Trasaturile Simbolismului si reprezentanti

Simbolismul este curentul literar potrivit căruia valoarea fiecărui obiect sau
fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul
simbolurilor. Prin simbolism se înțelege un mod de exprimare și de manifestare propriu.
Deseori poeți precum Arthur Rimbaud, Paul Verlaine sau Charles Baudelaire au fost
considerați poeții curentului literar, însă Stephane Mallarme este cel care întruchipează
curentul cel mai bine în poeziile sale.
Curentul literar simbolismul, definit în sens strict, reprezintă un cerc literar restrâns
din care făceau parte mai mulți poeți printre care Albert Samain sau Stuart Merrill, iar
Jean Moreas este cel care a publicat ultima dată manifestul mișcării în anul 1886. Jean
Moreas, promotor și teoretician al simbolismului prin manifestul din 1886, vorbește
despre o artă care va fi inamica declamației, a didacticismului ori a falsei sensibilități și
își susține ideea că poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. Deși simbolismul francez a
durat foarte puțin, curentul a reușit să formeze poezia modernă, negând gândirea
științifică, raționalistă. Dintre temele simboliste se remarcă: impalpabilul, angoasele,
identitare ale Eului, imaginea femeii, arta pentru artă, decadența Voyelles (Vocalele), iar
Charles Baudelaire în poemul Correspondances (Corespondențe), acesta din urmă
definește natura ca un “templu de simboluri”.

Simbolism – trăsături
Spre deosebire de romantism, simbolismul este curentul literar care preferă un ton mai
confesiv și mai intim, nu un ton formal. Simbolismul se bazează pe emoție și muzica
interioară a ideii. Curentul are ca scop cultivarea celor 3S: simbolul, sinestezia și sugestia.
Prin simbol cuvintele capătă un alt înțeles, o altă semnificație, deoarece sugestia este
construită din stări sufletești nedefinite.
Simbolismul se diferențiază de celelalte curente literare prin cultivarea versului
liber și a corespondenței între senzații diferite: vizuale, olfactive, auditive și motorii.
Caracteristicile esențiale care încadrează o poezie în direcția simbolistă
Poezia simbolistă pune accent pe stările sufletești vagi, neclare ori nedefinite. Se
remarcă cultivarea culorilor, a pietrelor prețioase, iar cu ajutorul lor se realizează
corespondența, transferul de sens. Natura simbolismului este dezolant, invită la tristețe,
angoase și nevroză.
Poezia simbolistă se remarcă prin muzicalitatea versurilor. Muzicalitatea, spre
deosebire de sonoritate, se manifestă la interior, în adâncul cuvintelor, simbolurilor.

Poezii simboliste din literatura română

George Bacovia este cel mai mare poet simbolist român. Creația lui este
reprezentată de volume precum:
“Plumb”;
“Amurg violet”
1
; “Décor
”; “Scântei Galbene”
; “Cu voi”;
“Comedii în fond”
; “Stanțe burgheze

Ion Minulescu este un poet simbolist mai mult prin mijloace decât prin viziune și
sensibilitate. Printre operele sale simboliste se numără:

“Romanța celor trei romanțe”;

“Romanța celor trei corăbii”
; “Ultima oară”
Dimitrie Anghel este un poet de structură romantică, dar se apropie de poezia
simbolistă prin rafinamentul senzațiilor olfactive muzicale. Poetul stabilește frecvent
corespondențe între om și elemente ale universului în poezii precum:
“Fantezie”;
“Paharul fermecat”
“Moartea narcisului”
“Reverie”

Alexandru Macedonski teoretizează despre o nouă poezie, în mai multe articole, cel
mai important fiind
“Poezia viitorului”.

George Bacovia – volumul “Plumb”

George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 17 septembrie 1881, Bacău,

