea caterisirii,
ca şi cum aceasta ar veni de la sine după un număr fix de ani. Şi într-adevăr s-a aşteptat trecerea
unui sfert de mileniu şi aniversarea acelui eveniment, pentru ca problema să fie pusă în Sfântul
Sinod cu doi ani mai devreme, în 1964. S-a purtat o îndelungată corespondenţă cu Patriarhia
Ecumenică pe această temă569 şi în final Sinodul Marii Biserici Constantinopolitane, în şedinţa din

567
Ibidem, p. 808.
568
Prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul apostol şi mucenic a! dreptei credinţe, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV
(1956), nr. 8-9, p. 859
569
Este interesant de ştiut că la Patriarhia Ecumenică nu se afla nici o copie după actul de caterisire din 1716; acest
lucru a fost comunicat Sfântului Sinod după un an de cercetări. Drept urmare, la 5 decembrie 1965 a fost trimisă la
Constantinopol o copie după textul din Condica Sântă, odată cu o prezentare a personalităţii lui Antim. Pe baza acestor

223
8 martie 1966, a restabilit situaţia lui Antim, scoţând numele său de sub ruşinea nedreaptă a
caterisirii. În scrisoarea patriarhului Atenagora din 10 martie, către Sfântul nostru Sinod, se spunea,
printre altele, că înţelegând intenţia Bisericii Româneşti de a sărbători solemn împlinirea a 250 de
ani de la moartea mitropolitului Antim, „am găsit cu cale să ridicăm caterisirea lui făcută odinioară
de către Marea Biserică a lui Hristos de la noi, în vederea restabilirii pomenirii lui în biserică.
Exprimându-vă marea noastră bucurie cu privire la faptul acesta şi bucurându-ne împreună de
sărbătorirea comemorării unui mare ierarh al Preasfintei Biserici a României, cu ocazia împlinirii
a două sute cincizeci de ani de la moartea lui, vă asigurăm că ne vom găsi cu gândul la această
sărbătoare...”570.
Această veste a fost adusă oficial la cunoştinţa Sfântului Sinod în şedinţa din 6 iunie 1966,
luându-se act şi oficial de repararea morală adusă marelui ierarh şi de posibilitatea pomenirii, fără
nici o încorsetare, a numelui şi faptelor sale. Dar pentru sărbătorirea decentă a lui Antim mai era
necesară restaurarea mănăstirii – biserica şi chiliile571. Lucrările au fost prevăzute din vreme şi au
început încă în anul 1963. Intenţia era – şi în bună măsură s-a izbutit – ca să se redea, pe cât posibil,
forma iniţială a întregului complex, mai puţin aripa de nord ocupată de Sfântul Sinod. Astfel, curtea
interioară a fost complet degajată de pământul ce-i ridicase nivelul cu aproximativ 80 cm, dându-
i-se înfăţişarea din 1716; alte lucrări de canalizare, reţeaua de apă, trotuare şi trepte au fost
efectuate concomitent. Biserica a fost supusă unui proces de restaurare şi reînnoire la faţade, în
interior şi la acoperiş. I s-a redat bisericii aspectul apropiat de cel original, prin păstrarea cărămizii
aparente la suprafeţe şi profile. A fost acoperită din nou cu tablă de aramă, a fost înlocuită rozeta
de lemn, de la 1860, cu una de piatră artificială şi au fost montate vitrouri cu imagini simbolice în
locul geamurilor. S-a reparat şi curăţat pictura interioară, iar iconostasul de lemn de la 1860 a fost
înlocuit cu cel original de piatră, ce zăcea nefolosit la Mănăstirea Stavropoleos. A fost reparată
pardoseala.
Chiliilor li s-a redat aspectul iniţial, redeschizându-se uşile şi ferestrele originale, dar
amenajându-se totul după cerinţele moderne ale vremii: acoperişuri noi, revizuiri la electricitate,
încălzire centrală. La paraclis a fost înlocuită turla de lemn din veacul trecut cu una din cărămidă,
care a fost pictată în interior şi a fost totul curăţat, reparat, modernizat. Mari refaceri şi amenajări

documente a fost ridicată caterisirea (Cf. „Bis. Ort. Rom.“, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 938).
570
N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul..., p. 809.
571
Toate lucrările complexe de restaurare sunt menţionate la capitolul „Comemorări" din „Bis. Ort. Rom.“, LXXXIV
(1996), nr. 9-10, pp. 939-941.

224
au mai suferit fosta stăreţie, clopotniţa şi, bineînţeles, clădirea Sfântului Sinod. Printre alte măsuri
ce au mai fost luate a fost şi organizarea unei expoziţii permanente, închinată vieţii şi operei lui
Antim.
Slujbele de pomenire au început la 4 septembrie 1966 la Mănăstirea Snagov, Episcopia
Râmnicului, fosta biserică mitropolitană din Târgovişte şi în toate mănăstirile şi bisericile unde el
a restaurat şi a sfinţit. Cele din capitală au început în seara zilei de 15 octombrie 1966 cu slujbe de
priveghere în biserică şi paraclis, care urmau să fie resfinţite a doua zi, duminica. În ziua de 16
octombrie s-au desfăşurat numeroasele manifestări, pe multiple planuri, de pomenire a celui fără
mormânt. Au fost sfinţite de soboare de arhierei şi preoţi, biserica, paraclisul şi chiliile, după care
s-a dat lectură documentului de sfinţire, redactat pe pergament. A fost săvârşită apoi sfânta
Liturghie şi slujba de pomenire, la sfârşitul căreia patriarhul Iustinian a rostit un cuvânt de laudă
în cinstea lui Antim, făcând totodată şi istoricul demersurilor pentru ridicarea caterisirii.
După slujba religioasă a avut loc la sediul Sfântului Sinod şedinţa solemnă de comemorare
cu participarea membrilor sinodali şi a unor invitaţi. Cu acest prilej s-a dat lectură unui Act
comemorativ, transcris şi în Condică Sfântâ, urmat de un cald şi înălţător cuvânt de pomenire rostit
de Firmilan, mitropolitul Olteniei. Apoi cei prezenţi au semnat în Condică, Actul comemorativ.
În după masa aceleiaşi zile, a avut loc în sala de festivităţi a Institutului Teologic din capitală
o şedinţă comemorativă, la care au participat profesori, studenţi, preoţi, elevi seminarişti. Despre
Antim, om de cultură, a vorbit episcopul Antim Târgovişteanul. Apoi au urmat lecturi din didahii
şi prefeţe de cărţi. Cu aceasta, manifestările bisericii s-au încheiat.
Mai trebui amintit faptul că Academia Română a comemorat şi ea în cadrul secţiilor de
specialitate personalitatea lui Antim. Astfel la 28 noiembrie 1966, la 250 de ani de la moarte, a
avut loc o şedinţă publică în cadrul Secţiei de ştiinţe filologice, când au prezentat comunicări prof.
Dan Simionescu şi autorul cărţii de faţă. Un public numeros de cercetători, profesori s-a adăugat
membrilor Academiei prezenţi la şedinţă. N-au lipsit nici reprezentanţii Patriarhiei, invitaţi din
timp la această manifestare.
Câţiva ani mai târziu, la 28 noiembrie 1975, când se presupunea că se împlinesc 325 de ani
de la naştere, Academia a găsit un nou prilej să evoce figura marelui orator. În şedinţa reunită a
Secţiilor istorice şi de ştiinţe filologice au fost rostite mai multe comunicări pertinente, urmărite
de un public numeros de specialişti. Şi n-au fost numai acestea. Trebuie să observăm că cea dintâi
ediţie critică a Predicilor, tot Academia Română a editat-o. În anul 1962, în ciuda multor greutăţi

225
şi oprelişti de tot felul ce se iveau în acea vreme. În sfârşit, comunicările despre Antim şi-au găsit
întotdeauna locul în Memoriile secţiilor sau în alte reviste academice, unde au fost publicate.
Mai rămânea un act de îndeplinit şi nu cel mai mărunt: canonizarea lui Antim. Am văzut că
ea încolţise în minţile arhiereilor noştri încă în 1916 şi n-a fost părăsită cu totul niciodată. Ea a fost
reluată cu mai multă stăruinţă după ridicarea caterisirii, când practic nu mai existau motive de
amânare. Şi totuşi a mai trecutun sfert de veac şi mai bine până când s-a putut împlini acest
suprem act de dreptate. Acesta s-a petrecut duminică 27 septembrie 1992, în cadrul unor slujbe
măreţe săvârşite la Mânăstirea Antim de un mare sobor de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu
Preafericitul Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Aceasta făcea parte dintr-o suită de manifestări în idea sanctificării în care, în afara unor
sfinţi ai bisericii, au mai fost prinse marile figure ale trecutului nostru care au apărat credinţa, cum
a fost Ştefan cel Mare, sau care au pătimit pentru credinţa creştină, asemenea lui Constantin
Brâncoveanu. Ziua de 27 septembrie a fost bine aleasă: în jurul acestei luni şi zile a fost martirizat
Antim. Moaştele lui au fost acoperite de valuri, dar sfinţenia lui nu este mai puţin mărturisită de
faptele lui, de credinţa lui, de ortodoxia lui. Abia acum sufletul său va fi cu adevărat liniştit şi
datoria bisericii noastre pe deplin împlinită. Pomenirile ce vor mai avea loc în viitor se vor
desfăşura în iz de sfinţenie, de iertare şi de pace sufletească.

226
 BIBLIOGRAFIE

OPERE

Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, acum într-acesta chip tocmită şi tipărită în zilele
prealuminatului Io Constandin Basarab Brâncoveanu voevod, cu chieltuieala cinstitului de bun
neam, a lui Şerban Cantacuzino biv vel păharnic şi cu blagosloveniia preasfinţitului mitropolit
chir Teodosie, de iubitoriul de Dumnezeu chir Antim, episcopul Râmnicului, la anul de la Hristos
1705 [50 p.].

Învăţătură besericească la céle mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura

preoţilor, acum într-acesta chip tipărită în sfânta Mitropolie în Târgovişte, la anul de la Hristos
1710 [90 p.]

Învăţătură besericească a vlădicăi Antim, a doa oară tipărită în oraşul Bucureştilor, în

tipografia şcoalei Văcăreştilor, la anul de la Hristos 1741 [80 p.].

Învăţătură besericească foarte folositoare obştii preoţeşti şi a tot creştinescului norod, care
acum s-au tipărit a treia oară în zilele prealuminatului domn Ioan Alexandru Ipsilant voevod, cu
blagosloveniia preasfinţitului mitropolit chir Grigorie, la anul de la Hristos 1774, de popa
Constandin tipograful Râmniceanul [150 p.].

Capete de poruncă la toată ceata besericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi
şi din diaconi, deplin şi cu cinste, datoriia hotarului său. Acum întâi tipărite în zilele preînălţatului
domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească, Io Ştefan Cantacuzino voevod, în sfânta Mitropolie
în Târgovişte, la leat 7222 <=1714> [34 p.].

Capete de poruncă la toată ceata besericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi
şi din diiaconi, deplin şi cu cinste, datoriia hotarului său. Acum a doua oară tipărite în zilele
preînălţatului domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumânească, Io Alexandru Ipsilant voevod, în
sfânta Mitropolie în Bucureşti, la leat 1775, de Dimitrie Petrovici Bucureşteanul [40 p.].

Predici făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716.

Publicate după manunscrisul de la 1781 cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei
Publice de prof. I. Bianu, Bibliotecarul Academiei Române.Cu notiţe biografice despre
mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S,S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1886,
XXXI +218 p.

227
 Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei,
1709-1716. Publicate după manunscrisul original cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al
Instrucţiunei Publice şi corectate de Constantin Erbiceanu, profesor, cu o prefaţă asupra
manuscriptelor mitropolitul Antim Ivireanul. Cu notiţe biografice despre mitropolitul
Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S,S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1888, XL +245 p.

Antim Ivireanul. Din „Didahiile“ ţinute la Mitropolia din Bucureşti. Notiţe biografice de
dr. I. Cornoi, Bucureşti, 1895, 237 p.

Antim Ivireanul. Din „Didahiile“ ţinute la Mitropolia din Bucureşti. Notiţe biografice de
dr. I. Cornoi, Bucureşti, 1908, 237 p.
Predicile ţinute la Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, 1709-1716. Prefaţă de N.
Iorga. Vălenii de Munte, 1911, IV + 86 p.
Antim Ivireanul. Predici. Cu o prefaţă şi indice de cuvinte de Petre V. Haneş, Editura
Minerva, Bucureşti, 1915, LIII + 256 p.
Antim Ivireanul. Predici. Ediţie critică, studiu introductiv si glosar de G. Ştrempel, Editura
Academiei, Bucureşti, 1962, 322 p. +9 f. pl.
Antim Ivireanul. Opere. Ediţie critică şi studiu introductiv de G. Ştrempel, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972. 474 p.
Antim Ivireanul. Didahii. Postfaţă şi bibliografie de Florin Faifer, Bucureşti, 1983, 252 p.

