bi b Ii o tec a ~şco I aru I u i

DOSOFTEI
•
A

PSALTIREA IN VERSURI

litera
INTERNAŢIONAL
BUCURESTI -
CHISINĂU
 APRECIERI

Dar de la această explicaţie a cuvântului lui Dumnezeu într-o limbă

oarecare de proză, a trebuit să se treacă în curând la altceva: la cuvântul lui
Dumnezeu înfăţişat în versuri, în versurile acelea care până acuma apăruseră
doar în doine şi în cântecele bătrâneşti. Psaltirea exista în traducere şi
traducerea aceasta era înţeleasă de orişicine, dar altfel se înfăţişează orişice
carte atuncea când i se adaugă magia versului, dulcele cântec de fiecare clipă
al silabelor.
A fost cineva în Moldova, tot sub influenţa acelui curent franciscan, care a
înfăţişat aşa Psaltirea pentru orice să tean, pentru orice minte, orieât de umilă,
care se doreşte aproape de Dumnezeu. Şi acela a fost mitropolitul Dosoftei.
Acesta a venit din regiuni stră ine de ţară, poate din Galiţia, dacă socotim
după numele pe care-l purtau părinţii lui. Pe mamă o chema Misira, pe tată
Leontari, pe un bunic Barila, fără îndoială nume străine: Leontari aduce a
grec, a negustor grec, Misira este un nume oriental care înseamnă ,,egiptean".
Dosoftei a stat o bucată de vreme la mănăstirea Secul, întemeiată la sfârşitul
secolului al XVI-lea, şi după aceea s-a ridicat în ierarhie pe căile obişnuite.
Ştia latineşte, greceşte şi era un om învăţat, care păstra legături cu lumea înaltă
din care plecară odinioară părinţii lui şi în mijlocul căreia învăţase poate el
însuşi în cei dintâi ani de tinereţe, că ci nimic nu exclude ca, înainte de a intra
în mă nă stire, să fi avut contact cu şcolile şi cu lumea cărturarilor din Liov.
Când ajunge mitropolit, în loc să se apuce îndată de înaltă teologie - şi este
întrebarea dacă nu ar fi putut-o face, că ci îl vedem uneori discutând cu
istoricii şi capabil de a întrebuinţa cărţile de învăţătură din Apus, de a se
coborî în lumea documentelor pentru a preciza un punct de cronologie, şi
meritul cel mare nu este de a fi popular atunci când nu

L _J
 DOSOFTEI

poţi fi decât popular, ci să fii popular când poţi încerca orice, când ai toate
mijloacele de cunoştinţă şi te poţi ridica prin ele orieât de sus - el a avut
gândul de a pune în mâna oricărui moldovean, într-o limbă pe care o pricepea
la început mai puţin, căci Dosoftei a fost până la sfârşit un învăţăcel în ce
priveşte româneasca, traducerea Psaltirii. El o va face şi în proză, când, în
deosebire de Liturgiia sa, plină de o mulţime de expresii care nu erau să se
încetăţenească niciodată, el ajunsese acum la o mai mare desăvrşire a
cunoştinţelor sale în limba ţării; dar ceea ce nu se poate face în proză a putut
foarte bine în versuri. Şinu este nici o îndoială că în ce priveşte redactarea
versurilor sale, el nu a fost ajutat de nimeni, ci singur, prin familiarizarea cu
poporul, cu sufletul lui, a ajuns a fi un rostitor al geniului românesc. Astfel,
după ce, poate, adunase acum din cărţi greceşti materialul pentru Vieţile
sfinţilor, o serie întreagă de volume tipărite în frumoasa literă nouă
împrumutată de la Moscova, el s-a apucat să traducă şi psalmii în versuri.
Când dl. Bianu a reeditat aceşti psalmi, a vorbit de un original polon de
Kochanowski, un om al Renaşterii, care prelucrase, sub influenţa unor
anumite idei abstracte, vechii psalmi ebraici într-o limbă polonă care, de ce să
ascundem, nu are nimic popular în caracterul ei. Aşa încât, dacă eruditul
Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că şi în alte ţări avuse cineva
îndrăzneala de a preface Psalmii în versuri moderne, nu putem totuşi vorbi de
o creaţiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de
cunoştinţa cărţii acesteia polone, a prefăcut Psalmii nu numai pe metru
românesc şi cu rime luate din poezia populară, dar introducând adeseori peste
cuprinsul autentic al originalului o mulţime de elemente de observaţie, o
mulţime de alte împrumuturi, care vin din însăşi viaţa poporului românesc, el
a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumuseţea, care foarte
adeseori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi.
Aceasta până la bucăţile care au trecut pe urmă în cântecele de stea cu care
merg copiii de le cântă sub ferestrele luminate în serile de la sfârşitul lui
decembrie. Cu câtă plăcere se aude şi acum psalmul cel mai dureros dintre
toate, acela care înfăţişează pe evrei plângând la ruinele Ierusalimului: ,,La
apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului/ Acolo şezum şi plânsem/ La
voroavă că ne strânsem./ De te-am mai putea uita-te/ Ierusalime cetate".

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI 393
În anii cei mai grei ai noştri, când mulţi erau smulşi de la vetrele lor,
plecaţi prin alte părţi sau prin străinătăţi depărtate, când foarte mulţi nu-şi mai
puteau închipui vremea întoarcerii la vatră sub steagurile de biruinţă, de atâtea
ori în sufletul celor care cunoaşteau vechile versuri ale lui Dosoftei, a răsunat
psalmul: ,,De te-am mai putea uita-te/ Ierusalime cetate", Ierusalimul din care
ne izgonise pedeapsa păcatelor noastre.
Nicolae IORGA, IV. Cuvântul românesc în Scriptură, în vol. Istoria
literaturii româneşti Introducere sintetică, Editura Litera, Chişinău, 1997,
p. 85-87.

Faima lui de om învăţat şi cucernic trecuse hotarele ţării şi când Dosoftei

cere de la mitropolitul din Moscova buchi pentru tipărirea cărţilor sale, acesta,
trimiţându-i-le îi răspunde: ,,că şi mai departe de noi a pătruns obşteasca
mărire pentru a ta urmare a lui Hristos" şi „am aflat despre strălucita ta evlavie
către Domnul Dumnezeu şi râvna cea dumnezeiască şi fierbinte ce ai în
lucrurile credinţei tale ortodoxe ... cu mintea ta aleasă".
Munca lui a fost neobosită şi prin numeroasele sale traduceri (între care
pentru întâia oară se dă dea românilor din Principate Liturghia, Molitvelnicul
şi Octoihul) el a contribuit mai mult ca oricare alt scriitor bisericesc din
secolul al XVII-lea la stabilirea definitivă a graiului strămoşesc în biserică.
Prin mâinile sale au trecut multe manuscripte şi cărţi, pe marginea cărora el
face notiţe şi din care îşi scoate material pentru marea sa operă de compiliaţie
pe care începe să o tipărească la 1682, sub titlul Viaţa şi petrecerea sfinţilor.
Pentru întâia oară se dă dea în această carte în mod sistematic o alegere a celor
mai însemnate vieţi ale sfinţilor, scoase cu deosebire din cele douăsprezece
cărţi de mineie greceşti. Ele sunt, pe lângă Psaltire; cea mai literară parte din
toate scrierile bisericeşti şi prin conţinutul lor variat au format o lectură
predilectă în acel timp.
Între alte cărţi bisericeşti, el tipăreşte, la 1673, şi o Psaltire în versuri.
Ideea de a versifica psalmii nu e originală, deşi lucrarea lui Dosoftei e cea
dintâi încercare de acest soi la ortodocşi. În Apus, dimpotrivă, Calvin
versificase câţiva psalmi, dându-le astfel forma potrivită spre a putea fi cântaţi
în biserică, iar poetul francez Clement Marot publicase cu mai bine de un veac
înainte parafrazarea psalmilor în versuri. La românii trecuţi la calvinism
întâlnim de asemenea traduceri după psalmi şi alte cântări religioase, uneori

