Istorie Literară:

Apariţia poeziei româneşti culte: Dosoftei (1623-1692) de Mihai Zamfir

Miracolul apariţiei lui Dosoftei ca poet complet format, atunci cînd poezia românească nu exista încă
sub aspect cult, are proporţiile unui fenomen inexplicabil. Se poate spune despre Dosoftei ceea ce, mai
tîrziu, Maiorescu va afirma despre Eminescu: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul
geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu
lumea. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa şi nu în Austria şi Germania, Eminescu
rămînea acelaşi”.

Este perfect valabil pentru Dosoftei. Mitropolitul Moldovei a fost unul dintre acei poeţi care se nasc
prin accident, indiferent de locul şi de timpul în care văd lumina zilei. „Miracolul Dosoftei” apare însă
mai pregnant decît cel eminescian; poetul s-a ivit pe teren gol, unde nu existase aproape nici o tradiţie a
poeziei şi nici măcar o limbă literară complet constituită. S-a văzut astfel silit să inventeze o limbă
literară adecvată şi să imagineze un cod poetic românesc.
În poezie, invenţie absolută nu există. Ca şi Budai-Deleanu peste mai bine de un secol,
Mitropolitul a trebuit să plece de la un cadru preexistent, de la un model străin adaptabil limbii române.
Spre deosebire de autorul Ţiganiadei, poetul moldovean şi-a anunţat încă de la început cadrul, din
moment ce, oficial, n-a făcut decît o semitraducere, adică versificarea unuia dintre cele mai poetice
texte biblice, Psaltirea. De fapt, lucrurile stau ceva mai puţin simplu: introducînd o originalitate poetică
debordantă în schema preexistentă a Psaltirii, el a pus-o de multe ori pe aceasta din urmă în umbră.
Psaltirea în versuri dosofteiană reprezintă o prelucrare asumată. Cantitatea de poeticitate nouă
adusă de scriitorul român covîrşeşte uneori textul-bază.
În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică,
adică într-o proză cu cîteva trăsături stilistice marcate: repetiţii anaforice şi epiforice, ritm de diferite
facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogaţii şi exclamaţii retorice etc. Versificîndu-l, Dosoftei
aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta poetului român se află imbricate trei categorii
diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii şi glose ale lui Dosoftei pe marginea
acestora; în fine, versuri originale semnalate ca atare de autorul însuşi. Stilul personal, puternic şi
inspirat, uneşte cele trei specii de text într-un şuvoi continuu, unitar stilistic; doar o examinare erudită şi
atentă la nuanţele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui
Dosoftei.
Opera primului nostru poet cult a avut şansa de a se fi aplecat asupra sa un exeget excepţional,
Mihai Dinu. Acesta se ocupase de versificaţia dosofteiană încă din prima monografie monumentală
închinată prozodiei româneşti (Ritm şi rimă în poezia românească, 1986), pentru ca, în „Bătrînul poet
dintîi” (2007), să întreprindă cea mai completă analiză stilistică a unui poet român dinainte de epoca
romantică. Datorită acestei monografii avem acum identificate cu precizie cele trei tipuri de vers din
Psaltire (traducerile, comentariile amplificatoare, versurile originale), specificul lor stilistic – totul
însoţit de analiza minuţioasă a fiecărui psalm. Doar după efectuarea unei asemenea operaţiuni de
„împărţire a apelor” comentariile asupra Psaltirii în versuri au şansa de a ieşi din zodia amatorismului şi
