Simbolismul

Este primul curent literar românesc născut într-un moment aproape sincronic celui
european (spre deosebire de clasicism şi romantism, curente literare ale căror ecouri apar în
literatura noastră la o oarecare distanţă în timp).
Curentul a apărut în Franţa, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în cadrul unei
mişcări mai ample împotriva parnasiasismului şi romantismului. Partizanii acesteia şi-au
formulat doctrina într-un manifest literar semnat de Jean Moréas şi publicat în 1886 în
revista Le Figaro.
Afirmat prin Alexandru Macedonski şi cercul revistei „Literatorul”, simbolismul
românesc a dus o existenţă aproape subterană, cu un statut semioficial, până către 1900.
Aceasta s-a întâmplat pentru că încă de la început a fost privit cu antipatie de reprezentanţii
Junimii (Titu Maiorescu, I. L. Caragiale) şi ai cercurilor semănătoriste/ poporaniste, care s-au
coalizat împotriva literaturii pe care o considerau „decadentă”. De acest atac se apărase, în
Franţa, şi autorul manifestului „Le symbolisme” (în 1886 răspundea astfel acuzaţiilor aduse:
„nu suntem decadenţi, ci un grup de poeţi care doresc să interpreteze prin simboluri lumea
reală şi care caută înainte de toate, în arta lor, conceptul pur şi simbolul etern”, Jean Moréas).
Simbolismul explorează lumea interioară, emoţiile, sentimentul, visul, ca stări
nedefinite, vagi, inefabile, care nu pot fi comunicate decât prin sugestie (nu întâmplător, S.
Mallarmé afirma: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului,
care constă în a ghici încet, încet; a sugera, iată visul”.

Poezia simbolistă se caracterizează prin utilizarea simbolurilor, cultivarea

muzicalităţii1 („De la musique avant toute chose”, spunea Paul Verlaine, iar Macedonski
declara, în Despre logica poeziei, că „arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin
decât arta muzicii”) şi a corespondenţelor2 , renunţarea la explicit, logic, raţional în favoarea
sugestiei.
Temele/ Motivele predilecte ale creaţiei simboliştilor:
 Singurătatea + izolarea
„Singur, singur,singur/ Vreme de beție.... Nu știe de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni” Rar

 Spleen-ul (un amestec de plictiseală profundă, tristeţe şi dezolare)

 Reveria
1
Nu atât cu aportul elementelor prozodice, ci mai ales de ordin interior: cadenţă, ritm lăuntric, armonie, repetiţii,
refren, orchestraţie, tonalitate etc.
2
„Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”, Charles Baudelaire, Corespondenţe
„Primăvara/ o picătură parfumată cu vibrări de violet”, G. Bacovia, Nervi de primăvară

1
  Toamna şi ploaia (percepute ca stări ale subiectului emiţător)
 Descompunerea lumii (ploaia, zăpada, vântul, arșița > natura se află sub
imperiul unei forțe distructive)
„Pe catafalc, de căldură-n oraș/ Încet, cadavrele se descompun” (Cuptor)
„De-atâtea nopți aud plouând/ Aud materia plângând” (Lacustră)

 Moartea / Angoasa + boala (ftizia) + corbul

„Ș-auzi tușind o tuse-n sec, amară/ Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare” (Sonet)
„La geam tușește-o fată/ în bolnavul amurg/ Si s-a facut batista ca frunzele ce curg” (Amurg)

 Oraşul / târgul provincial/ citadinul ca spaţiu al izolării

 Nevroza
 Evadarea în spaţii exotice
 Decorul macabru (cimitirul, cavoul, abatorul)
 „Paradisurile artificiale” (tutunul, alcoolul, opiul)

