Vulgata de la Blaj- unica traducere a Vulgatei in limba

romana
a. Cea dintai lucrare de anvergura realizata in echipa

Biblia este „constiinta mai bunã” a lumii întregi, asa se explicã nenumãratele
traduceri si retraduceri ale textului în câteva mii de limbi, în epoci si spatii diferite, din antichitatea
iudaicã si pânã astãzi, sii tipãrirea ei în milioane de exemplare.
În spatiul românesc, la interval de ceva mai mult de o sutã de ani (1688–1795), Biblia se traduce
integral de trei ori, expresie a unor acumulãri cantitative oi a unor salturi calitative în cele mai diverse
planuri ale vietii sociale, cu prioritate în domeniul cultural. Astfel, în plin umanism românesc se
realizeazã Biblia de la Bucuresti (1688), iar un secol mai târ ziu, în Blajul iluminist, prind viatã, la inter
val de numai 30 de ani, alte douã traduceri integrale ale textului sacru în limba românã: traducerea
realizatã dupã Vulgata latinã sub coordonarea episcopului Petru Pavel Aron (1760–1761), pãstratã pânã
acum în manuscris, os cea realizatã de Samuil Micu dupã Septuaginta, tipãritã în 1795. Dintre acestea,
versiunea coordonatã de episcopul Aron reprezintã o iesire din tipare, traducãtorii abandonând Biblia
impusã de traditia bisericii orientale os alegând drept sursã Vulgata apuseanã. Orientarea lor spre textul
latinesc, beneficã în plan cultural, este, în mod cert, principala cauzã a rãmânerii pânã acum în uitare a
acestei traduceri.
În Blajul devenit adevãrat centru al spiritualitãþii românesti, cãrturarii ardeleni sunt pãtrunsi de
necesitatea de a umple un gol istoric, de a recupera într-un timp cât mai scurt cu putintã tot „ceea ce
istoria neglijase vreme de o mie de ani” . Aceasta explicã faptul cã într-un timp record, de numai câteva
decenii, cãrtile realizate la Blaj puteau face de departe concurentã, si nu numai cantitativ, celor care se
tipãriserã în toatã lumea româneascã pânã la acea datã.
Multi dintre reprezentantii Bisericii Greco-Catolice au fost foarte apropiati de Biserica Orientalã si
preocupati, în conditiile în care o bunã pãstorire a credinciosilor impunea acest lucru, sã demonstreze
cã religia unitã este una orientalã, fapt dovedit si de precizarea care se regãseose aproape în toate
titlurile cãrtilor de la Blaj: „Dupã rânduiala Besearecii Rãsãritului”. Mai mult ca oricine a demonstrat
aceastã apropiere si aceastã preocupare episcopul Petru Pavel Aron însusi. În pofida fidelitãtii sale,
exagerate chiar, fatã de credinta rãsãriteanã, manifestatã inclusiv în detalii vestimentare , cel numit
pe bunã dreptate „artizanul orientalismului monahal de la Blaj” alege sã foloseascã Vulgata drept izvor
pentru traducerea Bibliei în limba românã .
Orientarea spre textul latinesc este extrem de importantã, versiunea realizatã de echipa lui Petru
Pavel Aron fiind singura traducere dupã Vulgata din cultura noastrã veche. Aceastã iesire din tipare a
determinat cu sigurantã rãmânerea în uitare pânã în zilele noastre, în conditiile în care mentalul colectiv
de tip rãsãritean nu putea fi decât refractar la o asemenea inovatie.Munca în colectiv, într-o asemenea
întreprinder e culturalã, venea cu avantajele ei, dar presupune oi dezavantaje. Pe de o parte, o astfel de
echipã, militãreste organizatã de coordonatorul traducerii, a lucrat într-un ritm sustinut si greu de
imaginat, astfel cã într-un timp record (între 1760–1761) traducerea era încheiatã în forma în care a
ajuns pânã la noi. De altfel, numai lucrând în echipã a fost posibilã umplerea acelui gol istoric, urmare
a unui destin nedrept cu românii de prea multã vreme.