a impresionismului facil. Doar după apariţia cărţii lui Mihai Dinu ştim ce analizăm în realitate atunci
cînd întreprindem examinarea cunoscutelor versuri dosofteiene. Dacă măcar cîţiva dintre marii noştri
poeţi ar fi beneficiat de contribuţii comparabile, apariţia unei istorii stilistice a literaturii române nu ar
fi întîrziat aşa de mult. Viziunea ingenioasă propusă de exegetul lui Dosoftei fixează o perspectivă
fermă: pentru Mihai Dinu, explicaţia ultimă a acestei poezii rămîne de natură prozodică. Prozodia nu se
limitează la condiţionarea tehnică a versului, ca la aproape toţi poeţii, deoarece prozodia reprezintă aici
baza întregii construcţii; zonele imaginarului, zonele doctrinare, descriptive, imagistice ori teologale
apar condiţionate de prozodie, mai vizibil ori mai obscur. Ea comandă imensul angrenaj poetic pus în
joc. Puţine scrieri de amploare au fost construite în asemenea măsură plecînduse de la prozodie.
Pentru cel care inaugura ex nihilo poezia cultă românească urmărirea unui model, fie ea cît de
aluzivă, devenea indispensabilă. De la primele analize ale Psaltirii în versuri numele polonezului Jan
Kochanowski (1530- 1584) s-a ivit spontan. Chiar dacă influenţ a acestuia la capitolul esenţial al
prozodiei rărnîne limitată, frapează simetria surprinzătoare a celor două mari personalităţi: Dosoftei şi
Kochanowski au devenit, în perspectiva evoluţiei ulterioare a literaturilor română şi poloneză, capi de
serie, primi poeţi de mare valoare. Apărut însă într-o cultură deja evoluată, poetul polonez l-a precedat
pe cel român cu un secol.
Faţă de Dosoftei, Kochanowski pare un avantajat al soartei. Fiu al unei familii nobile şi înstărite, a
studiat timp de 7 ani în Apusul Europei, la Padova şi în Franţa, luînd contact direct de la sursă cu marea
poezie a Renaşterii; a slujit încă de la vîrsta de 17 ani la curtea principelui de Königsberg, apoi la curtea
regelui polonez Sigismund Albert, în perioada maximei înfloriri a regatului Poloniei. S-a aflat mereu,
material şi social, în vîrful piramidei. Apartenenţa la marea aristocraţie i-a oferit un spaţiu de libertate
pe care Mitropolitul Moldovei nu l-a avut întotdeauna.
La o comparare atentă a celor doi se ivesc totuşi similitudini frapante. Şi-au scris marea operă în
decurs de aproximativ 10 ani, cînd se aflau în plinătatea forţelor creatoare, după ce trecuseră de 40 de
ani: Psaltérz Dawidow apare în 1577, cînd autorul avea 47 de ani, cam la aceeaşi vîrstă la care peste un
secol Dosoftei avea să editeze Psaltirea (1673). Ca şi Dosoftei, poetul polon poseda o operă vastă,
dincolo de scrierea ce i-a adus faima; a compus în latină literatură de erudit, dar şi în polonă poezie în
diferite registre, poezie didactică ori poezie lirică de atmosferă tragică; aşa-numitele Trevy din 1580 au
făcut din Kochanowski primul mare liric al literaturii sale. Proiectele şi realizările poetice ale lui
Dosoftei vor fi şi ele numeroase, însă gravitează exclusiv în orbita religiosului.
Sfirşitul vieţii amîndorura a fost copleşit de tristeţe. Mitropolitul se stinge în exil, fără a-şi mai
revedea patria, iar Kochanowski, lovit adînc de moartea prematură a fiicei sale, se îmbolnăveşte şi
moare el însuşi nu mult timp după aceea, în 1584.
Dacă examinăm posibila influenţă literară a poetului polon asupra celui român, ea nu pare
semnificativă. Psaltirea lui Kochanowski este mai scurtă şi rărnîne mereu aproape de litera Vulgatei;