MONOGRAFII

Albala, Radu, Antim Ivireanul şi vremea lui, Bucureşti, 1962, 207 p. +10 pl. (colecţia
„Oameni de seamă“).
Bădulescu, G., Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), București, 1893,
XVI +177 p. +1 pl. (Univ. din București, Fac. de Teologie, Teză de licență).
Cerbuleț, Teodor, Antim Ivireanul (1650-1716), București, 1939, 32 p. (Colecția
„Cunoștiințe folositoare“).
Dinulescu, Ștefan, Viața și activitatea mitropolitului Țărei Românești. Antim Ivireanul
(1708-1716), Cernăuți, 1886, 100 p. (tipărită separat din Candela).
Djindjihașvili, Fanny, Antimoz Iverieli, Tbilisi, 1967,138 p. (în limba rusă).
Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982, 132 p.

228
 Dobroescu,N., Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, București,
1910, 119 p. (Biblioteca Societății „Steaua“ nr. 20).
Gvincidze, Otar Ș., Antim Iverieț. Tbilisi, 1989, 264 p. (în limba rusă).
Negrici, Eugen, Antim. Logos și personalitate. București,1971, 264 p. Retipărire în 1997.

STUDII ȘI ARTICOLE

Belu, D., Aspecte sociale în „Didahiile“ lui Antim, în „Mitropolia Olteniei“,XV (1963), nr.
9-10, p. 761-767.
Belu, D., Predicile lui Antim Ivireanul, în „Mitropolia Ardealului“, VIII (1963), nr.1-3,
p.188-212.
Belu, D., Antim Ivireanul, în „Mitropolia Moldovei“, XL (1964), nr. 9-10, p. 498-503.
Belu, D., Opera predicatorială a lui Antim Ivireanul, în „Mitropolia Banatului“, XVI (1966),
nr. 7-9, p. 483-492.
Berechet, Ştefan, Documente slave de prin arhivele ruse, Bucureşti, 1920, p. 17-26.
Berechet, Ştefan, Un manuscris de zugrăveală al mitropolitului Antim, în Comisiunea
monumentelor istorice, secţia de Basarabia, Anuar II, Chişinău, (1929), p. 125-135.
Bodogae, T., Mitropolitul Antim Ivireanul, omul şi opera, în „Mitropolia Ardealului“, XI
(1966), nr. 9-10, p. 591-633.
Bodogae, T., Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Banatului“, XVI
(1966), nr. 7-9, p. 467-482.
Bogdan, Damian P., Legăturile Ţărilor Române cu Georgia, în „Studii“, IV (1951), nr. 4, p.
132-141.
Teodor, D., (= Damian P. Bogdan), Despre Antim Ivireanul, în „Studii Teologice“, VII
(1955), nr. 3-4, p. 236-263.
Bogdan, Damian P., Viaţa lui Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV (1956), nr. 8-9,
p. 679-689.
Brătulescu, Victor, Antim Ivireanul miniaturist şi sculptor, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV
(1956), nr. 8-9, p. 766-774.

229
 Brătulescu, Victor, Antim Ivireanul ctitor de lăcaşuri sfinte, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV
(1956), nr. 8-9, p. 817-831.
Brătulescu, Victor, Date noi privitoare la un pomelnic şi la zugrăvirea şi poleirea tâmplei
de piatră a Mânăstirii Antim, in „Mitropolia Olteniei“, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 841-844.
Bulat, T.G., Ştiri noi cu privire la mitropolitul Antim Ivireanul şi ctitoria sa, în „Glasul
Bisericii“, XX (1961), nr. 5-6.
Bulat, T.G., Din preocupările gospodăreşti ale mitropolitului Antim Ivireanul, în „Bis. Ort.
Rom.“, LXXIV (1966), nr.9-10, p. 987-996.
Cândea, V., Une politique culturelle commune roumano-arabe dans la première , moitié du
XVIII-e, siècle, în Buletinul Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, III, nr. 1, 1965,
p. 51-56.
Cândea, V., O figura luminoasa de carturar, Antim Ivireanul, în „Scanteia“, XXXVII (1966),
nr. 7100 din 11.II.,p. 4.
Cândea, V., Melcul, raza şi steaua, în „Luceafarul“ XVI (1973), nr. 2, p.1.
Cândea, V., La culture roumaine et le Proche Orient. Coraport la al III-lea Congrès
Internţional d’Etudes du Sud-Est Européen, Bucureşti, 1974, p. 54-71.
Chiriac – Dimancea, N., Antim Ivireanul ca predicator bisericesc, în „Luminătorul“ LX
(1927), nr. 7, p. 51-64.
Chiriţescu, N., O dispută dogmatică din veacul XVII la care au luat parte Dositei al
Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“, LXIII (1945),
nr.7-8, p.319-352.
Chiţimia, I.C., Antim Ivireanul după 250 de ani de la moarte (1716-1966), în „Revista de
istorie şi teorie literară“, XVI (1967), nr. 2, p. 195-204.
Ciurea, Al., I., Antim Ivireanul predicator şi orator, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV (1956),
nr.8-9, p. 775-817.
Cocora, Gabriel, Antimismul mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei“, XVIII
(1966), nr. 9-10, p. 835-837.
Colta, Elena Rodica, Câteva aspecte ale circulaţiei ivirienelor în judeţul Hunedoara, în Acta
Musei Devensis. Sargetia, XX (1986-1987), Deva, p. 292-297.
Constantinescu, Horia, Preocupările sociale în scrisul lui Varlaam, Antim Ivireanul şi
Dosoftei, în „Glasul Bisericii“, XXII (1963), nr. 9-10, p. 891-901.
Copăcianu, Em., Profilul unui mare ierarh, în „Mitropolia Banatului“, XVI (1966), nr. 456-
466.
Dumitrescu, Dan, Activitatea tipografică a lu Mihai Ştefan Gruzia, în „Studii“, XI (1958),
nr.4, p. 135-138.

230
 Elian, Al., Antim Ivireanul apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al
Ungrovlahiei, în „Studii Teologice“, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 519-530.
Elian, Al., Antim Ivireanul ca luptător împotriva agresiunii otomane, în „Glasul Bisericii“,
XXVII (1968), nr. 11-12, p. 1165-1169.
Erbiceanu, C., Descoperirea manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul, în „Bis. Ort.
Rom.“, XI, nr.12, p.1019-1030.
Erbiceanu, C., Maximile şi sentinţele lui Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“, XIV (1890-
1891), p. 333-355.
Erbiceanu, C., Un document de la Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în „Bis. Ort.
Rom.“ XV(1891-92), p. 60-64.
Erbiceanu, C., Cel întâi „Octoih“ imprimat în Vlahia în româneşte, în „Bis. Ort. Rom.“
XVI(1892-93), p. 800-804.
Erbiceanu, C., Învaţătura bisericeasca a vlădicăi Antim, în „Bis. Ort. Rom.“ XVI(1892-93),
p. 769-785 şi XVII (1893-94), p. 129-146 şi 225-242.
Erbiceanu, C., „Antologiu“ de Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“, XVII ( 1893-94), p.
418-427.
Faifer, Florin, Antim Ivireanul. Un enigmatic arhipăstor, în Cordonul de argint. Eseuri. Iaşi,
1997, p. 10-39.
Firmilian, mitrop. Olteniei, Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării
Româneşti, în „Mitropolia Olteniei“, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 763-770.
Georgescu, I.V., Antim Ivireanul şi locul lui în cultura poporului român, în „Bis. Ort. Rom.“
LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 967-970.
Georgescu, Ilie, Legăturile Ţărilor Române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în Ţările
Române (veac XVII-XVIII), în „Studii Teologice“, VIII (1956), nr. 5-6, p. 349-362.
Enăceanu-Craioveanu, Ghenadie, Testamentul mitropolitului Antim, supranumit Ivireanul,
în „Bis. Ort. Rom.“, IX (1885), p. 163-168 şi 211-229.
Gheorghiu, N.A., Mitropolitul Antim Ivireanul şi cărţile populare, în „Bis. Ort. Rom.“, LVII
(1939), nr. 5-6, p. 321-326.
Ionescu, I., Câteva aspecte din viaţa şi opera lui Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei“,
XVIII (1966), p. 812-819.
Iorga, N., Mitropolitul Antim Ivireanul în luptă cu Ierusalimul pentru drepturile bisericii
sale, în „Bis. Ort. Rom.“, LII (1934), nr. 11-12, p. 721-725.
Iorga, N., Între Antim şi Mitrofan, Mitropolitul Ţării Româneşti, în „Bis. Ort. Rom.“, LIII
(1935), nr. 1-2, p.1-5 şi nr. 3-4, p. 113-117.

231
 Iorga, N., Despre uciderea mitropolitului Antim, în „Bis. Ort. Rom.“, LIII (1935), nr. 5-6, p.
225.
Iorga, N., Despre Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“, LV (1937), nr. 11-12, p. 609-623.
Iorgulescu, B., Omorârea mitropolitului Antim Ivireanul, în „Literatură şi artă“, IV (1899),
p. 772-775.
Ivan, Iorgu D., Nulitatea Actului de caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul, în „
Mitropolia Ardealului“, XII (1967), nr. 1-3, p. 147-179.
Izvoranu, Stelian, Antim Ivireanul sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în „
Bis. Ort. Rom.“, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 971-981.
Marcu, Grigore, Prezenţa ardeleană a mitropolitului Antim Ivireanul, în „ Mitropolia
Ardealului“, XI (1966), nr. 9-10, p. 565-573.
Mănucă, M., Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Moldovei“, XLIII (1967), nr. 3-4,
p. 300-306.
Molin, Virgil, Antim Ivireanul editor și tipograf la Râmnic, în „ Mitropolia Olteniei“, XVIII
(1966), nr. 9-10, p. 825-834.
Moiln Virgil, Unde a învățat Antim Ivireanul meșteșugul de „tiparnic“, în „Glasul
Bisericii“, XXV, (1966), nr. 9-10, p. 839-844.
Nanu, Ion, Un moment istoric de artă religioasă, ctitoria lui Antim, în „Bis. Ort. Rom.“,
LXXIX (1961), nr. 3-4, p. 223-318.
Nedelescu, Emil, Contribuția lui Antim Ivireanul la restaurarea și înfrumusețarea sfintelor
locașuri din eparhia Râmnicului și Noului Severin, în „Mitropolia Olteniei“, XVIII (1966), nr. 9-
10, p. 820-824.
Oltean, V., Date noi despre activitatea culturală a lui Antim Ivireanul, în Revista de istorie
și teorie literară, t. 29 (1980), nr. 4, p. 615-619.
Păcurariu, Mircea, Importanța mitropolitului Antim Ivireanul pentru biserica și cultura
românească, în „Mitropolia Banatului“, XVI (1966), nr. 7-9, p. 493-515.
Picot, Émile, Notice biographique sur l’imprimeur Anthime d’Ivire, métropolitain de
Valachie, în Nouveaux Mélanges Orientaux, Mémoires, textes et traductions publiés par les
professeures de l’École spéciale des langues orientales vivantes, à l’occasion du VII-e Congrès
international des orientalistes réuni à Vienne (septembrie 1886), Paris, 1886, p. 513-560.
Pinescu, V., 250 de ani de la moartea lui Antim Ivireanul. Arta literară în „Didahii“, în
„Cronica“, I (1966), nr. 30, p. 2 și 7.
Popescu, Mihail-Gabriel, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc și
propovăduitor al „Evangheliei“, în „Studii Teologice“, XX (1969), nr. 1-2, p. 3-97.