Pe de altã parte însã, la nivel stilistic, dincolo de diversitatea fireascã datoratã continutului diferit al
cãrtilor biblice, diversitatea stilisticã este si mai accentuatã la nivelul acestui text din pricina
caracteristicilor idiostilului fiecãrui traducãtor. Nu este exclus ca Samuil Micu sã fi avut în vedere
aceastã diversitate stilisticã, remarcatã poate de el în traducerea de la 1760, atunci când sustinea
necesitatea unei noi traduceri a întregului text „de unul cu asemenea stil si asezare a graiului” .
Traducãtorii vin dintr -un areal lingvistic puternic marcat la toate nivelurile limbii , fapt care se reflectã
în întregul text.

b. De ce Vulgata?

Pentru orice cultura transpunerea Bibliei in limba nationala constituie in acelasi timp o datorie de
onoare si, realizata optim, o invitatie continua la performanta. Insa, oricat de buna ar fi la un moment
dat traducerea, un text de importanta aceluia biblic nu poate avea o varianta definitiva, data odata
pentru totdeauna, ci fiecare epoca, tinand cont de evolutia sa spirituala, isi lasa amprenta asupra
traducerii insesi. In acest sens, cultura noastra are ca puncte de reper contributia istorica a diaconului
Coresi, a Paliei de la Orastie (1571-1572), a Noului Testament de la Balgrad (1648), a Bibliei de la
Bucuresti (1688), a Bibliei de la Blaj (1795), a editiilor Sfantului Sinod, a variantei lui Gala Galaction,
Vasile Radu si Nicodim Munteanu (1936)... Iata ca acum un grup de cercetatori clujeni au dat la iveala
traducerea efectuata la Blaj de un grup de calugari, sub conducerea Episcopului Petru Pavel Aron la
1760-1761. Autorii manuscrisului de la Blaj din anii 1760-1761 au tradus Biblia Vulgata, editia clasica
din 1690. Acestia au fost: episcopul Petru Pavel Aron, Grigore Maior (viitor episcop), Gherontie
Cotorea, Atanasie Rednic (viitor episcop), Petru Pop si probabil, Ioan Sacadate, protopopul Blajului.
Oameni cu studii inalte (la Roma, Viena, Tarnava sau Cluj), acestia au fost buni cunoscatori ai limbii
latine (din care au facut traducerea), respectiv ai limbii romane populare - in care au transpus textul
biblic.
Rezultatul, ramas in manuscris pana in 2005 (cateva fragmente au fost publicate anterior in "Studia
Universitatis Babes-Bolyai" de catre Anton Gotia), este alcatuit din 6000 de pagini, iar editia princeps,
recent publicata, este formata din cinci parti masive de peste 4.000 de pagini. Valoarea editiei, realizata
sub egida Academiei Romane si tiparita de catre editura acestei institutii, rezida in: 1. faptul ca publica
in premiera traducerea Bibliei Vulgata de la 1760-1761; 2. calitatea exceptionala a traducerii; 3. inaltul
sau profesionalism stiintific si tehnic.
c. Particularitati ale limbii aceste traduceri
Tezaurul lexical al unei Biblii este copleşitor. În aceste condiţii, o analiză a lexicului din
perspective multiple – origine, circulaţie, frecvenţă, relaţii de sens, mijloace de creştere cantitativă etc.
–, deşi ideală, este practic imposibil de realizat . Organizarea cuvintelor în câmpuri semantice nu este
un element de noutate , în schimb prezintă avantajul grupării laolaltă a cuvintelor pe baza unor trăsături
de sens centrale pe care acestea le au în comun, pentru ca astfel să fie mult mai transparente relaţiile de
sens (sinonimie, antonimie, omonimie, polisemie) care se stabilesc între cuvinte în cadrul aceluiaşi
câmp semantic sau între cuvinte cuprinse în câmpuri diferite, precum şi ariile lingvistice în care acestea
circulă. De asemenea, o astfel de delimitare a cuvintelor facilitează observaţiile cu privire la domeniile
în care sunt prezente în mai mare măsură împrumuturile şi, desigur, limba din care acestea provin.
