Sunteți pe pagina 1din 10

Inceputurile monahismului romanesc

MONAHISMUL IN VIATA BISERICEASCA

Stoenescu Alexandru Gabriel

Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-


a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a
desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si
crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele:
romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si
monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi.
Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi:
Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la
Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.
Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de
lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar
din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze
calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost
hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din
urma la Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si
alta de calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel
Mare.
Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece
titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in
secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci
carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost
descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe
incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ
20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul
pesterilor din marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale
ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta – dupa
unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul celui
urmator.
O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana pe la
mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii
monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de
navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul
latin al Morisenei, ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan
Botezatorul din Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul
Ahtum (Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica
ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din
Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-iugoslava),
ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator Cinandinus. In secolul
urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses, jud. Salaj (1165), Hodos, jud.
Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunui conducator
roman local, iar in anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de
Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.
Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat
si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin
pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum
ne spun multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale
pustnicilor ce au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac,
Greaca, Brebi), descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia
sau pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau
sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul,
schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de
necontestat despre existenta unor stravechi asezari sihastresti. De notat ca insusi
cuvantul romanesc “sihastrie”, provenit din grecescul = loc de liniste, de retragere,
constituie o marturie ca miscarea isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in
secolui XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati
de arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de romani
si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii
care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346) in asezarea isihasta de la
Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.
Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin
toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de la
sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru,
Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate aceste marturii arata
ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat al popoarelor ortodoxe din
jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din
anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe
deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata
in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din
a doua jumatate a secolului al XII-lea.
Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti
indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania, aflata intr-o situatie
politica diferita), si odata cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei
tari, incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi
numita: “perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul
secolului al XIX-lea. Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu”
romanesc.
In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara
Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite
fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi.
La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele
materiale ale unor calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii
satelor noastre.
Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul perioadei
de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo-roman
din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in
sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit
pe pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372),
pe locul unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi
Tismana, in judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la
moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din
tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada
s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui
Mircea cel Mare (1386-1418), iar in Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in
vremea lui Petru Musat (c. 1375-1391), pe locul uneia mai vechi.
In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov,
Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului,
Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita,
Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui
Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui
Stefan cel Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.
Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae
domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului
XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.
In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba (cu picturi
si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud.
Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir
ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus, probabil din sec. X, refacuta in sec.
XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si
al zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec.
XIII, Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in
jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae
din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute
manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca,
Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias,
Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul
numeroaselor incursiuni otomane, mai ales dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de
turci; in Bihor, manastirile de la Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures
manastriea Sf. Mihail din Peri, declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic
Antonie IV in anul 1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea
(atestate la sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.
Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana
astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a
lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita
(Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti:
Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna),
Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.
In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru Rares,
Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui Petru
Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia
din Iasi s.a., toate in Moldova.
In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop,
cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram –
Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul
(distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din
secolele anterioare.
Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum
numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de
mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai
targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile:
Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas,
Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite
de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de
biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir.
Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar
ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti,
Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea
din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii
(Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.
In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara Romaneasca,
dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria vornicului
Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui
Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui
Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda,
Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti etc.
In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din tarile
romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de
Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.
In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a trait un
timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.
In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile
romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la
conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din
Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf.
Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au
ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti –
Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca
s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au
ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi,
egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta
de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara
Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona,
Varatecul s.a., in Moldova.
Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa anul
1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise
doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de
calugari au trecut in Moldova libera.
In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara
Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de
catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a
papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei
cu sediul in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si
habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din
1688/1691. Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in
secolele anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti,
majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor
de aici.
Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se cunosc 2-
3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta
lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea
acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae
Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din
lemn au fost arse, iar cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in
Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori
sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi
din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal, Stinisoara,
Cocos s.a.).
In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente
si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din
dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile
Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea
au ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului
trecut, Biserica romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.
Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc,
corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pana in
1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din
Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au
ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in
Moldova s.a.
In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri, fiind
incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au
infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a
doua parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.
In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea manastirilor
ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire
ortodoxa in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, langa Arad, cu un
numar redus de calugari.
Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar
roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-
au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales
in Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea
de grija a mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet,
jud. Alba, Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud.
Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul
Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica,
apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti.
Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a
functionat pana in 1940. Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi
dintre absolventi si-au continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au
recrutat o serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile
pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de specializare peste hotare.
In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de
maici.
Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si
indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale
cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un seminar pentru
calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase
seminarii teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si
Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste hotare.
Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de
altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca
slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura,
de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine,
pe cand bisericile de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o
singura parohie. O biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe
cand o manastire trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele
vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-
umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi
recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe
ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie
pomeniti la slujbe, pictati si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai
insemnata fiind tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri
cu peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria
domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii
ale domnilor tarii s.a.).
In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi
erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In
manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul
era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei
(slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii.
La randul sau, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si
se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in
duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul
sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a
obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special
amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita”
manastirii, in care erau ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din
imprejurimi, bibliotecarul, care avea grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea
manastrii.
Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural, dintre
credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim
chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in
manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori.
Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au
calugarit ei insisi (Filos, logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul
Ieremia, devenit monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima
ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea
Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari
boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung,
tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa
ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul
credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei
ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind
manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de
tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.
La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul
pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) a
indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni,
Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari
munteni, molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest
secol a fost staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari,
acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din
greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata “scoala” de
traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse
de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la
aproape 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati.
Sute de alti “franti” traiau la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de
Neamt. Noul curent de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta
binefacatoare si asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din
Rusia. Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand
pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski
in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si
Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea
spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A.
Homiacov, F. Dostoievski, Gogol s.a.).
Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe, un
transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani, apoi
mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au trait mai tirziu
mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul
episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului
Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata
“paisiana”, staretul Neonil de la Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos,
Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica
ortodoxa existenta acolo pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului
romanesc Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la
manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind singurul
roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec, Agafton si Hrezi etc.
Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In Moldova se
cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432),
ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice au opere
ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429,
pastrat azi in Biblioteca Bodleina din Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504)
au luat nastere adevarate “coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat
renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de
Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde
au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.
Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul
secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata
de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi
din vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul
Efrem al Radautilor.
Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din
slavaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti,
la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post
patristice si din literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in
cea mai mare parte de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea
existau adevarate “scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu,
Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au
aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie
de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales carti din
literatura ascetica si isihasta bizantina.
Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie
teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la
Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de
Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte
imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita,
Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si
Eftimie al Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop
de Radauti, a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.
Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de calugari:
cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la
Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al
XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din
Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la
Neamt (1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la
Caldarusani.
Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie
Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de
Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi
ucenici.
De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane
sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei
calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus
Pravila de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la
Govora, Silvestru, traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie
Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu,
Mazareanu, Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la
care se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.
Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter
bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care
urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca.
Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda,
functiona, in secolul XVI, o scoala elementara, dar si una medie, in care se predau
gramatica, retorica, logica muzica, limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala
au functionat ca dascali: calugarul Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica
bisericeasca, autorul unor lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi
“ritorul si scolastiul” Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un
renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea
Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.
Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna (intre
anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu
din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc etc.
Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa
Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru
pregatirea calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.
Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt, Putna,
Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.
In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost zugravi
de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din Balinesti
(jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai
talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea
existau scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.
Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a
continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori,
mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o
inflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest
gen (epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in
manastiri.
In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise
cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea
calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.
Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar.
Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata,
merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de
medicina scris in limba latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei,
ceea ce duce la presupunerea ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui
Stefan cel Mare. Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala:
o bolnita si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a
strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea
manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la
Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii
batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat
bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite
la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.
Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din
Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru
Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si
12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din Bucuresti, situat pe locul celui
modern de azi, intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde
aveau acces si credinciosi din jur.
In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti
(Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite
sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci,
inzestrarea unei fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in
fiecare an, intretinerea gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la
scoala a trei copii saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in
inchisori etc.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca in
manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu,
avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.
In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf. Pantelimon, langa
Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma si febra tifoida;
la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor
multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe
langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea
Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune
desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie”
(farmacie).
Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele
respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa
posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile
acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile
bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la
Dragomirna si Secu, iar la Neamt a facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.
In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din Tirgu
Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost
Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854),
si Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in
1848). Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii
averilor manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste
modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune
filantropica.
Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman
pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a
ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul
banesc de care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti
dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din
ele indeplineau si rolul unor cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile
moldovene din ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o
manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu
ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul lor
tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele au si avut
mult de suferit in repetate randuri.