LRP

Curs Postmodernismul poetic

Mircea Cărtărescu- O seară la Operă

În interiorul postmodernismului, fenomen cultural şi literar complex,

Mircea Cărtărescu, poet, prozator, eseist şi critic literar, este o personalitate
de referinţă. Dintre volumele sale amintim:Faruri, vitrine, fotografii...(
1980), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990), Visul (1989),
Travesti (1994), Enciclopedia zmeilor (2005), Orbitor. Aripa stângă (1996),
Orbitor. Corpul (2002), Orbitor. Aripa dreaptă, (2007), Postmodernismul
românesc (1999) etc. Lider al scriitorilor cunoscuţi sub denumirea de
“generaţia ’80”, Cărtărescu scrie, conform clasificării făcute de Alexandru
Muşina, o “poezie a textului”1, care se raportează nu numai la obiectele şi
senzaţiile imediate, ci şi la tot ceea ce s-a scris deja.
Poetul găseşte spaţii de manifestare literară chiar în câmpul
mecanicist al zonelor urbane, în trăirea fragmentară a omului modern. În
poeziile sale găsim mai toate elementele specifice postmodernismului:
explorarea (invazia, în cazul său) cotidianului, biografismul, prozaismul,
amestecul genurilor, intertextualitatea, invazia livrescului, parodia,
revitalizarea unor forme poetice clasice, fantezie debordantă, imagism
extrem, disponibilitate ludică, ironie.
Încă de la volumul de debut, Faruri, vitrine, fotografii...( 1980),
Nicolae Manolescu remarca la tânărul poet plăcerea cuvintelor: “Rareori un

1
Alexandru Muşina, O poezie pentru mileniul III, prefaţă la Antologia poeziei generaţiei ’80, Ed. Aula,
2002, p.17

1
poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”. 2 Criticul
recunoaşte la tânărul artist o forţă a limbajului care construieşte lumi,
similară cu cea a marelui Nichita Stănescu: “Cuvintele ies, ţâşnesc, curg ca
dintr-un corn al abundenţei; se atrag şi se izbesc unele de de altele cu
zgomot; se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuţi; se lipesc unele de altele
ca atomii în molecule uriaşe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau
se rostogolesc”.
În volumul Poeme de amor, “cea mai radicală şi completă încercare
de subversiune, din literatura noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau
confesiune sentimentală”3, dragostea este amestecată printre mormane de
cioburi de la sticlele de vin prost şi de ulei, nemaiavând nimic pur şi
înălţător, ca în poezia modernilor.
Un text sugestiv este O seară la operă, poem amplu, atât o parodie a
liricii de iubire confesive, patetice, (activând stiluri literare de la Conachi la
Arghezi), cât şi un text de dragoste (poetul mobilizează întreaga literatură
română, ca pe un mijloc propriu de exprimare, pentru a-i putea spune totul
celei pe care vrea s-o cucerească). Faptul că prin poezie Mircea Cărtărescu
înţelege în primul rând text, joc combinatoriu de cuvinte aflate la dispoziţia
poetului pentru ale folosi, şi mai puţin emoţii, sentimente, este evident încă
din Argumentul poemului: "Este cunoscută speculaţia conform căreia o
maimuţă dresată să bată la maşină şi având la dispoziţie infinitatea timpului
va reuşi, la capătul a mai multe trilioane de ani, să reproducă un sonet de
Shakespeare. Poemul de faţă se referă tocmai la momentul în care maimuţa
noastră, concentrându-şi eforturile, reuşeşte, de bine, de rău, să înjghebe
acest sonet."