232
 Popescu, Teodor M., Antim Ivireanul, apostol şi mucenic al dreptei credinţe, în „Bis. Ort.
Rom.“, LXXIV (1956), nr. 853-863.
Potra, George, Câteva știri noi și precizări în legătură cu Mănăstirea Antim, în „Bis. Ort.
Rom.“, LXXXI (1963), nr. 3-4, p. 347-375.
Rămureanu, Ioan, Antim Ivireanul luptător pentru ortodoxie, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV
(1956), nr. 8-9, p. 831-853.
Ruffini, Mario, Il metropolita Valacco Antim Ivireanul, în „Oikoumenikon“, 1966, vol. III,
p. 357-398.
Sacerdoțeanu, A., Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar și topograf, în „Glasul Bisericii“,
XXII (1963), nr. 9-10, p. 883-886 și XXIII (1964), nr. 3-4, p. 862-890.
Sacerdoțeanu, A., „Capete de poruncă“ de Antim Ivireanul, în „Glasul Bisericii“, XXV
(1966), nr. 9-10, p. 831-838.
Sacerdoțeanu, A., Un autograf al lui Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“ LXXXIV (1966),
nr. 9-10, p. 982-986.
Sacerdoțeanu, A., Sigiliile mitropolitului Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei“, XVIII
(1966), nr. 9-10, p. 838-841.
Săvoiu, Em, Em., „Capete de poruncă“ ale mitropolitului Antim Ivireanul, în „Renașterea“,
XXII (1944), nr. 10, p. 533-541.
Săvoiu, Em, Em., „Capete de poruncă“ ale lui Antim Ivireanul, în „Bis.Ort. Rom.“,
LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 997-1006.
Simonescu, Dan, Cărți arabe tipărite de români în secolul al XVIII-lea (1701-1747), în „Bis.
Ort. Rom.“, LXXXII (1964), nr. 5-6, p. 524-561.
Simonescu, Dan, Antim Ivireanul scriitorul, în Analele Academiei R.S. România, C. (1966),
p. 663-675.
Simonescu, Dan, Impression des livres arabes et karamanlis en Valachie et en Moldavie en
XVIII-e siècle, în „Studia et acta orientalia“, nr. V-VI (1967), p. 49-75.
Simonescu, Dan și Emil Muracade, Tipar românesc pentru arabi în secolul XVIII, în
„Cercetări literare“, III (1939), p. 1-32.
Șerbănescu, N., Antim Ivireanul tipograf, în „Bis. Ort. Rom.“, LXXIV (1956), nr. 8-9, p.
690-766.
Șerbănescu N., Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 9-
10, p.771-811.
Șerbănescu, N., Documente din timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul la Râmnic,
în „Mitropolia Olteniei“, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 845-851.

233
 Șerbănescu, N., Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în „Bis. Ort. Rom.“,
XCIV (1976), nr. 3-4, p. 349-355.
Ștrempel, Gabriel, Un cronograf ilustrat atribuit mitropolitului Antim Ivireanul, în
„Romanoslavica“, XIII (1966), p. 309-353.
Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul. La 250 de ani de la moartea sa, în Analele Academiei
R.S. România, C. (1966), p. 677-688.
Șrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, în „Revista bibliotecilor”, XIX (1966), nr. 9, p. 560-561.
Ștrempel, Gabreil, Neobositul cărturar Antim Ivireanul. 325 de ani de la naștere, în
„Magazin istoric“, IX (1975), nr. 12, p. 17-19.
Ștrempel, Gabriel, Valoarea documentară a didahiilor mitropolitului Antim Ivireanul, în
Analele Academiei R.S. România, Mem. secț. istorice IV t. I, 1975-1976, p. 129-144.
Ștrempel, Gabriel, Două manuscrise necunoscute ale didahiilor mitropolitului Antim, în
„Revista de istorie și teorie literară“, tom. XXIX (1980), p. 125-134.
Vlad. Sofron, Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Mitropolia Ardealului“, XII (1967), nr. 1-3,
p. 43-81.
Voinescu, D., Biserica Antim, în „Boabe de grâu“, IV (1933), nr. 9, p. 539-549.

234
 CĂRŢI IMPRIMATE ÎN TIPARNIŢELE LUI ANTIM IVIREANUL

A lui Vasile Macedoneanul, împaratul grecilor, Capitole îndemnătoare şasezeci şi şase,

către fiul său Leon Înţeleptul, greceşte, Bucureşti,1691.
Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea Nouă şi a cuviosului nostru părinte
Grigorie Decapolitul, greceşte, Bucureşti, 1692.
Evangheliar, greceşte şi româneşte, Bucureşti, 1693.
Psaltire, româneşte, Bucureşti,1694.
Psaltire, slavoneşte, Bucureşti,1694.
Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena, româneşte, Snagov, 1696.
Evangheliar, româneşte, Snagov, 1697.
Anthologhion, greceşte, Snagov, 1697.
Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri, greceşte, Snagov, 1697.
Discurs panegiric despre Împăratul Constantin, greceşte, Snagov, 1697.
Gramatică slavonească, slavoneşte, Snagov, 1697.
Acatistul Maicii Domnului, româneste, Snagov, 1698.
Bucoavnă, româneşte, Alba Iulia, 1699.
Chiriacodromion, româneşte, Alba Iulia, 1699.
Carte sau lumină, româneşte, Snagov, 1699.
Mărturisirea credinţei ortodoxe şi expunere pentru cele trei virtuţi: credinţă, nădejde,şi
dragoste, greceşte, Snagov, 1699.
Învaţături creştineşti, româneşte, Sangov, 1700.
Floarea darurilor, româneşte, Sangov, 1700.
Psaltire, greceşte, Snagov,1700.
Eortolohgion, greceşte, Snagov 1701.
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la marele Constantin, greceşte, Bucureşti, 1701.
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Ştefan, primul martir al creştinătăţii,
greceşte, Bucureşti, 1701.

235
 Ioan Comnen, Proschinitarul Sfântului Munte, greceşte, Snagov, 1701.
Liturghier, greceşte şi arăbeşte, Snagov, 1701.
Slujba cuvioasei Matrona Hiopolita, greceşte, Bucureşti, 1702.
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Stefan, primul martir al creştinătăţii, ed.
a 2-a, greceşte, Bucureşti, 1702.
Hrisant Notara, Despre preoţie, greceşte, Bicureşti, 1702.
Ceaslov, greceşte şi arăbeşte, Bucureşti, 1702.
Ceaslov, greceşte şi slavoneşte, Bucureşti, 1703.
Noul Testament, româneşte, Bucureşti, 1703.
Sevastos Chiminitis, Învăţătură dogmatică a bisericii răsăritene, greceşte, Bucureşti, 1703.
Slujba sfințirii bisericii, grecește, București, 1703.
Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului, grecește, București,
1703.
Radu Brâncoveanu, Cuvântare la patima ce mântuitoare, greceşte, Bucureşti, 1704.
Plutarch, Paralele greceşti şi romane, traduse în greacă moderna de Constantin
Brancoveanu-Fiul, greceşte, Bucureşti, 1704.
Slujba Sfântului Visarion, greceşte, Bucureşti, 1704.
Antologhion, româneşte, Râmnic, 1705.
Tomul Bucuriei, greceşte, Râmnic, 1705.
Antim Ivireanul, Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, româneşte, Râmnic, 1705.
Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, cu Paraclisul de obşte, româneşte şi slavoneşte,
Râmnic, 1706.
Octoih, slavonşte şi româneşte, Râminc, 1706.
Molitvelnic şi Liturghier, româneşte, Râmnic, 1706.
Gheorghe Maiota, Cuvânt la patima cea mântuitoare a Domnului, greceşte, Râmnic, 1706.
Radu Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae, greceşte, Râmnic, 1706.
Psaltire, arăbeşte, Alep, 1706.
Gheorghe Maiota, Cuvânt la patima cea mântuitoare a Domnului, româneşte, Râmnic,1706.
Carte ce cuprinde tot serviciul bisericesc,greceşte, Târgovişte, 1709.

236
 Evanghelie, georgiană, Tiflis, 1709.
Antim, Învăţătură bisericească pentru preoţi, româneşte, Târgovişte, 1710.
Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul Muntelui Sinai, greceşte, Târgovişte, 1710.
Panoplia Dogmatică, greceşte, Târgovişte, 1710.
Liturghier, georgiană, Tiflis, 1710.
Psaltire, româneşte, Târgovişte, 1710.
Octoih, româneşte, Târgovişte, 1712.
Carte de rugăciuni, româneşte, Târgovişte, 1712.
Liturghier, româneşte, Târgovişte, 1713.
Catavasier, slavoneşte, greceşte, româneşte, Târgovişte, 1713.
Molitvelnic, româneşte, Târgovişte, 1713.
Pilde Filosofeşti, româneşte, Târgovişte, 1713.
Sentinţe ale unor vechi filosofi, greceşte, Târgovişte, 1713.
Hrisov pentru abrogarea văcăritului, româneşte, Târgovişte, 1714.
Antim Ivireanul, Capete de poruncă, româneşte, Târgovişte, 1714.
Ceaslov, româneşte şi slavoneşte, Târgovişte, 1714.
Catavasier, româneşte, Târgovişte, 1714.
Ceaslov, româneşte, Târgovişte, 1715.
Hrisant Notara, Despre oficiile, clericii si dregătoriile sfintei biserici, greceşte, Târgovişte,
1715.
Sfătuiri creştine-politice către Ştefan Cantacuzino, româneşte, Bucureşti, 1715.
Dosithei Notara, Istoria patriarhilor Ierusalimului, greceşte, Bucureşti, 1715.
Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Istoria iudaică, greceşte, Bucureşti, 1716.
Nicolae Mavrocordat, Despre datorii, greceşte, Bucureşti, 1719.
Octoih mare, româneşte, Bucureşti, 1720.
Slujba de obşte a tuturor sfinţilor, româneşte, Bucureşti, 1720.

237
 RÉSUMÉ

Il est difficile de tracer le contour de la vie et des réalisations religieuses et culturelles du

plus grand métropolite qui ait conduit spirituellement la Valachie le long de son histoire. Il était
géorgien de naissance, son pays étant voisin de l’Arménie située entre les, montagnes Caucase, et
il est né, selon toutes recherches, vers l’an 1650. D’après les informations fournies par
Anton Maria del Chiaro, ancien secrétaire particulier du prince Constantin Brâncoveanu, qui l’a
bien connu, celui-ci s’appelait Andrei avant d’être moine, a été capturé par les Turcs pedant une
incursion en Géorgie et ensuite vendu comme esclave á Constantinople.
La Patriarcat œcuménique de la capitale turque l’a racheté et Andrei a vécu plusieurs années
auprès de la grande église de l’orthodoxie.
Vers les années 1688-1690, le prince Constantin Brâncovan l’a emmené en son pays et le
futur métropolite, doué de qualités artistiques exceptionnelles, s’est familiarisé avec l’art
typographique auprès de l’évêque Mitrofan, réfugié de Moldavie, le chef de l’imprimerie de
l’Archiépiscopat.
En 1691, à la suite de l’intronisation de Mitrofan comme évêque de Buzău, Antim, devenu
prêtre religieux, prend la direction de l’imprimerie de l’Archiépiscopat. Il fait publier bien des
livres grecs et roumanis, parmi lesqueles un magnifique Evangile gréco-roumain, en 1693.
Pour répondre aux désirs du Prince d’agrandir et diversifier l’activité typographique, ce qui
allait transformer Constantin Brâncovan en un véritable Mécène du monde orthodoxe, Antim
transfère l’imprimerie de Bucarest au monastère de Snagov, sur une île du lac du même nom.
L’a, en plus de l’activité de prieur du monastère, Antim a créé une grande imprimerie et une
école pour initier les jeunes dans le métier de typographe. Parmi les nombreux livres roumains,
grecs, et slavons imprimés à Snagov, il y a aussi un Missel grec et arabe, pour les chrétiens de
langue arabe de Syrie. D’ailleurs ce livre ne sera pas le seul destiné aux Arabes et l’imprimerie
aux lettres arabes leur sera entièrement offerte. Après 1702, Antim revient à Bucarest où il reprend
ses obligations de dirigeant de l’imprimerie mais pas pour longtemps. En 1705, Antim est élu
évêque de Râmnic, où il installe une imprimerie, y réalisant de nombreux livres, parmi lesqueles
le premier Rituel en langue roumaine.