după cum vom vedea, Dosoftei se specializează în arabescuri pe marginea psalmilor. Kochanowski
optase pentru exactitate şi concentrare (Psalmul 2 are, de exemplu, 54 de versuri la Dosoftei faţă de
cele 36 ale textului polonez; Psalmul 3 are 34 de versuri la Dosoftei faţă de 20 în varianta poloneză;
Psalmul 9 ajunge, sub pana Mitropolitului, la 120 de versuri faţă de 84 ale precursorului). Poetul
polonez urmăreşte sensul teologal şi fuge de improvizaţie.
Fără îndoială că specificul celor două limbi, româna şi polona, atît de diferite una de alta, a
comandat modelul prozodic profund. Kochanowski s-a ataşat versului amplu de 13 silabe, un fel de
alexandrin polonez cu rimă obligatoriu feminină: îl utilizează în majoritatea psalmilor săi. Uneori
apelează la versul „nobil”, la endecasilab, ca o mărturie a trecerii sale prin lumea poeziei italiene (unii
dintre cei mai reuşiţi psalmi vor fi traduşi în endecasilab, precum Psalmii 2, 15, 16, 19, 20, 35 etc.).
Preferinţa netă pentru metrii impari domină Psalterz Dawidowy, poate ca un reflex al tradiţiei poetice
locale. în schimb, exact ca la Dosoftei, rimele se prezintă şi la Kochanowski aproape întotdeauna
împerecheate – semn al unei faze incipiente de poezie.
Ceea ce găsim din belşug la Kochanowski şi rareori la Dosoftei vor fi anumite fantezii prozodice
purtînd marcă italiană ori franceză. Unii psalmi ai polonezului combină endecasilabul cu pentasilabul
(vezi Psalmii 16, 28, 35), cu aceeaşi preferinţă pentru metrii imparisilabici. Alteori versul de bază, pe
care l-am numit alexandrin polonez (de 13 silabe), alternează cu decasilabul, dar asemenea situaţii
rămîn rare (Psalmul 38). Cum spuneam, rimele lui Kochanowski sunt de obicei împerecheate, ca la
Dosoftei; cîteodată se ivesc însă rime îmbrăţişate, ba chiar versuri grupate în strofe, contrazicînd textul
continuu al psalmilor.
Frecventarea poeziei europene contemporane i-a oferit lui Kochanowski un orizont mai larg, deşi a trăit
cu un secol înaintea poetului român. Forţa creatoare şi fantezia lui Dosoftei vor fi însă superioare, chiar
dacă preţul l-a reprezentat îndepărtarea, uneori sensibilă, de proza ritmată şi uniformă a psalmilor
biblici.
Pentru a transforma un text străvechi, arhaic pînă la misterios, în poezie contemporană, poetul a
operat pe două paliere esenţiale. În primul rînd, dovedind că vocaţia sa era cea lirică (ca şi a lui
Kochanowski), a infuzat textului o doză substanţială de autobiografic; nimic mai potrivit cu plîngerile
Psalmistului decît plîngerile, vibrante şi directe, ale omului obligat, din raţiuni diferite, să plece în
pribegie. În mod ciudat, am spune premonitoriu, Dosoftei a avut de timpuriu psihologia exilatului, a
celui care a simţit că va duce cîndva dorul patriei ca pe o traumă existenţială. De Moldova, viitorul
Mitropolit fusese nevoit să se despartă încă de tînăr (cînd studiase la Lwow), apoi cînd l-a însoţit pe
Ştefan Petriceicu Vodă în Polonia (1673-l675); va muri în lungul exil polonez din ultimii ani ai vieţii
(1686- l693). A strigat astfel mereu în pustiu, pe tonalitatea Psalmistului. Suferinţa fără leac a
personajului său din urmă cu două milenii s-a transformat extrem de natural în suferinţa unui spirit
profund de la finele secolului al XVII-lea, sortit să înfrunte încercări supaomeneşti.
Vai, că voia mi-i amară,
Ce m-am streinat de ţară
Multă duc streinătate,;
Asuprit de strîmbătate“
(Ps. 119);