Forma cu a- protetic a ajudeca a verbului a judeca: „Să mâncaţi şi să beţi la masa Mea întru
împărăţiia Mea şi să şedeţi pre scaune, ajudecând doaosprăzece neamuri ale lui Israil”. (Lc 22,30) nu se
înregistrează în dicţionare, dar se poate înscrie în rândul altor cuvinte care apar cu a- în textele vechi
Verbul a se blăzni (<sl. blazniti „a înşela”) „a (se) corupe”; „a (se) abate”; „a (se) ispiti”: „Şi, fiind
acum bătrân, s-au blăznit inima lui prin muieri să urmeze dumnezei streini; nici era inima lui desăvârşit
cu Domnul, Dumnezeul său, ca inima lui David, tătâni-său.” (3Împ 11,4), arhaism la momentul
realizării acestei traduceri, se întâlneşte foarte rar , preferinţa traducătorilor îndreptându-se, firesc, spre
sinonime precum a (se) abate, a (se) înşela, a (se) sminti.
Cu prima atestare în acest text este cuvântul a se cucernici (din cucernic) „a se smeri”: „Că
aceastea zice Domnul: „Iată, Eu voiu abate preste ea ca râul păcii şi ca răpegiunea ce noroiaşte slava
limbilor, carea o veţi suge. La ugere vă veţi duce şi pă genunche să vor cucernici voao.” (Is 66,12), cu
precizarea că, după lat. blandior, -īrī pe care îl echivalează, cuvântul românescpoate dobândi sensul „a
se linguşi cu scopul de a momi, de a păcăli pe cineva”.
La prima atestare este cuvântul a doici (de la doică), care este folosit cu sensul strict „a alăpta un
copil străin”, dar şi cu sensul mai general „a îngriji”, „a creşte”: „Căriia sora pruncului: «Vreai – au zis
– să merg şi să chem ţie muiare ovreaie carea să poată doici pruncul?»” (Iş 2,7); „Cătră care au grăit
fata lui Faraon: «Primeaşte – au zis – pruncu acesta şi-l doiceaşte; eu voi da ţie plata ta». Priimit-au
muiarea şi au doicit pruncul; şi, crescând, l-au dat featii lui Faraon.”(Iş 2,9)
Specific ariei lingvistice din care provin traducătorii acestui text este cuvântul a grămujda
(etimologie necunoscută), folosit de obicei în enunţuri cu sens negativ, „a nu scoate nici un cuvânt”, „a
nu crâcni”: „Şi au aflat ca pre un cuib mâna mea tăriia noroadelor şi, precum să culeg oaole ceale
părăsite, aşa tot pământul eu l-am adunat şi n-au fost cine să mişte aripa şi să deşchiză gura şi să
grămujde”. (Is 10,14). Cuvântul este aici la prima atestare.
Verbul a se împerechea (din în- + pereche) cu sensul „a se învrăjbi”, „a se dezbina”este prezent în
textul analizat, dar se impune precizarea că acest sens era deja arhaic în epocă, de vreme ce în
traducerea lui Samuil Micu verbul, când se actualizează cu sensul amintit, este înlocuit sistematic cu a
se despărţi : „Iară Isus ştiind cugetele lor, au zis lor: «Toată împărăţiia împărăcheată să va pustii; şi
toată cetatea sau casa împărăcheată nu va sta.»” (Mt 12,25)
 Verbul regional a (se) îngăzdăci (din în- + găzdac <mg. gazdág) este prezent extrem de rar în text:
„Şi s-au îngăzdăcit omul şi mergea sporind şi crescând, până ce s-au făcut mare foarte.” (Fc 26,13);
„Ca să îngăjdăcesc pre cei ce mă iubesc şi vistieriile lor să le umplu.” (Pl 8,21), general fiind, în mod
firesc, verbul a se îmbogăţi. În acest text este şi prima atestare a cuvântului.
