O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Prima iesire a lui Titu Maiorescu in campul criticii literare sta totusi sub semnul comprehensiunii. inainte de a
nega, de a inlatura cu bine stiuta vehementa (a se vedea "in laturi!", 1886), criticul explica, ofera, din stiinta sa
estetica, nutrita la filozofia germana, invatatura si altora, creatorilor de frumos. Stabileste, prin urmare, limitele
inalte pe care trebuie sa le atinga o opera literara, ilustrandu-le cu exemple din creatia anterioara, din Ienachita
Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, negand, de cele
mai multe ori, prin omisiune. De altfel, dupa cum mentioneaza criticul in prefata de la editia intai, "O cercetare
critica asupra poeziei romane de la 1867" se dezvolta in paralel cu intentia societatii Junimea de a alcatui o
antologie poetica romaneasca, neimplinita insa, fiindca "din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un
numar suficient pentru a compune un volum", "dintr-o colectiune de poezii frumoase" iesind "o critica de poezii
rele". Cand si cand insa criticul coboara in "aceasta infirmerie a literaturii romane" pentru a ilustra modul cum nu
trebuie sa se scrie poezie, in acest fel, Titu Maiorescu este primul mare critic; din literatura romana care face
delimitarile si ierarhizarile necesare in domeniul estetic. Daca Mihail Kogalniceanu promova romantismul ca
modus vivendi pentru scriitorul roman, influentat indeosebi de romanticii francezi, incercand sa elimine
"productiile fara valoare", Titu Maiorescu elaboreaza teoria formelor fara fond si a inaltarii impersonale prin arta,
criterii care, declarate sau nu, il vor conduce in intreaga activitate critica. O poezie nereusita este, de fapt, o "forma
fara fond", pe care criticul o respinge fara clementa.
"O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" este o lectie de estetica aplicata pe text, o perfecta
ilustrare a teoriilor kantiene si hegeliene (Hegel, "Despre arta si poezie") asupra continutului si rolului artei in
raportul dintre om si lumea inconjuratoare. Ca orice ana, obiectul poeziei are o substanta materiala si una
metafizica, ideala, cele doua parti avand o functie conativa de intelegere a intregului, de luminare a nepatrunsului
existential. De aceea, nu orice poezie poate purta acest titlu si nu toate scrierile sunt opere literare. Acestea trebuie
sa urmeze o anumita "inaltare", sa patrunda spatiul metafizic, sa se desparta de comun si de ordinar, de filozofia
neproductiva, sa descifreze "noi cai", fara a le elimina misterul.
"Conditiunea materiala a poeziei" este prima parte a studiului maiorescian si defineste substanta materiala a
versurilor, a poeziei in general. Poezia si frumosul sunt doua categorii ce nu pot fi despartite una de cealalta.
Materia poeziei se defineste in modul acesta ca esenta, proiectata in imagini percepute de poet si transpuse in
forme palpabile, facand ca opera sa fie receptata si inteleasa de lector. Prima dintre conditiunile materiale cere ca
poezia "sa destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului". Unele cuvinte isi pot pierde insa
valoarea semantica expresiva si se impune ca ele sa fie evitate; astfel, cuvantul eminent provine din lat. eminens
(din mensa, insemnand "inaltare"), dar cuvantul s-a degradat, spune Titu Maiorescu, notiunea devenind, prin
repetata folosire, una banala, prozaica, numind, fara expresivitate poetica, un om inzestrat, avand capacitati
intelectuale deosebite. Acest mijloc reprezinta deci alegerea cuvantului celui mai putin abstract, care nu si-a pierdut
nota de sensibilitate. Exemplele sunt date din versurile lui Schiller, "Moartea lui Wallenstein": "Palaria/ De
amiral mi-ai smuls-o de pe cap", sau din Andrei Muresanu: "N-ajunge iataganul barbarei semilune". Shakespeare
foloseste in "Macbeth" cuvinte putin abstracte: "Sa pot rasturna cu viteaza mea limba/ Orce te-ar putea departa
de la cercul de aur", "cercul de aur" fiind o metafora pentru coroana regala la care aspira Macbeth.
        Al doilea mijloc este alegerea potrivita a "epitetelor ornante", sugestive, apte de a
starni in mintea cititorului imagini puternice. Exemplul dat este tot din "Macbeth", episodul cand Banquo
vorbeste cu vrajitoarele: "Se vede ca intelegeti,/ Caci fiecare pune degetul ciuntit/ Pe zbarcitele buze", sau o
secventa din poezia "Groza", de Vasile Alecsandri: "Galben ca faclia de galbena ceara". in al treilea rand,
personificarile dau, de asemenea, forta expresiva unui tablou: "Sageata zboara cu voluptate pentru a gusta carnea
inimica" (Homer), sau "Sacrilegiul omor a calcat sfantul templu/ Al regelui, furand viata din altar" (spusele lui
Lady Macbeth, din "Macbeth", de Shakespeare).
Comparatia, metafora, tropul in genere sunt alte figuri de stil ce pot sensibiliza imaginatia cititorului. Versurile
lui Heine sunt simple, dar ele dau o imagine completa asupra intregului, a spatiului virtual poetic: "Ca un rege e
pastorul,/ Tron e dealul inverzit,/ Iar coroana e deasupra-i/ Soarele cel stralucit". La Bolintineanu, spatiul nocturn
devine luminat de astrul selenar: "Ca un glob de aur luna stralucea". Maiorescu se pronunta insa impotriva
comparatiilor facile, produse ale mintilor neluminate ale poetilor, astfel de imagini poetice banalizand lumea:
"Toate amantele poetilor nostri sunt ca o floricica sau ca o steluta sau ca amandoua in acelasi timp (lucru mai greu
de inchipuit), toti printii, toate aniversarele, toate «zilele marite» sunt ca o stea mare si toate impresiile poetice se
desteapta cand canta filomela". Caracterul antiscolastic al observatiilor lui Titu Maiorescu, reactia contra
vulgarizarii lumii in general si a compunerii scolaresti, alcatuite in mod unilateral din floricele si filomele, arata
o deschidere spre sferele inalte ale artei, o metoda de largire a orizonturilor, neexistenta insa la poetii domestici.
