SIMBOLISMUL

Simbolismul este curentul literar ce se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca reactie impotriva parnasianismului si naturalismului, dar in descendenta romantica. Demersurile de conceptie simbolista se remarca din 1867 cand Stephan Mallarm sublinia necesitatea inventarii unui nou limbaj poetic capabil sa sondeze Necunoscutul. Lui Mallarm i apartine si celebrul dicton suggrer voil le rve! (a sugera este visul!), prin care poetii se declara adeptii conturarii unui cod prin care sentimentele si ideile sa nu mai fie exprimate direct, ci sugerate. Un alt precursor al simbolismului este Paul Verlaine, care, impreuna cu Arthur Rimbaud, anticipeaza vizionarismul simbolismului, considerand ca poetul este un vizionar care vede nevzutul i aude neauzitul (Les lettres du voyant). Se subliniaza faptul ca poetul se abandoneaza unei forte inspiratoare care vine din adancul inconstientului, idee concretizata in formula Je est un autre. Totodata, poezia este considerata muzica, iar cuvintele lui Verlaine devin, ulterior, motto al simbolistilor: De la musique avant tout chose. Apare o definire a poetului care compune o astfel de poezie, un poet nelinistit, revoltat si blestemat (Le pote maudit). Manifestul estetic prin care simbolismul este subliniat in mod oficial, apartine lui Jean Moras, aparut in septembrie 1886, in suplimentul literar al revistei Le Figaro si intitulat Le symbolisme. In general, se vorbeste despre doua scoli simboliste: Decadena, respectiv Simbolismul pur, adesea interpretate drept faze succesive, chiar sincrone la un moment dat ale aceleiasi miscari; diferenta ar consta in faptul ca Decadena reprezenta latura afectiva (angoasa, nevroza, spleen-ul), pe cand Simbolismul pur pe cea intelectuala. Ci de realizare a sugestiei 1. Simbolul - nu este inventat de catre simbolisti, ci provine din greaca (symbolon = semn), dar meritul simbolistilor este acela de a-l fi transformat intr-un principiu indispensabil. Simbolul reprezinta un semn (imagine, obiect concret, cuvnt, cifr) care sugereaza un continut abstract (idee, concept). Despre simbol, Mircea Eliade afirm ca are drept functie reintegrarea omului n totalitatea sacr. Pentru Ren Gunon simbolul este mijlocul cel mai simplu de transmitere a adevrurilor de ordin superior, religioase i metafizice. Exemplu: plumb = metal = greutate, apsare existenial 2. Principiul corespondenelor/al analogiilor reprezinta o inventie a simbolistilor, termenul fiind pentru prima data utilizat de catre Charles Baudelaire in poemul Corespondene. Ceea ce observa Baudelaire si va ajunge principiu simbolist consta in faptul ca se stabilesc raporturi intre senzatii diferite astfel incat se poate realiza transpunerea informatiilor obtinute printr-o senzatie in datele altei senzatii; aceasta tehnica se numeste SINESTEZIE, iar definitia poetica a ei este oferita de Baudelaire: parfum, culoare, sunet se ngn i-i rspund. Exista cateva tipuri speciale de corespondente: a) Audiia colorat (propusa de A. Rimbaud); se refera la analogia intre sunetele limbii si culori a= negru, e=alb, i= rou, o= albastru, u= verde.

b) Instrumentalismul vizeaza analogia intre sunete al instrumentelor muzicale si stari sufletesti. c) Cromatismul

3. Muzicalitatea presupune asocierea intre poezie si muzica, interdependenta inteleasa inca din antichitate, dar teoretizata abia acum, celebra ramanand formula lui Paul Verlaine: De la musique avant tout chose. Se distinge intre o muzicalitate exterioara concretizata in armonia versului (rima, masura, ritm, refren, aliteratii si asonante) si o muzicalitate interioara (presupune rezonanta interioara a cuvintelor, efectele asupra psihicului uman). Teme i motive simboliste Simbolistii preiau de la romantici teme si motive, insa fie le supradimensioneaza, fie le prezinta intr-o viziune rsturnat. De la omul de geniu nefericit se ajunge la poetul blestemat (le pote maudit); Natura, iubirea, istoria ca teme romantice si totodata, universuri compensatorii pentru eul romantic, devin la simbolisti defuncte; pe de alta parte, toate peisajele surprinse sunt proiectii ale sufletului zbuciumat al eului liric simbolist.

