Riga Crypto şi lapona Enigel – Ion Barbu

Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentezi apartenenţa la direcţia

modernistă a unui text poetic studiat aparţinând lui Ion Barbu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare
literară, într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul
poetic studiat;
- ilustrarea a două elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de
opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.).

1. Introducere
Modernismul este o mişcare amplă, constituită la sfârşitul secolului al XIX-lea, promovat în
literatura română de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”. Concepţia
literară a lui Lovinescu are la bază legea imitaţiei, în opinia criticului, literatura românească se putea
dezvolta doar dacă scriitori autohtoni ar fi preluat drept modele opere aparţinând literaturii universale.
Obiectivele propuse de critic erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste
în evoluţia literaturii române. În paginile revistei conduse de Lovinescu publică scriitori importanţi ca
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu. Viziunea despre lume a celor trei scriitori este diferită. În
timp ce creaţia lui Tudor Arghezi se remarcă printr-un modernism clasicizat, iar Barbu pentru un
modernism ermetic, Lucian Blaga optează pentru un modernism de tip expresionist.
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica,
de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate
e mai mare. Barbu însuşi afirmă: „Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa
că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.” Poetul afirma că poezia ar
trebui să fie „o sărbătoare a intelectului”.
2. Cuprinsul
a) Trăsăturile modernismului
Poezia Riga Crypto şi lapona Enigel face parte din ciclul Uvedenrode şi a fost publicată în
„Revista română” (iunie, 1924) şi, ulterior, în volumul Joc secund (1930). Aceasta este o poezie
modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria. De
asemenea, poezia barbiană încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare:
balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele
filonului liric.
Principala caracteristică a limbajului este ambiguitatea, adică poezia poate fi citită, la un prim
nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada
este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”. Poetul
evidenţiază în operă incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească,
la fel ca în poemul eminescian.
b) Imaginile poetice
Tema baladei exprimă o iubire imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte
din lumi diferite, incompatibile, Enigel este fiinţa superioară, iar ciuperca-rege Crypto cea inferioară,
aparţinând regnului vegetal. Povestea fantastică, asemenea celei din „Luceafărul” lui Eminescu, se
derulează în visul fetei, numai că în această poezie ea este fiinţa superioară, iar el este cea inferioară,
de aceea critica literară a numit poemul barbian un „luceafăr întors”.
Cele două imagini poetice relevante pentru tema şi viziunea despre lume sunt date de numele şi
ipostaza partenerilor: Riga Crypto simbolizează un rege cu suflet închis, „Crai Crypto, inimă ascunsă”,
căruia statutul de ciupercă îi conferă fragilitate şi dramatism; Enigel este o locuitoare din regiunile
nordice ale globului, care poartă „un nume tătăresc al râului Ingul, afluent al Bugului, rusesc”, după
cum susţine T. Vianu. Cele două măști lirice sunt, de fapt, două simboluri, reprezentând lumina şi
întunericul din fiecare dintre noi. Lapona Enigel reprezintă apolinicul - partea solară, luminoasă,
spirituală, care tinde spre absolut, tendinţa spre raţiune, echilibru, ordine, calm, armonie. Riga Crypto
reprezintă dionisiacul lipsa echilibrului, descătuşarea instinctelor, întunericul, partea iraţională,
instinctuală din om.
c) Elemente de structură
Titlul ”Riga Crypto şi lapona Enigel” este un element paratextual care reiterează un vechi
model tradiţional, specific celebrelor cupluri erotice din literatura universală (Romeo şi Julieta, Tristan
şi Isolda, Dafnis şi Cloe), dar modernismul poemului barbian se manifestă prin numele şi ipostaza
partenerilor. Titlul atrage atenţia cititorului chiar prin exotismul lui, deoarece Crypto şi Enigel nu sunt
nume comune. Numele Crypto provine de la cryptos care înseamnă tăinuit, ascuns, iar Enigel poate fi
asociat cu angelus care înseamnă înger. Tudor Vianu susţine că numele Enigel are o „sonoritate
catifelată”.
Formula literară este aceea de „poveste în poveste” sau „poveste în ramă”, narată de un cântăreţ
popular, un „menestrel”, la rugămintea unui „nuntaş fruntaş”, cele patru catrene de la începutul poeziei
constituind „rama” sau prologul: „Mult - îndărătnic menestrel,/ Un cântec larg tot mai încearcă,/ Zi-mi
de lapona Enigel/ Şi Crypto, regele ciupearcă!”. Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin
prezentarea regelui-ciupercă: „împărăţea peste bureţi/ Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un
inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe care supuşii îl bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş/
Că nu vroia să înflorească”. În antiteză cu ciuperca-rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată
cu tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate: „Lapona mică, liniştită,/ Cu piei: pre nume - Enigel”.
Tânăra plecase din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină, poposind, ca să
se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu, cei
doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte o chemare ademenitoare,
încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian. Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia
oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi frig, mediu propice numai regelui-ciupercă,
în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută/ [...] Mă-nchin la soarele-
nţelept”.
Sugestia modernă a textului liric este susţinută de inversiuni sintactice – „mult-îndărătnic”,
„zice-l-aş”, „rogu-te”, „des cercetat”, „răi ghioci”, de vocative „nuntaş fruntaş”, „Enigel, Enigel”,
„Rigă spân” şi epitete metaforice ”menestrel trist”, „vinul vechi”, „cântec larg”, „lapona mică,
liniştită”, „inimă ascunsă”, ca principale modalităţi de reliefare a măştilor lirice. Elementele-simbol,
exprimate într-un limbaj oral, familiar, narativ, conferă poemului modernitate, caracter alegoric şi
filozofic, trimiţând la filonul folcloric prin utilizarea unor cuvinte/expresii populare: „bârfeau”, „iacă”,
„puiacă”, „adăsta”, „poposi”.
Prozodia este modernă: versurile au măsură variabilă, de la 5 la 9 silabe, rima este o
îmbinare savantă între rimă încrucişată, îmbrăţişată şi monorimă, strofele sunt inegale, având între
patru şi şapte versuri.
3. Concluzia
În concluzie, prin Ion Barbu poezia românească interbelică se apropie de arta pură, atât prin
intelectualizarea limbajului, cât şi prin încărcătura filozofică a creaţiei. George Călinescu consideră că
amestecul de regnuri din balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este de factura romantică şi are rol de
cunoaştere a unui alt univers. Accentul în aceasta balada cade pe antagonismul slab-puternic. Prin
intermediul acestui poem, Barbu neagă o întreagă tradiţie literară: înlocuind ideea impusă în literatură
că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii
(supravieţuieste cel puternic, iar cel slab este sacrificat).