238
 C’est toujours à Râmnic qu’il fait imprimer le premier ouvrage destiné à l’évolution du
niveau théologique des prêtres. Quelques années plus tard, en janvier 1708, Antim est élu
métropolite de Valachie. A cette ocasion il prononce un discours exceptionnel, suivi des homélies
qui lui ont valu le renom du plus grand orateur ecclésiastique roumain de tous les temps.
Son œuvre oratoire a été souvent publiée. En tant que métropolite, Antim n’abandonnera
jamais sa préoccupation typographique tant aimée. A Târgovişte, où il y avait un ancien siège
métropolitain, et à Bucarest il installera de nouvelles imprimeries pour ses traduction de livres
liturgiques du grec en roumain et aussi pour des livres grecs destinés à tout le bassin oriental de
la Méditerranée.
En 1709 Antim dota la Géorgie d’une imprimerie et y envoya son plus compétent
collaborateur qui imprima les premiers livres en géorgien, notamment des livres religieux.
Antim était un grand ennemi des Turcs et, en 1711, il a essayé une diversion en faveur de
Pierre le Grand, à l’occasion d’une campagne militaire menée par l’empereur contre les ottomans.
Cette action, qui aurait pu avoir des conséquences imprévisibles pour Constantin Brâncovan, a
conduit à un refroidissement des rapports entre les deux. Le prince était presque sur le point de
renvoyer le métropolite et seule sa piété l’a empêché de prendre des mesures extrêmes auxquelles
il avait pensé à un moment donné. Nous connaissons le crise qui existait entre le prince et le
métropolite par les deux lettres de disculpation que ce denier avait envoyées à Constantin
Brâncovan.
De ce temps là date un conflit aigu avec le patriarche de Jérusalem, Hrisant Notara, qui
voulait subordonner certains monastères valaques, négligeant la personnalité d’Antim. Celui-ci
s’est opposé avec véhémence et une ironie mordante aux prétentions du savant patriarche, qui a
été obligé de renoncer à son projet.
Au printemps de 1714, Constantin Brâncovan a été arrêté par les Turcs, transporté à
Constantinople et exécuté à la mi-août avec ses quatre fils. La principale raison de ce drame doit
être recherchée dans la cupidité des Turcs. Un an auparavant, Antim avait commencé la
construction d’un superbe monastère qui porte son nom. Il avait prévu de le doter d’une imprimerie
ainsi que d’une bibliothèque. Malheureusement, la destinée du grand métropolite allait suivre une
voie tragique à l’automne de 1716, pendant le règne du prince grec Nicolas Mavrocordato. En
désaccord avec la politique pro-turque du prince, et désirant un rapprochement de l’Autriche
voisine en ce temps-là de la Transylvanie, Antim a lancé le bruit que les troupes des Habsbourg

239
s’approchaient de Bucarest, ce qui a provoqué la fuite précipitée de N. Mavrocordato vers la
Danube. Finalment, au courant de la supercherie, Mavrocordato, revenu tout furieux à Bucarest,
fit arrêter le métropolite, le livrant à l’armée turque qui l’accompagnait dans la capitale et
demandant au Patriarcat de Constantinople de l’exclure du rang des prélats.
Exilé du monastère Sainte Catherine de la péninsule de Sinaï, Antim a été tué en chemin par
la grade turque et jeté dans une rivière de la Thrace en septembre-octobre 1716.
Ainsi disparut le métropolite Antim d’Ivir, sanctifié par notre Eglise en septembre 1992.
Avec lui disparaissait un grand orateur, un grand graveur, un grand imprimeur et surtout un
grand lutteur pour son troupeau.

240
INDICE GENERAL

241
A
Abramios, Ioan 59, 157, 174, 195, 297, 300, 316, 317, 355, 362, 363, 365

Academia Domnească de la Sf. Sava 56, 58-60, 106, 269

Academia Domnească din Bucureşti, vezi : Academia Domnească de la Sf. Sava

Academia Română, vezi şi Biblioteca Academiei Române

Academia Română 8, 10, 11, 17, 18, 23, 24, 71, 77, 84, 92, 112, 117, 120, 128, 143, 148, 151, 155,
194, 195, 224, 257, 259, 287, 294,307, 308, 374, 378, 379

Academia Teologică din Kiev 224

Acatistul Maicii Domnului, București, 1703: 128, 118

Acatistul Maicii Domnului, Snagov, 1698 103

Adam 223, 225, 227

Adrianopol 53, 137, 169, 251, 301, 370,

Agata, Sf. 322, 332, 343

Alba Iulia 103, 234

Albala, Radu 24

Albeşti, sat 246, 247

Alep 116, 127, 128

Alexandria 30, 40, 142, 159, 167, 170, 253, 267, 269, 273, 285, 346

Alexandru I. împ. Rusiei 30

Alexandru I. principe georgian 29

Alexandru Macedon 196, 230, 231

Alexăndrie 293

Alexe Comnenul 31

Alexie, omul lui Dumnezeu, Sf. 139, 332, 343

242
Almanahul graficei române 65

Amasia, mitropolie 367

Amsterdam 64, 234

Analele Academiei Române 17, 23, 24, 44, 193

Anastasie Crimca 206

Anastasie, sufagiul 102

Anaxagoras 196

Anaximandru 196

Andrei 37

Andrei, tipograf 66, 67, 250

Andrei, zugrav 163

Ani, oraş în Armenia 29

Anineanu, Marta 16

Aninoasa, m-rea 34, 262

Anonimul brâncovenesc, vezi: Istoria Ţării Româneşti, de la octomvrie 1688 până la martie 1717

Antim Botoşăneanul, arhiereu 374

Antim , arhieps. Nicomediei 332, 343,

Antim, m-rea 14, 37, 39, 73, 91, 252, 256, 321-324, 326, 328, 332, 337, 340, 350, 351, 356-358,
370, 371, 373, 379,

Antim Târgovişteanul, eps. 378

Antiohia 40, 115, 117, 125, 159, 253, 267, 273, 346

Antologhion 283, 284

Antologhion, Râmnic, 1705: 36, 144, 148, 150, 155

Antologhion, Snagov, 1697: 36, 92-94

Antonie, arhieps. Chişinăului 233

243
Antonie cel Mare, Sf. 222

Antonie, profesor 285

Antonie vodă din Popeşti 50

Anvers 230

Apocalipsul Sf. Ioan 129

Apostol georgian, Tiflis, 1709: 240

Arabia 116, 235

Arborele genealogic al lui Hristos, vezi: Chipurile Vechiului şi Noului Testament

Arborele lui Iesei, vezi: Chipurile Vechiului şi Noului Testament

Arcil, rege georgian 234

Argeş, episcopia 322, 323, 330, 352, 374

Argeş, jud. 77, 136, 258

Argeş, m-rea 262

Arhimandritului, m-rea 269

Arhivele Statului 82, 90, 91, 143, 149, 256-258, 260-263, 322, 329, 333, 335, 350, 352

Aristotel 196, 230, 232

Armenia 27-29

Arta, mitropolia 367

Artaxerxes 196

Asia Mică 29

Asterie, eps. Amasiei 186

Aşezământul Mănăstirii Antim 16, 33, 37-39, 71, 139, 147, 225, 321, 322, 324, 326, 327, 329-334,
337-340, 342, 344-349, 352, 354

Atanasie Anghel, mitrop. de Alba Iulia 103, 135

Atanasie Dabas, patr. Antiohiei 40, 115, 116, 125, 127

244
Atanasie cel Mare, patr. Alexandriei 195, 285

Atanasie Mironescu, Mitrop. 34, 44, 66, 135-137, 150, 164, 168, 372

Atanasie, mitrop. Dristei 285

Atanasie Moldoveanul, ieromonah 75

Atanasie al V-lea, patr. ecumenic 253, 268, 269, 273-275, 278, 279, 282, 283, 376

Athos, muntele 32, 35, 43, 83, 94, 108, 118, 119, 165, 232

Austria 54

Auxentie, mitrop. Sofiei 132

Avacum, prooroc 79

Avel 227

Avimeleh 229

Avraam 229

Avxentie, moşul 332

Axentie, mitrop. Cizicului 367

Azerbaidjan 28

Azov, marea 33

B
Babilon, 229

Bacău, jud. 294

Bacov, Ivan 155, 156

Baica, Hortensia 81

Balamand, m-rea 128

Balcani, vezi: Peninsula Balcanică

Balş, Ştefan, arh. 327

245
Banat 81, 292, 296

Barbu-Bucur, Sebastian 108, 307

Barnea, I. 232

Barnovschi, m-rea 271, 272

Barnovschi Miron, vv. 206

Bsarab, viţa 60, 70, 78, 79, 225

Basarabia 224

Bădărău, Mihai 233

Bădulescu, G. 322

Bădulescu, I. 21, 148

Bălăceanu Constantin, agă 242

Băleanu, fam. 254

Băleanu, Grigore 361

Băleanu Ivaşcu, culcer 254, 258

Bălgrad, vezi: Alba Iulia

Bătăşeşti, moşie 120

Bârnova, m-rea 271

Bârseşti, sat 136

Bejean, Dimitrie 156, 296

Belu, D. 24

Bengești, boierii 361

Berceni, sat 120, 136

Berechet, Ştefan 8, 23, 128, 224

Berileşti, moşia 259

Berza, Mihai 53

246
Betleem 196, 270

Bezdead, sat 257

Bianu, Ioan 9, 17, 19, 65, 118, 194

Biblia, vezi şi Testamentul Nou

Biblia, vezi şi Testamentul Vechi

Biblia 65, 195, 223, 227-229

Biblia lui Şerban, Bucureşti, 1688: 67, 73, 75, 78, 80, 104, 106, 129, 311

Biblia georgiană, Tiflis, 1710: 240

Bibliografie românească veche 15, 41, 46, 65-69, 71, 77-80, 83, 87, 92, 94-97, 102, 104-106, 115-
118, 123, 125, 128, 129, 131-133, 140, 143-145, 148, 151, 153, 155, 156, 212-214, 234, 238, 240,
282, 285-289, 293, 294, 297, 299, 300, 306-309, 312, 313, 319, 356, 357

Bibliographie hellénique, vezi: Legrand, E.

Biblioteca Academiei Române, vezi şi: Academia Română

Biblioteca Academiei Române 13, 17, 19, 37, 39, 57, 77, 82, 85, 90-92, 101, 112, 136, 149, 150,
165, 170, 189, 213, 214, 232, 247, 255, 263, 267, 269, 273, 275, 286, 292, 294, 323, 326, 332,
340, 357

Biblioteca Academiei Ucrainene de Ştiinţe 8, 224, 233

Biblioteca judeţeană Timiş 80, 81

Biblioteca Mitropoliei din Blaj 102

Biblioteca Sfântului Sinod 103

Biblioteca Societăţtii Steaua 22

Biserica Catolică 270

Biserica cea mare din Constantinopol, vezi: Biserica Patriarhiei Ecumenice

Biserica din Lugoj 81

Biserica Ortodoxă Română, revista 21, 23, 24, 35, 39, 46, 60, 63, 65, 67, 69, 103, 123, 199, 205,
212-214, 224, 232, 234, 255, 260, 266, 267, 275, 289, 300, 304, 313, 319, 322, 324, 350, 375, 376

Biserica Patriarhiei Ecumenice 169, 269, 277

247
Biserica sârbească din Timişoara 81

Biserica Sfântul Gheorghe Nou 182

Biserica Sfântul Gheorghe Vechi 14, 60

Biserica Sfîntului Mormânt 45, 46, 270, 271, 274, 278, 280, 281

Biserica Sfântul Nicolae din Şchei 266

Biserica Stavropoleos 325, 377

Biserica Tuturor Sfinţilor, vezi: Antim, m-rea

Bisericani, m-rea 66, 67

BIstriţa, m-rea 16, 32 ,135, 262

Bizanţ, vezi: Constantinopol

Blaj 15, 102

Bodogae, Teodor 24

Bogdan, Damian P. 23, 46, 240, 375

Boiu, Zaharia 300

Bolna Sarai 263

Bossuet, Jacques 191

Bostangi, închisoarea 301

Bragheș Stan, diacon 257

Brașov 266

Brăila 110

Brăiloiu, Barbu 361

Brăiloiu, Dositei 83

Brăiloiu, Stanca 83

Brătășanu Barbu, vistier 264

Brătulescu, Victor 23, 224, 324, 325, 331-333, 375

248
Brâncoveanu Constantin, vv. 7, 8, 11, 13, 35, 37, 40, 43-46, 48-58, 60-62, 64, 65, 69, 71, 73, 75,
78-85, 87, 88, 92, 94-97, 99, 102-106, 108, 110, 112, 115, 116, 118, 121, 127, 129, 131, 132, 136,
137, 139, 142-145, 148, 149, 151, 153-156, 158, 161, 163-168, 170, 172, 173, 175, 176, 179, 182,
192, 193, 213, 223, 225, 233, 234, 237, 242-254, 256, 266, 268, 269, 274, 278-280, 282-284, 286,
288, 289, 293, 294, 296, 297, 299-306, 308, 331, 338, 339, 346, 353, 356, 372, 373, 379

