Sunteți pe pagina 1din 20

"Irina Petra. Teoria literaturii. Curente literare. Figuri de stil, genuri i specii literare.

Metric i prozodie" Dicionar-antologie, Bucureti, Editura Didactic i Pedagogic, 1996 POEZIA (accepii ale termenului; evoluie) Poezia este creaia literar care exprim ori sugereaz o idee, o emoie, un sentiment, o stare sufleteasc, apelnd la imagini artistice, la cuvinte cu sens figurat, avnd - din punct de vedere formal - armonie i ritm. Poezia poate aparine genului epic, dac are fir narativ i exprim ideile autorului indirect, prin intermediul personajelor sau genului liric dac exprim n mod direct sentimentele, strile, ideile, atitudinile, concepiile scriitorului, modul de expunere fiind descrierea. Liricul este o form artistic, prin care poetul "se comunic", aa cum definea Tudor Vianu limbajul poetic al ideilor i sentimentelor exprimate direct. Comunicarea n textul poetic: Este definit att de eul liric, ct i de raportul dintre autor i eul liric: Poezia modern impersonalizeaz comunicarea, introducnd un nou concept, "eul liric" sau "eul poetic", cunoscut i ca lirism subiectiv. Acesta nu trebuie confundat cu "eul empiric", adic biografic i nici cu "eul psihologic", care aparine simirii personale a autorului. Eul poetic este "vocea interioar" a creatorului de poezie, detaat de lume i de realitatea nconjurtoare. Cea mai plastic definiie a eului liric a dat-o poetul francez Rimbaud: "Eu este un altul", n sensul nstrinrii poetului de ideea de confesiune, ci dimpotriv, mergnd ctre obiectivarea creaiei, n studiul intitulat sugestiv "Poetica", Aristotel diferenia, pentru prima oar, discursul oratoric de evocarea imaginar, care se bazeaz pe imitaia realului, adic "mimesis". Poetica trateaz - aadar - aspectele generale, legate de natura i de funciile textului literar, att pentru creaiile n versuri, ct i pentru cele n proz. Principiul mimesis-ului a generat sistemul de norme specifice operelor literare, prozodia, procedeele stilistice, reperele estetice i filozofice care se regsesc ntr-un text literar. In studiul intitulat "Atitudinea i formele eului n lirica lui Eminescu", n afar de "eul poetic", Tudor Vianu a definit nc dou tipuri de liric: lirica "mtilor" se manifest n poezia n care poetul i exprim ideile, sentimentele, concepiile "sub o masc strin", aa cum se ntmpl n poemul "Luceafrul", Eminescu ilustrnd ideile sub masca astrului sau a Demiurgului. n cazul liricii mtilor, se manifest "un eu mai ndrzne, mai viu colorat, mai radical n judecile i simirile sale" Exemplul prin care susine acest nou concept este poezia "Rugciunea unui dac" de Mihai Eminescu; lirica "rolurilor" n care poetul se identific, se contopete cu un personaj, "aa cum face totdeauna creatorul de caractere dramatice i epice"; respectivul personaj nu reflect, n totalitate, sentimentele poetului, dei acesta nu le respinge, ba chiar "le susine i pe

acestea", dar pe care Ie-a remarcat manifestndu-se n jurul su i le relev n poezie. Lirica rolurilor reliefeaz "un eu care se joac i care experimenteaz posibiliti dintre cele mai ndeprtate ale sale". Exemplul dat este poemul "nger i demon" de Mihai Eminescu. George Clinescu, n "Istoria literaturii romne de la origini pn n prezent", remarc o particularitate inedit a poeziei Iui George Cobuc i anume lirismul obiectiv. Prin aceast nou tehnic liricse realizeaz o poezie obiectiv, n afara contiinei poetului i independent de ea, cu alte cuvinte, comunicarea strilor, sentimentelor ideilor acestuia se face prin intermediul altor personaje, dar atitudinea creatorului rmne liric. In idilele pastorale, construite ca "nite monoloage", se manifest "lirismul n forma aceasta obiectiv", Cobuc realiznd "o poezie teatral, aa cum exist un teatru de poezie". Elementele de versificaie structureaz forma poeziei i se refer la: strof, vers, vers alb, msur metric, rim i ritm. Prozodia este o ramur a poeticii, care se ocup cu studiul tehnicii versificaiei, avnd n vedere sistemul de pronunare a silabelor -accentuate i neaccentuate, lungi i scurte referindu-se, deci, la metric i versificaie. Strofaeste subdiviziunea unei poezii, difereniindu-se dup numrul de versuri care o compun: monovers, distih, teret (terin), catren, cvinarie, sextin (senarie)i polimorf(7-12 versuri). Unele creaii lirice nu sunt structurate pe strofe, n special cele aparinnd literaturii populare. Versul (stihul)este un rnd dintr-o poezie, n care se manifest toate regulile de prozodie: ritmul, rima i msura. Dup succesiunea n poezie, rima poate fi: - mperecheat (aab b); - ncruciat (aba b); - mbriat (a b b a); - nlnuit (a b a); - mixt sau variat (mbinarea versurilor rimate diferit); - semirima (x a x a): "Pe aceeai ulicioar/ Bate luna la fereti./ Numai tu de dup gratii/ Vecinie nu te mai iveti. "; - monorim (a a a a); - vers alb (fr rim). Ritmuleste succesiunea silabelor accentuate i neaccentuate dintr-un vers, din a cror mbinare rezult piciorul metric sau msura versului: - ritmul trohaic- format din dou silabe: prima accentuat i a doua neaccentuat;

- ritmul iambic - format din dou silabe: prima neaccentuat, iar a doua accentuat; - ritmul amfibrahic - format din trei silabe: prima accentuat, a doua neaccentuat, ultima accentuat; - ritmul dactilic - format din trei silabe: prima accentuat iar celelalte dou neaccentuate; - ritmul anapest - format din trei silabe: primele dou neaccentuate, ultima accentuat. Limbajul i expresivitatea textului poetic se caracterizeaz prin sensul conotativ, figurat al cuvintelor, prin caracterul original, prin inovaia i unicitatea expresiei, precum i printr-o bogie lexical de neologisme, arhaisme, regionalisme. Funcia principal a limbajului artistic este cea estetic, de aceea se folosesc procedee artistice i figuri de stil. Clasificarea acestora se face dup criterii lingvistice: a) figuri sintactice i de construcie: enumeraia, repetiia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogaia retoric, exclamaia retoric, invocaia retoric, chiasmul (dubl antitez), inversiunea; b) figuri semantice (de semnificaie): epitetul, comparaia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul, personificarea, hiperbola; c) figuri de sunet: aliteraia, onomatopeea, asonanta; Rimaeste tehnica versificaiei referitoare la potrivirea sunetelor la final de vers i confer poeziei muzicalitate. n funcie de prezena accentului pe silabele care alctuiesc rima, aceasta poate fi: - feminin - accentul cade pe penultima silab: "Peste vrf de rmurgle / Trec n stoluri rnduitele" (M.Eminescu); - masculin - accentul cade pe ultima silab: "La paa vine un arab/ Cu ochii stini, cu glasul slab" (G.Cobuc). Evoluia creaiilor lirice Primele producii lirice au fost cele religioase, care s-au manifestat n secolul al XlV-lea i au aparinut lui Grigore amblac i ucenicilor clugrului Nicodim de la Tismana. Dar primele cntri bisericeti au fost cele create de Filotei, logoftul lui Mircea cel Btrn, creaii care se intonau la srbtorile sfinilor, mucenicilor i ale Maicii Domnului. Primul poet religios a fost Dosoftei, care a i tiprit creaiile lirice religioase: "Psaltirea pre versuri tocmit" (1673), "Viaa i petrecerea sfinilor". El a fost urmat de Miron Costin care a creat poemul de factur filozofic "Viaa lumii" (1673). Din secolul al XVII-lea poezia religioas continu prin creaii folclorice, mai ales sub form de