România – d. 22 mai 1957, București, România a fost un scriitor român format la școala
simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza
unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni
francezi pe care-i admira, dar și, cum spune versul bacovian, „din Eminescu, Heine și
Lenau.” La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare
favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist
român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au
remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în
primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război
Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele
următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei
moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un
neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet
cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa
este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M.
Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul
automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi
existențialismul (Ion Caraion) etc.
În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb.
2
 În 1925 primește premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români, ex aequo
împreună cu Lucian Blaga.
În 1934 Premiul Național de poezie este acordat lui George Bacovia și lui Tudor Arghezi.
„Plumb“ este o poezie scrisă de George Bacovia în 1900, finisată în 1902 și
publicată în 1916 în revista „Versuri”, sub pseudonimul George Andoni. Discursul poetic
este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de
disperare, și lipsă a oricărei speranțe. Poezia produce o puternică impresie la citirea ei de
către autor în 1903 la salonul literar al lui Alexandru Macedonski.
Impresionat de poezia lui Bacovia, poetul Alexandru Macedonski îi închină
acestuia un scurt madrigal.
„Poete scump, pe frunte
Porți frunzele de laur,
Că singur, până astăzi,
Din plumb făcut-ai aur.”
În poezie, tema principală este condiția individului într-o societate care limitează. O
temă secundară este moartea , redată prin „sicriu”, „mort”, „somn”, „dormeau adânc”,
„cavou”, „coroane”, „era frig”, „era vânt” și tema singurătății. Celelalte motive –
„amorul”, „tristețea”, „singurătatea” - sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale
de alunecare inevitabilă spre moarte și neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este „plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și
epitet. În exprimare, sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de
plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil; „și-i atârnau aripele de plumb”
sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul
singurătății tragice:
”Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta
doarme întors cu fața spre moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă și grea, din
care poetul nu se mai poate înălța; căderea în moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea
invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare:
”Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”
Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. Se
remarcă maxima concentrare a discursului poetic. Poezia exprimă, în numai cele două
catrene ale ei, o stare sufletească de o copleșitoare singurătate. Atmosfera este de o
dezolare totală iar cutremurătoarea apăsare materială este sugerată de greutatea metalului
întunecat.
Poezia este structurată pe două planuri. Pe de o parte, realitatea exterioară, prezentă
prin cimitir, prin cavou; o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte, realitatea
interioară care are în vedere sentimentul iubirii a cărui invocare se face cu disperare fiind
condiționat de natura mediului. Este de fapt încercarea poetului de a evada din lumea
închisă, izolată în care se zbate.
3
Eul liric însă nu izbutește să depășească momentul, cuvântul „întors” realizând de fapt
misterul poezii.
Cuvântul cheie al întregii poezii este „plumb” care devine metaforă - simbol care
este repetat de trei ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiția acestui cuvânt sugerează
o atmosferă macabră de cavou. În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnă „întoarcere
spre apus”, cum spune poetul Lucian Blaga, adică moartea.
„Dormea întors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
În aceste condiții, eul liric nu se poate redresa, înălța, iar ultimul vers aduce
consolarea și resemnarea, „îi atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, o cădere
surdă și grea. Între aceste coordonate ale realității exterioare și interioare se desfășoară
monologul tragic al eului liric într-o atmosferă tulburătoare datorită morții (la nivel
semantic), iar pe de altă parte, prin repetiția obsesivă a cuvântului plumb, folosit ca
determinant. El apare de trei ori în fiecare strofă, în rima versurilor 1, 4 și la cezura
versului 2. Cuvântul cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei - element
definitoriu pentru poezia bacoviană - ci împietrirea, presiunea fiind prea mare, eul liric se
pietrifică necondiționat.
Poezia „Plumb” este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondențe din lumea
minerală ci și prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic în exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetiția obsedantă a
cuvântului cheie, poezia devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al
doilea, astfel încât versul 1 este în relație cu versul 5, 3 cu 7 și 4 cu 8.
Ca mijloace artistice întâlnim, pe lângă simbol, metafore și personificări „Dormeau
adânc sicriile de plumb”. Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: „dormeau”, „stau”
care sugerează acea atmosferă de dezolare, o acțiune trecută, dar neterminată, aflată încă
în continuă desfășurare.

Dimitrie Anghel – volumul “În grădină”

„În grădină” - Volumul debutului poetic al lui Dimitrie Anghel, apărut în februarie
1905 la București. Primită favorabil de critică, dar fără succes la public, placheta e curând
retrasă din librării.
Demersul raportului din 1906, prezentat Academiei Române de C D. Ollănescu-
Ascanio, unde propune cartea la „o parte din premiul academic Adamachi”, rămâne
infructuos, în ciuda sublinierii ”eleganței și măiestriei versificării", prin care poetul atinge
„înălțimea celor mai frumoase pasteluri ale lui Alecsandri". Din 1922 începând, ciclul „în
grădină” reapare în toate edițiile succesive ale culegerilor de Poezii sau Poezii și proză ale
scriitorului.

4
 Geneza și împrejurările editării cărții sunt evocate de Anghel .
Persistența ecourilor de caldă intimitate domestică (Sunt lacrimae rerum), dorul
după locurile părintești (Umbra casei), chiar dacă subminat uneori de accentele
deziluzionantei reîntoarceri, opera devastatoare a timpului constituie tot atâtea invariante
ce-și găsesc în sistemul de corespondențe propriu volumului „în grădină„ prilejurile
ideale de sublimare. Cele 22 de pasteluri ale ciclului - În grădină, Florile, Amiază,
Magheranii, Floarea Soarelui, Crisanteme, După ploaie, Dragoste, Murmurul fântânei,
Dureri ascunse, Farmec de noapte. Melancolie, În Luxemburg, Liniște, Amintire, În
furtună, Șipotul, Schimb de vești, Gherghina, Cântecul greierelui, Balul pomilor,
Tovarășilor mei anunță, prin reducția microcosmică a peisajului, o concepție personală a
naturii modelate, figurată prin câteva elemente expresive: floarea, luna , pasărea, vântul,
pomii, lacrimile, greierele, noaptea miresmele. Viziune a unui spațiu închis, delimitat de
frecventele gesturi ale încercuirii (“roate”, ”ocoale”, ”zbor rotat"), spațiu ce determină
intensificarea percepțiilor, favorizând prin liniștea din ”sihăstria” ei adevărate fenomene
de hiperacuzie, grădina poetului e totodată un peisaj absolut, ce face coincidențe ideea
naturii contemplabile cu prezența totală a celor patru sezoane.
Coincidență a realității, fantomatizate, însă, de ”ceața diafană" într-o ”zare cu
năluci”, și a ideii (”Miroase a dragoste și-a moarte"), grădina e, la Anghel, o măsură a
timpului, perceput în alternarea de întuneric și lumină, răsărit și apus, în proeminența
imaginilor ”năruirii", de la cernerea petalelor și scuturarea frunzelor la "prăvălirea anilor”
și ”ruina luminilor de curcubeie", în ritualurile trecerii - zilelor de vară, dar și a iubirii -
sau ale perenității (eternitatea murmurului fântânii).
Personificare a ciclului anotimpurilor, grădina e simultaneitate de flori și moarte, de
”ghirlande", ”solii mirositoare", ”arcuri triumfale' și ”înfrângeri", ”risipă", ”frământare".