2
Nicolae Manolescu, Literatuă română postbelică, vol. I Poezia, Ed. Aula, 2001, p.392
3
Ibidem, p.397

2
 Poemul este construit din şase părţi şi-şi trădează orientarea
postmodernistă încă de la început, prin intertextualitate ( Nicolae Labiş,
Încheiere): "Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioşcului de
ziare, staţie de taxi, farmacie şi WC-ului public din piaţa galaţi." Este
introdus astfel un prim personaj, "poetul" . Curcubeul este, de această dată,
"reprodus pe retină de copii fărâmaţi/ reflectat de şinele verzi de tramvai/
străbătute de sentimente electrice, emoţii cu aburi şi senzaţii cu cai.".
Lumea inanimată palpită, la Mircea Cărtărescu, de o viaţă nebănuită.
Curcubeul apare pe orice "patiserie-ntomnată şi chiar pe bombeul
pantofului meu", în timp ce "fiecare stradă pare neobrăzat de adevărată".
Invazia cotidianului este evidentă; avem ca topos oraşul Bucureşti, des
invocat în opera cărtăresciană, cu farmacie, staţie de taxi şi chiar WC-ul
public, nimic mai nepoetic după canoanele poeziei moderne, dar spaţiu
predilect al postmodernilor. Iubita fantasmatică apare "dinspre eminescu,
întunecând chioşcul de dulciuri şi vulcanizarea cu zgomotul pe care-1 face
mare/ cu ţipătul sfâşietor de jupoarie, tacheţi, cucoane şi târgoveţi furouri,
nervuri, sinucigaşi, staţii peco/ stilouri kaveko". Imaginea ei se proiectează
pe o imagine suprareală a lumii, în timp ce obiectele se contorsionează în
jurul ei ca într-un tablou suprarealist: "în jupa ei frez printre norii gri/ ca şi
cum tramvaiele s-ar răsturna şi firele de beton s-ar zgârci... ca un
policandru/ cu focul galben, şi tandru/ tandru, sucind, sucind tandru din
poşetă, din ruj, din batistă, din oglinjoară, din mărunţiş, din abonament şi
din fese/ ca orice dintre alese"; "în mercedesul galben pe care-1 purtai
încolăcit la gât ca pe-o vulpe/ erai cea mai frumoasă femeie din lume"
În partea a doua a poemului, aflată sub semnul amintirii, personajului
"poetul" îi revine registrul biografic: "îmi amintesc: curtea cu gard putred de
pe Silistra/ şi stelele orbecăind în oglinda în oglinda toaletei scoase afară..

3
"; într-o zi m-am ars cu fierul de călcat". Spre deosebire de prima parte,
registrul stilistic e aici "prozaic-dezabuzat, derizoriu, realist, în sensul
platitudinii."4
În partea a treia, intră în scenă un al doilea personaj,
maimuţoiul, căruia i se arată o "domnişoară de plexiglas", ivită din fereastra
unui zid de plumb, "cea mai frumoasă femeie din lume/ covârşită de lenjuri,
poleieli, crotali, căi ferate, păpădii, parfumuri". Întrebarea "VOULEZ-
VOUS?" declanşează "mişmaşul, bairamul, harcea-parcea, horinca,
gavota,/ ghiulul, desperarea,/ umflătura, surpătura, deşelarea, noada,
spinarea,/ banchetul, şerbetul, stiletul." Limbajul, "un spectacol în sine"5,
este unul inedit, cu termeni colocviali, aparent triviali, care nu au nimic de-
aface cu poezia de iubire înţeleasă în sens tradiţional.
Piesa de rezistenţă a poemului o constituie dialogul înfocat
dintre MAIMUŢOI şi FEMEIE, comunicându-şi dragostea reciprocă printr-
o succesiune de registre poetice selectate din scriitorii premoderni până în
actualitate. La început limbajul este arhaizant, specific epocii în care a fost
scrisă poezia originară: "- amar dă inima mea/ ce poci să mai spui dă ea/ că
nu-i chip să ţie-n sine/ nice vorbă, nici suspine,/ becisnic, sufletul meu/ dă
câte ori n-am vrut eu/ dă din sufletul meu să-1 rump/ şi să-1 dau cui e mai
scump." Femeia, în schimb, aparţine altui mediu social, folosind, în stilul
epocii, în chip de jargon, o serie de interjecţii: "FEMEIA: pa, pa, pa, vu, ke,
ga, di/ ke, ga, di, vu, ke, zo, ni/ voi să fiu amurezată/ voi să fiu şi
dezmierdată/ d-un hultan de beizade/ cu ochi lungi de peruze/ de o
mutafarca/ ghenecolatru sadea/ pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa."
Maimuţoiul este apoi un haiduc din vremurile moderne, care cântă
doina prin livezi şi doreşte să-şi vadă "dulcea puiculiţă/ cu paiete de