„ Cîntec mi-au fost a Ta

dereptate
La locul mieu de streinătate,
Ţ-am pomenit noaptea
svîntul nume
Şi legea Ţ-am feritu-Ţ
prelume “ (Ps. 118).

Motivul exilului poate fi întîlnit în zeci de contexte ale Psaltirii în versuri, foarte diferite unele de
altele; latent şi subteran, el pare o rană veşnic deschisă, alimentînd neîncetat poezia cu suferinţă umană
reală.
Al doilea palier al actualizării textului sacru, al transformării lui în poezie contemporană, îl constituie la
Dosoftei propensiunea formidabilă spre concretizare, spre abundenţa detaliilor materiale, mai ales de
sorginte vizuală, inexistente în original. Abstractul şi aridul părnînt al Iudeei se transformă în peisaj
mustind de vegetaţie, în decor de o bogăţie preeminesciană, unde ambianţa satului moldovenesc bogat
e indeniabilă.
„Tu dai fînului să crească,
Dobitoacelor să pască,
Şi creşti pajiştea cea moale,
De scoate grîul din foale,
De-ş culeg oamenii hrană
Să le hie şi pre iarnă. […]
Şi le-ai dat vinul să-ş facă
Veselie, să le placă.
Cu oloi să-ş netezască
Faţa şi să să-ncrăvască
Cu pîinea cea de mîncare,
Să să facă omul tare.
Copacilor de pre cîmpuri
Tu le dai saţîu pre timpuri,
Şi chedrilor din Livanul,
Ce-i răsădeşti pre tot anul.
Acolo vrăbii ş-or face
Cuiburi, di-or şedea cu pace,
Că le este rodionul
Povaţă, pus de la Domnul.
Cerbilor le-ai dat să salte
Pre munţi cu dealuri nalte,
Şi iepurilor scăpare
Le-ai dat s-aibă supt stînci tare.
Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi şi să scază,
Şi soarele ş-nemereşte
Apusul ce odihneşte” (Ps. 103).

Cele două teritorii poetice originale, autobiografia şi concretizarea nelimitată, fac din Psaltirea
dosofteiană monumentul de bogăţie barocă pe care îl admirăm pînă astăzi. Dosoftei nu a fost însă doar
un simplu poet, ci un înalt prelat care scria poezie; a rămas deci apropiat de textul biblic, chiar atunci
cînd a brodat somptuos pe marginea lui. De aceea chinurile îndurate de omul Dosoftei, nedreptăţit de
contemporanii săi, rămîn mereu aluzive şi poartă sens general. Stau faţă-n faţă cu lirismul unui poet
religios ce îşi transformă suferinţele proprii într-o viziune a suferinţelor umane, pe modelul lui San
Juan de la Cruz. Rămîn proprii Mitropolituluipoet spaima adîncă a judecăţii de apoi, groaza
eschatologică, fiorul metafizic al pătrunderii în lumea de dincolo, pe care o aşteaptă, dar de care se
teme. Cele mai impresionante versuri ale cărţii surprind în chip propriu „spaima şi cutremurarea” unui
creştin care se pocăieşte continuu şi îşi aşteaptă pedeapsa. Doar după multe secole poezia românească
va mai întîlni asemenea vibraţie.
„Să nu mă-nfruntez,
Doamne, la ceas de mînie,
Cînd îm vei lua sama, cu a Ta urgie.
Ce-Ţ fie, Doamne, milă de-a
mea lîngegiune,
Oasele mi le strînge cu vindecăciune.
Mi-i sufletul în groază şi-n grea turbureală
De zua cea de samă şi de sîrguială.
Pînă cînd, milostive, vei face zăbavă
Să mă-ntorci din pierzare la svînta Ta slavă? […]
Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele,
Spăl în nopţîle toate perinile mele
Cu lacrămile mele, de-m moi aşternutul,
De cînd nu cerci de mine, că m-am stîns cu totul” (Ps.6).