Brâncoveanu Constantin, beizadea 133

Brâncoveanu Maria, doamna 50, 132, 164, 165

Brâncoveanu, Papa 50

Brâncoveanu, Preda 151

Brâncoveanu, Radu 36, 132 , 151, 153,

Brâncoveanu, Stanca 50

Brâncoveanu, Ștefan 36, 57, 96, 132, 284-86

Brezoianu Pătrașcu, vel vornic 365, 368

Brosset, M. 30

Brusa, mitropolia 367

Bucovnă, Alba-Iulia, 1699: 104

Bucovina 296

Bucșan, Badea 256

Bucșan Barbu, comis 89, 90

Bucșan, Bălașa 256

Bucșan, Pătrașcu 89

București 14-17, 21, 22, 24, 32, 34-36, 39, 41, 44, 46, 47, 49, 50, 52, 57, 58, 60, 62, 63, 65-67, 69-
72, 74, 76, 80, 81, 85, 87, 90, 94, 97, 102, 104-106, 108, 110, 118, 120-124, 126, 127, 129-131,
133, 135-137, 139, 140, 142, 156, 157, 163, 165, 167, 169, 173, 174, 194, 199, 205, 212, 224, 227,
242-244, 246, 247, 250, 254, 262-264, 267, 269, 271, 281, 283, 289, 301-303, 307, 308,311-314,
319,322, 323, 328, 332, 342, 349, 351, 353, 355-357, 361, 364, 366, 368, 369

Budesa, sat 150

Bujoreanu, ban 361

249
Bujoreanu Șerban, vistier 254

Bujoreni, sat 143, 149

Bulat, T.G. 60, 213, 255-257, 260, 262-264

Buletinul Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene 41

Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 324, 371

Bulgaria 195, 285

Buzău, episcopia 17, 34, 58, 63-68, 79, 82, 91, 94, 104, 121, 139, 168, 206, 262, 291

Buzești, boierii 164

Byck, Jacques 9

C
Calcedon, mitrop. 336, 367

Calinic, mitrop. Filipopolei 367

Calist, eps. Argeșului 374

Calliarchos, Pantoleon 125

Camariano-Cioran, Ariadna 17, 58

Camariano, Nestor 17

Candela, rev. 18

Cantacuzinii, neamul 44, 50, 51, 79, 144, 145, 155, 165, 174, 179, 243, 244, 246-248, 254, 280,
300-303, 309, 311, 316, 354, 356, 360

Cantacuzino Constantin, postelnic 50, 102

Cantacuzino Constantin, stolnic 49, 50, 56, 57, 77, 95, 117, 242, 302, 303, 305, 353, 362

Cantacuzino, Drăghici 50

Cantacuzino, Gheorghe 242, 360, 363

Cantacuziono, Iordache 67

Cantacuzino Matei, agă 50, 244

250
Cantacuzino Mihai, spătar 50, 60, 81, 90, 144, 145, 154, 155, 242, 244, 247, 254, 262, 303, 350,
359

Cantacuzino, Stanca 102

Cantacuzino Șerban, paharnic 145

Cantacuzino Șerban, vv. 32, 43, 49, 50, 53, 56, 58, 67, 83, 242, 360, 363

Cantacuzino Ștefan, vv. 35, 56, 90, 165, 170, 174, 192, 213, 214, 254, 281, 300, 302-307, 309,
311-313, 315-317, 319, 322, 323, 330, 331, 333, 335, 339, 345, 348-350, 352-354

Cantacuzino, Toma 244, 247-249, 301

Cantemir Antioh, vv. 272

Cantemir Dimitrie, vv. 57, 95, 241, 246

Capete de poruncă, Târgoviște, 1714:15, 214-216, 218, 306, 345

Caracaș, Remus 17, 19

Caracicoveanu, Ioan 16

Carcalechi, Zaharia 32

Cariofil, Ioan 95

Carmentie 229

Carol I 18

Carol al XII-lea, regele Suediei 245

Carpați 55, 355, 360

Carte cu tot serviciul bisericesc, Târgoviște, 1709:282

Carte de rugăciuni, Târgoviște, 1712: 292

Carte sau lumină, Snagov, 1699: 36, 104

Cartea lui Iov 195

Cartea profețiilor, Alep, 1708: 128

Cartojan N. 106, 227, 293

Casa Bisericii 374

251
Catavasier 284

Catavasier, București, 1724: 308

Catavasier, Târgoviște, 1713: 294

Catavasier, Târgoviște, 1714: 307

Catavasier, Târgoviște, 1715: 294, 308

Caucaz 27-31, 64, 87

Cazacu, Boris 205

Cazacu, Matei 332, 365, 370

Cazania lui Varlaam 9

Cazanii 9, 104

Căldărușani, m-rea 18, 19, 22, 262, 328

Călugăreni, sat 361, 362

Căluiu, m-rea 281

Cărțile Macabeilor 230

Câineni, pasul 361

Câmpina 82

Câmpulung, m-rea 262, 267

Cândea, Virgil 16, 25, 41, 331

Cântartea Annei 79

Cântarea Celor Trei Coconi 79

Cântarea lui Moise 79,288

Cântarea lui Zaharia 288

Cârciumari, sat 85

Ceaslov, Târgoviște, 1714: 307

Ceaslov mare, Târgoviște, 1715; 36, 103, 309, 310

252
Ceaslov georgian, 1710: 240

Ceaslov greco-arab, București, 1702: 36, 41, 125-128

Ceaslov slavo-român, București, 1703:128

Ceasornicul domnilor, 46

Cerbuleț, Teodor 24

Cercetări literare, rev. 41, 115

Cernăuți, 18

Cerneți, 110, 360

Cernica, m-rea 11, 15, 233

Cernovodeanu, Paul 242, 244

Cervenia, moșia 263

Cetățuia, m-rea 66, 271

Cezar 231

Cezareea Palestinei 45, 125

Cheia înțelesului, București, 1678: 65, 156

Chimintis, Sevastos 36, 58, 59, 96, 106, 117, 132

Chios 125

Chiprian, patr. ecumenic 168, 169, 253, 353

Chipurile Vechiului și Noului Testament 8, 10, 11, 23, 164, 223, 224, 226, 229, 231, 232, 324

Chirică, Haralambie 62

Chiriacodromion 104

Chișinău 23, 224, 233

Chosroes 28

Chrisogones, Iordache 59

Ciocănești, sat 257

253
Ciorăneasca, moșie 261

Cipariu, Timotei 15, 32

Ciril Lucaris, patr. ecumenic 67

Ciurea, Al. I. 23, 199, 375

Cizic, mitropolie 367

Climent, eps. Argeșului 330

Climent, mitrop. Adrianopolului 137, 169

Climent, monah, vezi: Grădișteanu Constantin

Cluj-Napoca 242

Cocora, Gabriel 24

Codicele Voronoțean 294

Colchida 28

Colfescu Iordache, mehmedar 369

Colțea, clucer 262

Colțea, m-rea 60, 262, 303

Colțea, spitalul 247

Columbeanu, Sergiu 242

Comănești, sat 294

Comisiunea Monumentelor Istorice 23, 224

Comnen, Alexie 284

Comnen, Ioan 36, 59, 106, 118, 120, 357

Condica lui Antim 255, 262

Condica m-rii Snagov 82, 84, 90-92, 120, 144

Condica Mitropoliei 256

Condica Sântă (Sfântă) 15, 16, 34, 136, 168, 322, 367,368, 376, 378

254
Conon Arămescu-Donici, mitrop. 373

Constantie, mitrop. Calcedonului 367

Constantin 91

Constantin, logofot 323

Constantin paharnicul Sarachin 110

Constantin Râmniceanul, pr. 212

Constantin, zugrav 163

Constantin și Elena, Sf, 73, 87, 96, 123, 175, 192, 196, 198, 222

Constantinescu, Horia 24

Constantinescu-Iași, P. 97

Constantinescu, Florin 242

Constantinopol 13, 15, 30, 40, 43, 44, 46, 48-50, 53, 57, 58, 62-64, 95, 110,112, 123, 142, 165,
168, 169, 241, 243-245, 249, 250, 253, 254, 267, 271, 273, 277, 280, 282, 283, 285, 301-303, 311,
317, 335, 353, 354, 364-366, 376

Copoceni, sat 361

Copăcineasca, moșie 261

Corbea David, ceauș 243

Coresi 158

Corfus, Ilie 110, 117, 145

Coridaleu, Teofil 95

Cornea Barbu, serdar 361

Cornoi, I. 21, 22

Corota, sat 264

Cosma al III-lea, patr. ecumenic 316, 317, 335-337, 352

Costea ot Râmnic 149

Costin, Nicolae 149

255
Cozac, Atanasie 263

Cozac, Matei 263

Cozia, m-rea 163, 164, 259, 262, 333, 372

Craiova 65

Craiovești, boierii 164

Creta 286, 363

Crețulescu Iordache, logofăt 350

Cricov, râu 246

Cris-Cristian, S. 35

Cristofor, mitrop. Iconiei 367

Cronica anonimă a Țării Românești (1688-1717), vezi: Istoria Țării Românești de la octomvrie
1688, până la martie 1717

Cronica Țării Românești (1714-1716), vezi: Grigoraș, Mitrofan

Cronografe 227,228

Cronograful Argeșului 34

Cucuiați, sat 264

Cunești, moșia 83

Curtea de Argeș 33, 150

Cuășcalău, vezi: Orleanu, Nicolae

Cuvânt la patima cea mântuitoare, București, 1704: 36, 132

Cuvânt la patima cea mântuitoare, Râmnic, 1706: 151, 152

Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului, București, 1703: 36

Cuvânt panegiric la Sf Constantin, Snagov, 1697:36,96,122,123

Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae, Râmnic, 1706: 151

Cuvânt panegiric la Sf. Ștefan, București, 1701: 123-125

256
Cuza vodă 352

Daia, sat 362

Dalles, sala 35

Damaschin, egum. Snagovului 82

Damaschin, eps. Buzăului 139, 168

Damaschin, eps. Râmnicului 123, 150, 165, 262, 372, 373

Dan, tribul 228

Daniil, egum. Aninoasei 262

Daniil, mitrop. Țării Românești 34, 356

Daponte, Constantin, 283

Darie, împărat 230

David, principe georgian 29,30

David, prooroc 78-80, 94, 112, 113, 161, 171, 232, 287, 288, 331, 337

Dălgopol, vezi: Câmpulung, m-rea

Dâmbovița, jud. 56, 256, 257, 263

Dâmbovița, râul 264, 327

Dealu, m-rea 17, 194, 256

Dealul Răzvadului, moșie 256

Del Chiaro, Anton Maria 32, 35, 37, 40, 46, 54, 55, 64, 293, 297, 299, 302, 324, 353-356, 359-
365, 369, 370

Democrit 196

De officiis, vezi: Despre oficii

Derc, mitropolia 336, 367

257
Despa 324

Despre datorii, București, 1719: 356

Despre oficii, Târgoviște, 1715: 36, 308, 311

Didahii 9, 14, 17, 19, 20, 24, 54, 147, 148, 170, 171, 194, 207, 209, 342

Didești, m-rea 258, 259

Dimitrie, Sf. 178, 180, 192, 196, 198, 202, 261, 341, 345, 346

Dinulescu, Ștefan 18, 21, 32, 62

Dionisie Areopaghitul 195

Dionisie, mitrop. Amasiei 367

Dionisie, mitrop. Târnovei 316, 317

Dionisie Floru, ieromonah și tipograf 316, 357

Dionisie Romano, eps. Buzăului 17

Dionisie Seroglanul, patr. ecumenic 44

Dionisiu, m-rea 165

Diploma leopoldină din 1691: 266

Divanul lui D. Cantemir, Iași, 1698: 68

Djindjihașvili, Fanny 25, 37, 64

Dobrescu, N. 22, 23, 32, 36, 63, 242

Dodona 140, 282, 283, 285, 286, 319

Doicescu Radu, spătar 262

Don, râul 33 Dosithei Notara, patr. Ierusalimului 45, 46, 67, 106, 132, 136, 142, 153, 165, 243,
262, 268-272, 317-319

Dosoftei, mitrop. Moldovei 66, 67, 250

Drăghiceanu, Virgil 371

Drista, mitrop. 285

258
Duca Constantin, vv. 80

Duca Gheorghe, vv. 62, 271

Dudescu, Radu 303, 353

Dulcia, râul, vezi: Tungia

Dumitrescu, Dan 240

Dumitrescu, Dinu A. 370

Dumitru, logofăt 102

Dunăre 7, 44, 97, 210, 304, 364, 370

Duțu, Al. 297, 313

Ecaterina, împ. Rusiei 30

Economides, D.V. 300

Editura Academiei Române 10, 14, 16, 17, 49, 51

Editura Didactică și Pedagogică 58

Editura Junimea 25

Editura Minerva 22, 24, 81, 199

Editura Mitropoliei Banatului 81

Editura Muzicală 307

Editura Științifică 50

Editura Tineretului 24

Editura Viața Românească 35

Efrem, grămăticul 14, 342

Efrem Sirul, Sf. 195, 221

Eftimie Hamaui, patr. Antiohiei 127

259
Eftimie Zigadinos, monah 284, 285

Egipt 30, 161, 162, 230

Elada, vezi: Grecia

Elena, Sf., vezi: Constantin și Elena, Sf.