colinde, pn n secolul al XlX-lea, cnd ideile ortodoxismului romnesc se manifest n elegiile lui Grigore Alexandrescu i n unele poezii cu tematic religioas scrise de Eminescu, Goga i Cobuc. Lirica religioas ortodoxia un avnt deosebit n perioada interbelic, prin poeii reprezentativi pentru literatura modern: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat i Nichifor Crainic. Un rol important n promovarea ideilor ortodoxismului autohton 1-a avut revista "Gndirea", aprut la Cluj n 1921, sub direcia lui Cezar Petrescu i D.I.Cucu i al crei mentor a fost Nichifor Crainic. Poezia religioas cea mai veche i cu cea mai larg arie de rspndire este psalmul, creaie cu caracter religios care poate avea ca formul artistic rugciunea, imnul (oda) i elegia, toate acestea fiind adresri directe ctre Dumnezeu, prin care omul i exprim cucernicia, smerenia i sperana n izbvire divin pentru pcatele svrite n timpul vieii. Inceputurile poeziei romneti stau sub influena iluminismului, curent ideologic i cultural european, s-a manifestat i n rile Romne, cu predilecie n secolul al XVIII-lea i nceputul secolului al XlX-lea, perioad ce a constituit o epoc de tranziie n toate domeniile vieii culturale, avnd puternice influene asupra nceputurilor literaturii romne. Istoria literaturii romne fixeaz nceputurile poeziei romneti n jurul anului 1800, iar primii notri poei sunt boieri care fcuser studii n strintate, unde au intrat n contact cu literatura occidental, din care au preluat maniera liric pentru creaiile lor. Poezia acestei etape de nceput are ca surse de inspiraie lirica medieval i renascentist, dar se manifest i influene ale literaturii romantice, prin efuziunea sentimentelor (efuziune = manifestare puternic a unor sentimente frumoase, nobile, cldur sufleteasc), prin meditaii asupra timpului, asupra morii i prin preocupare pentru dezvoltarea limbii romne. De altfel, este celebru catrenul testamentar al lui lenchi Vcrescu privind importana limbii naionale i dragostea de neam i ar: "Urmailor mei Vcreti!/ Las vou motenire/ Creterea limbii romneti/ -a patriei cinstire". Poeii Vcreti (lenchi, Alecu, Nicolae i Iancu), Matei Millo i Costache Conachi, Anton Pann marcheaz momentul cunoscut n istoria literaturii ca poezie premodern, n care predomin sentimentalismul erotic i patriotic nflcrat, ntr-o versificaie apropiat de cea a creaiei populare. n diferite epoci literare au fost concepute norme proprii pentru curentele literare manifestate cu pregnan n perioada respectiv, fiecare fiind reprezentat de scriitori devenii canonici pentru ideile i maniera artistic promovate. Curentele literare manifestate de-a lungul vremii au fost teoretizate prin stabilirea specificului fiecruia, a normelor i ideilor caracteristice. Astfel, "Arta poetic" a lui Boileau stabilete principiile clasicismului, iar "Prefaa" de la drama "Cromwell" a lui Victor Hugo pe cele ale romantismului. In literatura romn, cel care a formulat pentru prima oar o definiie a poeziei i a explicat specificul acesteia a fost Titu Maiorescu, n studiul "O cercetare critic asupra poeziei romne la 1867". Criticul consider c poezia este o art i de aceea ea trebuie "s exprime frumosul", spre deosebire de tiin, "care se ocup de adevr". Titu Maiorescu difereniaz adevrul de frumos, evideniind faptul c poezia "cuprinde idei manifestate n materie sensibil." Creaia liric trebuie s ndeplineasc dou condiii, una "material" - mijloace i procedee artistice - i cealalt "ideal" - sentimente, emoii i idei ale concepiei poetice. Simbolismul a constituit un moment cu totul aparte pentru poezie, deoarece sugestia verbal se opune romantismului n care emoia excesiv devenise obositoare, ceea ce a fcut posibil apariia unui alt curent literar, parnasianismul, care se manifest prin perfeciunea formal i impersonalitatea rece a ideilor poetice. Depirea normelor i tehnicilor

compoziionale n lirica romneasc s-a fcut prin apariia modernismului, care a pus accentul pe ideatica filozofic, pe versul liber, promovnd poezia eliberat de orice fel de constrngeri formale.

Notiuni de versificatie Versificatia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o stiinta. Ea studiaza cantitatea sau durata vocalelor si a silabelor, in diferite parti constructive ale cuvntului (in limite care utilizeaza o metrica calitativa. In general, insa, prin versificatie se intelege ansamblul de tehnici pe care il presupune scrierea versurilor si rima. Versificatia, spre deosebire de proza, incnta pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificatie, se intelege ansamblul de reguli, pe care, in timp, poetii le-au statuat in scrierea poeziilor. 1. VERSUL - este un rnd dintr-o poezie, in care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rima si masura. Acesta este versul clasic. In afara de acest gen de vers, mai exista: a) Versul liber - care este un rnd dintr-o poezie, in care regulile enuntate mai sus sunt aplicate dupa cum doreste poetul, netinnd cont de unele dintre acestea; b) Versul alb este versul fara rima.

2. STROFA - apare in versificatia moderna si numeste o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb. Numarul versurilor dintr-o strofa difera, incepnd cu strofe formate dintrun singur vers si ajungnd pna la o strofa cu 12 versuri. Dupa numarul de versuri din care sunt alcatuite strofele, pot fi : monovers (un vers), distih (soua versuri), tertet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (sase versuri), septet (sapte versuri), octava (opt versuri), nona (noua versuri), decima (zece versuri). stanta este tot o strofa in care versurile sunt legate prin inteles si printr-o anumita rima. specifica Renasterii italiene, o stanta poate avea un numar de versuri variind intre trei si douazeci.

3. MASURA - este numarul silabelor dintr-un vers. Masura poate fi de la patru silabe, pna la 15-16 silabe, si chiar mai multe. Masura si ritmul sunt atribute importante ale versificatiei. De regula, intr-o poezie, versurile au aceeasi masura. Exista, totusi, si versuri cu o masuradiferita, mai ales in fabule.

4. RIMA - consta in a face sa coincida silabele de la sfrsitul a doua sau mai mulote versuri. Aceasta potrivire incepe cu ultima vocala accentuata.Cnd rima este imperfecta, ea poarta numele de asonanta. In aceasta situatie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele. Considerata, in literatura culta, drept o licenta poetica, in poezia populara, asonanta este foarte des intlnita. Dupa felul cum rimeaza versurile, exista mai multe tipuri de rima:

- Monorima -- consta intr-o rima ce apare succesiv la mai multe versuri si este specifica poeziei populare. - Imperecheata sau succesiva -- apare atunci cnd versurile rimeaza doua cte doua - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea s.a.m.d. - Incrucisata sau alternativa -- apare atunci cnd primul vers al unui catren rimeaza cu al treilea, iar al doilea rimeaza cu al patrulea. - Imbratisata -- rimeaza primul vers cu al patruleasi al doilea cu al treilea. Este un tip de rima mai rar folosit de poeti. - Variata sau amestecata -- apare, deseori, in fabule, unde poetii recurg la imbinarea diverselor tipuri de rima, nerespectndu-se o anumita ordine a acestora. Pentru multi, rima este sinonima cu poezia, fiindca rima, combinata cu ritmul, este cea care da muzicalitate oeziei. Rima este cea care grupeaza versurile in strofe, indicnd si sfrsitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvntul-rima este si cel mai important din versul repsectiv. Dupa silaba accentuata din rima, aceasta opate fi simpla sau complexa. Rima simpla poate fi masculina, atunci cnd accentul cade pe ultima silaba, sau feminina, atunci cnd accentul pica pe penultima silaba.

5. RITMUL - miscare regulata si masurata, care se defineste ca fiind succesiunea regulata a unor silabe neaccentuate, dar si a pauzelor dintr-un vers. Unitatea metrica este un grup de silabe accentuate si neaccentuate ( / ) si ( U ) si care se repeta la intervale regulate intr-un vers. Cel mai adesea, in limba romneasca se folosesc unitatile metrice numite troheu, iamb si amfibrah, iar ritmul corespunzator este trohaic, iambic si amfibrahic. Formele ritmului sunt binare. Trohaic - atunci cnd unitatea metrica este troheul - / U. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru ca este cobortor si vioi, dar apare si inpoezia culta. Iambic - atunci cnd unitatea metrica este iambul U /. Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui grava, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte in care poetii dau glas unor sentimente puternice si tulburatoare, precum in elegie sau meditatie. Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic / U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ). Ritmul amfinrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, in care a doua silaba, accentuata, este incadrata de doua silabe neaccentuate.

