Student: Violeta Stingheru Baczynski

Grupa RF, Anul I

Portrete ale domnitorilor răi în opera lui Grigore Ureche

Grigore Ureche a fost primul cronicar ce și-a scris opera în limba română și, de
asemenea, întemeietorul istoriografiei românești. Cronica sa intitulată „Letopisețul Țării
Moldovei” „urmărește perioada dintre 1359 (anul celui de-al doilea descălecat) și 1594, la a
doua domnie a lui Aron-Vodă”1. Opera are mare valoare istorică, dar se remarcă și printr-o
serie de elemente ce o individualizează, așa cum remarcă Eugen Negrici. Istoricul literar
afirmă următorul lucru: „Cronica lui Ureche ne oferă prilejul de a vorbi despre narațiunea
pură. Limpezimea intuiției, siguranța în reprezentarea lucrurilor, nervul și vigoarea relatării
trimit gândul la proza latină. Prin această cronică, literatura istorică românească dobândește,
de la început, evidența și desfășurarea firească.”2 În cadrul acestei narațiuni cronologice și
bine închegate se remarcă și rafinamentul portretistic al lui Grigore Ureche, acesta reușind să
surprindă cu multă obiectivitate atât trăsăturile domnilor buni, precum și trăsăturile domnilor
răi. În acest sens, George Călinescu spunea că „Adevăratul dar al lui Ureche este însă
portretul moral. Aci el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model.
Omul e privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așează faptele lui memorabile,
într-o cadență tipică.”3

În cadrul acestui eseu ne propunem să analizăm portretele domnitorilor răi, așa cum
au fost ele surprinse de Grigore Ureche. Printre aceștia se remarcă Iliaș Rareș, Alexandru
Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Cumplit și Aron Vodă, iar pe primii trei îi vom prezenta pe scurt
în rândurile următoare. Deși cronicarul a surprins multe defecte ale lui Ștefan vodă, cum ar fi
dorința acestuia de răzbunare, pe el nu îl putem încadra în categoria unui domnitor rău, ci
portretul lui, în ansamblu, este unul idealizat, așa cum poate fi observat din „necrologul” său,
când este observată atitudinea oamenilor în raport cu moartea lui, fiind jelit ca un părinte bun.

În subcapitolul „De domniia lui Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai
apoi s-au turcit, 7055 septevrie” este descrisă succint viața lui Iliaș Rareș față de care poporul
avea mari așteptări, gândindu-se că va fi precum tatăl său, Pătru vodă Rareș, dar s-a dovedit

1
Carmen Oprișor, Literatura română până la Junimea, Note de curs, Sibiu, Editura Alma Mater, 2009, p.15.
2
Eugen Negrici, Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, București, Editura Du Style, 1998,
p.11.
3
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația pentru literatură,
1941, p.21.
 Student: Violeta Stingheru Baczynski
Grupa RF, Anul I

că aparențele înșală. Deși părea un domn „blându, milostivu și așăzătoriu” 4(p.122), s-a
dovedit cu totul contrariul, acest lucru fiind subliniat prin memorabila vorbă: „dinafară se
vedea pom înflorit, iară dinlăuntru lac împuțit.”(p.122) Poate una dintre cele mai mari
probleme pe care le avea acest domnitor a fost lipsa lui de statornicie în ceea ce privește
religia creștină, deoarece, în cele din urmă, a ajuns să treacă la mahomedanism, doar pentru a
intra în grațiile împăratului. Acest lucru a mâhnit nespus poporul: „Că avându lângă sine
sfetnici tineri turci, cu carii zioa petrecea..., din obiceele creștinești s-au depărtat.”(p.122), „s-
au dus la împăratul Suleiman, de au priimitu legea lui Moamethu, lepădându-se de Hristos,
gândindu-se că va dobândi cinste mare la împărat.”(p.122) Cu toate acestea, decizia lui
sfidătoare la adresa poporului creștin nu a rămas nepedepsită de către justiția divină și el a
sfârșit tragic, în închisoare, unde a fost aruncat de către niște „prieteni” răuvoitori: „și rău ș-
au dat sufletul său în mâinile diiavolului, în legea turcească.”(p.122) După 4 ani și 8 luni de
domnie, dreptatea s-a îndeplinit și răul a fost pedepsit cu rău. În esență, din partea aceasta
dedicată portretului moral al lui Iliaș Rareș, putem observa capacitatea cronicarului de a
selecta esențialul, de a prezenta totul succint, cu destul de multă obiectivitate, astfel încât
cititorul să își poată forma o imagine de ansamblu asupra acestui domnitor, reușind să îl
încadreze în tipologia domnitorului bun sau rău.