Eliachim 229

Elian, Al. 24, 267, 271, 273, 275, 287

Elisabeta Sf. 196

Elisafta Sf., vezi: Elisabeta Sf.

Elisei, prooroc 198

Enache, dascăl 34

Enoh 229

Enos, golf 369, 370

Eortologhion, Snagov, 1701: 36, 117

Episcopia Argeș, vezi: Argeș, episcopia

Episcopia Buzău, vezi: Buzău, episcopia

Episcopia Huși, vezi: Huși, episcopia

Episcopia Râmnic, vezi: Râmnic, episcopia

Erbiceanu, Const. 18, 19, 21, 22, 62, 66, 67, 68, 92, 95, 96, 99, 106, 112, 115, 117, 118, 123, 125,
131-133, 140, 148, 151, 171, 194, 212, 255, 275, 282, 285, 286, 289, 297, 304, 312, 313, 319, 350,
357

Estera 231

Eufrat 235

Euhologhion, vezi: Molitvenic

Euripide 230

Europa 49, 53, 233

Eusebiu de Cezareea 195

260
Euthimie, mitrop. Pogonianei 137

Euthimie al-II-lea, patr. Antiohiei 41

Eva 227, 231

Evangheliar 148

Evangheliar, Alep, 1706: 128

Evangheliar, București, 1693: 36, 71, 72, 74-78

Evangheliar, Snagov, 1697: 36, 98-101, 144, 155, 158, 238, 240

Evangheliar, Tiflis, 1709: 234-239

Evanghelie 223

Evanghelie învățătoare, Alba Iulia, 1699: 104

Evron, vezi: Hebron

Ezechiil, prooroc 56

F
Facultatea de Teologie, București, 22

Facultatea de Teologie, Moscova, 16

Fălcoianu, Matei 164

Fântâna lui Radu Vodă 365

Fedeleșoiu, schitul 77, 164, 371

Filadelfia, mitrop. 311

Filipopole, mitrop. 367

Filothei Sfetagorețul 108, 110

Filothei sin agăi Jipa 307

Firmilian, mitrop. Olteniei 24, 378

Fison, râu 235

Fitianu, Ignatie, vezi: Ignatie Fitianu, ieromonah

261
Fiziolog 197

Flămânda, m-rea 150

Floarea cuvintelor, vezi: Antologhion

Floarea darurilor,Snagov, 1700: 36, 108, 109

Flor, pr. 60, 232, 233

Florescu, Radu 372

Fodor, Daniel 84

Foletul novel 57

Fotie, patr. ecumenic 142, 285

Frankfurt 230

G
Galata, m-rea 271, 272

Galeatovschi, Ioanichie 65

Galland, Antonie 297

Gavriil , mitrop. Filadelfiei 311

Gavriil, patr. ecumenic 132, 165

Gavril, spătar 259

Gavril Rusul, ieromonah 256

Gaza 228

Gârboviceanu, Petre 374

George al VII-lea, principe georgian 29

George al XIII-lea, principe georgian 30

George, rege al Iberiei 29

Georgescu, Alecu 9, 10

Georgescu, Ilie 24, 270

262
Georgescu-Buzău, Gh. I. 243

Georgia 25, 27, 29-33, 35, 36, 64, 75, 94, 95, 116, 118, 120, 133, 165, 234, 235, 238, 240, 241,
285, 286, 297, 313, 330

Ghedeon, mitrop. Moldovei 268, 269, 272, 274

Ghenadie, arhim. Argeșeanu 371

Ghenadie, patr. ecumenic 311

Ghenadie Enăceanu-Craioveanu 16, 17, 39, 43, 71, 75, 148, 322

Gheon, râu 235

Gheorghe, Sf. 170, 341, 346, 349

Gheorghe șufarul 91

Gheorghe zugravul 163

Gheorghe Castriotul, postelnic 132, 243, 247

Gheorghe, Criteanul 110

Gheorghe din Trapezunt 356

Gheorghiță, zugrav 163

Gherasim, ierodiacon 148

Gherasim, mitrop. Niceei 367

Gherasim, patr. Alexandriei 167, 170, 269

Gherasim Timuș, eps. 266

Gherghița, sat 246, 269

Gherghița, schit 260, 261

Ghermano, ieromonah 148

Ghica Grigore, vv. 102, 352, 371

Ghica-Budești, N. 324

Gin Ali, vizir 301, 356

263
Gingis, han 29

Giurescu, C. 242

Girescu, C.C. 17, 51, 353

Girescu, Dinu C. 52

Giurgiu 246, 361, 362, 364, 366, 368

Glasul Bisericii, rev. 39, 60, 65, 85, 90, 91, 214, 322, 330, 334, 339

Glavacioc, m-rea 77, 164, 257, 262

Gligorașcu, ciohodar 168

Glykis, Nicolae, vezi și: Nichifor Marthalis Glykis, ieromonah

Glykis, Nicolae 157, 296

Golovkin, cancelar rus 244

Golubinski, E. 16, 32

Goran-Olănescu, Radu 148

Govora, m-rea 12, 164, 371-373

Gramatica slavonă, Snagov, 1697: 42, 96, 97

Grădișteanu, Const. 287

Greceanu, Radu 68, 70, 75, 83, 102, 167, 169, 172,243,244, 247, 269

Greceanu, Șerban 71, 73, 75

Grecescu, Const. 49, 50, 247, 254, 303, 359

Grecia 131, 230, 235, 297

Gregorian, Mihail 302

Grigoràs, Mitrofan 140, 143, 282, 283, 285-287, 308, 311, 312, 319, 359, 360, 362-365, 369

Grigoraș, N. 206

Grigorașcu, vistier 279

Grigore Bogoslovul, Sf. 195

264
Grigore Deleanu, arhim. 17, 19, 194

Grigore Dialogul, Sf. 115, 294

Grigore Socoteanu, mitrop. 82, 194

Grigoriu, Elena 58

Grosul, Tudor 120

Gruzia, vezi: Georgia

Grugistan, vezi: Georgia

Habsburg, casa 242, 360

Hagi Vasile, lumânar 52

Haldeea 41, 116

Handachia Cretei 286

Haneș, P.V. 22, 171

Hebron 227

Heleșteu, moșie 259

Heracleia, mitrop. 336

Heraclius, împărat 28

Herseni, moșie 149, 150

Hesiod 175, 196

Hipomenas, Gheorghe 59

Hlincea, m-rea 271

Homer 232

Hotărani, schitul 164

265
Hrisant, Notara 36, 45, 46, 58-60, 125, 165, 167-170, 194, 195, 209, 241, 243, 247, 251, 268, 269,
271-277, 279-283, 286, 293, 303-305, 308, 311, 312, 316, 317, 319, 328, 336, 337, 351, 352, 354,
355, 359, 363-366, 368, 370

Hrisogon, Gheorghe 59

Hrisovul, rev. 273

Hrisovul arhieresc 39, 324, 333, 335-337, 339

Hrizea, vel portar 264

Hurez, m-rea 129, 153, 257, 333, 371

Hrumuzachi, documente 59, 169, 170, 241, 268, 272, 275, 276, 279, 280, 283, 303, 304, 308, 312,
316, 328, 335, 336, 350, 355, 359, 363, 364, 366, 368

Huși, episcopia 63, 65, 67, 241

Iacov 120

Iacov, fratele Domnului 196

Iacov, patriarhul 161

Iacovici Stoica, tipograf 212, 289, 308, 319, 356

Iair 229

Ialomița, jud. 263

Iane, logofătul, vezi: Ioanichie monah

Ianina 105, 106, 142, 157

Iarcu, D. 87

Iason 28

Iași 16, 25, 35, 58, 64, 67, 68, 71, 110, 247, 248, 250, 271

Iconia, mitrop. 367

Ieremia, proorc 229

266
Ieremia al III-lea, patr. ecumenic 350, 352, 366

Ierotei al Dristei, vezi: Comnen Ioan

Ierusalim 23, 40, 44, 45, 66, 67, 106, 120, 136, 142, 143, 153, 165, 167, 169, 170, 194, 195, 228,
229, 241, 243, 245, 262, 267-270, 273-277, 280, 281, 286, 311,316-319,335-337,351, 355

Iesei 232

Iganatie, egumenul m-rii Nucet 140

Igantie Fitianu, ieromonah 41, 116, 117, 120

Ilarion, eps. Argeșului 352

Ilarion, eps. Râmnicului 135-137, 140, 143

Ilfov, jud. 259

Ilieș, Aurora 167, 243, 244, 247, 269

Ilinca, jupâneasa 91

Imerethi, prov. georgiană 29

Imperiul habsburgic 303

Imperiul otoman, vezi: Turcia

Institutul de Istorie Națională 81

Institutul de Lingvistică 9

Ioachim și Ana, Sf. 196

Ioan 37, 39, 342

Ioan, arhimandritul Hurezului 153, 371

Ioan, egumenul Sadovei 262

Ioan Botezătorul, Sf. 144, 196, 238, 288, 294

Ioan Damaschinul, Sf. 155, 195, 291

Ioan Efesiul 132

Ioan Evanghelistul, Sf. 99-101, 131, 155, 239

267
Ioan Gură de Aur, Sf. 68, 99, 115, 195, 293, 294

Ioan Românul 57

Ioanichie, vezi: Bacov, Ivan

Ioanichie, monah 91, 92

Ioasaf, egumenul Argeșului 262

Ioasaf, eps. Buzăului 262

Ioasaf, pr. 137

Iona, prooroc 79

Ionașcu, Ion 60

Ionescu Ștefan 50, 51, 55, 242, 244, 246

Iordan, râul 197, 201

Iorga, cupețul 323

Iorga, N. 22, 23, 34, 35, 44, 45, 49, 52, 55, 58, 59, 63, 66, 67, 81, 163-165, 168-171, 194, 195,
242, 254, 268, 275, 335, 350, 366, 369, 371, 374

Iorgulescu, V.B. 370

Iosephus Flavius 230

Iosif cel Prea frumos 161, 162

Iosif, egumenul m-rii Câmpulung 267

Iosif, eps. Argeșului 34, 330, 352

Iov, biblicul 195

Iov, monah 311

Ipsilanti, Al. vv. 194

Irod, împărat 196

Isaia, prooroc 79

Isar, logofăt 88

268
Istanbul, vezi: Constantinopol

Istaspe, împărat 230

Istoria Artelor, rev. 10

Istoria domniei lui Const. Brâncoveanu, vezi: Greceanu, Radu

Istoria iudaică, București, 1716: 356-358

Istoria patriarhilor Ierusalimului, Bucuresti, 1715: 317, 318

Istoria sfântă, vezi: Istoria iudaică

Istoria Țării Românești de la octomvrie 1688 până la martie 1717: 50, 55, 254, 302, 305

Iștvanovici, Mihai, vezi: Ștefanovici, Mihai

Italia 54, 56, 57, 60, 64, 195

Iuda, tribul 229

Iuda, vânzătorul 210, 218

Iudea 131

Iudita 231

Iulianò, Dimitrie 364, 366, 370

Iustinian, împărat 28, 277

Iustinian, patr. Bis. Ort. Rom. 375, 378

Iveria, vezi: Georgia

Iviria, m-rea 32, 43, 83

Izvoarăle, sat 259

Izvorani, sat 257

Izvoranu, Stelian 205, 206

Întâmpinare la principiile calvine, București, 1690: 67

269
Învățătură dogmatică a bisericii răsăritului, București, 1703: 36, 131

Învățătură bisericească, Târgoviște, 1710:15, 207-209, 211, 212, 288

Învățătură pe scurt pentru șapte taine ale bisericii, Buzău, 1702: 206

Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței, Rămnic, 1705: 145, 146, 148, 207

Învățături creștinești, Snagov, 1700: 106, 107, 110

Învățături ale ieromonahului Gherman, Tiflis, 1711: 241

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie 316

Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon cel Înțelept, București, 1691: 46, 47, 62,
69

Jipa, aga 108, 110, 307

Kakheti, provincie georgiană 29

Karma al Halavi, Meletios, vezi: Euthimie al II-lea, patr. Antiohiei

Karthli, provincie georgiană 29, 37

Kerameus, Nicolae 142

Kiev, 8, 10, 23, 63, 224, 233

Kirik, mitrop. Brusei 367

Klaproth, M 30

Kymintis,Sevastos, vezi: Chimintis Sevastos

270
Larissa 139

Lazăr cel înviat a patra zi 200

Lefter, vornicul 323

Legrand, Émile 66, 67, 69, 71, 92, 95, 96, 106, 112,115, 117, 118, 123, 125, 131-133,140, 151,
153, 157, 282, 285, 297, 312, 313, 319, 357