Verbul a meşteşugi (din meşteşug + -i) este prezent în text cu sensul „a unelti”, „a pune la cale ceva
rău (împotriva cuiva)”, echivalând în ambele cazuri lat. māchinor, -āri (fig.) „a unelti, a pune la cale
(ceva rău)”: „Toţi feciori a unui om sântem. Păciuiţi am venit; nici ceva rău meşteşugesc slujile tale”.
(Fc 42,11); „Cu inimă îndărăvnică meşteşugeaşte răul şi în toată vreamea samână prigoniri.” (Pl 6.14).
Legat de acest sens al verbului a meşteşugi este şi sensul „uneltire” cu care se actualizează substantivul
meşteşugire: „Când urechile căpeteniilor ceale unite şi din firea sa pre alţii bine socotind, cu vicleană
meşteşugire le înşală.” (Est 16,6); „Că pre Mardoheul, după a căruia credinţă şi faceri de bine trăim, şi
pre soţiia împărăţiii noastre, Esthir, cu tot neamul său, cu oricare noao şi neauzite meşteşugiri i-au cerut
spre moarte.” (Est 16,13).
Verbul a mâneca (<lat. manĭco, -āre) se actualizează cu mai multe sensuri în acest text, „a porni
dis-de-dimineaţă”, „a se îndrepta spre...”, „a căuta spre”, „a se grăbi”: „Cel ce va mâneca la ea
[înţelepciune – n.n.] nu să va osteni, că o vaafla şezând în uşa sa.” (Înţ 6,15); „Şi, de vei vedea pre cel
înţelept, mânecă la el, şi treaptele uşii lui le freace piciorul tău.” (Ecz 6,36); „Cel ce să teame de
Domnul va priimi învăţătura Lui, şi cei ce vor mâneca cătră Dânsul vor afla blagoslovenie.” (Ecz
32,18); „Inima sa o va da a mâneca cătră Domnul, Cel ce l-au făcut, şi înaintea Celui Preaînalt să va
ruga.” (Ecz 39,6); „Sufletul mieu Te-au dorit noaptea, ci şi cu sufletul mieu întru ceale dinlontru inimii
meale dimineţă voiu mâneca la Tine.” (Is 26,9).
Circulaţie regională are verbul a (se) opăci (<srb. opačiti) „a opri”; „a împiedica (pe cineva) să
întreprindă ceva”: „Şi au fost de au opăcit norodul pământului mânile norodului Iiudei şi i-au turburat
în zidire.” (Ezr 4,4); „Ci şi de la mine s-au poruncit orice trebuie să li se facă de la bătrânii jidovilor
spre zidirea casii lui Dumnezeu, ca din lada împăratului, adecă din dăjdile ce să dau din ţinutul peste
râu, cu de-adinsul cheltuiele să se dea bărbaţilor acelora, ca să nu să opăcească lucrul.” (Ezr 6,8); „Şi,
năvăliri făcând, i-au opăcit, ca să nu să săvârşască zidirea în toată vreamea vieţii Chirului împăratului;
şi au lungit zidirea în doi ani, până la împărăţiia lui Darie.” (3Ezr 5,73).
A se zăuita (din ză- + uita) „a uita”: „Cinsteaşte pre tatăl tău şi de suspinul maicii tale să nu te
zăuiţi.” (Ecz 7,29) apare o singură dată în text. Cuvântul este prezent şi mai târziu, dar rar, în textele
reprezentanţilor Şcolii Ardelene . Circulă şi azi în Banat şi e dat ca exemplu de influenţă sârbă pentru
exprimarea aspectului (prin prefixul ză-) la verbul românesc.