„Le symbole est ce que je vois”– Andre Gide

Plumb

 Evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului într-un curent

literar și într-o perioadă

Simbolismul este un curent literar ce se manifestă în ultimele două decenii ale secolului al
XIX-lea în literatura franceză, la noi fiind afirmat prin Alexandru Macedonski şi cercul
revistei/ cenaclului „Literatorul”3. Aici poetul teoretizează principiile acestui curent literar:
„Poezia viitorului va fi numai muzică şi imagine” (Poezia viitorului) sau „arta versurilor nu
este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii” (Despre logica poeziei). După această
primă etapă, a teoretizărilor, susţinută de Macedonski prin studii precum „Poezia viitorului”
sau „Despre logica poeziei”, urmează un moment al tatonărilor (o perioadă de trecere de la
romantism la simbolism), reprezentat de opera unor poeţi ca Dimitrie Anghel, Ştefan Petică.
Poeziile exotice ale lui Ion Minulescu (un simbolist atipic, discursiv), pline de ironie şi

3
Debutul a trei dintre marii poeţi interbelici stă sub semnul Literatorului/ al simbolismului – Arghezi, Ion Barbu,
Bacovia

2
autoironie, reprezintă o altă etapă a simbolismului, ultima aparţinând lui George Bacovia, în
formula unică a poeziei sale aflându-se elemente expresioniste şi moderniste, alături de teme
şi motive specifice curentului, într-un limbaj de o extremă simplitate.
Poezia simbolistă se caracterizează prin renunţarea la explicit, logic, raţional, în
favoarea sugestiei. Nu mai transmite sentimente, ci stări pasagere, vagi, imprecise (angoasă,
anxietate, plictis), prin tehnica sugestiei şi prin simboluri („A numi un obiect înseamnă a
suprima trei sferturi din bucuria poemului, care constă în a ghici încet, încet; a sugera, iată
visul”, spunea Mallarme). Temele frecvente sunt singurătatea, spleenul, evadarea, reveria (ca
soluţie pentru depăşirea crizei morale), nevroza, natura (motivul ploii, motivul toamnei
dezolante), autoclaustrarea, moartea, boala (tuberculoza). În esență, se observă prezența
„categoriilor negative” (dezorientarea, spaimele, obscuritatea, ambiguitatea, grotescul,
sfâșierea între extreme), teoretizate de autorul german Hugo Friedrich în „Structura liricii
moderne”, carte de referință pentru înțelegerea fenomenului modernist.
Poeţii simbolişti acordă mare atenţie muzicalităţii („de la musique avant toute chose”
spunea Paul Verlaine) care nu se reduce doar la prozodie, ci presupune asonanţe, aliteratii. Nu
în ultimul rand, trăsături esenţiale ale curentului sunt sinesteziile si corespondențele –
concept definit artistic de Charles Baudelaire într-un sonet omonim, „Correspondences”, prin
versul „Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”, punând în relație sinestezică
olfactivul, vizualul și auditivul.
„Plumb”, poezia care deschide volumul de debut al lui G. Bacovia, apărut în 1916,
prefigureaza modernismul interbelic si ilustrează caracteristicile simbolismului prin
nivelul tematic (solitudinea, izolarea, angoasa, moartea, sunt teme esențiale în lirica
simbolistă) si utilizarea simbolurilor (plumbul), prin tehnica sugestiei sau prin muzicalitate
(generată de simetrie și repetiții obsesive).

 Prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două

imagini/idei poetice

Prima temă evidentă în text este moartea, temă esentiala in lirica bacoviana. In capitolul
"Suspinele din Styx" din „Sfârșitul continuu", criticul Ion Caraion afirma ca "obsesia mortii a
fost pentru Bacovia o constanta, a tinut de structura sa" și inventariază un camp semantic al
morții foarte abundent. Poezia "Plumb" nu face exceptie: „flori de plumb”, „coroanele de
plumb”, sicriele, cavoul se integrează imaginarului funerar bacovian. De asemenea, tema
morții este sugerată încă din primul vers, căci somnul „adânc” („Dormeau adânc...”)