Leipzig 195

Leon cel Înțelept 46, 47

Le Quien, Michel 31, 31

Lesviodax, Alexandru Geanoglu 31, 32

Leurdeanu Stroe, vornic 90

Liban 128

Liov 296

Lipia, sat 91

Literatură și arta română, rev. 370

Liturghier, Buzău, 1702: 294

Liturghier, Râmnic, 1706: 156, 157, 159, 162

Liturghier,Târgoviște, 1713: 36, 293

Liturghier georgian, Tiflis, 1710: 101, 238

Liturghier greco-arab, Snagov, 1701: 36, 40, 112, 114, 116, 117, 127, 128

Litzica, Const. 96, 142

Locurile sfinte, vezi: Sfântul Mormânt

Luca, evangh. 73, 101, 224

Luceafărul, rev. 331

Lugoj 81

Lupu Vasile, vv. 271

271
M

Macabei 230

Macarie, ieromonah 39, 48, 342

Macarie, protosinghel 137

Macri, Visarion 105

Magazin istoric, rev. 332, 370

Mahalaua Popa Ivașcu 322

Mahalaua Prundului 263

Maiota, Gheorghe 59, 96, 132, 133, 151, 153, 174

Manea, ceauș 323

Manoe 228

Manolache, cupariul 263

Manual pentru câteva nedumeriri, Snagov, 1697: 95

Manul al lui Apostoli 292, 297, 299, 332

Marco, patr. Alexandriei 159

Marcu, evangh. 73, 76, 101

Marea Biserică din Constantinopol, vezi: Patriarhia ecumenică

Marea Caspică 27-29

Marea Neagră 27, 53, 110

Marea Nordului 243

Marea Roșie 201

Maria 37, 39, 342

Marița, râul 370

Marssillac, Ulysse de 369

272
Matei, evangh. 101, 171, 221, 224

Matei al Mirelor 71

Matei Basarab, vv. 89, 206

Mavrocordat Al., Exaporitul 36, 45, 165, 356-358

Mavrocordat Ioan, vv. 110, 276, 331, 349, 350, 352, 371,

Mavrocordat Nicolae, vv. 11, 13, 14, 35, 165, 192, 197, 246, 268, 269, 272, 274-276, 281, 283,
331, 333, 338, 339, 348-350, 352-357, 359-370

Mavrocordat Pulcheria, d-na 192, 197, 359

Maxim Peloponiseanul 104

Maxime filosofești, Târgoviște, 1713: 36, 363

Mănescu, Barbu 90

Mărgăritare ale Sf. Ioan Gură de Aur, București, 1691: 68, 99

Mărgăritești, moșie 259

Mărturisirea credinței ortodoxe, vezi: Pravoslavnica mărturisire

Mârza, vornic 259

Mecena 305

Mecu ot Budesa 150

Mehedinți, jud. 360

Meletie, patr. Alexandriei 142

Meletie, Sirul 67

Melchisedec Ștefănescu, eps. Romanului 17-19, 21, 32, 61, 62, 67, 194

Merișanu, Barbu 322

Merișanu Drăgușan, vistiernic 90, 91, 322

Merișanu Staicu, paharnic 90, 322

Metodie, mitrop. Sofiei 137

273
Mihail, egum. Coziei 163, 259, 262

Mihail, țarul Bulgariei 285

Mihăiescu Ignat, paharnic 149, 150

Mihăiescu Mitrea, sluger 149

Mihăiești, moșia 148, 149

Milcov, râul 46

Minea, pârcălab 264

Minee, Buzău, 1698: 68

Minei slavonesc pe decembrie, 84

Miniat, Ilie 21, 191, 194, 195

Ministerul Cultelor 374

Mira Lichiei 202

Mircea cel Bătrân 163

Mitilene, mitrop. 367

Mitrea, vornic 164

Mitridate, regele Pontului 28

Mitrofan, eps. Buzăului 63, 65-68, 79, 121, 123, 155, 206, 250, 294

Mitrofan de Nisa, mitrop. 165, 249, 251, 253, 279, 332, 350-352, 354, 365

Mitropolia Ardealului 104

Mitropolia din Blaj 102

Mitropolia Moldovei 65

Mitropolia Moldovei, rev. 206

Mitropolia Olteniei, rev. 24, 39, 63, 135, 136, 143, 149, 163, 164, 260, 332, 370, 372, 373

Mitropolia Țării Românești 13, 31, 32, 39, 48, 62-66, 68, 70, 71, 80, 81, 94, 96, 108, 120, 121,
123, 137, 168-170, 172, 174, 182, 192, 194, 214, 218, 224, 247, 252, 254-267, 271, 282, 285, 286,

274
288, 289, 292, 293, 296, 306, 307, 309, 312, 313, 317, 323, 333, 334, 339, 345, 356, 357, 363,
367-369, 375

Moise, biblicul 171,220, 230, 288

Moldova 11, 14, 44-46, 51, 53, 66, 67, 77, 80, 81, 115, 148, 206, 213, 218, 233, 245-247, 266,
268, 272-274, 276, 292, 353, 355, 365, 374

Molin, Virgil 24, 64, 65, 143, 234, 240

Molitvelnic 92,284

Molitvelnic, Râmnic 1706:150, 156-160,162, 296

Molitvelnic, Târgoviște, 1713: 36, 296

Molitvelnic georgian, Tiflis, 1710: 240

Molitvelnic grecesc, Veneția, 1691: 157

Moscova 16, 63, 241, 243

Moțoc, boier 33

Muntenia, vezi: Țara Românească

Muracade, Emil 41, 115, 125

Mureșianu, Ion B. 81

Muscel, jud. 34, 257, 267

Muzeul Academiei Spirituale din Kiev 233

Muzeul din Liov 296

Nabucudonosor 228, 229

Nanu, Ion 324, 325, 329, 332-334, 350

Neapoli 365

Navuzardan 229

275
Nazaret 270

Năsturel, P. 273

Neacșa 90

Neacșu, cupeț 257, 259

Neagoe, postelnic 50

Neagoe Basarab, vv. 46, 270

Nebunescul, Ion 120

Nectarie, patr. Ierusalimului 66, 270

Neculce, Ion 30, 246, 355

Nedelescu, Emil 24, 163, 164, 372

Nedioglu, Gh. 14, 60

Nefela, zeița norilor 28

Negovani, sat 85, 88-90, 120

Negrici, Eugen 24, 199

Neofit, arhim. Sf. Mormânt 319

Neofit, mitrop. Artei 367

Neofit al II-lea, mitrop. Țării Românești 32

Neofit, pr. 260

Nero, împ. 365

Niceea 336, 367

Nichifor Marthalis Glykis, ierom. vezi și: Glykis, Nicolae

Nichifor Marthalis Glykis 286, 287,

Nicodim, egum. de la Căldărușani 262

Nicodim, egum. de la Tismana 262

Nicodim, mitrop. Dercului 352, 367

276
Nicodim, mitrop. Mitilinei 367

Nicola, pr. 57, 101, 224, 255, 261, 267, 333, 339

Nicolae, Sf. 151, 163, 177, 187, 192, 198, 202, 218, 220, 322, 332, 349

Nicomidia 71

Nisa 165

Noe 228

Nucet, m-rea 140

Obodeanu Petre, serdar 360

Octavian August 230, 231

Octoih 92, 94, 283

Octoih, București, 1720: 356, 357

Octoih, Buzău, 1700: 155, 291

Octoih, Râmnic, 1706: 154

Octoih, Târgoviște, 1712: 36, 155, 289-292

Odaia, sat 362

Odobescu, Al. 16, 32, 43, 57, 83, 84, 87, 370

Olanda 87, 241, 281

Olănescu Teodosie, log. 150

Olofren 230

Olt, râul 56, 281

Oltenia 324, 360, 361, 371, 378

Onciul, D. 23, 374

Onisifor, monah 371

277
Ordinul Sf. Andrei 245

Orient 55

Orleanu, Nicolae 370

Orzești, moșia 261

Paisie, egum. Govorei 164, 372

Paisie, patr. Ierusalimului 270

Paisie, proigum. Râmniceanu 150

Palamed 229

Palestina 120, 142, 169, 230

Panaiot de la Sinope 94, 105

Panait I. Panait 50, 51, 55, 242, 244, 246

Panaitescu, P.P. 51

Pană, căpitan 263

Pană, Stana 263

Panoplia dogmatică, Târgoviște, 1710: 31, 36, 284, 285

Papacostea, Șerban 51

Papadopol-Callimach, Al. 44, 66

Pappasoglu, D.A. 260

Paraclis, Râminc, 1706: 153

Paraclisul Maicii Domnului 307

Paraschiv, vornic 261

Paraschiva, Sf. 71

278
Paremiile lui Solomon 261

Paris 18, 32, 66, 81, 115, 157, 242, 297

Parthenie, ieromonah 156

Pasacalia 79

Patriarhia Alexandriei 267

Patriarhia Antiohiei 267

Patriarhia Constantinopolului, vezi: Patriarhia ecumenică

Patriarhia ecumenică 13, 40, 44, 48, 64, 151, 168, 169, 267-269, 271, 273, 274, 279, 316, 317,
335, 350, 351, 357, 365-369, 376

Patriarhia Ierusalimului 44, 48, 165, 273

Patriarhia României 328, 352, 378

Pavel, Sf. 131, 158, 159, 182, 220

Pavel, tipograf 66, 67

Păcurariu, M. 24, 135

Pătrărești, sat 85

Peninsula Balcanică 64, 243, 245, 248, 252

Pantateuch, 232

Penticostar 135

Penticostar, Snagov, 1697: 92, 94

Penticostar, Târgoviște, 1709: 283, 284

Pernot, Hubert 153

Persia 29

Petersburg 30

Petit, Louis 153

Petre, mărgealarul 112

279
Petrescu, C. 233

Petrescu, I.D. 16, 33, 34

Petrovardin 355, 356, 360

Petru cel Mare 58, 132, 177, 193, 203, 204, 269

Philon 230, 232

Picot, Emile 18, 32, 62, 69, 71, 77, 78, 87, 92, 95, 96, 105, 106, 112, 115, 117, 118, 123, 125, 127-
129, 131, 132, 140, 143, 144, 151, 153, 155, 156, 282, 285, 286, 289, 293, 297, 306, 309,312, 313,
357

Pilde filosofești, Târgoviște, 1713: 36, 296-299

Pimen, mitrop. Moldovei 374

Pisidia 120

Pitești 257, 259, 263, 361

Pithagora 232

Platon, 230, 232

Plutarh 36, 133

Poarta Otomană 53, 54, 110, 165, 243, 254, 267, 270, 301, 304, 305, 354, 369, 370

Poenaru, Daniela 156

Pogoniana, mitrop. 137

Poiana, sat 85, 89

Poltava 245

Pomelnicul eps. Râmnicului 150

Pomelnicul m-rii Câmpulung 13, 267

Pompei cel Mare 28

Pont, regatul 28

Pop 10

Popa Ivașcu, mahalaua 322

280
Popescu, Const. 264

Popescu Matei, pah. 264

Popescu, Mihail-Gabriel 186, 199

Popescu, N.M. 330

Popescu, Radu 49, 50, 53, 54, 56, 247, 303, 359-362, 365

Popescu, Teodor 23, 375

Popești, sat 264

Popovici, Zaharia 300

Popp, Vasile 373

Porfiropulos, Marco 59, 269

Porțile de Fier 360

Postelnicul, Ioan 357

Potra, Gh. 60

Prahova, jud. 261

Pravoslavnica mărturisire, Buzău, 1691: 68, 79, 94

Pravoslavnica mărturisire, Snagov, 1699: 36, 83, 104, 105

Preda, căpitan 259-261

Preda, zugrav 333, 373

Pressburg 49

Priam 230

Priconia, mitrop. 367

Proloage, vezi: Viața și petrecerea sfinților

Proschinitarul Muntelui Athos, Snagov, 1701:36, 118, 119

Proschinitarul Muntelui Sinai, Târgoviște, 1701: 36, 286, 287

Protoevanghelia lui Iacov, fratele Domnului 196

281
Prut 241

Psaltichie 108, 307

Psaltire 94, 95, 283, 284

Psaltire, București, 1694: 77-80, 94, 105, 112

Psaltire, Snagov, 1700: 36, 111-113, 238

Psaltire, Târgoviște, 1710: 287, 288

Psaltirecu tâlc 135

Psaltire georgiană, Tiflis, 1709: 240

Psaltire georgiană, Tiflis, 1711: 241

Psaltire slavo-română, Iași, 1680: 65

Psaltire coresiană din 1570: 158

Pușcariu, Sextil 168

Putna, m-rea 148

Racoviță Mihai, vv. 352

Radivoe, căpitan 263

Radivoe, Dana 263

Radovici, Gheorghe 106, 108, 155, 288, 289, 292-296, 288, 306, 307, 309, 312, 319