Teme simboliste: Moartea, solitudinea; Concordanta intre dezagregarea universului si prabusirea launtrica; Nevroza, starea de spleen, alienarea, suferina.

Motive simboliste: Apa (ca factor distructiv); plnsul (il pleut dans mon coeur Paul Verlaine); Golul, parcul, oraul (spatii claustrante); Boala, angoasa; Psri tanatice (corbi, cobe); Culorile (albul, negrul, roul, violetul); Instrumentele (clavir, pian, flanet).

Obs.: Atentia simbolistilor se deplaseaza exclusiv asupra sugestiei, in dorinta de a recupera acea magie originara a cuvantului, aspiratie ce va caracteriza intreaga evolutie a poeziei ulterioare (moderniste, neomoderniste, postmoderniste etc.). C sugestia este conditia esentiala a artei se arata in crezul rostit de Mallarm: A numi un obiect nseamn a suprima trei sferturi din plcerea pe care i-o d un poem, plcere care const n bucuria de a ghici ncetul cu ncetul.

Caracterizandu-se prin preferinta pentru stari delirante sau macar de confuze (punctele de suspensie amplifica starile de deruta ale eului simbolist), simbolismul european se situeaza in avangarda modernismului, inscriind lirica pe directia rupturii cu traditia prin regandirea unor teme si desprinderea de mijloacele de expresie incetatenite.

Simbolismul romnesc
In spatiul literaturii romane se discuta despre patru etape in evolutia simbolismului: 1. Perioada estetico-teoretic (aprox. 1880) 2. Etapa de cutari i experiene (1892-1908) Al. Macedonski, t. Petic 3. Etapa de plentitudine (1908-1914) G. Bacovia 4. Etapa declinului (dup 1914) Teoreticianul simbolismului romanesc este Al. Macedonski, autor al unei serii de articole publicate in revista condusa de catre el, Literatorul: Poezia viitorului, Arta versului, Poema poemelor, Despre poem etc. Afirmandu-se un promotor al modernizarii literaturii, Macedonski declanseaza o campanie de polemizare cu ideile maioresciene acuzate de viziune depasita. Preluand ideile lui Rimbaud, Macedonski isi propune ca in creatiile sale sa cuprinda nelesul i nenelesul, vzutul i nevzutul, cerul i pmntul. Cea mai puternica influenta vine dinspre Paul Verlaine astfel incat Macedonski declara ca poetul e o harp. Nu cuget, ci cnt; n acest sens poezia viitorului nu este altceva dect muzic i imagini, iar arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puin dect arta muzicii. Astfel incat dictonul horatian, ut pictura poesis(est) poezia este asemena picturii -> pictopoezie devine ut musica poesis. Macedonski este preocupat de stil si prozodie, fiind autorul primului poem in vers liber din literatura romana hinov. Meritul lui Macedonski este, totodata, de a-i fi reunit pe cei mai importanti simbolisti in cadrul cenaclului sau: tefan Petic, Dimitrie Anghel, George Bacovia. Din 1905 apare revista Viaa nou condusa de Ovid Densuianu. Aceasta promoveaza o directie pseudo-simbolista, intrucat sunt negate o serie dintre principiile curentului, preponderenta fiind tematica citadina. Este vorba despre un simbolism exterior, al carui reprezentant important este Ion Minulescu, de remarcat fiind tehnicile si motivele cultivate: repetitiile, mirajele departarilor, tristetea. Reprezentani: Frana: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, J. La Forgue, Maurice Laurina, Paul Claudelle Anglia: Oscar Wild, Francis Thomson, William Yeats Spania: Miguel de Unamuns Rusia: Andrei Beli

