SIMBOLISMUL

Unii dintre semnatarii versurilor parnasiene din culegerea publicată în 1866 devin inițiatorii
simbolismului, curent ce exprimă o nouă viziune și un nou gust artistic, în total dezacord cu „cei trei
tirani” (pozitivismul, naturalismul și parnasianismul) care sufocau Franța literară la 1870 (Guy Michaud).
Noua mișcare apare pe fundalul unei crize morale și estetice determinate, în plan istoric de înfrângerea
Franței în războiul franco-prusac (prin Pacea de la Frankfurt din 1871 Franța pierde Alsacia și Lorena și
este obligată să plătească Germaniei 5 miliarde de franci de aur despăgubiri de război) și reprimarea
sângeroasă a Comunei din Paris (1871).
În plan filosofic, simbolismul a fost influențat de gândirea lui Nietzsche.
Demersurile teoretice simboliste încep încă din 1867, când Stéphane Mallarmé constată
necesitatea inventării unui nou limbaj poetic, apt să permită sondarea Necunoscutului. El își manifestă
astfel preferința pentru o poezie de cunoaștere după modelul lui Charles Baudelaire, pentru care poetul e
singurul în stare „să descifreze analogia universală”, să reveleze legăturile ascunse ale lucrurilor.
Ruptura cu parnasianismul se produce odată cu Arta poetică (1871-1873) a lui Paul Verlaine, unde
sunt formulate principalele teze ale poeticii simboliste. Deși publicat abia în 1884, manifestul lui Verlaine
a circulat ca ghid printre poeții tineri încă din momentul conceperii lui.
Paul Verlaine a fost un simbolist cuminte, iar manifestul său destul de prudent. Abia cu prietenul
său Arthur Rimbaud, care scrie Iluminările și Un anotimp în infern între 1872-1874, ajunge inovația
simbolistă în punctul ei extrem. Programul poeziei viitoare fusese schițat de Rimbaud în Les Lettres du
voyant (1871). Eul empiric e abandonat unei forțe inspiratoare care vine din adâncul inconștientului. (Je
est un autre). Poezia trăiește doar prin emoție și muzică. Prin ideile sale șocante Rimbaud anunță de fapt
avangarda. Poetul este și el și celălalt, frumosul este și contrariul său. Conceptele se redefinesc. Noua
poezie este apanajul unui poet neliniștit, revoltat, blestemat (poète maudit).
Simbolismul este „oficializat” abia pe 18 septembrie 1886, când Suplimentul literar al revistei
Figaro publica primul manifest simbolist – Le Symbolisme, semnat de Jean Moréas. (Curentul a preexistat
acestui moment atât prin operele apărute, cât și prin dezbaterile pe această temă.)
Adevărații maeștri ai poeziei simboliste sunt pentru Moréas: Charles Baudelaire (recunoscut ca
precursor), Paul Verlaine și Stéphane Mallarmé.
Se vorbește adesea de două școli simboliste (decadentă și simbolistă), grupate în jurul celor mai
influente reviste ale mișcării: Le Décadente și Le Symboliste (1886). Guy Michaud le consideră „două
faze succesive ale aceleiași mișcări”, decadența reprezentând latura ei afectivă (spleenul, angoasa,
nevroza), iar simbolismul pe cea intelectuală. Celedouă grupări aveau o acțiune paralelă, caracterizată de
aceleași simpatii și resentimente; ambele cereau poeziei mai mult mister și mai multă muzică.

