Noptile - ciclu de unsprezece poeme de Alexandru Macedonski referat

NOPTILE - Ciclu de unsprezece poeme de Alexandru Macedonski, dintre care zece

publicate antum: Noaptea de aprilie, in "Literatorul", 1, nr. 26 (31 aug. 1880) si in voi. Poezii
(1882); Noaptea de septembrie, in "Literatorul", I, nr. 29 (26 oct. 1880) si in Poezii; Noaptea
de iunie, in "Literatorul", II, nr. 8 (aug. 1881) si in Poezii; Noaptea de ianuarie, in "Literatorul",
III, nr. 1 (ian. 1882) si in voi. Excelsior (1895); Noaptea de februarie, in "Literatorul", III, nr. 2
(febr. 1882) si in Excelsior (1895); Noaptea de mai, in "Revista independenta", IX, nov. 1887
si in Excelsior (1895); Noaptea de decemvrie, in "Forta morala", II, nr. 10 (6 ian. 1902) si in
voi. Flori sacre (1912). Postum, a aparut, in "Cugetul romanesc", 1, nr. 1 (febr. 1922) si apoi
in Cartea nestematelor (1923), Noaptea de august.

In 1890 Macedonski isi anunta intentia de a publica intr-un volum separat cele noua poeme
ale ciclului aparute pana la acea data, iar in ed. de Opere in 10 voi. pe care o proiecta in
1920, voi. II ar fi urmat sa cuprinda Noptile (notate, incomplet, in ordinea: Noaptea de martie.
Noaptea de mai, Noaptea de iulie. Noaptea de ianuarie. Noaptea de februarie, Noaptea de
decemvrie, Noaptea de august.

Poeme de factura romantica, Noptile sunt concepute ca o replica si o continuare a poeziilor

omonime datorate lui A. de Musset, poet pretuit superlativ de Macedonski si asezat alaturi
de Shakespeare si Byron in viziunea unei carti fundamentale a umanitatii - Cartea de poezii
pe care, intr-o frumoasa proza poematica, o rasfoiesc "cu o mana nevazuta capriciile
vantului" si o celebreaza "cantecul fara voce al razelor"; intr-insa, Macedonski viseaza,
somptuos ilustrate si muiate in aur solar, "scene din operele celor trei mari cugetatori", iar
chipurile lui Romeo, Lara si Rolla ii apar ca ipostaze fundamentale ale fiintei umane integrate
prin poezie armoniei cosmice.

Continuandu-l pe poetul francez, Noptile aspira sa se inscrie in "poema omenirii", pe care

singuri Shakespeare si Musset ar fi intrevazut-o (dupa cum afirma Macedonski

In articolul Despre poema). Ca atare, prezenta lui Musset se face simtita, explicit sau aluziv,
in primele trei piese ale ciclului. Noaptea de aprilie, care prefigureaza structura poemelor de
maturitate prin constructia bazata pe un laitmotiv ("Mai tii oare inca minte noaptea-n care ne-
am iubit?"), rememoreaza nostalgic o idila de tinerete, punand moderna iubire-capriciu sub
semnul universului poetic al lui Musset: "

Tu in arte, eu in versuri, ne-ncepuseram solia,

Viitoru-n fata noastra suradea, si intre noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amandoi
Se afla Musset pe masa".

Noaptea de iunie, care pune in discutie conditia poetului sfasiat intre vocatia celesta a
poeziei si realitatea terestra a lumii sale, se vrea continuarea, in registru sceptic-dureros, a
ciclului mussetian:

"Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare

Voi-va astazi Muza din ceruri sa coboare,
in mantia-i eterna de aur si de-azur,
Si tocmai de la Sena, ce curge maiestuoasa,
La Dambovita noastra, ingusta si tinoasa,
Sa faca sa revibre divinul ci murmur ?"
Elogiul libertatii de creatie permise poetului francez ("Puteai, razand de versuri la front
aliniate,/ Sa tcsi o noua panza de rime zdruncinate,/ Si-ntr-nsa sa amesteci real cu ideal")
intalneste constiinta destinului dureros al poetului roman, condamnat Ia foame, la suferinta si
la ridicol de o societate structural apoetica.

In sfarsit, Noaptea de septembrie, subintitulata La muza, preia tiparul majoritatii Noptilor

mussetiene, concepute sub forma de dialog intre poet si muza. Atractie si promisiune spre
"lumile luminei", muza -"cereasca nalucire" care devora destinul alesului ei cu "zambet de
sirena si sarutari ce-omoara", e chipul mitizat al poeziei, inselatoare mantuire a celui parasit
prada "furtunilor" vietii. Cu o gesticulatie romantica dezlantuita si cu o retorica incendiara,
Noaptea de ianuarie rosteste, de la inaltimea poeziei, condamnarea unui veac burghez ("M-
am nascut in niste zile cand tampita burghezime,/ Din tejghea facand tribuna, legiune de
coteari,/ Pune-o talpa noroioasa pe popor si boierime") si provocarea la lupta a "soartei nc-
mpacate", cu speranta mantuirii prin moartea vazuta ca o cale de cosmicizare a fiintei
("Cand topit imi va fi corpul, voi fi campul plin de flori,/ Inimile simtitoare au la piepturi sa le
poarte-/ Voi fi cer, parfum si soapta si nu poti sa ma omori").