3
reprezintă o metaforă care insistă asupra elementului thanatic. De altfel, N.Manolescu
considera ca prin lirica bacoviana,"avem de-a face cu cea dintai poezie romaneasca bolnava
mortal", pe linia "patologicului baudelairian"- „Istoria critica a literaturii romane"), intrucat
Bacovia ramane "singurul dintre poetii romani care a coborat in Infern" („Metamorfozele
poeziei"). În acest sens, nu este întâmplătoare geneza poeziei. Potrivit informațiilor din cartea
„Bacovia. Poezie sau destin” (aparținând soției, Agatha Grigorescu-Bacovia), „Plumb” se
naște după „ o vizită la cavoul Sturzeștilor din Bacău”, prin 1900, poetul fiind impresionat de
imaginea unor „sicrie masive de plumb, peste care se aflau depuse coroane de frunze și flori
de plumb”.
O altă temă a textului, dublată de sentimentul izolării, este singurătatea, susținută
prin două imagini poetice sugestive, cu valoare de laitmotiv: "Stam singur in cavou...si era
vant...";"Stam singur langa mort...si era frig...". Confesiunea repetată pune în relație
tabloul sumbru al cimitirului cu cel sufletesc, iar imperfectul, „stam”, prin valoarea durativă,
eternizează senzația de nemișcare și implicit de contemplație a unui spațiu pustiu,
corespondent al golului din sine, al vidului interior pe care filozoful Fr. Nietzsche îl
concentrase într-o singură propoziție: „Solitudinea m-a înghițit ca o balena”.
Astfel, poezia lui G. Bacovia este a unui mare solitar, a unui prizonier, a unei conştiinţe
înspăimântate de sine şi de lumea în care trăieşte. De fapt, se proiectează asupra universului
exterior trăirile, se foloseşte cadrul ca pretext pentru comunicarea angoaselor (realizare a
corespondențelor). Pentru Bacovia, singurătatea însemnă moartea lumii interioare sau
regăsirea de sine într-un spaţiu al aşteptării: (poate) veghind un mort ("Stam singur langa
mort" )sau izolat într-o casă pe ape (ca în „Lacustră”). Aşteptarea ucide, degradează fiinţa,
este starea care generează nesiguranţă, teamă, este fără sfârşit, agonică.
În ceea ce priveşte compozitia, poezia este construită din două catrene, acestea
corespunzând celor două planuri ale realităţii. Prima strofă reprezintă realitatea exterioară –
cimitirul, cavoul, „flori de plumb”, „coroane de plumb” – simboluri ale unei lumi care împing
fiinţa spre izolare, spre claustrare; strofa a doua trimite la realitatea interioară – se
proiectează sentimentul iubirii, invocat cu disperare. Se remarcă acum imposibilitatea
găsirii unei soluţii în dragoste – ``Dormea întors amorul meu de plumb” – de fapt, întors
realizează misterul poeziei; Blaga spunea că întoarcerea cu faţa spre apus semnifică moartea.
Somnul acesta „întors” este moartea; el, amorul, este mortul pe care poetul îl veghează.De
asemenea, atenția ne este atrasă și de metafora „aripi de plumb”, unul din tropii esențiali ai
textului, sugerând înfrânarea aspiraţiilor spre înalt, imposibilitatea zborului, a înălţării
(tropi/figuri semantice)

4
 Constientizarea conditiei sale zguduie fiinta, iar aceasta este evidentă în contextul
acelui „adevărat strigăt de teroare” despre care vorbea Nicolae Manolescu în Metamorfozele
poeziei. Suntem puși în fața conștientizării morții sentimentului, a disoluției lumii interioare:
"Dormea intors amorul meu de plumb/[...] Si-am inceput sa-l strig". Paradoxal, in aceasta
lume a somnului "adanc" ( așa cum sugereaza incipitul) supravietuieste, totusi, nevoia de
comunicare. O demonstreaza "strigatul", incercarea de a articula o suferinta sau, asa cum
afirma Manolescu in "Lecturi infidele", "Bacovia nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai
pentru ca nu se poate exprima. Poezia lui Bacovia este un efort tragic de a articula o
suferință". Dar suferinta poate fi generata si de neputinta celorlalti de a-l descoperi. Este
suficient sa urmarim versurile poeziei "Rar" pentru a înțelege această suferință agonică: „Nu
stie de mine/Nimeni, nimeni, nimeni" . În acest sens, recunoaștem un strigăt aproape
expresionist, neputincios și absurd, în maniera lui Edvard Munch, expus în celebrul său
tablou, „Țipătul”. Sau, parafrazându-l pe Emil Cioran, eul liric bacovian trăiește, constant,
„pe culmile disperării”, într-o agonie permanentizată (idee întărită și de verbele aflate la
imperfect, timp verbal predominant în text).