Verbul a(se/-şi) bănui (<mg. bánni) este folosit cu sensul „a regreta”, „a (se) căi”: „Ş-au bănuit că
făcusă om pre pâm<â>nt. Şi atingăndu-să cu durearea inimii dinlăuntru, (Fc 6,6)/ «Şterge-voi – au zis –
omul carele l-am zidit de pre faţa pământului, de la om pănă la jivinii, de la cel ce să târieşte pănă la
paserile ceriului, că Îm bănuiesc că i-am făcut pre ei»”. (Fc 6,7); „Şi, bănuindu-ş fiii lui Israil pentru
fratele său Veniamin, au început a zice: „Luatu-s-au un neam din Israil” (Jd 21,6); „Şi tot Israilul foarte
ş-au bănuit şi s-au pocăit pentru uciderea unui neam din Israil.” (Jd 21,15). Alături de verb, pentru a
exprima sensul „căinţă”,„regret”, se foloseşte şi substantivul bănuire: „Deci biruitoriu în Israil nu va
ierta şi cu bănuire nu să va pleca, că nu-i om să să bănuiască” (1Sm 15,29).
Verbul a dezmânta (din dez- + minte) „a scoate cuiva din minte ohotărâre, o convingere, un gând”,
„a abate de la o intenţie”, „a deconsilia” estela prima atestare în acest text: „Ieşit-au fiii lui Velial din
mijlocul tău şi au dezmântat lăcuitorii cetăţii sale şi le-au zis: «Să meargem să slujim dumnezeilor
streini, pre carii nu-i ştiţi».” (2Lg 13,13).
Verbul a se zătăci „a ramâne uimit”; „a se minuna”; „a se zăpăci” cunoaşte 2 ocurenţe în textul
analizat: „Şi casa aceasta va fi spre pildă; tot care va treace printr-însa să va zătăci şi va şuiera şi va
zice: «Pentru ce au făcut Domnul aşa pământului acestuia şi căsii aceştiia?»” (3Împ 9,8); „Şi voi răsipi
pământul vostru şi să vor zătăci preste el neprietinii voştri, când vor fi lăcuitorii lui.” (Pr 26,32).
Cuvântul nu este înregistrat în dicţionarele limbii române, fiind prezent, în schimb, a se zănătici (cu
etimologie nesigură, pus în legătură cu zănatic) „a se zăpăci”, „a se buimăci”. Forma zătăci ar putea fi
rezultatul unei haplologii, înscriindu-se în tendinţa mai largă de scurtare a cuvintelor în special în
vorbirea ardelenilor.
Verbul (a) deschide este atestat în formele cu [o] 78 . Cazurile excepþionale când [o] > [s] (au
deschis – Fc 29,31; (s-)au deschis – Iov 29,19; deschizând – Mt 17,26) nu prezintã relevantã pentru a
putea vorbi despre o tendintã, fie si timidã, de înlocuire a lui [o] cu [s].
Caracteristicã graiurilor ardelenesti si oltenesti este rostirea moale a lui [ r], ca urmare a conservãrii
lui [e], în formele verbului (a) crãpa (< lat. crìp1⁄re) si în derivatele acestuia: creapã (2Lg 14,6, 7);
crepãtura (Io 33,22), (Jd 7,23), crepãturi (Io 36,22) etc.
Genul unor substantive nu este încã definitiv fixat, în sensul cã unele prezintã, în variatie liberã,
forme pentru douã genuri, altele au alt gen decât în limba actualã. Pe lângã substantivele genunchi,
grumaz, pustiu, rod, siclu, slugã, stâlp, umãr, veac, voievod , sunt înregistrate si altele: scaf, scandal,
silitrã, strut, topaz, turturea, talant.