L _J
 394 DOSOFTEI

versificate. Biserica catolică la început a luat poziţie ostilă în mod hotărât

contra lor, dar văzând trecerea cea mare pe care o aveau, a făcut ceea ce
făcuse în atâtea alte cazuri: a dat şi ea o traducere deosebită. La poloni,
catolicul Jan Kochanowski, cel mai mare poet al timpului său, a dat o
versificare a psalmilor, tipărită la 1577. Polonia, care influenţa şi pe
contemporanul său Miron Costin, a avut o înrâurire puternică şi asupra
învăţatului mitropolit, care e mândru de originea latină a neamului românesc:
,,Limba romnească de bun neam ... se trage, de pe sânge rudă împărătească".
De la Kochanowski, Dosoftei adoptă aproape toate formele de versificaţie,
lungimea versurilor, împărţirea în strofe şi chiar şi felul rimei. Cu toate
acestea n-a rămas fără influenţă asupra lui nici versul popular, pe care desigur
îl cunoştea şi pe care uneori se pare că -l imită.
Versurile lui Dosoftei nu sunt curgătoare, iar accentele nefireşti ale
silabelor jignesc tot atât de mult urechea noastră, pe cât ne supără banalitatea
rimei, necorectă de cele mai multe ori, şi pe cât îngreuiază înţelesul multele
umpluturi. Şi în celelalte scrieri ale sale limba e neîngrijită, cu expresii
improprii, cu construcţiuni şi întorsături greoaie, adesea influenţate de
originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunţat colorit dialectal şi mai ales
cu multe neologisme. El împrumută fără multă alegere cuvinte din limbile
originalelor sale şi - ceea ce bate mai ales la ochi - are un număr cam mare de
latinisme. Cu atât mai defectuos şi impropriu devine felul său de exprimare în
versuri. Având bunăoară să facă o rimă la cuvântul „socotinţă" el nu se sfieşte
a plăsmui din grecescul ( a pozkor a xw ş resping, dezavuez) un cuvânt
„aposcorachinţă", notă marginală: ,,Spun pentru corbul, că oleacă naşte pui, îi
hrăneşte până fac fulgi, şi-i părăseşte unde-s albi, că să -ndoiaşte de corbiţă;
atunce ei ţipă, că n-au hrană, până fac pană neagră; atunce de-aci se-ncreade
corbul de-i hrăneaşte; aceaia iaste aposcorachinţă".
Astfel de curiozităţi nu trebuie să ne mire însă, căci ele erau la modă pe
timpul acela şi prin asemenea glose scriitorul făcea impresie de erudit; chiar şi
stilul nefiresc era în gustul literaţilor epocii. Cât priveşte versurile, multele lor
defecte sunt explicabile, dacă ţinem seama că Dosoftei este cel dintâi scriitor
român care ne-a dat o lucrare literară mai mare în (peste opt mii şi şase sute
de) versuri şi că a avut să lupte cu toate greutăţile începutului. Cu atât mai
mult, cu cât s-a încumetat să versifice psalmii, atât de concişi ca stil şi adesea
atât de greu de priceput.

L _J
 PSALTIREA în VERSURI 395
Dar Dosoftei n-avea despre poezie ideile pe care le avem noi astă zi -
dovadă e Cronologia versificată a domnilor Moldovei - şi de aceea el
credea că, având atâta erudiţiune, era chemat să scrie şi versuri. Cu toate
acestea nu se poate spune că ar fi fost lipsit de orice talent poetic. Unii din
psalmi - mai ales cei scrişi în versuri scurte - au calităţi incontestabile şi au
ajuns chiar populari. Aşa e bunăoară psalmul 46, pe care şi azi colindătorii,
firă să ne dăm seama, când îI auzim, că glasurile subţiri ale copiilor înaţă spre
cer rugăciunea cucernicului mitropolit de la sfârşitul veacului al XVII-lea. O
dată chiar, admirarea sinceră pentru cântările lui David îi dădu acestui evlavios
preot fiorii adevă ratei inspiraţii şi „prăvind acest psalom (132)", a ,,scornit",
precum ne spune, urmă toarele stihuri originale:
Cine-şi făce zid de pace Că -i mai bună depreună
Turnuri de frăţie, Viaţa cea frăţească,
Duce viaţa fără greaţă Decât arma ce destramă
'Ntr-a sa bogăţie. Oaste vitejască!

Sextil PUŞCARIU, Mitropolitul Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române,

Epoca veche, Colecţia Lyceum, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,
postfaţă de Dan Mihăilescu. Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 102-
104.

Alături de marile personalităţi româneşti care au ilustrat viaţa noastră

culturală din secolul al XVII-lea se aşează şi fugura mitropolitului Moldovei,
Dosoftei.
Mitropolitul Dosoftei a Iăsat o urmă adâncă în viaţa religioasă a
Moldovei, dându-i acestei vieţi un impuls nou. Prin reînfiinţarea tipografiei,
prin tipărirea de cărţi noi, în special de ritualul bisericesc, Dosoftei este
continuatorul direct al operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Şi
activitatea lui se desfăşoară în direcţia trasată de înaintaşii săi, în legătură cu
mişcarea culturală provocată de către mitropolitul Petru Movilă. Principala
operă a mitropolitului Dosoftei şi prima lui scriere care a văzut lumina
tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673.
Crescut în mediul cultural al Poloniei, unde poezia încă în secolul al XVI-
lea ajunge la o mare perfecţiune sub pana poetului umanist Jan

L _J
 396 DOSOFTEI

Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebită atracţie

pentru versificaţie. Astfel, în toate tipă riturile sale, el publică nişte stihuri la
luminatul „gherb" a Ţ ă rii Moldovei. Iar în precuvântarea lui din Psaltirea în
versuri Dosoftei ne dă un fel de tratat de verisificaţie, prima lucrare în acest
gen în limba românească. În Molivdelnicul lui (1681) şi în Parimiile apărute
în anul 1683, Dosoftei tipăreşte o lungă Cronologie a Ţării Moldovei, scrisă
în versuri silabice, compusă din 136 rânduri. Are şi nişte versuri dedicate
patriarhului Moscovei, Ioachim ((în) Parimi).
Ceea ce este mai interesant, este faptul că mitropolitul Dosoftei a scris şi
nişte versuri asupra sibilelor, în limba poloneză, pe care le publică în aceleaşi
Parimii şi care n-au fost retipărite până acum în literatura noastră. Faptul
acesta denotă că mitropolitul Dosoftei cunoştea bine limba poloneză. Operele
talentatului poet Jan Kochanowski se bucurau la polonezi de o deosebită
popularitate. Între aceste opere, psaltirea versificată este considerată ca operă
de cea mai mare valoare. ,,Nimeni - spune un istoric al literaturii poloneze -
până la Mickiewicz n-a ştiut să exprime toate nuanţele variate ale sensibilităţii
sufletului omenesc, aşa cum ele sunt exprimate la Kochanowski", De fapt,
prin psaltirea lui versificată se creează limba poetică poloneză.
Mitropolitul Dosoftei, care desigur cunoştea încercările de a transpune
psaltirea în versuri şi la alte popoare, din limba latină, apreciază însemnătatea
acestei opere în viaţa religioasă a poporului şi transpune şi el psaltirea în
versuri româneşti. Într-o notiţă explicativă, la psalmul 63 din Psaltirea în
versuri Dosoftei spune: ,,Că aşa am cetit la Psaltirea cea leşească,
slavonească". Psaltirea lui Kochanowschi este scrisă în versuri silabice,
compuse de la 7 până la 14 silabe, şi Dosoftei Îşi scrie Psaltirea în aceleaşi
versuri silabice, care nu se potrivesc cu limba noastră, întrebuinţând cam
aceeaşi măsură, de la 6 până la 16 silabe. Kochanowski întrebuinţează însă
forme de versificaţie adeseori foarte complicate, împrumutate din poeţii latini
şi italieni, îndeosebi din Horaţiu şi Dante. Dosoftei, care n-avea la îndemână
modele de versuri româneşti, se foloseşte de forme cu mult mai simple,
adeseori apropiindu-se de ritmul versului popular din cântecele noastre.
Din originalul traducerii Psaltirii în româneşte Dosoftei „ia adesea numai
inspiraţia, motivul dominant", el amplifică aceste motive prin introducerea

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI 'J97
a „o sumă de note de viaţă locală, care pot fi cu adevărat de folos istoricului
cultural, şi, pe lângă ele, descrieri puternice şi noi, iar ici şi colo, chiar câte o
glumă ". Observaţiile foarte juste ale profesorului N. Iorga găsesc sprijin în
mai multe exemple citate din el.
Importanţa Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura
noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă şi de formă,
Psaltirea a avut o circulaţie mare; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unii
din psalmii versificaţi, în special acei scrişi în ritmul cântecelor poporului
nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântec de stea.
Aşa este recunoscut psalmul 46, care începe astfel: ,,Limbile să salte/ Cu
cântece-nalte,/ Să strige-n tărie/ Glas de bucurie ... "
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă versificată în
româneşte şi, date fiind calităţile ei poetice şi popularitatea operei lui David,
psalmii transpuşi inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care de
atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama
sensibilităţii sufletului românului.
La sfârşitul Psaltirii, Dosoftei tipăreşte şi versurile privitoare la originea
neamului românesc.
-Ştefan CIOBANU, Mitropolitul Moldovei Dosoftei, în vol. Istoria
literaturii româneşti vechi, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 328-
332.

Din toate mărturisirile reiese că mitropolitul era un om de solidă învăţătură,

cunoscând limbile greacă, latină, ebraică, slavonă, polonă, rusă. Neculce îl
zugrăveşte astfel: ,,Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui.
Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe limbi ştie; elineşte, lătineşte,
sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând
ca un miel. În ţara noastră pe ceasta vreme nu este om ca acela."
Un semn de relativul talent al mitropolitului se gă seşte în epigrama din
Viaţa Svinţilor (Iaşi, 1682-1686), altă remarcabilă traducere care a avut mare
circulaţie. Comentariul la capul de bour constituie un adevărat mic tablou: „Pe
câtu-i de mare hiara şi buiacă,/ Coarnele-n păşune, la pământ îşi pleacă".

