Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu

Modernismul este un termen generic care include curentele și mișcările cultural-literare

manifestate în Europa la sfârșitul secolului al XX-lea și prima jumătate a secolului XX:
simbolism, expresionism, imagism, manierism. Este conturat în mod diferit în funcție de
perspectiva teoreticianului care îl abordează, singurele caracteristici generale fiind regăsite în
atitudinea negatoare față de tradiție și în spiritul critic anticonvențional și inovator.
Din punct de vedere filosofic, modernismul este influențat de gândirea lui Friedrich Nietzsche,
de intuiționismul lui Henri Bergson, de fenomenologia lui E. Husserl, de teoria relativității lui
A. Einstein și de psihanaliza lui S. Freud.
În contextul literaturii române, modernismul își construiește estetica în jurul revistei și
a cenaclului ,,Sburatorul”, patronată de personalitatea lui Eugen Lovinescu. Spre deosebire de
predecesorii săi, Mihail Kogălniceanu și Titu Maiorescu, teoreticianul modernismului acceptă
ideea de sincronizare a literaturii române cu filosofia, psihologia și cultura europeană în
conformitate cu acel concept de „saeculum”, prin care culturile majore își exercită influența
asupra culturilor minore.
Ion Barbu este una dintre cele mai inovatoare conştiinte estetice din literatura română a
secolului al XX-lea, un spirit vizionar dornic să realizeze contaminări originale între știință și
poezie, pornind de la convingerea că ,,o sensibilitate superioară se naşte din inteligență tot aşa
cum, la origini, inteligența pare a se fi născut din puterea de a simți". În viziunea sa, există două
mari tipuri de lirism: poezie (,,lirism absolut") şi nonpoezie sau „poezia leneşă" (,,poezia
sinceră, ineptă, insistentă de a scrie versuri cum vorbeşti, banalul reabilitat, corcit cu
sensibilitatea"- „Poezia lenese”, 1928). Pornind de la aceste premise, se poate afirma că I. Barbu
are meritul de a fi plasat lirica românească pe orbita universală a poeziei intelectuale, inițiată
de S.Mallarmé în secolul al XIX-lea și continuată de Paul Valéry.
În monografia dedicată operei barbiene, Tudor Vianu identifică trei etape de creație ale
acestuia. Prima, cea parnasiană, dezvăluie un lirism rece, intelectual, în care forma atent lucrată
a poeziilor devine un scop în sine („Lava”, „Copacul”, „Muntii”). Aşa cum anunță în poezia
„Umanizare”, în a doua etapă, I. Barbu se îndreaptă către un lirism epic, baladesc și oriental,
prezent în texte precum „După melci”, „Domnişoara Hus”, „Riga Crypto şi lapona Enigel”.
Ultima etapă este şi cea mai reprezentativă, prin ermetismul asumat de autor ca un model estetic
definitoriu („Din ceas” , „Timbru”, „Oul dogmatic”).
Publicată inițial în 1924, integrată apoi în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc
Secund” (1930), „Riga Crypto și lapona Enigel” - ,,baladă neoromantică" (Nicolae Manolescu)
- anunță, prin problematică şi mijloace artistice, dezvoltarea ulterioară a poeziei lui Barbu. Deși
subtitlul o încadrează în specia baladei, opera depăşeşte limitele tradiționale specifice acesteia,
fiind un poem alegoric pe tema cunoaşterii, situat, asemenea „Luceafărul” eminescian, la
interferența genurilor literare. Poemul are structura unui cântec bătrânesc de nuntă ,,colorat" cu
numeroase elemente fantastice, în care scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de
lirismul măştilor, personajele având o semnificație simbolică. Deşi povestea pare una
romantică, deoarece subiectul se dezvoltă sub forma unei poveşti de iubire imposibile dintre un
element vegetal (Crypto) şi o ființă umană (lapona), ea poate fi citită într-o grilă analogică,
drept ipostaziere a ceea ce Marin Mincu numește ,,un romantism gnomic" („Eseu despre textul
poetic”, vol. II),
Titlul baladei evocă structural marile poveşti de dragoste din cultura universală „Romeo
și Julieta”, „Tristan şi Isolda”, „Daphnis şi Chloe” - cu deosebirea că membrii cuplului fac parte
din regnuri diferite. Titlul atestă preferința poetului pentru jocuri de cuvinte contrariante:
termenul învechit/arhaizant „rigă", care desemnează statutul eroului masculin, înseamnă, atât
rege (sens dezvoltat ironic în text, pentru că regele are puteri limitate, iar la final își pierde
mințile), cật și carte de joc, ceea ce avertizează discret asupra caracterului ludic și - în asociere
cu numele Crypto - chiar ermetic (criptic) al poveştii; structura ,,lapona Enigel" indică aria de
inspirație nordică, scandinavă, a autorului, spațiu cultural descoperit încă din 1921, când,
observa Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, „traducea câteva versuri
dintr-un poet, Froeding, a căror formulă invocatoare și ceremonială nu este departe de aceea a
lui Crypto”.