Dintr-adînc Ţ-am strigat, Doamne Svinte,

Şi să mi-auz glas de rugăminte.
Şi-ntr-auzul Tău, Doamne, s-agiungă
Glasul mieu cel ovilit de rugă.[...]
Şi sufletul mieu cu drag Te-aştaptă,
Până vei veni-n vremea de plată,
Şi-n cuvîntul Tău mi să topeşte,
Doamne, sufletul de Te doreşte” (Ps.129).

Intre Psalmul 6, de unde au fost extrase primele versuri, şi Psalmul 129, către finalul operei, aceeaşi
stare de spirit comandă versurile memorabile. De profundis clamavi, începutul Psalmului 129, n-a mai
avut, poate, niciodată în poezia românească o întruchipare comparabilă. Există mult pitoresc material în
Psaltirea în versuri, multă etalare de obiecte şi frecvente defulări lirice ale celui care se simţea
nedreptăţit; dar toate acestea trec pe plan secund comparate cu poezia religioasă, veritabila vocaţie a
autorului.
Inovaţia fondatoare a lui Dosoftei rămîne cea prozodică. Dacă rudimente de limbă literară românească
începuseră să se coaguleze în diversele provincii ale vechii Dacii, limba poeziei aştepta încă să se nască
– şi ea se naşte cu Dosoftei. E uimitor faptul că, după cîteva naive încercări poetice, aproape toate
compuse în versuri şchioape şi tărăgănate, fără urmă de fior, cum fuseseră cele ale lui Varlaam sau ale
stihuitorilor „la stema ţării”, s-a ivit deodată Psaltirea în versuri. Majoritatea formelor metrice adoptate
de Dosoftei sunt pare (cu puţine excepţii); preferinţa lui indica o origine a versurilor predominant
romanică – să reamintim că versul lui Kochanowski avusese mai ales 13
Ar fi greu de stabilit modul concret în care autorul român a intrat în contact cu legatul poetic neo latin,
însă e sigur că acest contact a existat. În versurile dosofteiene, unde nu întîlnim decît rudimente de ritm
stabil, dar unde numărul de silabe din fiecare metru – ca şi rima – rămîn scrupulos respectate, regăsim
principalele tipuri de vers romanic.

Astfel octosilabul, unul dintre primii metri ai poeziei europene (exista încă din secolul al Xll-lea în
Franţa, în Roman du Renard), a avut variantele sale glorioase în poezia iberică (redondillo maior de 7-8
silabe), cu deosebire în marea lirică galego-portugheză din secolul al XIII-lea. Va reveni în forţă în
poezia franceză a secolului al XV-lea şi apoi, neaşteptat, la poetul moldovean
“Şi cînd îm vei lua viaţa,
Mă rog, Doamne, să-Ţ văz faţa.
Şi Tu, Doamne, cu cuvîntul
Dintâi ai urzit pămîntul,
Şi ceriurile ce-s nalte
Sînt de mîna Ta lucrate.
Acelea toate s-or trece,
Iară Tu tot vei petrece” (Ps.101).

Că este vorba de un metru-cult, nu încape îndoială: ritmul, ceva mai bine marcat în acest Psalm 101, nu
este trohaic, nu evocă o posibilă influenţă folclorică; orizontul lui pare cu totul altul, din moment ce
versul ne sugerează unităţi ritmice trisilabice, amfibrahi şi anapeşti.
Mult mai frecvent întîlnim la Dosoftei decasilabul, alt metru romanic, de îndepărtată origine. Apărut
odată cu primele producţii lirice provensale, în secolul al XI— lea, se va răspîndi în toată lumea
romanică şi nu numai. În Italia, îşi cîştigase celebritate prin compunerile Şcolii Siciliene şi ale
urmaşilor acesteia pînă spre finele Evului Mediu. În Iberia, decasilabul, numit şi versul de arte maior, a
dominat o bună parte a epicii. Cum a ajuns acest vers pînă la Dosoftei, e greu de spus; însă frapează
utilizarea lui în cîteva dintre cele mai expresive fragmente, destinate să evoce slăbiciunea ontologică a
omului, precaritatea definitorie a fiinţei noastre.
„ Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară,
Cu căscate guri, să mă omoară,
Ca leii ce apucă şi zbiară,
Cu gurile rînjite, pre hiară.
Şi ca apa fui vărsat afară,
Şi oasele mi să răşchirară.
Inema-n zgău mi să veştezeşte,
Ca o ceară cînd să răstopeşte.
Mi-i vîrtutea ca hîrbul de sacă,
Limba-n gingini lipită să-neacă.
Şi m-ai lăsat, Doamne-n ţărna morţîi,
Şi cînii mă-ncongiură cu toţii” (Ps.21).