In traditie hugoliana, Noaptea de februarie da glas compasiunii pentru nefericitele victime ale
societatii condamnate la prostitutie, o clipa reumanizatc prin magia purificatoare a muzicii; in
fond, Macedonski regandeste o tema obsesiva a romantismului social, traducand-o in
opozitia -specifica operei sale - intre lumea ostila (aici, forta mutilanta a veacului burghez) si
arta mantuitoare

("Armonie! Limba sfanta, care e s-a ta putere

Daca faci sa curga lacrimi ca o dulce mangaiere
Chiar din ochii ce de ele se arata mai secati ?

Nu esti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilata

Daca fu ne faci cu ele ca prin farmec sa vorbim

intre suflete si ceruri esti trasura de unire").

Contrastul intre ingradirile mutilante ale "lumii" si libertatea celesta a artei devine, in Noaptea
de martie (pocni al refuzului nasterii), opozitia intre "marginirea" starii de om si nemarginirea
celui nenascut: "Poate vream sa fiu de toate sau nimica sa fiu poate,/ Poate chiar ca
niciodata sa fiu om nu m-am gandit/ Sa m-adun de pe tot locul, sa fiu unul strans din toate/
Si sa-mi las nemarginirea ca sa intru-n marginit" Mai putin retorica, Noaptea de iulie da glas
nostalgiei fericirii ("A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulcea fericire"), asociata fugarei
tinereti, acum mutilata de lipsuri si mizerie. Noaptea de noiembrie, despre care poetul are o
parere superlativa, ilustreaza in cel mai inalt grad programul poetic romantic de tip hugolian
formulat in articolul Despre poema. "Poema" e mai mult decat o specie sau chiar decat un
gen literar; ea "este cea mai vasta conceptiune a geniului omenesc, deoarece intr-insa se
contin (oate genurile poeziei () Totul trebuie sa se-ntalneasca intr-insa in confuziune si pe
neasteptate, asa precum este in viata reala () De la sublim la trivial, iata ce inteleg eu prin
poema". Asa stand lucrurile, intr-o judecata de valoare atribuita mamei sale, Macedonski
declara Noaptea de noiembrie "cea mai completa poema ce s-a scris". Ambitia autorului a
fost "scriind-o, sa trec cu usurinta de la satira cea mai amara la genul filosofic, la genul
elegiac etc. si sa ma ridic la urma pana la seninatatea incorporalitatii, facand apoi ca poema
sa expire incet, ca vibratiune muzicala". Rezultatul (prezentat intr-o sedinta a Junimii, unde
Macedonski crede ca a avut un imens succes, dar despre care Maiorescu se multumeste sa
noteze in insemnarile zilnice: "Citit Macedonski - teatral si arogant - poezia lui Noaptea de
oct. sau noiemvrie"), e, in fapt, un poem retoric, mizand pe efecte stridente de contrast ce
ambitioneaza sa sintetizeze viata si moarte, cer si abis, teroare si extaz, grotesc, macabru si
sublim.

Punctul de pornire e visul propriei morti ("Deunazi catre ziua visasem ca murisem"). Primul
tablou construieste "carnavalul" vietii ("Si nu mai este viata un comic carnaval ?") din
perspectiva unui mort-spectator, o perspectiva (sarcastic) inversata, prin care lumea se
dezvaluie ca "parada" funerara. Paradei sociale ii urmeaza, intr-un tablou macabru, parada
viermilor triumfatori, suprema ironie a visului de-a castiga, prin moarte, "obstescul adapost".
Sublimul urmeaza insa terifiantului, si eroul traieste acum extazul eliberarii, dezmarginirea si
zborul transfigurator: "Si-n vecinica lumina ma duc fara-ncetare/ Trec marile albastre si nu
mai am hotare/ Munti, dealuri, vai si campuri strabat neobosit/ Purtat de-aceeasi raza, usor
si fericit". Marile reusite ale ciclului Ic reprezinta ultimele trei Nopti, poeme ale extazului
estetic si vital, care abandoneaza retorica dezlantuita a romantismului si realizeaza o
constructie muzicala bazata pe o tesatura rafinata de laitmotive. Noaptea de mai debuteaza
abrupt (,Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge/ Cand poarta cantece-ntre aripi"), dand
impresia de "fragment" al unui discurs hieratic, articulat insa nu in propozitii afirmative, ci in
formule hortative ("Veniti", "Cantati", "Recoborati-va-ntre roze") sau interogative ("Se poate
crede ca vreodata ce c foc sacru se va stinge ?"). Nucleele acestui discurs sunt, pe langa
refrenul partial metamorfozat ("Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit"), repetitiile cu
valoare de liant intr-un legato, nu inchizand o secventa, ci creand o retea de punti, de
trimiteri-ecou de la o secventa la alta, inlantuindu-le. Noaptea (aici, timp al revelatiei
"diamantatului abis") si primavara, timp al naturii renascande care reintegreaza omul
(modern, bantuit de .jalnice nevroze") si timp al basmului (al "idilelor patriarhale", "Cu feti-
frumosi culcati pe iarba, izbindu-se cu portocale"), dezvaluie puterile unui eros cosmic
("fioru-mpreunarii dintre natura renascuta/ Si-atotputcrea Veciniciei"), "foc sacru" distilat in
puterile cantecului si slujit de muzele - "vestale".