Din ceas, dedus… – Ion Barbu

 Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să argumentezi apartenenţa la direcţia
modernistă a unui text poetic studiat aparţinând lui Ion Barbu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o orientare
literară, într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul
poetic studiat;
- ilustrarea a două elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de
opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.).

1. Introducere
La începutul secolului al XX-lea se manifestă două orientări: modernismul şi tradiţionalismul.
Modernismul este o mişcare amplă, constituită la sfârşitul secolului al XIX-lea, promovat în literatura
română de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburătorul”. Concepţia literară
a lui Lovinescu are la bază legea imitaţiei, în opinia criticului, literatura românească se putea dezvolta
doar dacă scriitori autohtoni ar fi preluat drept modele opere aparţinând literaturii universale.
Obiectivele propuse de critic erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste
în evoluţia literaturii române. În paginile revistei conduse de Lovinescu publică scriitori importanţi ca
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu. Viziunea despre lume a celor trei scriitori este diferită. În
timp ce creaţia lui Tudor Arghezi se remarcă printr-un modernism clasicizat, iar Barbu pentru un
modernism ermetic, Lucian Blaga optează pentru un modernism de tip expresionist.
Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferenţă al Poeziei cu Matematica,
de aceea poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi şi Blaga, întrucât gradul ei de dificultate
e mai mare. Barbu însuşi afirmă: „Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru
reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa
că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.”
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu
este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică ce ilustrează
viziunea lui Barbu asupra poeziei care, din punctul lui de vedere, ar trebui să fie „o sărbătoare a
intelectului”.