Particularitatea esentiala a poeziei fata de proza, teoretizata de poeticile clasice si mentinuta in linii mari pana astazi, este organizarea textului in versuri si comunicarea unui mesaj artistic prin elemente de prozodie: masura, ritm, rima, structura strofica. Acestea sunt subordonate indeplinirii celorlalte doua conditii ale existentei poeziei, obtinerea armoniei si constituirea imaginii artistice. PROZODIE. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr.

k5d413kt19ydm prosodie, gr. prosodia, "intonare, accentuare" (din pros, "catre", si ode, "cantec"). Acceptia curenta este de stiinta a gruparii cuvintelor in unitati ritmice, de pronuntare ritmata a cuvintelor, sinonima, in acest sens, cu METRICA. Alt sens este de parte a poeticii, cand se refera la cantitatea si durata vocalelor, la gruparea acestora in unitati ritmice. VERS. Potrivit "Dictionarului de termeni literari", termenul provine din fr. vers, lat. versus, "intoarcere", "rand, sir al scrierii". Reprezinta, de regula, un rand dintr-o poezie, supus, in poezia traditionala, conditiilor prozodice. Versurile sunt imbinari lexicale ce se repeta structural, sub aspectul masurii, ritmului, rimei, intonatiei (de aceea versus insemna la inceput in limba latina "pereche de brazde", "intoarcere a brazdei" facuta de plugar la capatul ogorului). Versul presupune astfel o pauza finala si uneori una mediana, marcata prin CEZURA, care il imparte in secvente (egale sau inegale), numite EMISTIHURI: "Mihnea incaleca,// calul sau tropota" (D. Bolintineanu); "- Stai, pasa!// Sa piara azi unul din noi!" (G. Cosbuc). Versul este alcatuit dintr-un anumit numar de silabe, care formeaza MASURA acestuia, silabele fiind grupate, in poezia traditionala, in unitati metrice (picioare metrice), care stabilesc felul ritmului. Versurile care in final prezinta unitati metrice complete sunt acataletice, in cazul celalalt fiind cataletice (piciorului metric final ii lipseste o silaba: "Doina, doina, viers cu foc"). Tipologia versificatiei, in functie de masura, ritmul si rima folosite, a marcat, de-a lungul timpului, tehnicile de creatie. Exista versul silabic, cu masura fixa, de pilda ALEXANDRINUL (folosit in epica medievala franceza referitoare la ispravile lui Alexandru Macedon), avand 12 sau 13 silabe, format din 6 iambi, cu cezura dupa a sasea silaba, folosit in epopei si tragedii, de unde si denumirea de vers eroic, STROFA. Termenul provine din fr. strophe, gr. strophe, "intoarcere" (o parte a corului antic orientata spre dreapta, spre deosebire de cealalta parte, antistrofa, orientata spre stanga). Reprezinta, in versificatia moderna, diferite combinatii asociative ale versurilor, in functie de masura, ritm, rima, idee poetica. Dupa numarul versurilor continute, exista o varietate de forme ale strofei: Monoversul, cu rol de incipit, de final sau marcand in corpusul textului poetic simetria, refrenul sau laitmotivul; poate constitui, printr-un efort de creatie de mare concentrare, chiar singurul vers al poeziei, ca in "Poeme intr-un vers", de Ion Pillat: "Foc stins, cort strans, pustiul si pulberea plecarii." ("Popor nomad"). Distihul (gr. distichos), strofa alcatuita din doua versuri rimand intre ele. Se intalneste in gazel, poezie cu forma fixa, in care versurile primei strofe rimeaza si cu fiecare al doilea vers din strofele urmatoare (a a, b a, c a etc): "Copiii nu-nteleg ce vor:/ A plange-i cumintia lor.// Dar lucrul cel mai las in lume/ E un barbat tanguitor.// Nimic nu-i mai de ras ca plansul/ in ochii unui luptator.// O lupta-i viata; deci te lupta/ Cu dragoste de ea, cu dor." (G. Cosbuc, "Lupta vietii"). in poezia*antica reunea doua versuri de masuri diferite, un hexametru si un pentametru, ca in "Tristele", de Ovidiu, formand un distih elegiac. Tertina (din it. terzina, "a treia rima", lat. tertius, "al treilea") este o strofa de trei versuri, cu rima incrucisata, primul rimand cu al treilea, iar al doilea cu primul din strofa urmatoare (a b a, b a b etc), procedeul repetandu-se pana la sfarsitul poeziei, devenita astfel poezie cu forma fixa, in care ultimul vers, izolat, rimeaza cu cel dinainte. Tertina are si o masura fixa, endecasilabul (versul de 11 silabe). Ultimele doua strofe ale unui sonet sunt tertine. "Divina comedie" a lui Dante este scrisa in tertine. in literatura romana, tertine scriu Mihai Eminescu, George Cosbuc, St. O. Iosif, Nichita Stanescu. Tertetul acopera partial notiunea de tertina, referindu-se numai la alcatuirea strofei de trei versuri, fara implicatiile prozodice amintite, avand de obicei monorima (a a a). Catrenul (din fr. quatrain, "catren", lat. quattuor, "patru"), strofa de patru versuri, reprezinta probabil forma cea mai raspandita in creatia poetica. Rima unui catren este de obicei incrucisata (aba b),sau imbratisata (a b b a) dar poate prezenta si semirima, cu omofonie numai la versurile 2 si 4: "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni il incarca;/ Tresarind in

cercuri albe/ El cutremura o barca" (M. Eminescu). Uneori catrenul reprezinta singura strofa a unui poem. Sextina (din fr. sextine, cf. lat. sextus, "al saselea"). Termenul trimite la strofa de sase versuri, dar denumeste si o poezie cu forma fixa, inventata in secolul al XH-lea de trubadurul Arnaud Daniel (Wolfgang Kayser) si frecventata mai ales in Evul Mediu, dar si de catre poetii moderni. E alcatuita din 39 de versuri, sase strofe a cate sase versuri, cu o rima riguros respectata, si o tertina, avand o distributie savanta a cuvintelor din versurile finale ale primei strofe, care se regasesc la sfarsitul tuturor celorlalte cinci strofe, de obicei in ordinea 615 2 4 3. Exista si strofa cvinarie sau cvintetul (de cinci versuri) si strofa polimorfa, de sapte (septetul), opt (octava, forma preferata pentru epopee in literaturile romanice, Ariosto, Camoes, Tasso), noua (nona), zece (decima), douasprezece versuri. Octava este folosita de Mihai Eminescu in poezia "Glossa", respectand conditii prozodice ale acestui tip de strofa (rima ababcdcd, cu pauza dupa al patrulea vers) si pe cele ale glosei ca poezie cu forma fixa. RIMA. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. rime si denumeste una dintre cele mai importante figuri de sunet ale poeziei. Consta in coincidenta sonora a finalului a doua sau mai multor versuri, incepand cu ultima vocala accentuata. Fiind un mijloc de baza in constituirea armoniei poetice (eufonia), alaturi de ritm, rima a fost analizata amanuntit de-a lungul timpului, rezultand numeroase moduri de clasificare. Cea mai cunoscuta este in functie de pozitia rimelor in cadrul strofei, prin care isi exercita rolul esential de armonizare sonora a versurilor componente: a) rime imperecheate, dupa structura a a b b; b) rime incrucisate, a b a b; c) rime imbratisate, a b b a; d) rime interpolate, intr-o strofa de sase versuri, a a b c c b: e) monorima, repetata la trei sau mai multe versuri succesive, folosita indeosebi in poezia populara; f) rime variate, cand ordinea lor nu este uniforma, indeosebi in fabule; g) rime interioare: "Nunul mare, mandrul soare, si pe nuna, mandra luna." (M. Eminescu). O clasificare sugestiva pentru efectele sonore produse este aceea in functie de numarul de sunete coincidente de la sfarsitul versurilor ce rimeaza: a) rima simpla, cu sunete ce cuprind un singur accent principal: - masculina, cand accentul cade pe ultima silaba, fiind monosilabica (rimeaza numai o dar intalnit si la Dosoftei, Miron Costin si Ion HeliadeRadulescu. Versul ritmic se bazeaza pe numarul fix de accente, de piida HEXAMETRUL, alcatuit din 6 picioare metrice, de obicei dactili, fiind versul epopeii clasice grecesti, folosit si de Ion Heliade-Radulescu: "Toti incetara cu fetele-ntinse tacand sa1 asculte". Versul alb, inaugurat de Henry Howard in 1540, la traducerea in engleza a "Eneidei", este folosit apoi de Shakespeare si de poetii romantici. Simbolistii si in mare parte poezia secolului XX utilizeaza versul liber, desprins de orice conditionare prozodica, fara ritm, rima si cu masura inegala. RITM. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. rythme, lat. rythmus, gr. rythmos, "miscare regulata si masurata", "cadenta melodica". Reprezinta repetarea ordonata a silabelor accentuate si neaccentuate si a pauzelor intr-un vers. Prin imbinarea silabelor accentuate si neaccentuate (in antichitate a silabelor lungi cu cele scurte), se ajunge la formarea unei unitati ritmice, numita picior metric. in versul romanesc, elementul fundamental este unitatea ritmica formata din 2, 3, 4, 5 si 6 silabe, in functie de care se definesc tipurile de ritm: Ritmuri binare, in care unitatea metrica (piciorul metric) este formata din 2 silabe: a) ritmul trohaic, cu unitatea metrica numita troheu, prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata: "Doina,/ doina/cantec/ dulce" ("Doina"), 1_ V/ 1_ VI _ VI 1_ VI; b) iambic, cu piciorul metric numit iamb, cu a doua silaba accentuata: "in vaduri ape repezi curg" (G. Cosbuc), V _/ V _/ V _/ V !_/ Termenul TROHEU provine din fr. trochee, gr. trohaios, "alergator", ritmul trohaic fiind alert,