L _J
 l)8 DOSOFTEI

De la întâiele versuri din Psaltire, se simte o proaspătă undă psalmodică:

„Ferice de omul ce n-a merge, Nici a şedea-n scaun de pierzare
În sfatul celor fărădelege Ce voia lui va fi, tot cu Domnul
Şi cu răii nu va sta-n cărare, Şi-n legea lui ş-a petrece somnul."
Tălmăcirea este de altfel aşa de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o
variaţie lirică în jurul textului. Astfel, pentru „Cântaţi Domnului cu alăută, cu
alăută şi glas de psalmi, cu trâmbiţe ferecate şi cu glas de trâmbiţe de corn",
traducătorul, introducând instrumente autohtone (cobuz, surle, corn de bour),
dă o strofă de mare vibraţie simfonică:
,,Cântaţi Damului în strune, Viersul de psalm să urle,
În abuz de viersuri bune, Cu bucin de corn de bour,
Şi din ferecate surle Să răsune până -n nour ... "
găsind şi excelenta rimă surle-urle. Dosoftei are viziune şi încarcă originalul
în sens coloristic:
,,Maiv şi Agir la săhăidace, Amalehiţii ferecă puşce
Gheveal şi Amon gătează lance Filistimenii praştii s-arunce"
câteodată evocând realistic animalele grele, ca în versurile unde e vorba de
grădina pe care „O scurmară vierii cei groşi de la luncă ,I Şi zimbrii o pasc şi-n
coarne-o aruncă ... "; alteori cântând paradiziac divinitatea adamantină:
„Cerurile şi cuvântul Fulgerile lui cu pară
Le-am făcut, şi tot Ard de să văd preste ţară.
pământul. Denaintea lui cu Pământul se-umplu de frică ,
teamă Dvoresc îngeri fără Munţii să topesc de pică
samă, Şi cură ca neşte ceară ,
D e-l mărturisesc şi-l cântă Văzând pre Domnul în ţară".
În frâmseţea lui cea svântă
...
Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de
lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor
abstracte:

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI

,,Grăit-am în rime să mă iau aminte Să -i cuvântez bine, că ce stă cu price,

Să-mi socotesc limba, să nu zic cuvinte. De mi se-nnoieşte durerea cu boale,
Straje şi ferinţe mi-am pusu-mi pre gură, Jelea mea şi tânga nu să mai potoale
Când stă păcătosul, de-mi face trăsură. Inema mea este în mine hierbinte,
Tăcut-am ca mutul, şi nu i-aş mai zice, Şi-mi este ştiinţa arsă de cuvinte."

Realismul lui Dosoftei vine din naivitate, totuşi unit cu patriarhalitatea dă

graţios de rigide picturi primitive pe lemn. Este în stihuirea lui chiurea,
hilaritatea sfântă a misticilor italieni.
George CĂLINESCU, Istoria literaturii române dela origni până în
prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru.
Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 48-49.

Poet propriu-zis, Clement Marot al nostru este clericul Dosoftei. Cariera lui
Dosoftei este asemănătoare cu cea a contemporanului său Miron Costin. Şi el
dorea o colaborare a creştinilor (moldoveni, poloni, ruşi), menită să oprească
expansiunea otomană, dar nu avea în această privinţă tactul diplomatic şi
răbdarea lui Miron Costin.
Justificarea traducerilor lui Dosoftei este identică cu aceea a lui Coresi şi a
lui Varlaam. El arată că: ,,în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să
grăiese ca şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de cuvinte întraltă limbă", şi
constată că în ţară nu se mai cunoştea limba slavonă: ,,că şi acea puţină sârbie
ce o învăţa de-nţelegerea, încă s-au părăsit..."
Din operele lui Dosoftei istoria literară reţine în primul rând două
traduceri sau, mai bine zis, prelucrări: Psaltirea ... pre versuri tocmită şi Viaţa
şi petrecerea svinţilor.
Psaltirea a fost tipărită cu cheltuiala lui Ştefan Petriceicu la Uniev în 1673.
Probabil că poetul a tradus psalmii mai întâi în proză, deşi această tălmăcire,
însoţită de textul slavonesc, a publicat-o mai târziu, în 1680, şi apoi i-a
versificat „în cinci ani foarte cu osârdie mare", după cum declară chiar în titlu.
Ideea de a versifica psalmii a avut-o pentru prima oară Calvin. După el,
Clement Marot pune în versuri 50 de psalmi, urmat de Theodore de Beze, care
dă o traducere integrală în versuri.

L _J
 În Polonia catolică din vremea lui Dosoftei circulă încă Psaltirea în
versuri, publicată cu aproape un secol înainte (în 1579), a lui Jan
Kochanowski. Aceasta poate să fie psaltirea „leşească", la care face aluzie
într-o notă autorul nostru, pentru că schemele sale prozodice seamănă cu cele
ale lui Kochanowski, totuşi ortodoxul Dosoftei nu se putea ţine prea
îndeaproape de un model catolic şi alte analogii sunt greu de stabilit. Cu toate
enormele difucultăţi ce-i stăteau în cale, Dosoftei s-a străduit să dea o
tălmăcire proprie şi, dacă n-a izbutit în întregime, de foarte multe ori a reuşit
să mlădieze limba română unor moduri de exprimare până atunci
neexperimentate, de o necontestată frumuseţe. Aşa în elogiul ţinătorului de
lege din chiar primul psalm .
Tălmăcirea lui Dosoftei nu este chiar aşa de liberă cum s-a crezut.
Dimpotrivă, el se ţine foarte aproape de original, toată arta lui reducându-se în
a-l exprima într-o altă cadenţă, în versuri. Iată de pildă, cântarea de taină a lui
David, după bătălia cu sirienii din Mesopotamia, în traducere modemă: ,,O,
Dumnezeule, tu ne-ai aruncat, tu ai făcut spărtură în rândurile noastre, te-ai
mâniat pe noi şi în învălmăşag ne-ai pus pe fugă.
Tu ai făcut să se cutremure părnântul, tu l-ai spintecat, încheagă laolaltă
sfărămăturile lui, că ci el se clatină.
Tu ai pus pe poporul tău la grele încercări, tu ne-ai dat să bem un vin care
ameţeşte.
Şi numai celor ce se tem de tine tu nu le-ai dat un steag ca să poată ţine
piept arcului duşman... "
Traducerea în versuri a lui Dosoftei respectă în linii mari imaginile şi le
comunică într-un limbaj arhaic, bisericesc, de uimitoare fluiditate.
Doamne lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat, Că te-ai arătatu-te aspru şi aprins,
Pre noi mântuitu-ne-ai, şi ne-ai şi cruţat. De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri de plâns.
Pământul clătinatu-l-ai şi l-ai strămutat. Şi de teamă cine-ţ-au, le-ai datu-le sămn,
I-ai strânsu frânturile, şi l-ai vindecat. De arc să se apere cu toiag de lemn.

Că Dosoftei are patos liric o dovedeşte traducerea măiestrită a unuia din

cei mai puternici psalmi de umilinţă cunoscut sub titlul Eli, Eli, lama
azavtani(Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!).
Dosoftei a ştiut să găsească mai totdeauna corespondenţele exacte, a
înţeles metaforele şi le-a tălmăcit prin echivalenţe fericite. Dacă n-a sporit

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
401
poezia psalmistului prin idei şi imagini proprii, el e în orice caz un interpret
fidel.
Sfântul Francisc în literatura medievală italiană, la noi un Tudor Arghezi,
a folosit astfel de imagini din Psaltire şi, în ceea ce priveşte pe ultimul,
Dosoftei îi este precursor. Toate nuanţele plastice ale umilinţei din Psalmul
102 (Zilele se sfârşesc ca fumul, oasele ard ca jăratecul, inima se usucă
întocmai ca iarba, pielea se lipeşte de os; sunt asemenea pelicanului din pustiu,
bufuiţei dintre dărămături şi păsării singuratice de pe acoperiş; pâinea mea e
cenuşă, băutura cu lacrimi; zilele mi se lungesc ca umbra şi mă usuc ca iarba)
sunt reproduse aproape identic în ritmul unei doine de jale: „Pleacă-ţi auzul
spre mine/ Şi să-mi hii, Doamne, spre bine./ Şi la ce zi te-oi striga-te/ Să-mi
auzi de greutate) Că-mi trec zilele ca fumul) Oasele mi-s săci ca scrumul,/ Ca
neşte iarbă tăiată/ Mi-este inema săcată ... ".
Adesea, tot fără a falsifica textul biblic, Dosoftei introduce cuvinte
specific româneşti localizând unele versuri, precum atunci când vorbeşte de
„ocine", de „descălecări", de moşii şi de „urice", de „caftane", de ,,boierie", de
inorogi, de zimbri, de bucium, de cobuz, de colaci şi de slănină. Cutare strofă
se potriveşte tot atât de bine şi slăvirii voievodului întors victorios din război:
,,Cântaţi Domnului în strune,/ În cobuz de viersuri bune,/ Şi din ferecate surle/
Viersuri de psalomi să urle/ Cu bucin de corn de buor,/ Să ră sune până-n
nuor".
În plângerea lui Ieremia de ţara pierdută Dosoftei va fi găsit un cântec al
propriei sale dureri pentru Moldova părăsită, căci acest psalm e unul din cele
mai frumos traduse, în versuri devenite populare: ,,La apa Vavilonului,/ Jelind
de ţara Domnului,/ Aco Io şezum şi plânsămi La voroavă de ne strânsăm ... "
Miron Costin, urmând pe Aristotel, jura în senzaţia de văz, Dosoftei e un
poet cu simţul auditiv dezvoltat. Unele din versurile sale ritmate în metrul
lung, de 10, 12, 13 (şi chiar 14 şi 16 silabe) sunt câteodată stângace, dar nu
greoaie, cum cred unii istorici literari, care ei, n-au ureche muzicală. Cât
despre stihurile de 6, 7 şi 8 silabe, acestea alunecă zglobii, după modelul
versului popular, ceea ce şi explică intrarea lor în circulaţia orală. Patru din
psalmii lui Dosoftei, şi anume nr. 46 (Limbile să salte), nr. 48 (Auziţi acestea
toate Neamuri, noroade şi gloate), nr. 94. (Veniţi cu toţii dinmpreună să ne
facem voie bună) şi nr. 98 (Domnul stătu crai în ţară) au devenit colinde şi le
culegea Anton Paun în ale sale Versuri musiceşti care se cântă la Naşterea
Mântuitorului nostru I. Hs. şi în alte