Compoziția textului are la bază tehnica inserției sau a povestirii în ramă: la finalul unei
nunți omeneşti (consumată, aşadar posibilă), un menestrel ,,zice" ritualic – pentru că o mai
făcuse şi cu alt prilej similar -, la rugămintea unui „nuntaş fruntaş”, cântecul-poveste al unei
nunții imposibile: ,,Zi-mi de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele - ciupearcă!". Rama alcătuiește
prima parte a textului și delimitează, așadar, cadrul lumesc și atmosfera rostirii( la „spartul
nunții, în cămară"). Conține, de asemenea, dialogul dintre menestrel- un fel de trubadur
medieval caracteristic spațiului romantic apusean - şi nuntaşul care îl îmbie la poveste,
numindu-l întâi ,,trist, mai aburit/ Ca vinul vechi", apoi „Mult îndăratnic , strategie introductivă
cu rol de „captatio benevolentiae" atât pentru cititor, cât şi pentru auditoriul simbolic căruia
rapsodul i se adresa.
Partea a doua este mult mai amplă, fiind alcătuită din mai multe tablouri în care sunt
teme și motive precum călătoria, iubirea, somnul și visul, soarele, lumina și umbra, sufletul-
fântană etc. sunt „ordonate" poetic înspre revelarea unui mesaj care, grație alegoriei, depăşeşte
nivelul schemei narative baladeşti. Timpul (,,rouă", „pe-acelaşi timp", „în noul an", „de la iernat
la păşunat", „zorile încep să joace") şi spațiul (pădurea, „pe muşchiul crud", „țări de gheață
urgisită", „mai la vale") rămân în sfera miticului, susținând „tâlcul" poetic al operei, iar
narațiunea la persoana a III-a, barocă prin preaplinul imagistic, este abstractă prin simbolurile
ce se intrețes în marginile unei întâmplări ireale, fantastice.
Încă din prima secvență, care conține portretul celor două personaje, se evidențiază
antiteza dintre acestea: Crypto este o făptură vegetală închisă în sine - metafora „inimă ascunsă"
-, iubitor de umbră și de umezeală (,,în pat de râu și-n humă unsă"), imobil prin natura sa de
ciupercă și încă sterp, fapt ce-i este reproşat de supuşi: ,,Şi răi ghioci și toporaşi/Din gropi ieşeau
să-l ocărască./ Sterp îl făceau și nărăvaş/ Că nu voia să înflorească." Lapona, pe de altă parte,
este o ființă umană evoluată. Născută în Nord -„în țări de gheață urgisită"– duce o existență
dinamică și ritualică, deoarece menirea ei este aceea de a-și purta turmele de reni în fiecare an
către Sud, fiind iubitoare de Soare și de lumină. Pe traseul acestui periplu repetitiv, „în noul
an"- deci în cel prezent, ea poposeşte pentru odihnă în poiana lui Crypto. Ca în „Luceafărul”
eminescian, întâlnirea și comunicarea dintre cei doi se petrece în visul laponei (,,Lin adormi,
torcând verdeața"), ca reflexie a unei dorințe ce va rămâne în acest stadiu, deoarece intră în
contradicție cu idealul de a ajunge la soare, imagine a absolutului care nu poate fi anulat de
relativul trăirii în clipă.