Caci "focul sacru" - cu dublul sens de "inspirarc" si eros cosmic - e nucleul acestui univers
de oglindiri si miscari convergente, in care cerul e "abis" adanc, albastru, si urcarea sau
zborul cumpanesc "recoborarea". Extazul estetic si extazul vital se confunda, consonant
tezei lui Macedonski din conferinta Despre frumos, in care "frumosul absolut" e definit in
termeni vitalisti: "Acest frumos este viata". Noaptea de mai da splendida expresie
interferentei estetism-vitalism, fundamental caracteristica pentru opera lui Macedonski
Celebra Noapte de decemvrie, intemeiata pe legenda in proza Meka si Meka publicata de
Macedonski

In 1890, combina tehnica muzicala a laitmotivului cu structura strofica a "stantei", forma ce

realizeaza mari efecte muzicale prin jocuri de ingradiri si libertati ("O stanta se compune din
cel putin 6 versuri sau din cel mult 10, urzite numai asupra a doua rime, care insa se pot
amesteca intre ele, cu atat stantele vor placea mai mult urechii" - Cateva cuvinte critice
asupra versificatiunei. Despre stante).

Motivul cu valoare de liant in intreg acest text (text ce traduce simbolic cautarile devorante
ale poeziei prin povestea emirului ucis si transfigurat de puterea propriului vis) e "pustia":
initial cu valoare adjectivala (Jrustis si alba e camera moarta"; "Pustie si alba e-ntinsa
campie"), ea desemneaza spatiul existentei poetului (spatiu cosmic si spatiu interior), marcat
de insemnele thanatice ale "inghetului" pe care flacara, jarul ("inspirarea") vor trebui sa le
infranga prin vis creator. Alter-ego al poetului, emirul nu poate, de aceea, ocoli "pustia
moarta" - asa cum face pelerinul schilod -, ci trebuie s-o infrunte strabatand "calea cea
dreapta", via regia. Drumul emirului ar putea aparea, in acest caz, ca o incercare de
cufemizare a "pustiei" (interioare). Substantivata acum (proiectie materiala a spatiului
interior), "pustia" ucigatoare primeste semnificatie, motivarea de obstacol in drumul spre
cetatea promisa, caci gandul instituie, in dosul pustiei (asadar, cu pretul strabaterii mortii)
cetatea celesta: "Ca gandul alearga spre alba naluca () Dar visu-i nu este un vis omenesc/
Si poamele de-aur lucesc -stralucesc -/ Iar alba cetate ramane naluca".

A alege pustia inseamna, atunci, a alege strabaterea mortii, prin care poezia cladeste "alba
naluca" a cetatii celeste. O capodopera este si postuma Noapte de august, poema unei
revelatii paradisiac-dantesti, realizata tot in cheie muzicala. Primul moment al poemei
defineste o stare de trecere, in care timpul cosmic anuleaza timpul istoric ("Atata stiu, ca era
noapte, dar nu si veacul cand era"), spatiul de tranzitie ("terasa") isi neaga materialitatea si
se dizolva, plutitor, in lumina ("Terasa de granit inalta parca-n lumina ca pluteste"), anihiland
spatialitatea umana, istorica ("mai jos ncdeslusirea unui oras se resfira -/ Treptat mai stearsa
si mai stinsa"), iar cantecul ("largul cantec de teorba") se instituie ca forta ascensionala.
"Terasa plutitoare" si cantecul se inalta "in zbor nebun de aripi", care e, totodata, zbor spre
radacinile cuvantului originar ("zbor de-nalta vorba"). Eul dezmarginit, cosmicizat prin starea
de gratie a cantecului, are revelatia abisului astral, urcand, impreuna cu noaptea, "spre
culmea vecinicei lumini". Revelatia ultima ("Isis nuda") e, si aici, eternitatea principiului vital
in care eul se topeste ekstatic, ascultand, prin plansul lumilor, promisiunea universala a
bucuriei. ("Iar bucurii ce au sa vina se desprindeau din orice plangeri"). intre prezentul din
primul vers ("Atata stiu") si imperfectul din ultimul ("Stiam") primeste expresie, intr-o singura
ampla fraza muzicala, revelatia divinei vitalitati cosmice.