 Ilustrarea a doua elemente de compoziție (imaginar poetic, titlu, incipit,

motiv poetic, laitmotiv, element de recurență, figuri semantice/tropi)

În ceea ce privește analiza a două elemente de compoziție, incipitul, începutul

textului, cu valoare simbolică, presupune primul contact al lectorului cu textul și atrage atenția
asupra unei unități forte a textului, simbolul/ motivul plumbului: „Dormeau adânc sicriele de
plumb”. Aici, elementul temporal (apare vag, prin sugestia nocturnului) pare să amplifice,
alături de verbul „a dormi”, cadrul thanatic al poeziei.
De asemenea, imaginarul poetic se conturează în jurul simbolului central „plumb”,
element de recurentă/motiv poetic recurent (repetat de şase ori în cele opt versuri), simbol
dominant al creaţiei bacoviene, reluat obsesiv, prezent încă din titlu, element de prelectură a
textului, având valoare anticipativă, esențial pentru înțelegerea textului. „Plumb” trimite la
spaţiul închis, apăsător, la existenţa mohorâtă, lipsită de posibilitatea înălţării, a idealului.
Plumbul, prin greutatea specifică, poate sugera apăsarea sufletească (sugestia
metalului). Relevantă este, în acest sens, metafora „aripi de plumb”, unul din tropii/ figurile
semantice esențiale în text, sugerând imposibilitatea zborului, a înălţării. De fapt, ideea de
înălțare (simbolul aripilor) este anihilată prin imaginea vizuală generată de verbul „atârnau”.

5
 Apoi, prin culoare, cenuşiu, plumbul mai poate sugera monotonia şi plictisul, rutina
sisifică, atmosfera dezolantă, sufocanta, dar trimite şi la un univers inexpresiv (gri), lipsit de
nuanţe, fixat într-un spaţiu intermediar, la graniţa dintre viaţă şi moarte, ca şi culoarea în
sine, plasată între alb şi negru. Reunind sensurile, plumbul sugerează o stare apăsătoare, de
exasperantă monotonie, din care nu se poate evada, o stare de agonie, de extinctie prelungita,
magistral surprinsă în sintagma „sfârşit continuu” (Ion Caraion).
În plus, sentimentul de angoasă este accentuat şi de imaginile vizuale structurate în
jurul culorii gri (sugestia unui univers cenuşiu). Se ştie că poetul are o percepţie deosebită a
culorilor în poezie. „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”, mărturiseşte Bacovia.
Simbolul culorilor devine, aşadar, un mijloc pentru realizarea corespondenţelor dintre trăirile
sufleteşti şi decorul exterior.
Nu în ultimul rând, apartenența textului la simbolism se relevă şi prin muzicalitate.
Acesta este reliefată prin repetiţia obsesivă a cuvântului „plumb” (corp fonetic format din
patru consoane sprijinite pe o vocală închisă), prin relațiile de simetrie (un alt element de
compoziție) dintre cele două strofe, susținută nu numai de confesiunea repetată, Stam
singur..., ci și prin verbul a dormi la imperfect, cu care debutează fiecare strofă, insistând
asupra elementului thanatic. Remaarcăm acum imperfectul ca timp verbal predominant, cu
valoare durativă, accentuând ideea unei prelungiri a stării de angoasă, eternizând-o, sugerând
o temporalitate haluncinantă.
Muzicalitatea mai este susţinută şi de elementele de prozodie: rimă îmbrăţişată,
măsura de 10 silabe şi ritm iambic.
Așadar, câteva motive cu valoare de simbol (plumbul, cavoul, frigul, Singurătatea)
consolidează conturarea unei viziuni despre lume dominate de tragism. Toate elementele
enumerate se integrează în câmpul semantic al morții, care înghite lent totul, lumea devenind
un spațiu închis în care se prăbușesc, cu sunet sec, „de plumb”, „sicrie”, „flori”, „Amor”,
„aripi”. Ținând seama de aspectele menționate, putem spune ca poezia bacoviană surprinde
elementele de forță ale simbolismului.