L _J
 sărbători ale anului ( 1830), intitulate în ediţiile ulterioare Cântece de stea.
Cel mai răspândit pare a fi Psalmul 46 (În Biblie, 47): ,,Pe vârfuri de munte/
S-aud glasuri multe/ De bucine mare/ Cu naltă strigare/ Că s-au suit Domnul/
Să-1 vadă tot omul./ Cântaţi în lăute/ În zâcături multe ... "
Adevărata creaţie a lui Dosoftei rămâne traducerea în versuri a psalmilor.
Cu această remarcabilă operă, mitropolitul Moldovei, contemporan cu Miron
Costin şi emul al său, a dat primul serios impuls poeziei noastre culte,
îmbogăţind totdeodată şi lirica anonimă, populară.
Alexandru PIRU, Literatura religioasă în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române de la origini până la
1830, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 147, 148,
149, 150, 151, 152, 153, 158.

Nume celebru în istoria culturii şi literaturii române, Dosoftei a rămas, în

multe privinţe, în ciuda marii sale popularităţi, un necunoscut. A reţinut
atenţia tuturor istoricilor literari români şi a beneficiat de aprecierile unor
filologi de seamă, dar momente importante din biografia sa, cât şi părţi întinse
din operă au continuat să fie insuficient cunoscute sau de-a dreptul ignorate.
Prozatorul a fost aproape ignorat, iar poetul original a fost plasat în umbra
unor influenţe culturale şi lingvistice din afara ţării, recunoscându-i-se, ca
merite certe, doar cele de traducător, care a introdus în poezia românească
scheme prozodice străine, făcând o necesară, dar adeseori stângace operă de
pionierat în cultivarea limbii artistice.
Dosoftei transpune în versuri româneşti, act de extraordinară temeritate
artistică oricând, dar mai ales atunci când se lucrează cu o limbă insuficient
modelată, scrierea religioasă cea mai plină de poezie, Psaltirea, care exprimă,
aşa cum s-a remarcat de atâtea ori, o gamă literară atât de diversă şi atât de
profundă încât deţine, prin felul în care oglindeşte neliniştea sufletului uman,
un loc unic în literatura veche a lumii.
Compararea textului lui Dosoftei cu textul lui Kochanowski, pe de o parte,
şi cu vechile psaltiri româneşti, pe de altă parte, impune concluzia, de
nezdrucinat, că în afara unor similitudini în structura imaginii, explicabile în
ambele traduceri versificate prin sursa lor comună, care este textul
psalmistului, se pot aduce prea puţine probe în sprijinul influenţei exercitate

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
403
de poetul polon asupra poetului român. În schimb, apare în toată evidenţa
legătura dintre Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei şi toate psaltirile
româneşti anterioare.
Cercetarea tropilor din poeziile originale ale lui Dosoftei conduce îndată la
concluzia, confirmată şi de traduceri, numai că aici trebuie să se ţină seama şi
de modelul biblic, că aproape în toată întinderea lui câmpul asociativ, concret,
al nucleului pe care se întemeiază imaginea poetică, se fixează în universul
rustic. Exemplele sunt numeroase. Ele confirmă darul poetului de a atribui cu
uşurinţă universului concret sensuri neaşteptate şi profunde, Blaga le-ar numi
„revelatorii".
Oricum ne-am situa pentru a privi poezia lui Dosoftei, o constatare se
impune cu limpezime: originalitatea limbajului, noutatea viziunii ne pun în
faţa unui poet adevărat, capabil să inventeze un univers liric inconfundabil. Cu
Dosoftei poezia cultă românească devine o realitate.
Traducerea lui Dosoftei, astăzi suntem tot mai convinşi de acest lucru, are
muzicalitatea cerută de poezie, cu toate stângăciile câte s-ar mai putea găsi
încă în unele din versurile sale. Această muzicalitate poetică nu mai este
reprodusă, ci pe de-a-ntregul creată, versul fiind o realitate euritmică şi
eufonică netransmisibilă.
Dosoftei receptează psalmii într-o viziune poetică originală. Metaforele
cele mai simple tind să se dezvolte la Dosoftei în adevărate constelaţii.
Unul dintre cei mai de seamă inovatori ai limbajului artistic românesc în
secolul al XVII-lea, Dosoftei a jucat un rol la fel de mare şi în îmbogăţirea
limbii române literare în general. În tendinţa de îmbogăţire a vocabularului
limbii române literare cu termeni noi, Dosoftei îl premerge, în mod evident, pe
Dimitrie Cantemir. Marele cărturar român din secolul al XVII-lea a acţionat
asupra limbii ca artist, în primul rând, dar şi ca om de cultură. Influenţa lui
Dosoftei în limbajul poetic poate fi urmărită până la Eminescu, în perioada
când se descopereau istoria şi folclorul ca izvoare poetice. După aceea ea
încetează. Aşa se face că abia astă zi, după ce s-au epuizat atâtea experimente,
Dosoftei are prozeliţi declaraţi, dacă am putea spune aşa, şi câteva nume de
poeţi contemporani, dintre cei mai talentaţi, ne vin imediat în minte: Ion
Gheorghe, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, în unele din căutările lui
stilistice. În proza artistică Dosoftei a Iăsat urme

L _J
 la fel de adânci, încă insuficient cunoscute şi cercetate, dar evidente, începând
cu Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, primii prozatori români de seamă care
i-au simţit influenţa, şi până la Mihail Sadoveanu. Această influenţă s-a
exercitat în primul rând prin monumentala sa antologie, cu atâtea elemente
originale, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, una din cele mai citite creaţii în epocă şi
mai mult timp după aceea. Dacă adăugă în traducerile în proză care i s-au
atribuit recent, cronograful lui Matei Kiglas, Istaiile lui Herodot şi Mântuirea
păcătoşilor a lui Agapie Landos, şi ţinem seama de faptul că tot el a revizuit
textul lui Nicolae Milescu, inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688, locul lui
Dosoftei ca figură dominantă în literatura română de la sfrşitul secolului al
XVII-lea apare în toată evidenţa.
Al. ANDRIESCU, Studiu intrcrluctiv, în vol. Dosoftei, Opere 1. Ediţie
critică de N. A. Ursu. Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. V, VI, XXV,
XLI, XLVIII, XLIX, L, LXX, LXXXII, LXXXIII-LXXXIV.

Dosoftei se integrează spiritului medieval răsăritean în modul cum

receptează şi îşi apropie lirismul biblic. Psaltirea în versuri reafirmă una dintre
caracteristicile poeziei ecleziastice bizantine, anume „faptul că într-însa cele
două elemente - rugăciunea liturgică şi contemplaţia personală - sunt nu mai
puţin separate unul de altul dect în poezia occidentală" (Endre von Ivanka,
Observaţii asupra poeziei liturgice bizantine în Literatura Bizanţului,
Bucureşti, 1971, p. 242). Desperarea credinciosului ortodox e îmblânzită de
umilinţa şi „mila" ce impregnează şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab.
Inexistenţa, deocamdată, a unei ferme tendinţe de laicizare determină, totuşi,
subminarea, dacă se poate spune astfel, a înseşi ideologiei religioase,
dominante, în sensul apropierii divinului de scara omenescului. Lamentaţia e
difuză, ,,trenoi”-ul bizantin se lasă doar bănuit în barocul sui-generis al
tălmăcirii româneşti. Omul este elogiat cu un plus de accent în raport cu textul
străvechi, subliniindu-se astfel tonalitatea imnică, compensatoare, ale cărei
rădăcini trebuie căutate tocmai în ortodoxismul înţeles „organic". Elegiacă,
meditaţia lui Dosoftei- mai mult subterană - se află pe aceeaşi lungime de
undă cu aceea a marilor noştri cronicari. Cerul se întâlneşte cu pământul într-o
istorie vitregă, limitativă pentru cărturarul care - în alte condiţii - ar fi cântat
poate pe altă liră. Lamen-