Plumb
de George Bacovia Repere n interpretare

Poezia Plumb deschide volumul de debut al lui G. Bacovia, dand si titlul acestuia, textul fiind redactat anterior (1900) si publicat in revista Literatorul, primul volum al scriitorului aparand mult mai tarziu (1916). Destinatia speciala pe care i-o acorda G. Bacovia si faptul ca textul reprezinta o sinteza de teme si motive simboliste evidentiaza caracterul de arta poetica al acestei creatii. Adept al principiului analogiilor, al cultivarii simbolurilor si al muzicalitatii drept cai de realizare a sugestiei promovate de simbolisti, Bacovia rezuma tema si caile sugestiei chiar in titlul poeziei. Astfel, ca simbol, urmarind raportul concret-abstract, plumbul este un metal, sugerand o multitudine de caracteristici sufletesti: ca metal apartinand anorganicului, exprima lipsa vietii; ca metal tare, poarta conotatia duritatii si a greutatii in sensul apasarii existentiale (faptul ca plumbul este si metalul folosit la sigilarea sicrielor sugereaza claustrarea, imposibilitatea de a transcede limitele impuse, anticipandu-se si tema mortii). Prin prisma principiului analogiilor, acest metal poate fi interpretat si prin cromatismul intrinsec, sugestia vizuala a nuantei de gri inducand sentimentul monotoniei si al melancoliei continue. De asemenea, muzicalitatea cautata de simbolisti este obtinuta la nivelul acestui termen prin aliteratie a consoanelor dure si prin asonanta vocalei u, exprimand durerea interioara, amplificata prin reiterarea lexemului in mod obsesiv pe parcursul celor doua catrene, transformandu-se, astfel, in laitmotiv. Avand in vedere marturisirea lui Bacovia, simbolul isi multiplica sensurile: Fiecrui sentiment i corespunde o culoare. Acum n urm m-a obsedat galbenul, culoarea dezndejdii... n plumb vd culoarea galben [...] Plumbul d precipitat galben... sufletul ars e galben. Galbenul e culoarea sufletului meu [...] Plumbul apas cel mai greu pe om. Fora lui m-a apsat pn la distrugere. Tema generala, explicita sau implicita in fiecare dintre poeziile lui Bacovia, este nsingurarea, ca proces perpetuat al unui eu liric ce nu inceteaza a se izola de lume, simultan revoltandu-se impotriva mediocritatii acesteia. Prin urmare, ca derivat tematic apare moartea, insa nu in aceptia romantica, ci ca sentiment trait de fiinta a carei existenta pare aprioric anulata. Din acest motiv, anuntata prin conotatia simbolului inclus in titlu, aria semantica a extinctiei domina arhitectura textului, atat formal, cat si conceptual: este vorba despre substantivele-simbol sicrie, cavou, coroane, mort, precum si de verbul a dormi (ale carui semnificatii thanatice, romantice se pastreaza); adjectivul-epitet, funerar vestmnt, si adverbul-epitet, dormea ntors amorul, configureaza acelasi spatiu al incremenirii, al mortii nu atat fizice, cat al unei anestezieri spirituale.