Un alt domnitor rău căruia cronicarul îi consacră o bună parte din cronica sa este
Alexandru Lăpușneanu căruia, ulterior, Constantin Negruzzi îi va dedica o întreagă nuvelă,
pornind de la faptele istorice. În ceea ce privește figura acestui domnitor, ne vom concentra în
special pe cea de-a doua domnie, reprezentativă pentru spiritul răzbunător și nemilos. La fel
ca toate celelalte figuri de domnitori, și portretul lui Lăpușneanu este dominat de o trăsătură
definitorie, și anume spiritul vindicativ, dar, uneori, actele sângeroase pe care le declanșa nu
erau justificate. Printre acestea amintim momentul în care: „au trimis pe sluga sa, pre
Crasițschii la Liov, de i-au tăiatu capul Tomșii și lui Moțoc vornicul și lui Spanciog spătariul
și lui Veveriță postelnicul”(p.143) și, bineînțeles, renumitul moment în care i-a ucis pe cei 47
de boieri care au fost momiți prin viclenie să vină la ospăț: „Și i-au chiematu pre obiceiul
boierilor la curte, carii făr nici o grijă și de primejdie ca aceia negândindu-se, dacă au intrat în
curte, slujitorii, după învățătura ce au avut, închis-au poarta și ca niște lupi într-o turmă făr de
nici un păstor, au întrat într-înșii, de-i snopiia și-i junghiia, nu numai boierii, ce și slujitorii.
Nici alegea pre cei vinovați, ci unul ca altul li punea suptu sabie, cădea mulțimea, dipre

4
Citatele sunt reproduse după: Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, Editura Tineretului,
1967.
 Student: Violeta Stingheru Baczynski
Grupa RF, Anul I

zăbrele săriia afară, de-și frângiia picioarile. Și au perit atuncea 47 de boieri...”(p.143)

Detaliul semnificativ din acest pasaj este legat de faptul că nu a ținut cont de vinovăția sau
nevinovăția boierilor, ci i-a ucis pe toți pe rând, fără milă, fără discernământ.

Un alt lucru ce ne determină să condamnăm faptele reprobabile ale domnitorului este

legat de momentul în care acesta a dat foc tuturor cetăților din țara Moldovei, mai puțin
Hotinului, doar pentru a intra în voia turcilor care promiseseră că îi va da domnia celui care
va reuși să facă acest lucru: „Deci Alixandru vodă făcându pre cuvântul împăratului,
umplându toate cetățile de lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au răsipit, numai Hotinul l-au
lăsat, ca să fie apărătură dispre leași.”(p.144) Acest act de trădare a patriei este condamnat
chiar de către cronicar în subcapitolul „Învățătură și certare”, menționând că „De acesta lucru
cunoaștem că nici un bine nu au făcut țărâi...”(p.145) La fel ca Iliaș Rareș, și Lăpușneanu a
sfârșit tragic, otrăvit din consimțământul propriei soții, fără a fi plâns sau jelit. Percepția de
ansamblu asupra acestui domnitor este oferită de către cronicar în finalul subcapitolului „De
moartea lui Alixandru vodă Lăpușneanu”, subliniind că „Acestu Alixandru vodă, zic cum că
au fost scoțându ochii oamenilor și pre mulți au sluțit în domniia lui.”(p.146) Putem observa,
așadar, că portretul acestui domnitor se limitează la câteva aspecte comportamentale
prezentate în mod indirect, prin acțiunile și deciziile acestuia.

Nu în ultimul rând, un alt domnitor rău prezentat succint de către Grigore Ureche este
Ioan Vodă cel Cumplit care, la fel ca Lăpușneanu, avea patima de a ucide oameni nevinovați
într-un mod cât se poate de crud și dureros. Seriile de „crime” pe care le săvârșea erau
motivate la el și de lăcomie, de dorința arzătoare de a pune mâna pe averea acestora: „Ion
vodă după izbândă cu noroc ce goni pre vrăjmașii săi din țară, să așeză la domnie, carele i-au
covârșit cu vrăjmășiia lui și cu morți groaznice ce făciia. Și vrâdu să ia agonisita tuturora, nu
cu alt meșteșug, ci cu vărsare de sânge și din zi în zi izvodiia feliuri de munci noao. Băgat-au
în foc de viu pre vlădica Gheorghie, de au arsu, dându-i vină de sodomie, auzind că are
strânsură de avuție.(...) Și îngropă de vii pre Veveriță și pre popa Cozma și pre Molodețu
călugărul, iar din boieri și din cei de cinste sabiia lui nu mai știia și u toate feliurile de morți îi
omoriia. Și așa socotiia că niminea n-au fostu mai destoinic decât dânsul. De lege își râdiia,
că în postul cel mare s-au însurat și alte călcări de lege multe făciia.”(pp. 150-151)
 Student: Violeta Stingheru Baczynski
Grupa RF, Anul I

În concluzie, „este peste măsură de clar pentru noi că Ureche are darul caracterizării;
iar acesta este dublat de elemente de tehnică portretistică intuite ori imitate.” 5 „A adăuga
ceva” la aceste figuri memorabile „înseamnă a distruge frumusețea lapidară, aspră a
caracterizării.”6

Bibliografie:

- Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația
pentru literatură, 1941.
- Negrici, Eugen, Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin,
București, Editura Du Style, 1998.
- Oprișor, Carmen, Literatura română până la Junimea, Note de curs, Sibiu, Editura Alma
Mater, 2009.

5
Eugen Negrici, op.cit., p.99.
6
Idem.