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
405
to-ul, desprins din trunchiul lui „ubi sunt" şi constitutiv poeziei psalmice
înfloreşte şi aici, în „frageda carne de gânduri" (V. Voiculescu) a cuvântului
lui Dosoftei. Gama variată a sentimentelor este reprodusă şi nuanţată de către
interpretul psalmilor, cărora li se păstrează, nealterată, esenţa biblică.
Conturele stângace ale imaginilor echivalente originalului conferă tălmăcirii,
,,tlăcovaniei", un aer de naivitate propriu artei iconarilor din răsărit.
Hieratizarea nu este forţată, starea de atunci a limbii constituia încă o piedică
naturală, dar poetul ştie a păstra „densitatea de lichid greu a frazei", ce
izvodeşte „graţios de rigide picturi primitive pe lemn" (G. Călinescu, Istoria...
). Hieraticul şi dinamicul ce coexistă, la alt nivel estetic, şi în amintitele
Învăţături ..., vivifică textul într-o permanentă tehnică contrapunctică.
Meditaţia gravă, structurată pe motivul „omnia vanitatum", este însoţită de
elogierea bunătăţilor pământului, precum şi de aceea - subliniată în linia
umanismului răsăritean - a omului ca fiinţă gânditoare. În acest context mai
larg, truda îndelungată, de cinci ani, urmată de constante reveniri asupra
psalmilor, toate acestea mărturisesc titanismul şi - de ce nu? - geniul unui om
care privea drept necesară şi normală perfecţionarea estetică a textului. Cert e
faptul că ,,smerenia" faţă de cuvânt a prelatului, la care am adăuga şi ipoteza
laică a acestuia (descoperită nu de mult de Al. Elian), rotunjeşte imaginea
unuia dintre cei mai mari poeţi din literatura noastră, ce prelucrează - cum s-a
observat adesea în exegeza critică - sonurile versului eminescian, dar şi acidul
verbului lui Tudor Arghezi. Că Dosoftei este preocupat, aproape până la
obsesie, de locul nostru într-o istorie restrictivă, aceasta se observă şi din aceea
că, în psalmii săi, ideea de justiţie depăşeşte oarecum noţiunea obişnuită de
pedeapsă, exercitată de către cel iubit asupra fiilor săi. Motivul inorogului
revine, se laitmotivizează în versurile traducerii, dar şi în scurtele comentarii
ce le însoţesc pe unele dintre acestea. Sensul atribuit animalului fabulos este
cel pe care-l întâlnim în romanul popular Alexandria sau în Istoria ieroglifică
a lui Dimitrie Cantemir. Alteori se apasă pe importanţa cornului, izvor de
lumină - unul dintre conceptele-cheie în civilizaţia mediteraneană - şi armă de
temei în lupta contra agarenilor faţă de care ostilitatea omului de cultură şi a
diplomatului a fost permanentă. Chiar dacă rămâne tributar metricii versului
polonez din celebra Psaltire a lui Kochanowski, din care s-a inspirat, Dosoftei
este - prin instinct şi erudiţie în acelaşi timp - ,,primul poet român de clasă

L _J
 europeană" (I. C. Chiţimia). Dăruit cu har poetic, mitropolitul, originar din
Ianina Pindului, vine spre noi, blând şi melancolic, împreună cu cea mai veche
legiune de scriitori din literatura noastră, lipsiţi în mod aproape egal de şansă,
dar luptând, fiecare, pentru supravieţuire în logosul recuperator de istorie.
Mircea MUTU, Dosoftei, în vol. colectiv Scriitori români, colecţia „Mic
dicţionar", Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 194,
195, 196.

Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi literaturii în

limba naţională, Dosoftei reprezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, asemenea cronicarului Miron Costin, o conştiinţă umanistă.
Teologia (patristica şi dogmatica), istoria, filologia şi poezia sunt discipline pe
care le slujeşte statornic - ca ins de Renaştere - cu voinţă de a cunoaşte şi dor
de perfecţiune. Citise pe Grigore Ureche şi analele în limba slavonă. Pătruns de
valoarea documentului, a cărţilor rare, el punea la îndemâna lui M. Costin un
uric din 1392 privitor la Întemeierea Romanului, împrumuta pentru a studia, de
la mănăstirea Krilos de lângă Halici, un tetraevanghel scris la 1144 şi alcătuia,
în temeiul consultării riguroase a izvoarelor, un informat istoric al Probotei, cu
prilejul închinării mănăstirii, în 1677, patriarhiei Ierusalimului. Pentru
Mitropolie Dosoftei cumpără istorii universale, ca de pildă tratatul în limba
latină al lui Johannes Nauclerus şi Nicolae Baselius. Exemplarul dăruit de el
ulterior medicului Jacob Pylarine şi intrat, mai târziu, în posesia stolnicului
Constantin Cantacuzino, cuprinde observaţiile de lectură ale lui Dosoftei -
atente, uneori uşor amuzate, ironice, naive câteodată, dezvăluind însă, cel mai
adesea, un cititor pătrunzător. Mitropolitului i se datorează şi o traducere din
limba greacă a cronografului lui Matei Kigalas, transmisă într-o copie
manuscrisă de la 1732, sub titlul Hronograf al împăraţilor. Nouă adunare de
osebite istorii. Întemeietor al poeziei culte, Dosoftei se va dovedi, ca
traducător al psalmilor, un iniţiat al legilor prozodice (mitropolitul este, în
Viaţa şi petrecerea sfinţilor, cel dintâi creator de versuri satirice - ,,iambiceşti"
- din literatura română), el fiind şi un bun cunoscător al versificaţiei

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
407
populare şi al limbii vorbite. Psaltirea în versuri se caracterizează printr-o
diversitate a măsurii şi ritmurilor (lungimea versului lui Dosoftei oscilând între
hexasilabi, heptasilabi şi endecasilabi pe de o parte, octosilabi, decasilabi,
dodecasilabi, metrul de 13 şi cel trohaic de 14 silabe sau alexandrinul de 16
silabe, pe de alta), prin varietatea ei şi, uneori, prin sonorităţile rare ale rimei,
în genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzând de comparaţie şi metaforă,
metonimie, hiperbolă, paralelism, interogaţie, antiteză, dar şi de unele
procedee stilistice sau lexicale specifice creaţiei orale, ori preluate din
literatura religioasă sau istorică anterioară. Au fost remarcate la el frecvenţa
dislocării sintactice de pildă, prezenţa termenilor populari, regionali sau
arhaici şi a seriilor sinonimice, spontaneitatea lexicală, originalitatea
metaforică. Eforturile prin care Dosoftei desăvârşeşte transpunerea
românească, din slavonă, în proză, a psalmilor (versiune ce apare în ediţia
bilingvă a Psaltirii în versuri a consultat, cum se crede, traducerile româneşti
de până la el ale psalmilor, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea lui Coresi în primul
rând, poate şi o ediţie grecească a Vulgatei. Operă de Renaştere, psaltirea
versificată în Polonia, la 1579, de umanistul Jan Kochanowski (Psaltez
Dawidofw) va fi constituit, apoi, un stimulent în revelarea de sine a poetului
român, în a cărui tălmăcire psalmii descoperă un univers, recreat în marginea
textului biblic cu ingeniozitate psaltică, ingenuitate şi prospeţime. Peisajul
impregnat de sunetul difuz al lamentaţiei psalmistului, se modifică treptat,
fastuozităţii exotice a psalmilor îi ia locul abundenţa bucolică, sugerând medii
familiare, în care harfele devin ,,buciume" autohtone, alăuta este substituită cu
„cetera", munţii biblici - cu „măgurile" Moldovei, taurii - cu „inorogii"
fantastici ai cărţilor populare. Versuitorul pare a preamări uneori acelaşi tărâm
al abundenţei - vegheat de astre-,,n hoarbă", apărat de semnul bourului,
populat cu cirezi şi turme şi prisosind de „vipturi" - cântat şi de Stihurile la
luminatul herb al Ţării Moldovei (sustrase, prin forţa sau graţia unor imagini,
convenţionalismului speciei şi întregite în manuscris, în 1689-1690, versurile
„la stemă" ajung să constituie cea mai reprezentativă compunere originală a
mitropolitului, superioară poemului cronologic. Darurile de merinde divină
iscă în pustiu ospeţe prelungite, generoasa dispunere a culorii, frusteţea,
primitivitatea, în sens preclasic, a tabloului evocând belşugul „cămărilor
cereşti", cârduri de cristei, făină de grâu, ,,unt în stride", ,,pepeni şi slănină".