Dialogul dintre cei doi este structurat ca o polemică metaforică ale cărei semnificații
compun, de fapt, mesajul operei. Cele mai multe ,,replici" (strofe) sunt asumate de vocea
laponei, așadar a omului, ,,fiară bătrână" care înțelege la modul profund diferențele
ireconciliabile dintre cele două lumi. Cele trei invocații-descântece ale rigăi – replică la
chemările Cătalinei din „Luceafărul”- sunt respinse argumentat de laponă: când îi oferă
„dulceață" şi „fragi"(bogații ale lumii lui), aceasta spune că va găsi ,,mai la vale" alții „fragezi"-
cu sensul de copți, maturi -, iar atunci când Crypto se oferă chiar pe sine (,,Dacă pleci să
culegi,/Începi, rogu-te cu mine.“), lapona îşi exprimă teama că strămutarea i-ar putea aduce
chiar moartea din cauza fragilității, a imaturității sale: ,,—Te-aș culege, rigă blând.../ Zorile
încep să joace/ Și eşti umed și plăpând:/ Teamă mi-e, te frângi curând,/ Lasă. – Aşteaptă de te
coace." Răspunsul ciupercii este o lamentație duioasă despre neputința de a ieşi din sine, de a-
și depăși condiția (,,—Să mă coc, Enigel/ Mult aş vrea, dar vezi, de soare,/ Visuri sute, de măcel/
Mă despart. E roşu, mare..."), pe când acest lucru pare la îndemâna ființei feminine: „Lasă-l,
uită-l Enigel/ În somn fraged și răcoare." Conştientă de cumpăna afectivă pe care o traversează,
lapona își mărturiseşte vulnerabilitatea și regretul de a nu putea urma glasul inimii (,,Ca o lamă
de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!").
Respins de Enigel, descântecul se întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit și-l
distruge, razele soarelui răsărit pe neașteptate aducându-i lui Crypto nebunia (,,Şi sucul dulce
înăcreşte!/ Ascunsă-i inimă plesneşte"), anticipându-se explicația-concluzie a poetului ce
încheie, prin vocea eului liric, aventura tragică a celor doi eroi simbolici: „Că-i greu mult soare
să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure/ Cu sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână,/ lar
la făptură mai firavă/ Pahar e gândul, cu otravă". Finalul îl găseşte pe riga Crypto transformat
ireversibil într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să nuntească în interiorul propriului regn: „Cu
Laurul-Balaurul (..) Cu măsălarița-mireasă,/ Să-i ție de împărăteasă".
Semnificațiile poemului ar putea valorifica trei simboluri - chiar mituri (Tudor Vianu)-
frecvente în lirica lui Ion Barbu: Soarele, nunta și oglinda. Astfel, călătoria spre Sud a laponei
este un drum inițiatic mereu reînnoit, în decursul căruia popasul în ținutul rigăi este o probă ce
echivalează cu tentația de a renunța la idealul suprem în favoarea unei „nunți" situate pe o
treaptă inferioară. La fel ca în ,,Ritmuri pentru nunțile necesare”, dincolo de flacăra dragostei
(cercul lui Venus sau al Venerei), de răceala abstractă a sărbătorii intelectului (cercul lui
Mercur), inițierea completă poate avea loc abia în Soare (cunoaşterea absolută). Aspirația solară
a laponei sugerează faptul că aceasta se află deja pe treapta lui Mercur (a capului), iar chemările
rigăi corespund cercului lui Venus. În lupta dintre rațiune și pasiune învinge prima valoare, ceea
nu înseamnă că Enigel este fericită, dimpotrivă: ,,-Plângi, prea cuminte Enigel!". Caracterul
reflexiv al poeziei este evident mai ales în strofele 19-20, care au în centru metafora sufletului-
fântână, ca sugestie a omului care oglindeşte şi multiplică, prin capacitatea sa de cunoaștere,
„stimulii" veniți de la Soare. Din ființa sa izvorăşte astfel la nesfârșit, ca dintr-o fântână magică,
dorința de a se ține departe de „umbră" şi de „somnul" cărnii (al materialității trupului) şi de a
întreține izvorul spiritului.
Amploarea poemului face posibilă exersarea mai multor tipuri de strofă (catren,
cvinarie, sextină și septimă), de rimă (încrucişată și împerecheată, dar şi rimă imperfectă în
strofele ample) și de ritm, pe fondul măsurii variabile.
Prin toate acestea, poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” reprezintă o sinteză inedită a
celor două tipuri de sensibilități barbiene, logico-matematică și estetică, întrunite și armonizate
în spațiul poeziei. Destinul lui Crypto este similar cu cel al lui Oedip. El încearcă să se sustragă
împlinirii traseului pus sub semnul fatalității încă de la ”fântâna tinereții” de către ”vrăjitoarea
minetarcă”, însă toate acțiunile sale converg spre împlinirea prevăzută de Ursitoare. Saltul
evolutiv spre care tinde acesta nu e unul firesc, de aceea este sancționat, iar iubirea, în viziunea
barbiană, nu rămâne o cale de izbăvire, ci mai curând, un zbor icaric.