În astfel de versuri, care prefigurează mari piese ale poeziei româneşti din secolul XX, expresivitatea
stilului atinge cote înalte. Decasilabul este majoritar faţă de ceilalţi metri la nivelul întregii Psaltiri în
versuri, el întruneşte cîteva dintre cele mai reuşite transpuneri poetice ale psalmilor.
Al treilea metru par, alexandrinul, prezent în Franţa şi în Provence încă din secolul al XI-lea, a atins
gloria începînd cu secolul al XIIlea. Lungimea sa l-a destinat exprimării aulice, stilului nobil, poemelor
patetice. Asemenea valori purtate de alexandrin l-au atras instinctiv şi pe Dosoftei în momentele cînd
Psaltirea în versuri abordează tonul solemn. Unul dintre punctele cele mai înalte ale operei, momentul
evocării judecăţii din urmă, îmbracă acest tip de vers, care dobîndise deja reputaţie europeană.
„Cînd va veni mare valea de plînsoare,
Cînd Domnul va face giudeţ şi strînsoare,
Cînd va-mpărţî Domnul dar şi bunătate,
Cînd va da certare celor cu păcate,
Atunce direpţii tîlniş bun vor face
Între lucori svinte de îngeri cupace.[…]
Atunci, Doamne Svinte, să mi-auz de rugă
Şi să nu mă lepez, a Ta mişea slugă.
Ce-aipus cu Iiacov giurămînt de pace,
Şi cu noi creştinii milă îţ vei face” (Ps. 83).
Urcînd la izvoarele celor trei principali metri romanici, toţi trei parisilabici, circumscriem poezia lui
Dosoftei poeziei europene: octosilabul, decasilabul şi alexandrinul compun majoritatea strivitoare a
metrilor din Psaltire, acoperind 144 din cei 150 de psalmi.
Prozodia lui Dosoftei demonstrează integrarea operei sale în orbita poeziei europene, ca şi pornirea
Mitropolitului de a crea o nouă formă, absentă pînă atunci din limba română. Căutarea unor tipare
preexistente fusese în acele împrejurări vitală, iar coborîrea la sursele poeziei europene occidentale pare
să fi constituit o opţiune deliberată. Între fidelitatea teologică faţă de textul sacru şi invenţia de natură
pur poetică, Dosoftei a optat deseori pentru poezie. Asta nu înseamnă că un Mitropolit al Moldovei şi-
ar fi putut permite derogări doctrinare, ci că vocaţia sa ultimă a rămas mai degrabă poezia.
Cel puţin două argumente pledează în acest sens. În primul rînd, deşi a tradus şi în proză Psaltirea,
Dosoftei nu s-a limitat la o astfel de operaţiune teologal – culturală, ci a întreprins traducerea textului
sacru şi în versuri. În al doilea rînd, efortul autorului s-a exercitat în aria prozodiei şi a lexicului,
domenii caracteristice regimului poetic.
De ce a ieşit Dosoftei din aria răsăriteană, slavonă, atunci cînd a scris versuri, pentru a se încadra celei
occidentale? Probabil că un instinct superior şi ascuns, ţinînd de inspiraţia pură, l-a condus spre cultura
apuseană. Luînd ca textbază varianta slavonă a Bibliei, familiar fiind al Septuagintei, Dosoftei părea
integrat lumii răsăritene: dar n-a fost aşa! Introducerea neaşteptată, aproape subreptice, a prozodiei
occidentale în versul românesc incipient s-a cuplat fericit cu structura etimologică a lexicului poetic