2. Cuprinsul
a) Trăsăturile modernismului
Modernismul poeziei „Din ceas, dedus...” rezidă din caracterul de artă poetică, întrucât cele
două catrene constituie chiar „definiţia însăşi a poeziei”, în care Barbu defineşte o lume de esenţe
ideale, prin detaşarea totală de real. Poezia este, în concepţia lui Barbu, un joc al esteticului pur, „un
joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă” (George Călinescu). Poetul recurge la două
simboluri astrale anatonimice, şi anume “zenitul” - punctul de maximă strălucire solară- şi “nadirul”
– lumina tainică a asfinţitului. Dacă primul termen metaforic numeşte spaţiul real, ce de-al
doilea defineşte universul artistic. Poezia, “nadir latent”, este răsfrângerea zenitului în nadir; spaţiul
real se proiectează în universul artistic.
O altă trăsătură modernistă a poeziei este îmbinarea poeticului cu elemente din alte domenii:
filozofia şi matematica. Barbu reformulează teoria platoniciană conform căreia realitatea este o imitaţie
a lumii ideilor, iar creaţia artistică este o imitare a imitaţiei. Astfel, poezia reprezintă construirea unei
„lumi altfel posibile”, pornind de la realitatea cotidiană cu scopul de a reda specificul ideii pure.
b) Imaginile poetice
Cuvintele cheie în înţelegerea poeziei sunt oglinda şi verbul la gerunziu tăind. Se instituie, în
poezie, ideea realităţii ca punct de plecare a creaţiei. Astectele concrete ale realităţii („creasta”, „cirezile
agreste”) sunt oglindite în „mântuit azur” care este o metaforă a poeziei. Oglinda nu reflectă însă fidel
imaginea captată, ci o transfigurează, o purifică, o „mântuie” pentru a ilustra esenţialul. Al doilea
termen cheie, „tăind”, sugerează o ruptură. Poetul reţine generalul, rupe imaginea de cunoscut pentru
a crea alta nouă, înlătură materialitatea grosieră pentru a reţine ideea. Graniţa dintre cele două lumi este
abruptă, realitatea primă este „înecată”, dizolvată în creaţie, ca rod al fanteziei.
c) Elemente de structură
Tema poeziei exprimă ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă, a creaţiei translatate
din sine înapoi în realitate, printr-un joc secund, printr-un act intelectual ca afinitate lirică.
Titlul poeziei a fost ales de către editor întrucât autorul decisese publicarea fără acesta.
Aşadar, se împrumută titlul volumului, având în vedere că „Joc secund” este şi metafora centrală care
permite descifrarea poeziei. Eul liric defineşte poezia ca fiind o imitaţie de gradul al II-lea, un joc
abstractizat. Cuvântul „Joc” din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă
practică”, iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale.
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele muzicale
şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura
unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată.
La nivel stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea
textului: „ceas dedus”, „calmă creastă”, „mântuit azur”, „nadir latent, „harfe resfirate”, sau a
inversiunilor: „calmă creastă”, „mântuit azur”, dar şi a epitetelor: „ceas dedus”, „cântec ascuns”,
„nadir latent, „harfe resfirate”, „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme
constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine concizia şi încifrarea (ambiguitatea) limbajului
poetic.
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. Strofa întâi surprinde, într-o frază
eliptică de predicat, ideea poetică a reflectării în oglindă, plasează expresia artistică în atemporal.
Substantivul „ceas” de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul
neclintit, fără curgere.
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă creastă”,
figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. „Arta,
spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este
imitaţia unor imitaţii. Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers”, întors spre profunzimea
elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
Eul liric restrânge spaţiul poetic la „o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura
spiritului nostru”. Actul creaţiei capătă astfel valori narcisiste, poezia fiind un produs al minţii. Pentru
Barbu, poezia este un produs exclusiv intelectual, „un joc secund mai pur”, ca manifestare strictă a
minţii, în care se reflectă realitatea.
Strofa a doua exprimă o altă viziune despre poezie, care este „Nadir latent” (nadir este punctul
imaginar pe bolta cerească, diametral opus zenitului şi aflat la intersecţia dintre verticala locului, de
unde priveşte observatorul, cu bolta cerească din emisfera opusă), sugerând concepţia matematică a lui
Barbu despre creaţia lirică.
Actul creator înseamnă trudă, eul liric „istoveşte” prin „cântec”, iar creaţia îşi are riscurile şi
jertfele ei, căci înţelesurile se pot pierde uneori, ele neputând ajunge în mod desăvârşit la cititor.
Această tristeţe poetică este exprimată prin verbul aflat la prezentul etern, ca o autoadresare, le pierzi
ori printr-un participiu, ascuns, sugestiv pentru sensurile absconse ale poeziei.

3. Concluzia
În concluzie, poezia Din ceas, dedus... este o inedită artă poetică, ale cărei rezonanţe filozofice
ipostaziază un lirism modern, intelectual, bazat deopotrivă pe joc al ideii şi rigoare a formei, goemetrie
şi extaz, într-un limbaj abstractizat, dar capabil să exprime emoţii orfice.