L _J
 Înfăţişarea demiurgului abia trezit din somn, ,,rumăn" la faţă şi, ca de vin
,,aburit şi şumăn", aduce cu cea a Dabijei vodă, iar modalitatea, bonom-
caricaturală, anunţă ceva din farmecul de mai târziu al portretului craiului ,,cu
barbă-n noduri" din poemul eminescian Călin (File din poveste). ,,Gadinile
unui bestiiar fabulos, vasiliscul şi inorogul, ,,leul şi zmăul", chiţi, bouri şi
coluni, vipere şi aspide, cerbi, iepuri şi „hulpi", revin adesea în simbolistica
psalmilor lui Dosoftei - care încearcă, în câteva rânduri, s-o descifreze, cu
stângăcie, pentru cititor, ca reprezentări alegorice, într-o viziune căreia i se
subsumează, succesiv, metafora vânătorului sau a „gonaciului", a „izvoarelor
părăsite" şi a „câmpilor de dumbravă", a „puilor de corb ce zbiară, a omătului
„ca Iâna" sau a negurii spulberate, ,,ca cenuşa", peste pământ.
Înţelepciunea, ,,învăţăturile bune" sunt repere pe care versificatorul
psalmilor le oferă stăruitor veacului său, în nestatornicia tulburătoare a lumii,
condiţia umană împlinindu-se în confruntarea dintre „firea dobitocească",
într-o existenţă precară presărată cu taine şi ispite, cărora li se opune un ideal
etic, drumul „pre căi vârtoase/ pietri-ascuţite şi sâmceloase". Tendinţele
moralizatoare caracterizează, de asemenea alte două încercări originale în
versuri ale lui Dosoftei, incluse în Psaltirea din 1673: Apostolul, proslăvind
agonisita sufletească în dauna averii de "pre lume", strânse în deşert, şi
epigrama la psalmul 132, elogiind pacea, ,,turnurile de frăţie" ce apropie
oştirile învrăjbite.
Rodica ŞUIU, Dosoftei, mitropolitul, în vol. colectiv Dicţionarul literaturii
române de la origini până la 1900, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1979, p. 298, 299.

Lui Dosoftei îi aparţine meritul (pe lângă atâtea altele, incontestabile şi

de nepreţuit), un merit de ctitorie în istoria culturii şi literaturii noastre, obol
pe care cercetătorii îI subliniază de obicei, în treacăt, ori nici nu-l semnalează
măcar. Avem în vedere, în primul rând, grija sa pentru întocmirea unei
cronici - pomelnic în versuri, în care sunt trecuţi, mai ales, ,,cu faptele lor
creştineşti", cei mai de vază domnitori al Moldovei de la cel de-al ,,doilea
descălecat" până în anii 90 ai secolului al XVII-lea.

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
409
De reţinut este faptul, mai întâi, că spre deosebire de cronicile-letopiseţe
tradiţionale „străine" ( de expresie slavonă, germană, rusă, polonă ş.a. reunite
sub genericul „moldo-slavone") sau de cele naţionale (abia sub formă
embrionară, pe atunci, pe cale de constituire), Pomelnicul ... lui Dosoftei s-a
impus oficial, pe calea tiparului, fiind inclus, iniţial, în cartea Molidvelnic
dă-nţăles, (1681), apoi, întregit puţin (până la 136 de versuri), în Parimiile
preste an (1683). Ca dovadă în plus că luminatul nostru mitropolit a fost
absorbit pur şi simplu de munca cronicărească (în versuri), revenind în
numeroase rânduri asupra Pomelnicului ... său, aducându-i modificări şi
întregiri, poate fi invocată şi varianta acestuia, semnalată în 1974, cu ocazia
celor 350 de ani de la naşterea autorului Psaltirii în versuri. Ne referim la
ultima formă pe care i-o dă dea Dosoftei originalei sale „cronici", în timpul
amintitului exil din preajma Lvovului, pe un exemplar al monumentalei Biblii
(1688) a lui -Şerban Cantacuzino, dăruit fostului mitropolit moldav (întru ...
consolare?) de către „oblăduitorul Ţării Munteneşti C. Brâncoveanu",
versiune datată: ,, 7198 (adieă: 1690) ghenă (arie)".
Textul urmează imediat „Predosloviei" la amintita carte - Biblie,
constituindu-se din câteva fragmente (5), cu titlul convenţional Domnii Ţării
Moldovei ( ca şi unele variante ale cronicii lui Grigore Ureche, bunăoară), şi
care întrunesc deja 75 de versuri în plus, un desen în creion (reprezentându-1
pe Alexandru cel Bun), precum şi unele note cu caracter istoriografic de preţ.
Îndeosebi ultima dintre acestea e destul de desfăşurată şi edificatoare asupra
orizontului şi nivelului cu care aborda autorul-mitropolit probleme de istorie a
Moldovei, incontestabil, în aceeaşi tradiţie cronicărească: „Ţara Moldovei şi
Ardealului şi Ţara Muntenească, acest loc să cheamă Misia până în Dunăre.
Aflat-am citind cum fiul lui Constantin împărat au purces asupra Vlahilor ...
să-i bată, că ce să rocoşisă pre împărăţie. Şi i-au potolit..." Demnă de apreciat
este încercarea lui Dosoftei, cu mult înaintea lui G. Asachi, de a găsi
etimologia denumirii „Pion" a muntelui Ceahlău. Spre deosebire de D.
Cantemir, care vorbea, mai târziu, în Descrierea Moldovei, despre taifalii de
lângă Fălciu, mitropolitul înstrăinat scrie, în aceeaşi notă: ,,Dară între Prut şi
Nistru lăcuia taifalii pri-atunce...".
Nota întreagă, dealtfel, prin conţinut şi stil de expunere, se aseamănă mult
cu cele relatate de D. Cantemir, în capitolul IV (partea I) din Descrierea ...
acestuia, când e vorba de ţinutul Fălciu: ,,Că aici a fost cândva scaunul

L _J
 taifalilor m-au încredinţat urmele unei cetăţi foarte vechi... Am citit odată într-
un manuscris al istoriei lui Herodot că pe Prut, cale de trei zile de la Dunăre,
locuia neamul războinic al taifalilor..." .
Principala contribuţie însă adusă de Dosoftei, în această ultimă versiune a
Pomelnicului său poetic, constă în modificările, întregirile efectuate de el.
Astfel încât textul e alcătuit deja din 204 versuri, ceea ce se aseamănă cu un
adevărat poem.
Opera de căpetenie (în şirul de cărţi din Moldova între 1673 şi 1686), care
i-a câştigat lui Dosoftei acest titlu cu adevărat, este, fără nicio îndoială,
Psaltirea sa, acest „snop ... dintâi de grâu”, cea mai reprezentativă lucrare
dosofteeană.
Psaltirea întreagă a lui Dosoftei urmează a fi parcursă cu cuvenită pioşenie
nu numai faţă de „destinatarul" psalmilor, ci şi faţă de Creatorul acestora,
,,regăsind" aici pagini foarte aproape costiniene, dar şi - eminesciene.
Pavel BALMUŞ, Osteninţe dosoftene întru „stihoslovie", Posfaţă, în vol.
Dosoftei, Opere poetice, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1989, p.
278,279,280,281,282.

„Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de

mazil; pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă
carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara
noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scrie Neculce în letopiseţ,
folosind aceeaşi metaforă ca Sancho vorbind despre Quijote. Boarea
cuvintelor povestitorului o aduce cu sine, parcă, şi pe aceea a versurilor
poetului din veacul XVII, cel dintâi poet al nostru, şi ea va mângâia nările
atâtor iubitori ai limbii vechi precum Eminescu, Arghezi, Voiculescu sau
Nichita Stănescu. Lui Ion Pillat, evocându-1 în imagini eminesciene, îi va
apărea ca păstorul de inimi de odinioară care revine stingher, sub razele lunii,
ca să ne mustre pentru necredinţa noastră, dar şi ca să ne aducă împăcarea:
,,Patriarhal, în cârjă, se-nalţă Dosoftei./ Păienjenişul vremii cu mâini uscate
rumpe:/ Se-aprind ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Şi barba pieptănată pe
piept, i se desface./ Şi dreapta şi-o ridică în biblic semn de pace." Capodopera
lui fiind Psaltirea, Dosoftei a meşteşugit

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI
411
versuri întreaga lui viaţă, cu o răbdare şi cu o plăcere care ne pun pe gânduri.
E foarte probabil că primul scop al transpunerii psalmilor lui David în
româneşte să fi fost acela practic, ecleziastic, după cum crede editorul său
(Dosoftei, 1978, p. 401), mai ales că mitropolitul însuşi constată cu privire la
situaţia limbilor din vremea lui că ,,şi acea puţină sârbie ce o învăţa de-
nţelegea, încă s-au părăsit", şi că, de aceea" în biserică mai voia mi-i cinci
cuvinte cu mintea să grăiască, că şi pre alţii să-nvăţ, decât dzeace mii de
cuvinte într-altă limbă". Dar el nu uită să adauge că a tradus cartea „cu multă
trudă şi vreme-ndelungată, cum au putut mai frumos", ,,ca să poată trage hirea
omului către cetitul ei". Aici este un început de argument estetic. Încât mi se
pare că au dreptate cei care susţin (Mazilu, 1976, p. 294 şi urm., Negrici, 1977,
p. 47 şi urm.) că există şi o conştiinţă poetică la Dosoftei, care secătuieşte toate
izvoarele vii ale limbii spre a obţine o echivalenţă românească demnă de
originalul biblic. Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu, nimeni nu va mai
face la noi un efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice.
Înainte de Dosoftei nu este, desigur, un gol, cum s-a văzut. Dar precarele
încercării de versificare care l-au precedat nu-l explică şi nu pot constitui o
tradiţie. Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a oferi în Psaltire,
pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească. În acest scop,
el a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din
cinci sau şase limbi; a creat, totodată, alţii nemaiauziţi, apelând la vorbirea şi,
poate, şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentul trebuitor
prozodiei lui pe atât de naive, pe atât de sofisticate, a supus topica unor
distorsiuni care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul XX, ca Ion Barbu,
de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai
multe cadenţe şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră de până la
romantism. Mi se pare perfect justificată bănuiala lui E. Negrici că ,,Dosoftei
nu se conforma vocabularului psalmilor biblici, ci regulilor prozodice", mai
mult, că e posibil ca varietatea de măsuri să se datoreze unor necesităţi de rimă
(poetul tăind versul exact acolo unde îi ieşea rima şi continuând cu lungimea
respectivă). Chiar şi împrejurarea că prima traducere a psalmilor a realizat-o în
proză, consacrând apoi transpunerii în stihuri un deceniu de viaţă poate arăta
că mitropolitul moldovean era un „obsedat al versificării" (Mazilu, ibidem).
Nici după ce a încheiat Psaltirea nu s-a potolit. V iaţa şi petrecerea