dinamic, intalnit mai ales in poezia populara, potrivit pentru dans. IAMBUL (din fr. iambe, lat. iambus, gr. iambos, de la Iambo, preoteasa a cultului zeitei Demeter) creeaza un ritm ascendent, lin, specific poeziei culte, indeosebi elegiilor si meditatiilor, folosit frecvent de Eminescu, de unde si referinte poetice asupra lui: "Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile". Ritmuri ternare: a) dactilic, bazat pe un dactil: _ V V: "Ard departarile" (M. Eminescu), ^_V Vll_VV; b) anapestic, numit si ritm antidactilic, cu ultima silaba accentuata, V V _: "De-mi vorbiti ma fac ca n-aud" (M. Eminescu), V V !_/ V l__ VI __ V, vers poliritmic, format dintr-un anapest, un amfibrah si un troheu.; c) ritmul amfibrahic (bazat pe un amfibrah, V ___V: "in linistea serii" (M. Eminescu), V __ VI V __ V; d) ritmul eretic, bazat pe unitatea eretica, opusa amfibrahului, formata din doua silabe accentuate si una neaccentuata, __ V _: "Sa-mi fie somnul lin" (M. Eminescu), V 1_ VI l V!_, amfibrah+cretic. DACTILUL (din fr. dactyle, lat. dactylus, gr. daktylos, "deget") formeaza un ritm descendent, care atenueaza armonia sonora a versului. AMFIBRAHUL (din fr. amphibraque, gr. amphi, "din doua parti", brachys, "scurt") creeaza un ritm unduitor, larg, deschis, al spatiilor cosmice, fiind folosit frecvent de Eminescu. Ritmuri cuaternare, bazate pe unitatile ritmice de 4 silabe, dintre care una poarta accentul: a) peon 1,1_ V V V: "Valurile, vanturile" (M. Eminescu), _ V V VI _ V V V; b) peon II,V : V V: "Luceafarul asteapta" (M. Eminescu), V : V VI V _ V (peon II + amfibrah); c) peon III, VV^V: "O mreaja de vapaie", V L_ V / V V _ V, amfibrah + peon III; d) peon IV; V V V _: "Sa ma lasati sa mor" (M. Eminescu), VVVWV1 (peon IV + iamb). PEONUL (din gr. paian, dupa numele Paionios, "Tamaduitorul", dat lui Apollo) forma in Antichitate un ritm solemn, folosit mai ales in imnurile pagane. Eminescu ii aprecia valoarea eufonica: "Si-i diamant, peonul, indraznetul...". Cuaternar este si ritmul coriambic, imbinare de un troheu si un iamb, __ V V 1_: "Stelele-n cer.../ Pana ce pier" (M. Eminescu), !_V V _; Exista si ritmuri mai rare: cvinar, alcatuit din unitati metrice de cinci silabe, V V V _JV; mesomacru: "Pe-un prund de oseminte" (M. Eminescu), __ VI V V V 1_V (iamb + mesomacru); senar, hipermesomacru, alcatuit din unitati ritmice de sase silabe, V V V ^_V V: "Pe miscatoarele carari" (M. Eminescu), V V V _V VIV __ (hipermesomacru si iamb), sugerand, prin cadenta larga a versului, marile deschideri ale spatiului poetic eminescian. Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?" (M. Eminescu); - feminina, cu accentul principal asupra penultimei silabe, fiind bisilabica si posibila in cadrul ritmului trohaic sau amfibrahic: "Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-1 indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta." (M. Eminescu); b) rima complexa, cand rimeaza cuvinte ce includ, pe langa accentele principale, si accente secundare: - rime dactilice: "Clatind catargele/ tremura largele" (M. Eminescu); - rime hiperdactilice, cand accentul cade pe a patra silaba, in cazul peonilor: "malurile.../ valurile".

Poezia este modalitatea de comunicare artistica ce se sprijina pe elementul figurat, pe conotatie si versificatie. Domeniul poeticii care studiaza versificatia, cantitatea sau durata vocalelor si a silabelor, accentul acestora este prozodia. Aici se include si studierea ritmului, rimei, a structurilor strofice si a metricii poeziei. Metrica studiaza mai ales masura silabica, alternanta, accentul, cantitatea sunetelor. In Antichitatea, dupa separarea poezieide muzica si decoregrafie, se considera ca toate formele deriva din hexametrul dactilic (metrul epopeelor) si din trimetrul iambic (metrul poeziei lirice).

Poezia pare sa se nasca dintr-un joc al cuvintelor, din magia versului si a sonoritatilor lui infasuratoare, dar devine ecoul unor complexe trairi si reflectii ale fiintei. In acest sens, Paul Valery nota: Socotesc ca esenta Poeziei este, dupa natura spiritelor, fie de valoare reala, fie de importanta infinita: ceea ce o face egala cu Dumnezeu (...) In zadar am numarat pasii zeitei, le-am notat frecventa si lungimea medie; asa nu vom afla niciodata secretul gratiei sale instantanee. 1. VERSUL este un rand dintr-o poezie (format dintr0un cuvant, un grup de cuvinte, o propozitie), marcat printr-o unitatea semnatica si o pauza finala. Versul diferentiaza formal poezia de proza, ii confera cadenta, muzicalitate, ritm special. Versul alb vers fara rima, cu ritm ascendent. A fost folosit in literatura franceza clasica, in creatiile lui W.Shakespeare si in cele ale romanticilor (M.Eminescu- Demonism, Odin si poetul). Versul liber vers lipsit de rima (metrrul difera in cadrul aceleiasi poezii) si de ritm, ce abandoneaza constrangerile formale. Caracteristici: -absenta semnelor de punctuatie, a majusculelor; -masura diferita a versurilor dintr-o poezie; -un ritm interior, un tempo special dat de numarul variat de silabe; -scrierea versurilor in trepte; -apropierea de proza prin dispunerea grafica in randuri diferite; -substanta poetica densa, continut semnificativ; In literatura noastra, au folosit versuri libere G.Bacovia, Al. Macedonski, Ion Barbu, T.Arghezi, L.Blaga, poetii contemporani DECASILAB (gr. deka=zece) vers alcatuit din zece silabe, despartite de cenzura in doua grupe, dupa silaba a patra sau a cincea; este frecvent in versificatia antica si medievala. ENDECASILAB vers alcatuit din 11 silabe cu ritm iambic. Folosit initial in poezia antica, endecasilabul se regaseste si in lirica moderna, fiind versul specific sonetului. Terminandu-se cu un picior incomplet, endecasilabul iambic este un vers catalectic. Versul SAFIC un metru al poeziei antice grecesti, al carui nume provine de la poeta Sppho. Are structura unui endecasilab alcatuit din 5 picioare metrice: doi trohei initiali, un dactil si doi trohei finali. Versul safic este utilizat atat de poetii antici (Horatiu, Catul), cat si de cei romantici si moderni (Holderlin, Tennyson sau Ezra Pound). MASURA reprezinta numarul silabelor unui vers. Poate varia intre 4 si 16-18 silabe (versuri lungi folosite de D. Anghel). Masura versului si tipul ritmului constituie caracateristicile esentiale ale versificatiei. METRUL (picior metric) unitate ritmica in versificatia greco-latina sau moderna, alcatuita dintr-un element tare (accentuat) si unul slab (neaccentuat); un grup de silabe accentuate si neaccentuate, a caror repetare regulata, in cadrul unui vers, asigura ritmul acestuia. Elementele de baza sunt silaba si vocala de sprijin a acesteia, lunga sau scurta, accentuata sau neaccentuata.