4
Nicolae Manolescu, op.cit., p.398
5
Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Ed. Aula, 2002, p.55

4
rochiţă/ cu o fragă pe guriţă." Femeia îşi aduce aminte de măreţia
vremurilor revolute, de "o bucolică beţie" ce "înconjura păstori şăgalnici şi
nimfele le ispitea." Versurile trec apoi din registrul propriu poeziei
simboliste ( "iubitule, mi-e groază-n astă-seară/ şi chiar la tine-n braţe mi-
este frig/ visez că fug şi că nu pot să strig/, ) în cel specific barbian (
"lungeşte-te, cu cardinali, pe soare/ la timpul ofilirii, presupus,/ aprinse văi
în bucle să-ţi presare/ lumina arsă, stângă, de apus/), sau arghezian ( în
trupul iubitei se află un heruvim bolnav, corpul este numit "hoit" şi "pute").
Parodiind aceste tipuri de discurs literar, intenţia lui Cărtărescu nu
este de a le minimaliza sau nega valoarea, ci de a le revalorifica
expresivitatea, pentru că postmodernismul nu neagă tradiţia, ci "e integrator
( chiar dacă prin superioritate morală a ironiei) şi nediscriminator".6
Partea a patra, un discurs reprobator la adresa mamei, reprezintă
refuzul maturizării, cantonarea în spaţiul copilăriei salvatoare: " ah, mamă,
mamă, am să mă ghemuiesc cu genunchii la gură pe/ fundul vreunei bălţi,
sub curcubee de motorină/ căci am ţinut la tine cu inconştienţă, cu
obstinaţie şi cu spasm/ dar tu m-ai întrebat dacă vreau să intru în
maturitate? "
Partea a cincea a poemului revine la imaginea curcubeului de la
început, artificial reconstruit de data aceasta, de memoria unor "şcolari
deghizaţi" şi conturează, parodiind elanul şi exuberanţa labişiană, din nou o
lume halucinantă, din care se naşte femeia care pare să funcţioneze mai bine
chiar decât "un motor de gordini".
Ultima parte, nimic altceva decât iluzia unui eşec, " deturnează şi
elegiacul şi bucuria în recea proiectare a unei lumi de cuvinte "7: "Pentru
artist, femeia nu-i femeie/ ci mai curând ea seamănă-a bărbat/ căci harul lui

6
Mircea A. Diaconu, Modernism/Postmodernism, în op.cit., p.12
7
Mircea A. Diaconu, op.cit., p.57

5
abia atunci scânteie/ când de-un surâs se lasă fecundat./ Abia atunci gândirea
lui adâncă/ rămâne grea, şi plină e de rod/ când luntrea i se sparge ca de-o
stâncă/ în ţăndări de al rochiei izvod./ Artistul e-a domniţei lui mireasă/ şi-n
grele chinuri naşte mintea sa;/ deşi din carnea lui a fost să iasă,/ poemul e
asemenea cu ea./ pătrunde, deci, din nou în al meu gând,/ să-ţi nasc copii, ce
n-or muri curând."
Poemul O seară la operă este un text reprezentativ pentru specificul
poeticii postmoderniste, prin revitalizarea registrelor stilistice clasice, prin
invazia cotidianului, inserarea elementelor prozaice, intertextualitate şi
livresc, disponibilitate ludică, fantezie debordantă. Pentru Cărtărescu lumea
este text iar poezia este artificiu, convenţie, produs al spiritului său ironic.

Bibliografie:

1. Muşina, Alexandru, Antologia poeziei generaţiei ’80, Ed. Aula, 2002

2. Manolescu, Nicolae, Literatuă română postbelică, vol. I Poezia, Ed.
Aula, 2001
3. Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Ed. Aula, 2002,