Versurile banale apartin astfel acelui limitativ orizont ontologic, sublim prin lipsa de imaginatie: "Sus la Petricica/
Cand mergea fetica/ Si sta ziulica,/ Viteii pazea-/ isi lua de furca/ Si ca o haiduca,/ Si ca o naluca,/ in tufis
torcea". Comparatiile din acest text nu sunt juste, nu exprima nimic in acest context, imaginile sunt la fel de banale
ca lumea inconjuratoare, nu transcend realitatea.
A doua parte a articolului defineste "Conditiunea ideala a poeziei", ca "produs de lux al vietei intelectuale", "une
noble inutilite": "ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o
cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica". Poezia
este, din acest punct de vedere, "repaosul inteligentei" si ea trebuie sa respecte trei cerinte: "o mai mare repejune a
miscarii ideilor", "o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului
si a pasiunii", "o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa". Prima cerinta, a
existentei mai multor idei, este ceruta de construirea nemonotona a universului poetic, poezia trebuind sa fie
scurta si densa. Abundenta de idei este o conditie sine qua non de realizare abstracta a universurilor ideale.
Citatul lui Voltaire: "Le secret d etre ennuyeux c est de touf dire" pare a fi aplicabil cel mai bine in cazul lui
Goethe: "De sub pamant/ Un ghiocel/ De-abia iesise/ Tinerel./ Veni o albina,/ Gusta din el:/ Sa stii ca natura/ Cand
i-a creat/ Pentru olalta/ I-a destinat". Imaginea prezentata mai sus poate fi asociata cu aceea a unui paradis vegetal
terestru, cu solaritate si abundenta de aer curat. Ca urmare, poezia nu poate fi socotita plictisitoare.

Exagerarea gandirii, contrastele sunt binevenite in cazul poeziei, exprimand un adevar artistic, cel mai adesea
subiectiv. Opozitiile prezent-trecut-viitor ale vietii umane nu fac decat sa accentueze caracterul artistic: "Ieri
eram plin de amor,/ Azi patimesc,/ Maine-o sa mor:/ Totusi gandesc/ Astazi si maine/ La ieri cu dor" (Lessing,
"Cantec spaniol"). Contrastul poate fi evident in poezii ale lui Goethe, "Mangaiere in lacrimi" de pilda: "De
ce, amice, esti mahnit,/ Cand veseli toti ne-am strans?/ Eu dupa ochii tai cunosc:/ Desigur tu ai plans". Nu toate
diminutivele sunt insa binevenite, subliniaza criticul in continuare, cele mai bine folosite fiind in cantecele de
factura populara: "Oltule, Oltetule!/ Seca-t-ar paraiele,/ Sa creasca dudaiele,/ Sa trec cu picioarele.// Oltule, rau
blestemat,/ Ce vii asa turburat?/ Ce te repezi ca un zmeu/ Si-mi opresti pe Nitul meu!". Vulgarizarea este evidenta
in versurile unde se canta despre "Costica" si "Liza": "Doamne, cat e de frumoasa/ Lizisoara mea!/ Si cat e de
dragastoasa/ Cand ma uit la ea..." Stilul aducerii in poezie a "femeii de camera", vegetale, este daunator, implicand
o cadere in desuetitudine: c est du style de femme de chambre, va conchide Titu Maiorescu.

Culminarea finala mareste amplitudinea poeziei, o face sa oscileze mai puternic: ca exemple pentru alergarea
tumultuoasa a structurii poetice sunt date "Erlkonig" a lui Goethe sau strofe din "Uhland": "Ce zburat, ce
vajaire!/ E un palc de ciocarlii!/ Multe flutura prin arbori,/ Alte zboara pe campii;// Una sus la cer se urca/ Pe scara
cantului sau;/ insa cea mai cantareata/ S-a ascuns in pieptul meu".
Poezia nu trebuie sa contina asadar, in mod explicit, referiri la prozaicele ocupatii cotidiene, ci trebuie sa
transceanda granitele realului, cu nota de expresivitate necesara. Oamenii pozitivisti, cu o gandire geometrica,
exacta, au o mai mica disponibilitate expresiva si artistica. Un exemplu, neremarcat de Titu Maiorescu, este totusi
cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, care, asa cum vor constata oamenii secolului XX, introduce in poeziile
sale o teorie dincolo de limitele actuale ale teoriei relativitatii: zborul Luceafarului nu se supune nici uneia din
legile cunoscute, pare sa le modifice, iar timpul nu se mareste si nu se micsoreaza relativist, ci pare sa se contraga
in nimicul originar din care a aparut, in locul unde salasluieste Demiurgul. Cu toate aceste limite, uneori prea
marcant subliniate de urmasi, de pilda de catre George Calinescu ("Estetica poetica a lui Maiorescu este hotarat
rudimentara. De altfel toate ideile temeinice ale criticei noastre ca si toate platitudinile vin de la Maiorescu"),
meritele criticului nu pot fi puse la indoiala. Maiorescu face o munca de pionier in critica literara, in clasarea
operelor cu adevarat valoroase si dispensarea de cele fara valoare, intr-un moment hotarator, pregatind terenul
pentru una dintre cele mai fertile perioade creatoare din literatura romana, epoca marilor clasici.