Nuvela istorică pașoptistă

Alexandru Lăpușneanul (Costache Negruzzi)

Perioada paşoptistă are ca nucleu revoluţia anului 1848 şi marchează începutul literaturii noastre
moderne. Se dorește modernizarea societăţii româneşti, independenţa politică, libertatea naţională şi
unirea provinciilor române. Scriitorii paşoptişti sunt caracterizați de polimorfism și pledează pentru
coexistenţa curentelor literare în operele lor.
Paşoptismul este o ideologie literară ce valorifică mesianismul cultural şi revoluţionar, spiritul critic,
deschiderea spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional. Domină conştiinţa civică şi
patriotică, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune. Paşoptismul românesc este varianta autohtonă
a Romantismului Biedermeier (Virgil Nemoianu) care are caracteristici precum: idilismul, intimismul,
temperarea pasiunilor, înclinaţia spre moralitate, valorile domestice și confortul spiritual.
Poezia şi proza paşoptistă răspund în general direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu
în articolul Introducţie din primul număr al revistei Dacia literară (Iași 1840), în sensul că este o operă de
influenţă socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate, egalitate
şi unire. Revistă programatică, Dacia literară formulează, în Introducţiune, principalele surse tematice
care stau la baza unei literaturi naţionale: folclorul autohton, istoria naţională şi natura patriei. În spiritul
acestei recomandări se va dezvolta literatura preromantică.
Punctele esenţiale ale articolului program sunt următoarele: întemeierea spiritului critic în literatura
română pe principiul esteticului („critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”);
afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române („românii să aibă o limbă şi o
literatură comună pentru toţi”); combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre („Dorul imitaţiei s-a făcut
la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional... Traducţiile nu fac însă o literatură”)
şi promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în conformitate cu specificul
naţional şi cu estetica romantică („Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice ca să putem găsi şi la noi sujeturi
de scris”).
Odată cu Dacia literară începe să se estompeze moda traducerilor din literatura de duzină şi începe să se
creeze o literatură originală. Kogălniceanu propune şi constituirea unui sistem de valori, printr-o critică
obiectivă. Astfel, articolul Introducție devine un manifest literar al romantismului românesc, deşi, după
cum observă Paul Cornea, nu se foloseşte niciodată termenul romantic. Trebuie remarcat, la ideea lui
Nicolae Manolescu, că acest început al romantismului este sincron cu acela din Rusia, Spania şi
Portugalia, astfel cei de la Dacia literară înţelegând prin Europa un partener de dialog (George Ivaşcu).
Reprezentanţi precum Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova,
Costache Negruzzi sunt receptaţi de către Paul Cornea „oamenii începutului de drum”.
Istoria, trecutul este revăzut cu insistență atât în perioada pașoptistă, cât și în cea postmodernă. Diferența
se produce azi când istoria este văzută ca spațiu dialogic de înțelegere și autoînțelegere. Metaficțiunile
istoriografice prelucrează trecutul prin ludic, pluriperspectivism, intertext și ironie. Nuvela Alexandru
Lăpușneanul rămâne vie ca text reprezentativ pentru perioada preromantică, pentru forța prozatorului de a
reda culoarea locală, istoria având scop moralizator. Azi, nuvela se află în relație intertextuală cu opera lui
Ștefan Agopian, Tache de catifea.