Radu, zugrav 333

Radu cel Mare, vv. 372

Radu de la Afumați, vv. 89

Radu, Valentin 242

Radu Vodă, m-rea 271

282
Raicewich, 365

Ramuri, rev. 370

Rădăuți 268

Rămureanu, I. 23, 266, 275, 375

Rânduiala împătășaniei, Târgoviște, 1709: 283

Rânduiala târnosaniei, București, 1703:

283

Râmnic, ep. 16, 33, 34, 36, 58, 82, 83, 121, 131-133, 135-146, 148-153, 155, 156, 158, 160, 162-
165, 167-170, 174, 207, 250, 254, 255, 262, 281-283, 286, 287, 291, 296, 300, 308, 333, 354, 372,
373, 377

Rebeca 231

Regulamentul Organic 213

Renașterea, rev. 214

Revista Istorică 128

Revista Istorică română, 145, 359

Revista română 16, 57, 370

Revoluția rusească din 1917: 8

Revue des Etudes sud-est européennes 297, 313

Riazan 319

Rodoslovie, vezi: Chipurile Vechiului și Noului Testament

Roma 131, 142, 230

Roma Nouă, vezi: Constantinopol

Roman, eps. 18, 61, 148, 194, 374

Romanați, jud. 259

Romanoslavica rev. 11, 224

Romanov, dinastia 30

283
România 23, 163, 373, 375, 376

Romil, vezi: Romulus

Romulus 230

Rosseti, Al. 205

Rudeanu Chirică, sluger 323

Rudeanu, Diicul 323

Ruffini, Mario 25

Rusănești, moșia 259

Rusciuc 364, 368

Ruset Ianache, serdar 360

Ruset Matei, vistier 330

Ruset, Stanca 330

Ruset, Zoița 330

Rusia 30, 65, 243, 245, 269, 275, 319

Russo, Demostene 17, 59, 71, 283, 359, 363

Rustaveli, Șota 241

Rușava 360

Ruth moabiteanca 231

Ruxanda, soția lui Gavril spătaru 259

Sacerdoțeanu,Aureliann 24, 39, 85, 90, 91, 210, 214, 322, 334, 339

Sadova, m-rea 262

Saeg 128

Samson 228
284
Samuil 79, 171

Samțhe-Saathabago, provincie georgiană 29

Satu-Mare 234

Sava, ieromonah 356,357

Săcară Dumitru, vornic de poartă 233

Săcară Gheorghe, serdar 233

Săcuianu Neagoe, ban 256

Săcuieni, moșie 256

Sălătruc, sat 258

Sățeni, moșie 263

Săvoiu, Em.Em. 214, 218

Schlatter, arh. 327

Sedechia 228, 229

Seminarul Curtea de Argeș 33

Serafim, mitrop. Pisidiei 120

Serviciul bisericesc, Târgoviște, 1709: 36

Sfătuiri creștine-politice, București, 1715: 36, 313, 314

Sfânta Ecaterina, m-rea 45, 369

Sfântul Gheorghe, m-rea 271

Sfântul Ioan de Saeg, m-rea 128

Sfântul Mormânt 58, 165, 317, 319, 337, 339

Sfântul Sava, m-rea din București 58-60, 271, 312

Sfântul Sava, m-rea din Iași 271, 272

Sibiu 168, 300, 359, 373

Simeon, arhieps. Tesalonicului 67

285
Simionescu, Dan 41, 115, 118, 125, 128, 193, 267, 292, 378

Sinai, pen. 45, 220, 286, 369, 370

Sinodul Bis. Ort. Rom. 23, 329, 373-377

Sinodul de la Iași din 1642: 67

Sinodul patr. ecumenice 170, 376

Sinope 94, 105

Siria 115, 116

Sith 227

Slujba Adormirii Maicii Domnului, Râmnic, 1706: 153

Slujba Cuvioasei Matroana Hipolita, București, 1702: 36, 125

Slujba Cuvioasei Parascheva, București 1692: 36, 62, 69

Slujba Născătoarei de Dumnezeu, Râminc, 1706: 36

Slujba Sf. Antim, arhieps. Nicomidiei 71

Slujba Sf. Constantin și Elena, Snagov, 1696: 86, 87

Slujba Sf. Ecaterina, Târgoviște, 1710: 36, 286, 287

Slujba Sf. Grigore Decapolitul, București, 1692: 36, 62, 69, 71

Slujba Sf. Visarion, București, 1705: 139, 143, 283

Slujba sfințirii bisericii, București 1703: 132

Slujba Tuturor Sfinților, București 1720: 356

Smaranda, logofeteasa 323

Smotroțki, Meletie 43, 97

Snagov, m-rea 16, 32, 34, 36, 42, 43, 58, 69, 79, 81-88, 90-96, 98, 99, 102, 103, 105-121, 127,
128, 136, 140, 143, 144, 148, 155, 206, 238, 250, 255, 281, 363, 370, 370, 377

Soare, logofăt 110

Sobieski, Ioan 67

286
Socrate 196, 232

Sofia 132, 137

Sofocle 230

Solomon, rege 115, 195, 219, 227

Solon 232

Spandoni, hartofilax 368, 370

Stanca, jupâneasa 324

Stanciu, pr. 14, 15, 342

Stănceanu, Iane 323

Stănceanu, Șerban 323

Stănescu Papa, logofăt 143, 149

Stănilești 241, 301

Sterie, căpitan 110

Stinghie, Sterie 266

Stoica, pr. 120

Stoicescu, N. 213

Stoiță, boier 33

Strabon 230

Strehaia, m-rea 56, 164, 372

Studia et acta orientalia, rev. 10, 292

Studii Teologice, rev. 167, 186, 270, 273

Sturdza, A.A.C. 242

Sturdza, D.A. 17, 19

Sublima Poartă, vezi: Poarta Otomană

Suedia 245

287
Surpatele, m-rea 164

Șcheii Brașovului 266

Școala de la bis. Sf. Gheorghe Vechi 60

Școala de la m-rea Antim 342

Școala de la m-rea Colțea 60

Școala de la m-rea Sf. Sava 356

Școala de limbi orientale de la Paris 18

Șerba, meșter 264

Șerban Vodă, hanul 332

Șerban Const. 242

Șerbănescu, N. 23, 24, 39, 45, 46, 48, 63, 69, 71, 77, 81, 84, 87, 92, 95, 99, 103, 105, 106, 112,
115, 117, 118, 123, 125, 128, 129, 131, 132, 135, 136, 139, 140, 143-145, 148-151, 153, 155, 156,
164, 167, 282, 285, 286, 288, 289, 292-294, 296, 297, 299, 306-309, 319, 357, 370, 373, 375, 376

Șeremetiev, gen. 246

Ștefan cel Mare 379

Ștefan, egum. de la Bistrița 262

Ștefan, egum. de la Glavacioc 262

Ștefan, egum. de la Trivale 259

Ștefan, mitrop. Țării Românești 43, 206

Ștefan, Sf. 123, 215, 306

Ștefan Iavorski, mitrop. Riazanului 319

Ștefanovici, Mihai 65, 87, 88, 101-104, 140, 148, 151, 153-157, 159-162, 234-236, 238, 240, 241,
252, 280, 281,293, 296

288
Ștefănescu, I.D. 81

Știrbei, fam. 254, 259

Știrbei, Const., clucer 55, 56

Știrbei, Matei 259

Știrbei, Stanca 254, 258

Știrbei, Șerban, sluger 254, 257-259

Ștrempel, Gabriel 14, 17, 39, 65, 108, 224, 246, 267, 307, 322, 342, 355

Tamara, regina Georgiei 29

Tănase, logofăt 149

Târgoviște 15, 22, 31, 32, 34, 36, 44, 58, 91, 106, 131, 156, 173, 174, 177, 207, 208, 216, 223,
256, 257, 259,265, 280-282, 285, 286, 288, 289, 292, 293, 296-299, 301, 306-313, 319,359, 363,
377

Târnovo 316, 366

Tbilisi, vezi: tiflis

Teișani, deal 91

Telega, ocna 349

Teleorman, jud. 56, 259

Teoclit, mitrop. Priconiei 367

Teoctist, patr. României 379

Teodorescu, G. Dem. 92

Teodosie, eps. Romanului 374

Teodosie, mitrop. Țării Românești 11, 33-35, 48, 62, 65, 80, 85, 87, 94-97, 99, 103, 105, 106, 108,
115, 118, 120, 127, 129, 136, 137, 139, 144, 145, 154, 156, 158, 163, 167-169, 206, 255, 342

289
Teofan, egum. de la Câmpulung 262

Teofan, patr. Ierusalimului 270, 271

Tesalonic 58, 67

Testamentul Nou 195

Testamentul Nou, București, 1703: 36, 123, 128, 130, 154

Testamentul Vechi 195, 221, 227

Thamnta 228

Thara 229

Theodor Valsamon, patr. Antiohiei 159

Theofilact, arhieps. Bulgariei 195

Thola 230

Tiberius, împ. 198, 230

Tiflis 25, 28, 37, 64, 234, 237, 240

Tighina 246

Tigru 235

Timișoara 81

Timotei, ucenicul ap. Pavel 220

Timur Lenek 29

Tinos, ins. 94

Tismana, m-rea 262

Tomșa Ștefan, vv. 33, 34

Tomul bucuriei, Râmnic, 1705: 36, 141, 142, 150

Tótfalusi Kis Miklós 234

Tracia 370

Traian, împ. 28

290
Transilvania 55, 77, 79, 102, 135, 140, 142, 148, 210, 143, 166, 300, 301, 355, 360, 363, 373

Trapezunt 29, 59, 96

Triod 92, 94, 135, 283, 284

Tripolis 128

Trivale, m-rea 259

Troada, vezi: Troia

Troia 230

Troian, sat 150

Tudoran, aga 150

Tufăscu 233

Tungia, râu 370

Turbați, m-rea 101

Turbați, sat 102, 120

Turcia, vezi și: Poarta Otomană

Turcia 40, 263

Țara Bârsei 266, 267

Țara Ivirilor, vezi: Georgia

Țara Românească 15, 27, 31, 35, 40, 43-45, 48, 49, 51, 53-55, 57, 60, 62, 63, 65-67, 69-71, 73, 78,
82, 87, 88, 94, 95, 97, 99, 102, 103, 105, 115, 116, 120, 127, 128, 135, 137, 139, 140, 142, 144,
151, 154, 156, 163, 167, 169-173, 178, 184, 186, 194, 206, 207, 213, 214, 218, 219, 223, 233, 235,
242-244, 247, 249, 250, 252, 255, 260, 261, 266-277, 279, 280, 282-287, 289, 293, 295-297, 299,
305-307, 309, 311-313, 316, 317, 319, 322, 324, 328, 330, 337, 338, 348, 351-353, 355, 357, 359,
360, 362-369

Țarigrad, vezi: Constantinopol

291
Țările Române 240, 243, 270, 333

Țâța, sat 257

Udrea, căpitan 150

Unghi Johann, constructor 327

Ungrovlahia, vezi: Țara Românească

Urlați 246, 247

Ursoi, deal 90

Ursul, tipograf 66, 67

Vahtang, regele Georgiei 37, 234, 235, 238

Valea Călugărească 84, 89

Valea Călugărului, vezi: Valea Călugărească

Valea Ursoaii, sat 89

Varlaam, mitrop. Moldovei 206

Varlaam, mitrop. Țării Românești 65, 77, 164, 257, 371

Vasile, monah, vezi: Vlad ot Berceni

Vasile, moșul 136

Vasile, pr. 294

Vasile cel Mare, Sf. 31, 115, 195, 293, 294

Vasile Macedoneanul, împ. 46, 47, 69

292
Vavilon, vezi: Babilon

Văcărescu Const., logof. 350

Văcărescu, Ianache 301

Văleni, deal 323

Vălenii de Munte 22, 66

Vâlcea, jud. 148

Veneția 32, 63, 64, 92, 120, 157, 194, 296, 363

Veștem, sat 11

Viața și petrecerea sfinților, Iași, 1684: 66, 250

Vidalis, Galaction 94

Viena 49, 242, 355, 363

Viețile paralele, București, 1704: 36, 133

Viteazul în piele de tigru 241

Vithleem, vezi: Betleem

Vîrtosu, Emil 57, 102

Vlad Călugărul, vv. 372

Vlad ot Berceni 120, 136

Vladimirescu, Tudor 352

Zaharia, ieromonah 316, 317

Zaharia, prooroc 195, 196, 288

Zlătari, m-rea 267

Zoroastru 229

293
Zorobabel 230

294