De obicei, potrivit aceleiasi tehnici a corespondentelor, fiecare poezie a lui Bacovia propune doua planuri: cel exterior, urmat de cel interior, exterioritatea degradata sugerand intimitatea gandurilor si a starilor decadente ale unui suflet blestemat. Inversiunea din primul vers care asaza predicatul dormeau in pozitia initiala, avand drept subiect substantivul sicriele, evidentiaza un intreg univers atins de aripa mortii ca abolire a constiintei umane, de fapt. Epitetul (dormeau) adanc sugereaza somnul profund al unei umanitati alterate, iar regimul imperfectului tradeaza neputinta lumii de a se abstrage acestei stari de letargie continua. Ideea uniformizarii morti tentaculare este evidentiata prin cultivarea polisindetonului, datorita caruia a dormi devine predicat si pentru subiectele flori, respectiv vestmnt. Fiecare dintre aceste obiecte moarte ale realului exterior primesc ca determinant epitetul de plumb amplificand trairea sentimentului mortii universale. Linia de pauza utilizata la finalul versului al doilea (simetric cu celalalt catren) realizeaza tranzitia dinspre exterior spre interior: eul liric apare explicit, definindu-si conditia solitudinea (stam singur n cavou). Dezechilibrul eului liric este sugerat tot printr-o corespondenta, lexemul vnt constituindu-se intr-un simbol al nesigurantei interioare. Atrage atentia, in ultimul vers, utilizarea verbului scriau, deposedat de rezonanta armonioasa eminesciana. Este vorba aici depre acea muzica ideala, interioara, cautata de simbolisti, al carei efect, este recunoscut la nivelul psihicului, atat al eului simbolist, cat si al receptorului. Sugestiile auditive perturba fiinta in lirica bacoveniana care este o poezie a disonantei, muzica este psihedelica, ceea ce l-a determinat pe N. Manolescu sa afirme ca instinctul melodiosului este absent la Bacovia. Subiectul verbului predicat scriau apartine aceluiasi registru semantic al mortii, substantivul coroanele insotit de determinantul de plumb accentuand muzica funesta perceputa de catre eul simbolist, ancorat intr-o lumea exterioara, proiectie, de fapt, a sinelui. A doua strofa ramane in planul interior propus de finalul primului catren prin metafora-simbol amorul meu de plumb. Simbolul poate fi interpretat bivalent: pe de o parte, se invoca tema iubirii defuncte prezente in intreaga lirica simbolista, iar epitetul ntors trimite spre interpretarea potrivit superstitiilor, identificata, de altminteri, si de Lucian Blaga (A fi ntors nseamn a fi cu faa spre moarte); ideea mortii este reiterata prin verbul dormea (predicat ce intra in relatie cu subiectul amorul de plumb), in felul acesta, iubirea fiind reificata (anulata). Pe de alta parte, sintagma amorul meu de plumb poate fi analizata prin focalizarea pe adjectivul posesiv meu ca o expresie a egoului la randul lui anulat sub imperiul unei lumi incapabile sa constientizeze creatorul, unicitatea, dar tolerand si apreciind mediocritatea. In acest context strigatul eului liric din al doilea vers i-am nceput s-l strig primeste dubla conotatie: fie este disperarea fiintei careia i se refuza obstinant (cu nverunare) sansa iubirii, fie este deznadejdea generata de neputinta regasirii sinelui pierdut. Din nou, afirmatia lui N. Manolescu vine sa sustina aceasta dramatica dedublare a aeului poetic bacovian care nu numai ca nu se identifica in lumea in care a fost dat sa traiasca, dar nici nu gaseste cale reconcilierii cu sine insusi: Poetul se privete din afar i pe sine ca pe un obiect... n poezia lui Bacovia nu esist dect obiecte. Astfel se traduce semnificatia versului stam singur lng mort [...] i era frig. Substantivizat, participiul adjectival lng mort propune perspectiva iubirii imposibile sau a fiintei anesteziate careia ii este imposibil sa se impace cu sine, osciland intre lumi care o resping. Senzatia organica a frigului se concretizeaza tot intr-un principiu al analogiei pentru ca (simetric vantului dezechilibrat din primul catren) ii corespunde acum angoasa celui caruia pare sa-i fie predestinata o vesnica solitudine (stam singur). Metafora finala a ,,aripilor de plumb asociata semantic verbului, sugereaza zborul frant, speranta convertita in deziluzie, pentru ca eului liric simbolist nu i se permite niciun univers compensatoriu: natura, universul exterior sunt intr-o perpetua degradare, iubirea ramane un vis

imposibil, sinele pare definitiv pierdut, de aceea solitudinea, cosmarul, alienarea devin starile externe ale poetului refuzat de toti si, mai ales, de el insusi.