L _J
 Sfinţilor, tipărită ani buni mai târziu, conţine peste trei sute de stihuri
epigramatice, întocmite după modelul mineielor greceşti, nu lipsite, unele, de
graţii caligrafice orientale (,,Antus, ca rujea cea-nflorită -n grădină / Ş-au
mutat viaţa în lumea cea senină"). A tradus alte versuri din cronograful lui
Matei Kigalas şi aşa mai departe. Un studiu atent al versificaţiei Psaltirii a dat
abia Mihai Dinu (1986). Capitolul lui Galdi (1971, p. 82 şi urm.) fiind
superficial, cu omisiuni şi afirmaţii pe care textul nu le verifică, unele precizări
sunt absolut necesare. Forma strofică de departe cea mai răspândită în Psaltire
este distihul, corespunzând versetului biblic. Cu totul accidental apar catrenul
(în psalmii 53 şi 135) şi catrenul urmat de distih (psalmul 56). În psalmii 46 şi
47, distihurile- dacă ne luăm după rimă - sunt grupate câte trei, patru sau mai
multe. În fine, psalmul 118 are 22 de strofe inegale, ce urmează ordinea
literelor din alfabetul ebraic, de la alef la fot. Rima este, cu două excepţii (în
psalmii 82 şi 136), paroxitonă şi (cu excepţia psalmului 53) împerecheată. De
ea s-a ocupat pe larg Mihai Dinu (p. 325 şi urm.), descriind-o în termeni
fonologici, şi ajungând la concluzia că Dosoftei a creat unicul sistem de
anvergură din poezia noastră supus altui cod normativ decât acela unanim
acceptat de la Văcăreşti încoace. Dincolo de chestiunea rimării „incorecte",
care este, desigur, o prejudecată a istoricilor literari, Dosoftei este un foarte
îndrăzneţ cultivator de rime rare, din care unele nu vor fi încercate de nimeni
până la poetul Luceafărului. El rimează, astfel, verbe cu substantive sau cu
adverbe, substantive cu adjective, nume proprii cu nume comune sau forme
pronominale scurte atone cu alte categorii morfologice: strică/ nemică,
pucioasă/ grasă , de-aş depărta-mă /teamă , aş aştepta-te /aparte, Slava/ sava,
Ziv/ stârv, sătura-să/ masă etc. Unele din aceste rime rezultă din dislocări ale
topicii. Exemple de astfel de dislocări din raţiuni prozodice sunt cu sutele în
Psaltire şi în celelalte opere ale lui Dosoftei. Spicuiesc două: .Auzât-am veche/
'Ntr-auz de ureche/ Poveste trecută" (psalmul 47) şi „Lui sângur mântuitor
lumii Hristos duce/ Al său cap Evtasia, -n sabie, cu dulce" (Mineiul pentru
Sfânta Mucenică Evtasia). Ingambamentele sunt adesea foarte complicate: ,,Şi
ca lumina tu mă fereşte/ Supt aripi svinte, de mă umbreşte/ De feţe strâmbe ce
mă ia frică/ A le prăvirea", În general, aceste dislocări sunt precedate de un
enorm travaliu asupra corpului fonetic al cuvintelor (scurtate, deseori) şi asupra
regimului accentelor, din care se naşte ritmul multiplu şi savant al versurilor

L _J
 PSALTIREA ÎN VERSURI 413
din Psaltire. S-a atras de curând atenţia asupra accentuării din motive strict
prozodice (Dosoftei, 1978, prefaţa lui Al. Andriescu), fapt comparabil cu teza
lui M. Dinu despre rimă ca sistem fonologic. Dosoftei aplica accentul acolo
unde cerea versul (numai câteodată silaba accentuată coincide cu aceea din
cuvântul originar). Unele versuri trebuie „scandate" cu ochii pe acest accent
prozodic, dacă vrem să nu sfărâmăm cadenţa gândită de poet: „Le-am făcut
altora să le faci cu cale" sau „Supt umbrariul cel svânt, şi cu cântări nalte",
sau: „Acolo le vine toană". Toate aceste originalităţi devin, în fond,
perceptibile mai ales în structura ritmică a versurilor. Chiar dacă unele din
aceste ritmuri au fost identificate în modelul polonez al lui Kochanowski sau
în anacreonticul grecesc, majoritatea reprezintă o sinteză proprie a poetului
român, cea dintâi în care modelul folcloric autohton se simte, la rândul lui,
fără nicio greutate. În pofida multor neregularităţi, care fac indecidabilă
cadenţa destulor versuri, baza ritmică a Psaltirii o dau, incontestabil,
hexasilabii trohaici (simpli sau dubli), care apar în 29 de psalmi, şi octosilabii
de asemenea trohaici (în 40). Şi unii, şi alţii sunt populari, cel puţin prin
deprinderea urechii noastre, şi nu întâmplător i-a cules Pann ca pe nişte
cântece de stea. Pot fi consideraţi excepţii: heptasilabul iambic (anacreontic),
care apare doar de nouă ori, dodecasilabul ( neregulat ritmic), care apare de
două ori, versul iambic de 13 silabe (polonez), cu cinci apariţii şi trohaicul de
14 silabe, cu una singură. Nu am găsit versuri de 16 silabe (semnalate de
Galdi, Negrici şi alţii), adică octosilabul dublu. O problemă specială ridică
decasilabul, căruia M. Dinu (1986, p. 108-109) îi contestă principial
existenţa, când ritmul e trohaic, dar care poate fi totuşi descoperit în Psaltire ca
şi acela iambic sau neregulat, în peste 60 de psalmi ( cel trohaic e des întâlnit
şi în colinde, înjumătăţit în distihuri pentasilabice). Sunt şi câteva cadenţe
accidentale la Dosoftei, rezultat al nefixării matriţei, în care poetul ar merita să
fie considerat un pionier: amfibrahi, dactili, anapeşti şi peoni.
Dar nu este la Dosoftei numai acest extraordinar efort tehnic, ci şi o
calitate deopotrivă de extraordinară a scriiturii, pe o gamă care cuprinde
suavul, grotescul, delicateţea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea,
solemnitatea, pamfletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentenţiosul, plângerea ori
bucuria. A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a
minunilor poetice. Iată un portret solemn-amar al păcătosului, care culminează
în două versuri lapidare, ca o inscripţie săpată în lespedea vorbelor:

L _J
 Gura i-este plină de amărăciunee, I De blăstăm, de hulă şi de-nşelăciune(psalmii 9)
O lamentaţie a celui ce se simte părăsit de Domnul este foarte în spiritul biblic; dar cu o
concreteţe naivă a metaforelor care nu există în cartea sfântă:

Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară Şi oasele mi să răşchirară. Inema-n

Cu căscate guri, să mă omoară, zgău mi se vestezeste,
Ca leii ce apucă şi zbiară, Ca o ceară când să răstopeşte
Cu gurile rânjite, pre hiară . Mi-i virtutea, ca hârbul desacă
Şi ca apa fui vărsat afară, Limba-n gingini lipită să neacă.