1 R.E.I.
 În 1855, Jean Moréas propusese denumirea de simbolism pentru noua școală, care nu își definise
prea limpede concepția estetică. El credea că această denumire e „singura capabilă să desemneze
rezonabil tendința actualului spirit creator în artă”.
Programul simbolist este o rezultantă a tendințelor vremii, doctrina cea mai coerentă stabilită la un
moment dat. A doua jumătate a secolului al XIX-lea este din punct de vedere estetic, și mai ales poetic, de
mare complexitate. Direcții și tendințe eterogene coexistă în virtutea unui ideal comun: originalitatea.
Necesitatea unei noi arte, a unei poezii a viitorului, care să consune (să se armonizeze, să producă o
consonanță) cu realitate socio-istorică și cu spiritul epocii, era decretată de mulți artiști. Opoziția față de
trecut devine radicală odată cu Baudelaire. Pe același drum merg Verlaine, Rimbaud, Mallarmé.
Elementele de noutate pot încăpea însă cu greu într-un singur program estetic. Simbolismul a încercat o
sinteză, dar el n-a putut reuni toate principiile, o parte dintre acestea regăsindu-se mai târziu în
manifestele expresioniste, futuriste și suprarealiste. Germanii avangardei trebuie căutați în solul bogat al
perioadei simboliste. Simbolismul rămâne totuși singura mișcare distinctă a ultimilor trei decenii ale
veacului trecut, singura doctrină formulată cu claritate și reflectată în operele de valoare scrise în acest
interval. Prin reprezentanți de marcă precum Rainer Maria Rilke, Paul Valéry sau Paul Claudel
simbolismul continuă și în secolul al XX-lea.
Poezia simbolistă este o poezie a sensibilității pure, este o poezie de cunoaștere ce revine la
ontologic, la setea de transcendere a romantismului. Nu e vorba însă de un demers cognitiv al rațiunii, al
intelectului, ci al intuiției, al sensibilității, al imaginației. Obiectul liricii simboliste îl reprezintă
sentimentul, stările vagi, nedefinite. Imaginile poetice nu mai imită cu exactitate natura exterioară ca
până acum. Ele traduc, cu ajutorul sugestiei, întregul conținut emoțional, apelând la dubla funcție a
limbajului (ontologică și expresivă). Cuvântului i se restituie forța originară – aceea de a revela, de a naște
realul. Necunoscutul aflat dincolo de marginile empirice (cunoscute prin experiență și simțuri) ale lumii
se livrează prin cuvânt, care devine adevărata realitate a poeziei. Cuvintele obștești plasate în contexte
ingenioase, scot acorduri noi, și totuși necunoscute, înnăscute (Mallarmé). Sugestia este secretul
limbajului poetic,principiul de bază al simboliștilor. Aspirând permanent către poezia pură,
Mallarmé a văzut în sugestie singura cale: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din
plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să
sugerezi obiectul, iată visul nostru”. Simboliștii dezavuează (condamnă, dezaprobă) descripționismul
parnasian și naturalist și revin la sugestie ca la condiția esențială a artei. Limbajul poetic nu trebuie să fie
direct, decorativ, ci aluziv, plin de sugestii și semnificații. Pentru Mallarmé poezia este „expresia, prin
limbajul uman redus la ritmul său esențial, a sensului misterios al aspectelor existenței”.
Sugestia apelează la o serie de elemente proprii, cu excepția corespondențelor, poeziei
dintotdeauna. Programul estetic simbolist le afirmă într-atât importanța, încât ele sunt privite ca trăsături
specifice: simbolul, corespondențele și muzicalitatea.

2 R.E.I.
 Simbolul este instrumentul predilect de realizare a sugestiei. Simboliștii recunosc că nu au
inventat ei simbolul și că fără simbol nu există operă de artă autentică, dar își asumă meritul de a fi făcut
din simbol un principiu indispensabil. Termenul vine din limba greacă (symbolon –semn) și își păstrează
sensul etimologic.
Simbolul este un semn (o imagine, un obiect concret, un cuvânt, o cifră) care sugerează un
conținut abstract (o idee, un fenomen, un concept). El are anumite accepții și nuanțe pentru fiecare dintre
domeniile în care apare: logică, matematică, semiotică, hermeneutică, epistemologie (gnoseologie),
teologie, artă, poezie etc. În literatură, simbolul este înrudit cu metafora, imaginea sensibilă a unei
idei. Între simbolizat și imaginea sa există un raport de analogie la fel ca în cazul metaforei (aurul
simbolizează absolutul, crucea – credința creștină, porumbelul – pacea, vulpea – viclenia, cifra 7 –
totalitatea energiilor fizice și spirituale, treptele desăvârșirii etc.) După Austin Warren, metafora devine
simbol prin recurență. Cu alte cuvinte, o imagine poate fi folosită o dată ca metaforă, dar dacă revine cu
insistență, ea se transformă în simbol. Simbolul artistic este strâns legat de simbolurile conceptuale și
teologice. Mircea Eliade spune că lumea în care trăim e „un camuflaj de semne” și că funcția
simbolului este aceea de „reintegrare a omului în totalitatea sacră”. Pentru René Guénon, simbolul
este „exprimarea eternului efemer”. În literatură, simbolul este figura de stil cea mai concentrată,
redusă adesea la un singur cuvânt, cu multiple și profunde semnificații.
Pentru simboliști, simbolul nu mai e o figură de stil printre celelalte, ci principiu fundamental. Nu
mai e demonstrativ ca simbolul clasic, ci sugestiv și chiar ambiguu.
Corespondențele reprezintă, ca mijloc de sugestie, o invenție a simbolismului. Termenul este
folosit pentru prima dată de Charles Baudelaire, în poemul Correspondances:
Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet, se-ngână și-și răspund.
(traducere de Alexandru Philippide)
Teoria literaturii a definit corespondențele după versurile lui Baudelaire – stabilirea unor raporturi
între senzații diferite, de transpunerea datelor unui simț în limbajul altui simț: Ea poartă cântece-n priviri/
Și-n ochi miresme dulci de floare (Charles Baudelaire – Frumusețe deplină, traducere de Alexandru
Hodoș). Sinestezia definește același fenomen poetic.
O variantă aparte a corespondențelor poartă numele de audiție colorată și se referă la
analogia, pe care a făcut-o mai întâi Arthur Rimbaud, între sunetele limbii, mai precis între vocale și
culori (A – negru, E – alb, I – roșu, O – albastru, U – verde). Corespondența dintre sunete și culori sau
dintre sunete și instrumente muzicale a fost teoretizată de René Ghil sub numele de instrumentalism.
Pentru el, sunetele vorbesc, exprimă stările sufletești ale poetului sau realități universale.