2.STROFA grupare de versuri (in numar variabil), in general despartita prin spatiu grafic de alte unitati de acelasi fel, avand inteles unitar atat la nivelul contiutului, cat si in privinta metrului, a rimei, a masurii. Strofa reprezinta o unitate de continut si de forma. Tipuri de strofe (in functie de numarul versurilor), conform regulilor prozodice moderne: -Monovers (un singur vers); -Distih (strofa alcatuita din doua versuri); specifica poeziei cu forma fixa, numita gazel: Copiii nu-nteleg ce vor: A plange-i cumintenia lor. Dar lucrul cel mai las in lume E un barbat tanguitor. (G.Cosbuc - Lupta vietii) -Tertina (tertet) strofa formata din trei versuri: Cu geanta ta m-atinge pe pleoape, Sa simt fiorii strangerii in brate Pe veci pierduto, vecinic adorato! (M.Eminescu, Cand insusi glasul) -Catren (patru versuri): E vremea rozelor ce mor, Mor in gradini si mor si-n mine S-au fost atat de viata pline, Si azi se sting asa usor. (Al.Macedonski, Rondelul rozelor ce mor) 3.RIMA procedeu poetic care consta in potrivirea versurilor in silabele lor finale incepand cu ultima silaba accentuata. Functiile rimei: -metrica (parte comonenta a metrului ce determina ritmul poetic); -eufonica (valoare sonora, muzicala); -organizatorica (determina organizarea textului in strofe); -semantica (accentueaza sensul versurilor); -estetica (sensibilizeaza receptorul). Tipuri de rime: -In functie de accent, rima poate fi masculina (cu un singur accent principal pe ultima silaba aversurilor) sau feminina (accentul cade pe penultima silaba). La mijloc de codru des/ Toate pasarile ies (rima masculina); Ziua scade, noaptea creste/ Si frunzisul mi-l rareste (feminina). -Dupa pozitia in strofa:

-rima imbratisata: a b b a; -rima incricisata (alternanta): a b a b; -rima imperecheata (succesiva): a a b b; -monorima (specifica versurilor populare): a a a a a; -rime variate (amestecate) versurile nu rimeaza dupa tipar; Asonanta este considerata o figura de stil, de sunet, caracterizata prin rima imperfecta sau prin omofonia ultimelor vocale accentuate ale versurilor sau omofonia diftongilor, fara sa fie identice si consoanele. 4.RITMUL (gr.rhytmos=miscare regulata, masurata, cadenta melodica) este succesiunea regulata a silabelor accentuate si neaccentuate dintr-un vers. Unitatea ritmica este silaba, iar repetarea ei cu o anumita regularitate, in cuprinsul versurilor, formeaza piciorul metric. -Ritmul este determinat de accente, pauze, intonatie si se asociaza cu ritmulideilor si al sentimentelor sugerate prin continutul versurilor. -Asocierea mai multor tipuri de ritm determina structuri poliritmice. -Ritmul imprima o cadenta, o armonie sustinuta prin aceasta succesiune regulata a silabelor accentuate si neaccentuate. -Termenul eufonie se refera la valoarea semantica a ritmului, la muzicalitatea si armonia structurilor ritmice, fiind un caz particular, in sfera poeticului, de instrumentatie sonora. -Accentul (intonatia) defineste modificarile de durata sau tonul unei silabe din cuvant. Consta in pronuntarea mai apasata (mai tare) a unei silabe sau a unui cuvant si determina tipul de picior metric ce formeaza unitatea de baza a ritmului Picioarele metrice determina ritmuri binare (iambic si trohaic). IAMBUL unitatea metrica alcatuita, in versificatia moderna, din prima silaba neaccentuata si a doua accentuata. Iambul este un metru grav, cu o tonalitate joasa, scazuta, sugerand tristetea, apasarea, meditatia. TROHEUL unitate metrica alcatuita dintr-o silaba accentuata si una neaccentuata. Troheul este, in general, specific versului popular, fiind mai alert, mai dinamic. Se asociaza cu starile de suflet senine, optimiste. Se regaseste si in creatia culta. BIBLIOGRAFIE: -Compendiu de teorie si critica literara, de Camelia Gavrila, Mihaela Dobos, Polirom,Iasi, 2003.

Concepte operationale

Figuri de stil Epitetul - Partea de vorbire sau de fraza care determina, in lucrarile sau actiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, insusirile lor estetice, adica acelea care pun in lumina felul cum le vede sau cum le simte scriitorul si care au un rasunet in sensibilitatea si fantezia cititorului (Tudor Vianu). Epitetul numeste insusiri deosebite, aparte. Epitetele pot fi explucative, epitete metafora, sincretice, complexe, imagini, apreciative, antitetice, evocative, ornante. Frumusetea epitetelor este data de asocierea deosebita, inedita a cuvintelor.

Comparatia - Procedeu artistic care consta in alaturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, actiuni etc.) cu insusiri comune, urmarindu-se anumitor caracteristici ale primului termen (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compara). Ca figura de stil, comparatia opate fi exprimata numai printr-un substantiv, insotit de atribute si complemente. Metafora - Procedeu artistic, element al limbajului poetic, prin care se trece de la sensul prorpiu al cuvntului sau al unei expresii, la un alt sens, pe care cuvntul sau expresia il dobndeste numai prin analogie, prin comparatie. In comparatia initiala, care sta la baza metaforei, termenul cu sens impropriu, figurat, il susbtituie pe cel cu sens propriu, de unde rezulta ca intr-o expresie morfologica exista un inteles usor de intuit si altul mai greu de intuit, sugerat. Personificarea (prozopopeea) - procedeu literar prin care se atribuie fiintelor necuvntatoare, obiectelor, elementelor din natura, sau ideilor abstracte insusirile omenesti de a vorbi, de a gndi, de a avea sentimente, de a actiona ca oamenii, intr-un cuvnt, de a face din ele persoane. Antiteza - Figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni (personaje, situatii, fenomene, idei etc.), de obicei, punndu-se reciproc in lumina, urmarindu-se sa se reliefeze mai pregnant opozitia dintre acestia. Alegoria - Figura de stil alcatuita dintr-o succesiune de metafore, comparatii, epitete, personificari, ce creeaza o imagine inchegata, prin care poetul da forma concreta unor notiuni abstracte. Alegoria apare frecvent in fabule si in proverbe. Hiperbola - Procedeu artistic prin care se exagereaza intentionat insusirile unei fiinte sau caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale altei intmplari, cu scopul de a=l impresiona pe cititor. Inversiunea - Procedeu artistic ce consta in schimbarea topicii obisnuite a cuvintelordintr-o propozitie (fraza). Prin inversiune (metataxa) se evidentiaza importanta deosebita a unui cuvnt (grup de cuvinte) din contextul respectiv. Enumeratia - Insiruirea mai multor termeni din acelasi cmp semantic, folosita spre a atrage atentia asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor infatisate. Repetitia - Figura de stil care consta in repetarea unui cuvnt sau a unui grup de cuvinte, pentru a intari o idee sau o impresie. Onomatopeea - Cuvnt care, prin elemetele lui sonore, imita sunete, zgomote din natura. Folosirea onomatopeei in poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativa. Invocatia - Partea de inceput a unei opere, in care poetul cere ajutorul muzei sau divinitatii pentru a-si pitea realiza opera. Cnd invocatia se adreseaza unui personaj imaginar sau absent, ea se numeste invocatie retorica. Metonimia - Figura de stil care consta in inversarea voluntara a categoriilor logice: intregul prin parte, partea prin intreg, cauza prin efect, efectul prin cauza, abstractul prin concret, posesorul prin lucrul posedat etc. Eufemismul - Apropiat de ironie, eufemismul este o figura de stil care consta in atenuarea prin substituire a unei expresii cu sens jignitor, dur sau chiar obscen. Moduri de expunere Descrierea - Este un mod de expunere prin care scriitorul prezinta in amanuntele lor specifice si impresionabile un colt din natura (peisaj), un obiect, un fenomen, o fiinta, chpul unui om, un mediu social, o stare sufleteasca. Intr-o descriere literara, in proza sau in versuri, pe lnga prezentarea unor elemente definitorii pentru obiectul descrierii, scriitorul da glas si sentimentelor declansate in sufletul sau de contemplarea obiectului descris (uimire, incntare, bucurie, spaima etc.). Exista opere literare construite exclusiv prin apelul la descriere, ca mod de expunere, cum sunt, de exemplu, pastelurile. Alteori, descrierea apare