(21) S-a spus pe bună dreptate că ultimul vers sună arghezian. După cum
pare a suna eminescian suava elegie din psalmul 20:
Dumnezeu mă paşte şi n-am lipsă, Sălaşul pe ape de răpaos
La loc de otavă ce-mi întinsă, Şi cu hrană suflet ni-au adaos
Remarcabilă este simplitatea versului moral, interior, al spovedaniei lirice:
Ca om jelnic care-şi plânge mortul, Sunt trist, Doamne şi mâhnit cu totul
(36)
Originală, plină de detalii concrete, este exprimată setea de Dumnezeu a trupului şi a
sufletului. Uscarea, schimonosirea trupului, ca-n deşerturi fără apă, e îndeosebi memorabilă:

Cât de multe ori ce te doreşte, Ca-n pustii dese şi-nsecetate,

Trupul, mişelul, se shimonoseşte, Fără de apă şi necălcate
(62)
În alt psalm vedem, din contra, oboseala, sila, care umplu rugăciunea până
la buză de o apă sălcie şi în care un motiv foarte asemănător cu acela pascalian
al abisurilor se traduce într-un lexic arghezian:
O, Dumnezeule Svinte, Că sunt încongiurat de adâncuri
Tu mă scoate, De mă trage vivorul la smârcuri,
De puho ce apă, toi de gloate, Strigând mi-au venit-m ameţeală
Ce-m vine la sufla şi de gloduri Mi-au amuţit limba-n osteneală...
Ca pâcle adânce, fără poduri. (68)

L
 PSALTIREA ÎN VERSURI 4Î5
Imaginea smârcului e recurentă, ca şi aceea a apei care trage la fund,
apărând încă o dată în acelaşi psalm (dar şi în alţii):
Vivorul apei să nu mă tragă, Nice smârcul buza să-şi descheie
Să nu mă-nghiţă genunea cea largă, Să nu mă soarbă şi să să
încheie.
Două aspecte se cuvin relevate. Unul este că Dosoftei are reprezentări extrem
de precise ale lucrurilor înfăţişate, fie ele din ordinea naturală, fizică, fie din aceea
morală. Pedepsele posedă la el de obicei o plastică din care nu lipsesc amănuntele
anatomice, duse până în pragul fiziologiei decreptitudinii. În psalmul 57, avem
câteva pilde în acest sens. Dumnezeu e solicitat să certe pe păcă toşi. Însă cum?
Să-i lovească ,,peste fălci", frângându-le dinţii, să le ia puterea aşa încât „să să
slăbească din foale" şi „arcul să-şi tragă moale", să li se scurgă toată vlaga, ca apa
vărsată în pământ. Acestea sunt de fapt curate chinuri. Pentru discuţia referitoare
la baroc, este util să atrag atenţia că fizicul ori corporalul se limitează totuşi aici la
aceea ce medievalii înşişi reţineau din trup. Nu avem putreziciunea cadavrului, ci
numai scheletele şi tigvele. Dosoftei e foarte departe de imagini ca acelea din
Stanţele în care D 'Aubigne vesteşte pe Baudelaire: ,,fouvre mon estomac une
tombe sanglant/ De maux ensevelis. .. ", Al doilea aspect este că geografia care
furnizează poetului român elemente de comparaţie nu este întotdeauna aceea a
ţării sfinte. Negrici (1977, ibidem) a atras cu drept cuvânt atenţia că Palestina lui
Dosoftei este bântuită de ierni scitice, de vifore cumplite, acoperită de păduri
întunecate, în care lucesc tăuri de apă şi cutreieră bourii, cu munţi plini de
smârcuri şi râuri cu bulboane. În psalmul 49, făpturile biblice de câmpie devin
fiare silvestre, boii paşnici se prefac în zimbri, care umblă totuşi în cirezi, în
vreme ce păsările înnegresc cerul. Cantitativul joacă aici rolul pe care-l va juca
mai târziu în natura lui Sadoveanu. Domesticitatea e fabuloasă:
Hiara codrilor cea mută Şi de zimbri am cirezi multe
Toată de mine ascultă Păsări încă am cu cârduri
Am şi dobitoace multe, De să ţin de hrană -n câmpuri.
Un talent ieşit din comun dovedeşte poetul în evocarea unor viziuni oribile şi
terifiante. Pedepsirea fiilor lui Efraim din psalmul 77 nu mai constă nici măcar în
nişte chinuri ale trupului ori ale sufletului. Cosmosul întreg suferă o anomalie, o
regresiune pe scara materiei:

L _J
 416 DOSOFTEI

Apele stă cu sânge-nchegate, Cu gândacii i-au sterpit de poame,

Şi fântânele toate-ncruntate Cu lăciste i-au băgat în foame
Le-au prăvălit izoarde-n sânge, Şi cu smida le-au făcut scumpete
Să n-aib-a bea-n sete ce-i va stânge; Şi viile le-au întors în sete.
Muşte câneşti le-au trimis să-i pişte Murii le-au bătutu-le cu brumă,
Şi-ntr-aşternut broaşte să le miere Şi de dobitoc n-au rămas urmă.
În acelaşi stil este ocara din psalmul 82, probabil cel mai uimitor din toate, unde
cascadele de nume proprii şi de catastrofe n-au egal în poezia noastră înainte de
Ţiganiada:
Ce le dă, Doarme spaime să fugă, Răpezi, Doamne din deal ca roata
Să obosească de goană lungă, Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata.
Când le-a veni somnul dulce Ca măciulia fulgi să cază
Ca Madiianul rău să-i apuce Şi ca pădurea focul să-i arză.
Le fă, Doamne ca lui Sisara, Din faţă vicol să-i prăvuiască,
Să nu să-ntoarcă să-ş vază ţara. Din dos pojarul să-i ocolească,
Şi ca lui Avim să li să facă Şi deasupra să -i baţ cu smidă.
‘N părăul lui Chiş şi să nu-i treacă. Când vor dafga, să dea-n osândă,
Ca lui Aendor pologi să zacă, Să li s-auză ocara-n lume,
Muştiile muşini întrâns să facă. Să ţâie minte svântul tău nume,
Le fă boierii ca Oriv şi Ziv Paţă ruşinea şi grea ocară,
Zerei şi Sălman, să zacă toţi stârv. Şi să le pieie vestea din ţară,
Care grăită-i să-ţ prade ţara Ca să cunoască că tu eşti Domnul,
Şi-n svânta ta casă ce ţi-i de sfară, Şi eti deasupra preste tot omul.
Unii din psalmii lui Dosoftei sunt astăzi ştiuţi pe dinafară, cum se şi cade
operei unui mare poet. De pildă, acesta:
La apa Vavilonului, Jelind de Acolo şezum şi plânsăm
ţara Domnului, La voroavă ce ne strânsăm
..
Nicolae MANOLESCU, Primul nostru poet: Dosoftei, în voI. Istoria critică a
literaturii române, I. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 13-18.

L _J
PSALTIREA ÎN VERSURI
417
Către finele secolului al XVII-lea, scrisul religios înfăptuieşte un pas hotărâtor
spre literatura artistică prin versificarea de către mitropolitul Dosoftei a Psaltirii.
Cărturar „prea învăţat", în caracterizarea lui Neculce, ştiutor şi al polonezei (o atestă
manuscrisele), Dosoftei, introducătorul limbii române în bisericile Moldovei, şi-a
exercitat sacerdoţiul în vremuri zbuciumate, cu domnii instabile, favorabile ba
turcilor, ba leşilor, fiind mereu hărţuit şi găsindu-şi sfârşitul în Polonia. În pofida
tuturor adversităţilor a reuşit să dea bisericii, pe lângă cărţi de cult, traduceri şi
prelucrări devenite bun al întregii culturi române. Cele mai de seamă sunt Psaltirea
svântului prooroc David pre versuri tocmită în cinci ani cu osârdie mare de sfântul
Dosoftei, introducătorul limbii române în bisericile Moldovei, tipărită la Uniev
(Polonia), în 1673 şi Viaţa şi petrecerea Sfinţilor (4 volume, 1682, 1683, 1686).
Cu Psaltirea, Dosoftei a devenit omologul român al lui Clement Marot şi al lui
Jan Kochanowski, tălmăcitorii cărţii atribuite lui David (primul, doar al unui număr
de 50 de psalmi) în franceză şi respectiv poloneză. Istoric, cei doi poeţi sunt anteriori
mitropolitului moldav cu un secol (şi mai mult), cel de al doilea slujindu-i drept
model şi stimul direct. Străduindu-se să transpună cât mai exact sensul versetelor
sacre, Dosoftei a căutat în acelaşi timp să dea acestor versete cât mai multă supleţe şi
prospeţime lirică în graiul românesc şi, nu o dată, ostenelile sale şi-au atins ţinta. În
versiunea lui, câţiva psalmi au început să circule, şi circulă până astă zi, sub formă
de colinzi. Cel ce începe cu Limbile să salte, de exemplu, e atât de melodios, chiar
nemuzicalizat, încât din orice parte a textului se pot cita stihuri vibrante: ,,Pre
vârfuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De bucine mare/ Cu naltă strigare/ Că s-au
suit Domnul/ Să-1 vazî tot omul". (Ps. 46). Versirile psalmului 98 necesită doar
şlefuiri pentru a putea să figureze sub semnătura lui Arghezi: ,,Domnul stătu crai în
ţară/ Gloatele să mâniară/ Că nu pot să-1 prăvască/ Din heruvini să-i domnească /
Tot pământul să ridică/ -Şi se leagănă de frică/ Domnul este-n Sion mare/ Crai, de
toţ domnii mai tare". Un text emblematic şi paradigmatic, o inscripţie la care se
raportează poezia de jale românească, generată de sentimentul captivităţii (Andrei
Mureşanu, Goga) este psalmul 136: ,,La apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului/
Acolo şezum şi plânsăm /La voroavă ce ne strânsăm/ -Şi cu inemă amară/ Prin Sion
şi pentru ţară/ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrimi hierbinte”.
Cealaltă operă importantă a lui Dosoftei (intitulată şi Proloagele tuturor
sfinţilor, Sinaxar, e tradusă din greceşte şi sârbeşte, în principal după Sinaxarele
episcopului Maximos Marguinos. Ea a fost valorificată estetic de M. Sadoveanu şi
D. D. Pătrăşcanu, în cele două volume ale lor Din vieţile sfinţilor (1924, 1926).
Dumitru MICU, Scrisul în limba română. Manuscrise şi cărţi religioase, Pravile,
vol. Scurtă istorie literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1944, p. 46-47.