3 R.E.I.
 Muzicalitatea este o altă trăsătură esențială a poeticii simboliste și totodată cel de-al treilea mijloc
de realizare al sugestie. Ea nu este o invenție a sfârșitului de secol XIX. Asocierea poeziei cu muzica o
ajută să redevină ceea ce a fost – atât pentru filosofi, cât și pentru artiști, cele două arte erau inseparabile
(Orfeu, Homer, trubadurii medievali, romanticii germani, Wagner etc.)
Formula de la musique avant toute chose pe care o impunea Arta poetică a lui Verlaine a
avut un larg ecou în Franța și în țările europene, până și Alexandru Macedonski declara că „arta versurilor
nu este nici mai mult nici mai puțin decât arta muzicii”.
Dacă poezia exprimă esența lucrurilor, așa cum susțineau teoreticienii simboliști, iar cosmosul,
conform concepției pitagoreice, este structurat muzical, atunci poezia și muzica sunt una și aceeași.
Armonia versului nu e altceva decât un reflex al armoniei cosmice. De aceea trebuie să se distingă între o
muzicalitate exterioară (armonia verbală) și una interioară (melodia ideală). Muzicalitate exterioară
întâlnim la Ion Minulescu prin refrene și ritmuri care dau o notă retorică, exuberantă liricii sale.
Muzicalitate interioară întâlnim însă la George Bacovia, unde nu sonoritatea cuvintelor impresionează, ci
rezonanța lor interioară, mișcarea pe care o produc la nivelul psihicului. (Dormeau adânc sicriele de
plumb/ Și flori de plumb și funerar veșmânt – Plumb).
Aria tematică a simboliștilor are la bază atenția acordată expresiei. Dacă lirica romantică își alegea
drept cadru natura, simboliștii aduc în poezia lor mediul citadin. Orașul este marele bolnav, spațiu al
neliniștii și al nevrozei, loc în care bântuie dezabuzarea (dezamăgirea, blazarea) și spleenul. O lume
obosită, vlăguită agonizează într-o lumină difuză, crepusculară. Contururile sunt estompate, sentimentele
sunt nelămurite, senzațiile clar-obscure. Natura nu este total exclusă – apar grădini, flori, țărmuri de ape.
Un exotism de inspirație parnasiană dă lirismului simbolist sonorități speciale. Dorința de evaziune
(evadare), mult mai vagă și mai puțin patetică decât în romantism, este un semn al fiorului metafizic, al
căutării tragice care se frânge în transcendența goală. Poetul trăiește adesea cu sentimentul alienării și al
damnării într-o lume care nu se mai poate salva.
Groaza fiziologică anunță tribulațiile (zbuciumurile) pe tema descompunerii și dezagregării lumii
prin expresionism - Stéphane Mallarmé La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres. (Brise marine)
- Ah! carnea-i tristă, iar cărțile, citite toate. O enumerare a temelor simboliste dezvăluie cât de mult se
apropie ele de cele expresioniste: boala, neliniștea, alienarea, angoasa, tristețea, plictisul, spleenul,
suferința, disperarea, nevroza, oboseala, golul, absența, neantul, moartea.
Stilul simbolist păstrează ceva din grija parnasiană pentru formă, care explică și cultul pentru
muzică. Inovația școlii simboliste o constituie versul liber – replică la exagerările formale parnasiene și la
retorismul stilului romantic. Deși mai mulți poeți s-au exprimat anterior în vers liber, el capătă valoare
doctrinară abia în 1897 datorită lui Gustave Kahn. Teoria sa arată că versul liber înseamnă înainte de toate
un ritm care nu se obține prin jocul sunetelor, ci prin accent, pus pe frază, nu pe cuvânt.

4 R.E.I.