in cadrul naratiunii, atunci cnd scriitorul descrie personaje, realiznd portrete. Naratiunea - este o relatare a unor intmplari intr-o ascensiune de momente. Naratiunea este modul caracteristic al epicului. Autorul povesteste fapte si intmplari prezentate intr-un loc si un timp determinate. Toate aceste intmplari dintr-o naratiune, legate de personaje, formeaza actiunea. La actiune, participa personajele literare, care pot fi oameni, dar si plante, animale, sau lucruri animate de autor (ca in basme, legende sau fabule). De regula, insa, naratiunile prezinta intmplari din viata oamenilor, acele intmplari prin care scriitorul defineste firea, caracterul, felul de a fi al personajului literar sau, atunci cnd apar personaje colective, modul de viata al societatii omenesti, intr-o anume epoca. Pritre speciile genului epic care au ca mod de exopunere naratiunea, se numara: basmul, legenda, povestea, balada, fabula, schita, nuvela, romanul, poemul eroic. Dialogul - Este modul de expunere prin care se reproduce, in vorbire directa, conversatia dintre personaje. Este mijlocul prin care autorul face personajele sa vorbeasca, dezvaluindusi, astfel, psihologia si mobilurile actiunii si atitudinilor adoptate. Exista opere literare in care se foloseste in intregime, ca mod de expunere, dialogul. Acestea sunt specille genului dramatic: comedia, drama sau tragedia. In astfel de opere literare, in loc sa povesteasca faptele si intmplarile, scriitorul pune personajele sa vorbeasca, sa se miste si sa gndeasca, in fata spectatorilor, pe o scena, ca in realitate. Exista si un dialog interior, care reproduce replicile pe care le schimba cu sine insusi un personaj literar. Recurgnd la aceasta modalitate, scriitorul prezinta contradictiile psihologice puternice ale personajului repsectiv, punndu-se mai acut in lumina conflictul psihologic, nehotarrea sau sovaiala personajului in situatii dilematice, precum si alte trasaturi de caracter. Genuri literare Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasa, fel, mod) si, in literatura, numeste o clasa de opere literare. Genul literar a fost definit avnd ca elemente de referinta relatia ce se stabileste intre cretor si lumea inconjuratoare, precum si felul in care acesta comunica in opera respectiva idei, sentimente, atitudini. 1. Genul LIRIC cuprinde acele opere literare in care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunica direct impresiile, gndurile, sentimentele, ideile si atitudinile sale. Cel care le exprma este insusi poetul. Uneori, sentimentele autorului intra in rezonanta cu simtamintele cititorului, intmplare fericita, ce da valoarea operei si, uneori, viata lunga a acesteia. # cult: - imnul -- Poezie sau cntec solemn compus pentru preamarirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou legendar etc. Imnurile religioase premaresc divinitatea. Odata cu formarea statelor nationale, imnul devine si un cntec solemn adoptat oficial ca simbol al unitatii nationale a statului. Este inrudit si cu oda. - oda -- specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeasi forma si cu aceeasi structura metrica), in care se exprima elogiul, entuziasmul sau admiratia fata de persoane, de fapte eroice, idealuri, fata de patrie. Oda opate fi eroica, personala, religioasa sau sacra. - pastelul -- specie a poeziei lirice, in care autorul descrie un tablou din natura (priveliste, moment al unei zile sau anotimp, aspecte din fauna si flora), prin intermediul caruia isi exprima direct anumite sentimente. - elegia -- Poezie lirica in care se exprima sentimente de tristete, melancolie, regret mai mult sau mai putin dureros, de disperare, provocate de motive intime sau sociale. Elegiile pot fi filozofice, patriotice, religioase, erotice etc. - satira -- Poezie lirica n care sunt ridiculizate aspecte negative sociale, moravuri, caractere. satira poate fi literara, morala, sociala, politica. - meditatia -- specie a liricii filozofice in care poetul isi exprima sentimentele, cugetnd

asupra rosturilor existentei umane si asupra unor experiente intelectuale fundamentale in legatura cu temele majore ale unversului. - sonetul -- Poezie cu forma prozodica fixa, alcatuita din 14 versuri, repartizate in doua catrene, cu rima imbratisata si doua tertine cu rima libera. Intregul cuprins al poeziei este enuntat in ultimul vers, care are forma unei maxime. - rondelul -- A aparut in literatura medievala franceza si desemneaza, la origine, un cntec si un dans. In acceptia lui moderna, rondelul este o poezie cu forma fixa, avnd numai doua rime si un refren, care deschide poezia si in care este reluat, partial si inetgral, la mijlocul si la sfrsitul ei. - gazelul -- desemneaza o poezie lrica erotica. Originar din literatura indiana, persana, araba, preluat de poetii europeni, gazelul este format dintr-un numar variabil de distihuri, fiecare al doilea vers avnd aceeasi rima cu cele doua versuri ale distihului initial. # popular - doina -- specie a liricii populare si a folclorului muzical romnesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revolta etc. - cntecul -- specie lirica semifolclorica, avnd un caracter nostalgic, erotic, sau care celebreaza haiducia. - bocetul -- Lamentatie improvizata, de obicei, versificata, cntata pe o anumita melodie, in cadrul obiceiurilor legate de inmormntare. 2. Genul EPIC cuprinde acele opere literare in care ideile si sentimentele autorului nu sunt transmise direct, ca in cazul genului liric, ci indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor. Genului epic ii corespunde, ca mod de expunere, naratiunea. De aceea, intr-o opera epica exista trei elemente defibitorii: actiunea (intmplarile prezentate, frecvent, in ordinea desfasurarii lor), personajele si autorul. # cult - schita -- specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu actiune limitata la un singur episod caracteristic din viata unuia sau a mai multor personaje. - nuvela -- Opera epica in proza, care are o actiune complexa ce cuprinde o inlantuire de fapte, la care participa mai multe personaje, surprinse in evolutie si prezentate in mediul lor de viata. Ca dimensiune, se situeaza intre schita si roman. Nuvela poate fi romantica, naturalista, realista, psihologica, umoristica, istorica. - romanul -- specie a genului epic, in proza, cu actiune mai complicata si de mai mare intindere dect a celorlalte specii epice in proza, desfasurata pe mai multe planuri , cu personaje numeroase, bine conturizate. - fabula -- Povestire scurta, in versuri sau in proza, in care scriitorul critica anumite trasaturi morale sau comportarea unor oameni, prin intermediul personajelor - animale, plante, obiecte - si care are valoare educativa. Fabula este construita pe baza alegoriei, dezvaluita prin morala (partea finala), uneori, cu valoare de sentinta a fabulei. - balada -- A fost cultivata de literatura medievala franceza. Are subiecte diverse, valorifica eroicul, fantasticul, legendarul, care a fost adesea valorificata in literatura culta. Are o forma fixa (trei strofe a cte opt versuri si un catren final. - poemul eroic -- specie a genului epic, in versuri, de proportii mai mari dect balada, dar mai mici dect epopeea. Poemul eroic evoca fapte istorice sau legendare, din trecutul unui popor, punnd in centrul atentiei figura unui erou exceptional, in imprejurari exceptionale, care se detaseaza dintre alte personaje cu insusiri deosebite, pe care acesta le domina. - epopeea -- Creatie epica in versuri, de intindere mai mare dect poemul, in care se povestesc fapte eroice, legendare, de mare insemnatate pentru viata unui popor si la care participa, pe lnga eroii numerosi, si forte supranaturale. Epopeea poate fi istorica, eroica, eroi-comica, filozofico-religioasa. - basmul -- specie in proza a epicii (populare), a carei naratiune si ale carei personaje, fabuloase, transfigureaza realitati ale naturii si ale vietii sociale