dosofteian, latin în proporţie strivitoare. Se producea astfel actul fondator, greu de consecinţe, al
poeziei noastre culte.
Intuiţia profundă a poetului moldovean a frizat aici geniul: el a pus bazele limbii poetice româneşti
extrăgînd de la început lexicul ei din fondul latin de bază, fără concesii contextuale majore. Crescut în
spiritul monastic moldovenesc, îmbibat de slavonă bisericească, traducător din aceeaşi arhaică slavonă,
prelat ortodox avînd limba greacă drept model, cunoscător al culturii polone şi urmînd exemplul lui
Kochanowski —totul l-ar fi împins pe Dosoftei la conceperea unui limbaj plin de slavonisme şi de
grecisme, de cuvinte ucrainiene şi poloneze. Geniul său poetic a fost însă mai puternic. Să nu uităm că
Psaltirea în versuri datează dintr-o epocă în care – cu excepţia lui Miron Costin – latinismele culte, sub
formă de neologisme, nu pătrunseseră încă în limba noastră; va trebui să aşteptăm pentru asta cel puţin
experimentele lingvistice ale lui Cantemir. Doar instinctul fără greş al lui Dosoftei l-a îndrumat spre
fondul latin moştenit al limbii noastre.
Conform calculelor lui Mihai Dinu, 60% din cuvintele textului lui Dosoftei sunt de origine latină (fapt
incredibil – o proporţie identică cu aceea din poeziile lui Eminescu scrise două secole mai tîrziu, atunci
cînd limba română literară se formase în toate articulaţiile ei, inclusiv prin afluxul de neologisme
franceze şi italiene). Dacă se calculează şi frecvenţa termenilor din Psaltirea în versuri, ajungem la
neverosimilul procentaj de 85% apariţii de origine latină (într-o proporţie egală din nou cu aceea de la
Eminescu). Îmbinarea unei prozodii româneşti de factură neolatină cu fondul lingvistic de origine latină
moştenită reprezintă temeiul originalităţii Psaltirii în versuri.
Poezia românească se deschide cu o capodoperă absolută, cu Psaltirea în versuri. Simpla ei
existenţă în a doua jumătate a secolului al XVIIlea părea de neconceput, dacă nam fi avut talentul unui
autor ce a compus din nimic o operă de referinţă; ea va continua să îi uimească pe toţi cei care
examinează literatura noastră. Ivită sub semnul unui miracol, cartea lui Dosoftei nu a lăsat din păcate
urmaşi. Apărută în străinătate, bucurîndu-se apoi de o circulaţie restrînsă la mediul bisericesc şi la un
public specializat (vezi Apostrof-ul lui Miron Costin, singurul poet comparabil cît de cît cu Dosoftei,
Apostrof inspirat de unele dintre cele mai celebre versuri dosofteiene), prima noastră mare operă
poetică n-a fost urmată de alte încercări, nu a creat o tradiţie semnificativă. Ca şi celelalte două scrieri
literare importante ale literaturii noastre dinainte de secolul al XlX-lea, semnate de Cantemir şi de
Budai-Deleanu, Psaltirea în versuri, monument izolat, înconjurat de un vast teren pustiu, poate fi
admirată doar în dezolanta ei unicitate. Cînd opera lui Dosoftei a devenit cunoscută în afara bisericii şi
a început să fie apreciată, spiritul poeziei româneşti se schimbase radical, iar cultura medievală mai
reprezenta doar o vagă amintire.

Www.romlit.ro