Bubos (din bubã +-os) , cu valoare adjectivalã si substantivalã, este folosit cu sensul „lepros” acolo
unde în Vulgata este leprosus: În toatã vreamea în carea bubosul iaste necurat sângur va lãcui, afarã de
tabãrã. (Pr 13,46); „Aceasta-i leagea bubosului , când s-au curãtit: Sã va aduce la preot. (Pr 14,2);
Aceasta iaste jirtfa bubosului care nu poate avea toate spre curãtiia sa. (Pr 14,32); Iarã el va porunci sã
scoatã toate din casã, pânã a întra într-însa si a vedea de-i buboasã , ca sã nu fie toate necurate care sânt
în casã. Si dupã aceaea va întra sã socoteascã buba casii. (Pr 14,36); Pre bubosul cel vindecat Isus îl
trimite la preoti. (Mt rezum. cap.8); ai iatã, un bubos venind sã închina Lui, zicând: „Doamne, de vreai,
mã poti curãti”. (Mt 8,2)
Cu circulatie în aria Tansilvaniei si a Banatului, varianta colerã a cuvântului holerã se întâlneste si
în textul analizat: Cã în multe mâncãri va fi bolnãvirea, oi rãvnirea sã va apropia pânã la colerã . (Ecz
37,33).
Cu un sens neobisnuit se foloseste verbul a cheri (din chiar „clar”) „a lãmuri”, (aici) „a rosti
corect”: Îl întreba: „Zi darã «Shivoleath», ce sã tâlcuiaste „spic”. Care rãspundea «Sivvoleth» cu
aceeao slovã neputând chieri spicul. Si, îndatã apucându-l, îl ucidea într-aceeas treacerea Iordanului; si
au cãzut într-aceaea vreame din Efrem patruzãci si doao de mii. (Jd 12,6). Cuvântul cunoaste numai
aceastã ocurentã în tot textul.
Alabastru/alavastru (<lat. alabastrum) „vas din alabastru pentru pãstrarea mirului” : S-au apropiat
câtrã El o muiare, având un alavastru cu unsoare de mare pret, si l-au vãrsat pre capul Lui, sezând la
masã. (Mt 26,7); ai, fiind în Vithania, în casa lui Simon leprosul, si, sezând la masã, venit-au o muiare
având alavastru cu unsoare de nard curat, de mult pret. Si, frângând alavastrul , au vãrsat pre capul Lui.
(Mc 14,3); ai, iatã, o muiare care era în cetate, pãcãtoasã, cât au cunoscut cã sezusã în casa fariseului,
au adus un alavastru de unsoare. (Lc 7,37).
Brânã (din brâu) „brâu”, „cingãtoare” este rar prezent în text: “ai pre cei încinsi cu brâne tintate si
cu mitre în capetele lor zugrãvite, chipul tuturor povãtuitorilor, asãmãnarea fiilor Vavilonului si a
pãmântului haldeilor în care au rãsãdit (Iz 23,15); Sã nu tineti aur, nici argint, nici bani în brânele
voastre (Mt 10,9). Aceeasi realitate este numitã în alte locuri brâu (etimologie necunoscutã 400 ), în
sintagma brâu de curea „cingãtoare de piele”, care devine interesantã prin sensul pe care îl are aici
cuvântul curea : Iarã Ioan avea vãjmânt de peri de cãmile si brâu de curea pre coapsele sale, iarã hrana
lui era lãcuste si miiare sãlbatecã. (Mt 3,4); ai era Ioan îmbrãcat cu peri de cãmilã oi brâu de curea pre
coapsãle lui si lãcuste si miiare sãlbatecã mânca. (Mc 1,6). Echivalarea sintagmei latinesti zona pellicia
trebuia sã conducã, firesc, la *brâu de piele. Cum lat. pellis, -is înseamnã oi „obiect de piele tãbãcitã”,
„curea”, este explicabil de ce rezultatul traducerii este brâu de curea.
Aromat (aici împrumutat din Vulgata, unde este forma aromata ), în forma de plural – aromate,
desemneazã, în general, „mirodeniile”: ai sezind sã mânce pãne, au vãzut niste izmailiteani cãlãtori
vinind din Galaad, si cãmilele lor purtând aromate si rãsinã si stactim în Eghipet. (Fc 37,25).

BIBLIOGRAFIE:
1. www.diacronia.ro
2. diam.uab.ro/istorie.uab.
3. www.scribd.com
4. www.romanialibera.ro/editia 5.09.2006
5. litere.usv.ro/public_pdf