- legenda -- specie a genului epic (popular), in versuri sau proza, prin care se explica, apelndu-se, de obicei, la fantastic, geneza unui lucru (fiinte, fenomen,) al unui eveniment istoric ori se evoca ispravi neobisnuite ale unor eroi atestati sau nu de catre documente. # popular - basmul (povestea) -- *** - legenda -- *** - balada -- *** - snoava -- scurta povestire folclorica cu continut anecdotic, inspirata din viata de toate zilele, avnd o larga circulatie orala. 3. Genul DRAMATIC cuprinde acele opere literare incare continutul de idei, sensul operei sunt evidentiate prin jocul unor actori, care intruchipeaza personajele pe o scena, in fata sspectatorilor. Intre spectatori si scriitor (dramaturgul) apare o conventie, spectatorul admitnd ideea ca pe scena apar adevaratii eroi. Principalul mod de expunere intr-o opera dramatica este dialogul (si monologul). Opera dramatica nu este scrisa pentru a fi citita, ci pentru a fi reprezentata pe scena. # cult - comedia -- Este specia genului dramatic, in proza sau in versuri, care evoca personaje, intmplari, moravuri sociale, care sunt caracterizate intr-un mod ce strneste rsul, avnd un sfrsit vesel (happy end) si, deseori, un rol moralizator. - drama -- specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu continut si deznodamnt grav. Fiindca imbina episoadele vesele cu cele triste, drama exprima mai aproape de adevar complexitatea vietii reale. Tinznd sa exprime aceasta complexitate, este mai putin supusa conventiilor dect tragedia, si de aici, diversitatea formelor si dificultatea de a o defini. Contine tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalitati, iar partea componenta esentiala o constituie conflictul. -tragedia -- specie a genului dramatic, in versuri sau proza, cu subiect grav, patetic, cu personaje puternice, aflatde intr-un conflict violent, ireconciliabil, cu deznodamnt nefericit, infiorator. # popular - Irozii - oratia de nunta Notiuni de versificatie Versificatia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o stiinta. Ea studiaza cantitatea sau durata vocalelor si a silabelor, in diferite parti constructive ale cuvntului (in limite care utilizeaza o metrica calitativa. In general, insa, prin versificatie se intelege ansamblul de tehnici pe care il presupune scrierea versurilor si rima. Versificatia, spre deosebire de proza, incnta pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificatie, se intelege ansamblul de reguli, pe care, in timp, poetii le-au statuat in scrierea poeziilor. 1. VERSUL - este un rnd dintr-o poezie, in care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rima si masura. Acesta este versul clasic. In afara de acest gen de vers, mai exista: a) Versul liber - care este un rnd dintr-o poezie, in care regulile enuntate mai sus sunt aplicate dupa cum doreste poetul, netinnd cont de unele dintre acestea; b) Versul alb este versul fara rima. 2. STROFA - apare in versificatia moderna si numeste o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb. Numarul versurilor dintr-o strofa difera, incepnd cu strofe formate dintrun singur vers si ajungnd pna la o strofa cu 12 versuri. Dupa numarul de versuri din care sunt alcatuite strofele, pot fi : monovers (un vers), distih

(soua versuri), tertet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (sase versuri), septet (sapte versuri), octava (opt versuri), nona (noua versuri), decima (zece versuri). stanta este tot o strofa in care versurile sunt legate prin inteles si printr-o anumita rima. specifica Renasterii italiene, o stanta poate avea un numar de versuri variind intre trei si douazeci. 3. MASURA - este numarul silabelor dintr-un vers. Masura poate fi de la patru silabe, pna la 15-16 silabe, si chiar mai multe. Masura si ritmul sunt atribute importante ale versificatiei. De regula, intr-o poezie, versurile au aceeasi masura. Exista, totusi, si versuri cu o masuradiferita, mai ales in fabule. 4. RIMA - consta in a face sa coincida silabele de la sfrsitul a doua sau mai mulote versuri. Aceasta potrivire incepe cu ultima vocala accentuata.Cnd rima este imperfecta, ea poarta numele de asonanta. In aceasta situatie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele. Considerata, in literatura culta, drept o licenta poetica, in poezia populara, asonanta este foarte des intlnita. Dupa felul cum rimeaza versurile, exista mai multe tipuri de rima: - Monorima -- consta intr-o rima ce apare succesiv la mai multe versuri si este specifica poeziei populare. - Imperecheata sau succesiva -- apare atunci cnd versurile rimeaza doua cte doua - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea s.a.m.d. - Incrucisata sau alternativa -- apare atunci cnd primul vers al unui catren rimeaza cu al treilea, iar al doilea rimeaza cu al patrulea. - Imbratisata -- rimeaza primul vers cu al patruleasi al doilea cu al treilea. Este un tip de rima mai rar folosit de poeti. - Variata sau amestecata -- apare, deseori, in fabule, unde poetii recurg la imbinarea diverselor tipuri de rima, nerespectndu-se o anumita ordine a acestora. Pentru multi, rima este sinonima cu poezia, fiindca rima, combinata cu ritmul, este cea care da muzicalitate oeziei. Rima este cea care grupeaza versurile in strofe, indicnd si sfrsitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvntul-rima este si cel mai important din versul repsectiv. Dupa silaba accentuata din rima, aceasta opate fi simpla sau complexa. Rima simpla poate fi masculina, atunci cnd accentul cade pe ultima silaba, sau feminina, atunci cnd accentul pica pe penultima silaba. 5. RITMUL - miscare regulata si masurata, care se defineste ca fiind succesiunea regulata a unor silabe neaccentuate, dar si a pauzelor dintr-un vers. Unitatea metrica este un grup de silabe accentuate si neaccentuate ( / ) si ( U ) si care se repeta la intervale regulate intr-un vers. Cel mai adesea, in limba romneasca se folosesc unitatile metrice numite troheu, iamb si amfibrah, iar ritmul corespunzator este trohaic, iambic si amfibrahic. Formele ritmului sunt binare. Trohaic - atunci cnd unitatea metrica este troheul - / U. Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru ca este cobortor si vioi, dar apare si inpoezia culta. Iambic - atunci cnd unitatea metrica este iambul U /. Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui grava, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte in care poetii dau glas unor sentimente puternice si tulburatoare, precum in elegie sau meditatie. Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic / U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ). Ritmul amfinrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, in care a doua silaba, accentuata, este incadrata de doua silabe neaccentuate. Elemente de compozitie in textul poetic

In explicitarea organizarii formale a textului poetic trebuie sa avem in vedere notiuni si concepte tratate anterior, privitoare la structurarea acestuia in versuri si strofe si la toate elementele de prozodie ce se implica astfel de la sine. Particularitatile spatiului imaginar dezvoltat de text presupun insa, in acelasi timp, si analiza altor componente, care creeaza de fapt imaginea si simbolistica globala a acestuia. La fel cum textul narativ dispune de o structura riguroasa a narativitatii, textul poetic prezinta o compozitie a poeticitatii, titlu, incipit, final, secvente poetice, relatii de opozitie, relatii de simetrie, elemente de recurenta (motiv poetic, laitmotiv, refren). Distributia inedita si armonizarea acestora creeaza spatiul imaginar al textului, referent complex al proprietatilor structurale ale discursului poetic. TITLUL. Este un cuvant, o sintagma sau un enunt care anticipeaza continutul textului poetic, relevand de regula teme, motive, personaje sau valori metaforice dominante in text. "Titlului ii revine in parte, afirma Wolfgang Kayser, sarcina de a crea in receptor starea de spirit adecvata. Ceea ce realizeaza in teatru lovitura de gong si stingerea lampilor, - transpunerea magica in lumea poeziei,- trebuie in lirica sa realizeze adeseori titlul poeziei el singur. Totodata insa, titlul trebuie sa pregateasca pentru lumea deosebita a acestei poezii." Data fiind puternica functie de individualizare a textului poetic, titlurile prezinta o extrem de mare diversitate. Daca poeziile medievale practic nu aveau titlu, Renasterea si epoca moderna dezvolta o tehnica din ce in ce mai expresiva si mai sofisticata de atribuire a titlurilor. Cea mai obisnuita era raportarea la speciile poetice traditionale, legenda, poveste, balada, epopee, fabula, idila, meditatie: "Balade si idile", de George Cosbuc, "Balada unui greier mic", "Balada mortii", de George Topirceanu, "Calin (file din poveste)", de Mihai Eminescu, devenite, in poezia actuala, in stilul parodic si ludic al poetilor optzecisti, extrem de expresive sau paradoxale: "Balada crinilor care si-au scris frumos", "Balada trandafirului cu aburi", de Emil Brumam, "Balada Scolarului", de Mihai Ursachi etc. Abundente sunt titlurile cu caracter nominal, care prezinta aspecte din natura ("Sfarsit de toamna", "Iarna", de Vasile Alecsandri, "Decor", de George Bacovia), stari de spirit ("Melancolie", de Mihai Eminescu), evenimente, personaje etc. Exista titluri epice, care contin enunturi-rezumat ale textului: "Ce mi s-a intamplat cu doua cuvinte", de Stefan Augustin Doinas. n3h667np96idi INCIPITUL. Un rol asemanator titlului il are uneori si inceputul poeziei. Textul poate fi puternic marcat de inceputul si de sfarsitul lui, care pot realiza relatii de opozitie, de simetrie, de recurenta sau de paralelism. Incipitul poate prezenta o introducere treptata in structura textului ("A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata...") sau poate fi abrupt (ih medias res), cu sensuri implicate simbolic sau semnificativ in cuprins ("Traieste inca floarea frumoasa de ieri sara", D. Anghel, "Moartea Narcisului"). Incipitul poate fi si amanat, identificandu-1 in mod real sau integral abia la sfarsitul textului. Uneori are rol de prolog, caruia ii corespunde simetric, in final, un epilog. Incipitul fixeaza in mod obisnuit reperele spatiale si temporale ale cadrului poetic, pe care se construieste apoi intreaga structura a textului: "Fiind baiet paduri cutreieram/ Si ma culcam ades langa izvor..." (M. Eminescu); "in portul vechi pogoara arborii numai noaptea" (Ion Vinea, "Chei"). FINALUL. Reprezinta secventa care inchide textul poetic, fixand in memoria lectorului impresiile esentiale ale acestuia. Ca dimensiuni textuale, delimitarea finalului este dificila, depinzand de factori contextuali care nu permit o teoretizare precisa. Poate fi ultima strofa, ca in "Glossa" lui Eminescu (unde prezinta si o simetrie perfecta cu incipitul) sau poate fi alcatuit numai din unu-doua versuri, ca intr-o morala de fabula: "Aceasta intre noi adesea o vedem/ Si numai cu cei mari egalitate vrem." (Gr. Alexandrescu, "Cainele si catelul"). Finalul poate cuprinde si un pasaj descriptiv, simetric unuia initial, permitand o interpretare simbolica (de exemplu in "Dascalita", de Octavian Goga). Clasificarea curenta (Rodica Zafiu) este aceea de final inchis ("Strunele chitarei-s rupte/ Si... romanta s-a sfarsit!", I. Minulescu, "Romanta fara muzica") si final deschis, care poate fi suspendat, aparand ca o simpla oprire, o intrerupere a discursului poetic, sau proiectat, prelungind ideatica poeziei dincolo de inchiderea textului: "Mai lasa-ma un minut./ mai lasa-

ma o secunda. [...] mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp." (Nichita Stanescu, "Viata mea se lumineaza"). SECVENTA POETICA. Sir de imagini sau de scene care formeaza o unitate in textul literar, determinata de o structura tematica, motivica sau de ordin prozodic. Se integreaza de obiceiorganic in structura textului poetic, corelata cu alte secvente, cu care se afla in relatii de opozitie, de simetrie sau de recurenta. Se pot da ca exemple tabloul ninsorii din prima strofa a poeziei "Iarna", de Vasile Alecsandri, adresarea directa a poetului catre codru in poezia "Revedere" sau invocatia magica a Catalinei din poemul "LuceaHrul". Delimitarea secventelor poetice in analiza literara faciliteaza intelegerea textului si constituie premise pentru o interpretare corecta si nuantata a semnificatiilor. RELATIILE DE OPOZITIE. Sunt legaturi ce se stabilesc in textul poetic determinate de structura acestuia si de figurile de stil dominante. Apar de obicei datorita figurilor de opozitie, antiteza, oximoron, dar si ambiguitatilor bazate pe neconcordanta sau contradictie. Opozitii, bazate pe antiteze ireductibile, apar intre personajele din "Scrisoarea III", de Mihai Eminescu, sau intre imaginea trecutului glorios si a prezentului decazut. Opozitii se stabilesc si intre incipit si final, de pilda in poeziile "Lacul", "Floare albastra", "Revedere", creatoare de efecte poetice de mare profunzime. RELATIILE DE SIMETRIE. Simetria este o conditie esentiala a artei, desprinsa de altfel dintro nazuinta universala catre simetrie a lumii materiale. Exista arte ale simetriei, muzica, sculptura, arhitectura si, fara indoiala, nici poezia nu se poate sustrage acestei legitati, cu atat mai mult, cu cat metrica si prozodia ii impun organizarea simetrica a unitatilor ritmice. in textul poetic relatiile de simetrie sunt extrem de sugestive si constituie de fapt un principiu de baza al organizarii nu numai formale, ci si alegorice si simbolice. Exista o simetrie conceptuala ce nu se limiteaza la simpla ordonare de sensuri literare, ci se extinde la mari ansambluri de imagini, de concepte, de idei, de mari sisteme filozofice, intrupate in alegorii si simboluri profunde. Simetriile din poemul "Luceafarul" ii dau valoarea de capodopera, fiind organizate pe mai multe planuri: formal-textual, in tablouri terestre si cosmice de mari dimensiuni, cu transgresari repetate, intr-o intentie de a reface armonia initiala a cosmosului; ideatic, in relatia timp uman - timp universal; alegoric, in conditia geniului nemuritor, dar nefericit in singuratatea eternitatii sale. RELATIILE DE RECURENTA. Sunt relatii de revenire, de mare diversitate in textul poetic. Literatura insasi se bazeaza pe revenirea la aceleasi cateva mari teme care ii asigura substantialitatea, in ideea, confirmata de teoria literara, ca temele, in literatura lumii, sunt putine, numai formele de reprezentare a lor sunt mereu altele. Exista deci o recurenta a temelor si a motivelor, care se recompun mereu altfel sau in forme literare diferite. Exista apoi o recurenta in planul formal si al prozodiei. Versul insusi, prin esenta sa, este un fenomen de recurenta, prin "intoarcerea" pe care o executa la capatul randului, reluand structura prozodica, masura, ritm, rima. Poeziile cu forma fixa, tertina, sextina, glosa, sonetul, rondelul, gazelul, pantomul, au forme de recurenta riguros studiate de-a lungul timpului. in fine, in aceeasi sfera se inscriu figurile de repetitie, aliteratia, asonanta, anafora, chiasmul, climaxul, epifora, tautologia. MOTIVUL. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. motif, it. motivo. Este unitatea structurala minimala a textului poetic, desemnand unitati imagistice sau de continut, insa cu semnificatii culturale mai largi, consacrate de o utilizare indelungata in literatura. Exemple pot fi numeroase: motivul codrului, al lunii, al izvorului etc, in poezia eminesciana, al toamnei, al ploii, al parcului solitar la simbolisti, al mioarei nazdravane si al maicutei batrane in "Miorita". O configuratie stabila de motive formeaza de regula o tema literara, iar in interpretare structuralista un topos. TEMA. (Din fr. theme, lat. lit. thema, gr. thema, "subiect"). Este o schema .functionala de situatii si de motive care pot aparea, in diferite viziuni de creatie si in diferite combinatii, intr-o opera literara. Simplificator, se poate spune ca reprezinta aspectul de viata prezentat in textul literar. Teme literare sunt considerate in genere putine, strabatand veacurile in diverse

formulari si interpretari: dragostea, moartea, tema geniului nefericit, a avarului, a arivistului, a pacalitorului pacalit etc. LAITMOTIVUL. (Din germ. Leitmotiv, "motiv conducator"). Termen creat mai intai in muzica pentru a desemna o tema muzicala sau un motiv ce revine frecvent pentru a caracteriza un personaj, o stare sufleteasca sau o situatie. Cu acelasi rol este folosit si in literatura, constand in unitati compozitionale, motive sau enunturi ce se repeta semnificativ la anumite intervale ale textului. Este folosit mai ales de poetii simbolisti, indeosebi de George Bacovia.