Aici, înflorirea nu mai e, ca de obicei în tradiția literară sau picturală a ”Paradiselor

terestre”, incoruptibilă. Dimpotrivă,ceea ce șochează la Anghel e felul cum grădina
contaminează, prin simbolism vegetal, meditația asupra duratei, de fiecare dată când
privirea poetului sesizează, ascunsă "sub surâsul ei", neîntrerupta agonie", mai ales în
acele versuri unde ea se lasă impresionată de constatarea că ”moartea trece pretutindeni".
E de remarcat și că, alături de celelalte simboluri vegetale, copacul (Balul pomilor),
prin înflorire și caducitatea frunzișului, stimulează visarea în jurul devenirii, umanizând-
5
o și înscriind-o, prin invitația la zbor, în cadrul unei complementare aspirații discret
verticalizante, prezentă și ea în poezia lui Anghel Dimitrie.
În contextul de tristețe, al cărui semn fiziologic sunt lacrimile, prioritatea
miresmelor și a culorilor, ce atestă trăirea în prezența nemijlocită a flintelor, în general
reveria olfactivă delicată a autorului menită să inducă o stare de calm și liniște, de ”vrajă
dulce” și ”blândețe atotiertătoare”. Rătăcirea pe ”aleile deșarte” ale grădinii, ce închipuie
un veritabil labirint, extinde sensurile motivului, luând înfățișare de călătorie în timp, de
înaintare pe „firul Arianii", în speranța regăsirii timpului pierdut sau a redobândirii
posibilității de comunicare cu ”glasurile de dincolo de moarte” Perimetru narcisist,
grădina afirmă prin simbolul floral în care se ascunde poetul intenția de retragere, de
repliere spre un refugiu securizant, elocventă pentru concepția estetică pasivă, pentru
„latitudinea defensivă în plan social" a poetului. Ipostaza narcisistă florală a fost
considerată de aceea semnificativă pentru felul în care „poetul își suportă, nu-și creează
destinul".
În evoluția literaturii române contează prin rafinarea materialului poetic, într-o
epocă marcată de ”năvala realismului semănătorist și a niralismului ardelean".
Procesiunea, ca de ”fluviu monstruos și crescut de ploi ce ar fi târât cu el tot ce
întâlnește în cale", a lucrurilor, acel nesfârșit ”monom de lucruri eteroclite", bizarul
”caleidoscop retrospectiv al tuturor mijloacelor de comunicare” ivit pe străzile
Bucureștiului cu ocazia zborului experimental al lui Bleriot alegorizează, la rândul său,
timpul. Înșiruirea aceasta de ani și zile moarte, trecutul acesta funebru și dezmormântat”.
Imagistica acvatică (lacrima, plânsul, șipotul, ploaia, fântâna) apare supusă arhetipului
suprem - simbolului femeii (lumina nocturnă), al Mamei, spre care regresează și aici
dorințele poetului. Umanizată în lacrimă, simbolică acvatică creează o trăsătură de unire
între cele două motive cardinale ale operei lui Anghel, florile și lucrurile.
Caducității și agoniei, grădina poetului le opune și un timp ce-și modelează
conturul în imaginile fertilității durabile libelula și licuricii (Cântecul greierului), menite
să înfrunte, paradoxal, vremea, prefacerea în ruină, dispariția din lume. Inspirația lui
Anghel a fost reînnoită, peste ani, în poezia noastră de Mihail Celarianu, Leonid Dimov,
Emil Brumam.

Paul Verlaine – poezia “Arta poetică”

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului

al XIX- lea și reprezintă o mișcare artistică și literară, care se opune naturalismului,
romantismului și parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din
lumea înconjurătoare poate fi exprimat și descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de
exprimare, de manifestare propriu acestui curent.
Simbolismul s-a dezvoltat intens în deceniul 1885-1895 ca școală
literară, cu program, sistem, polemici; grupul simbolist și-a desemnat
atunci predecesorii și și-a ales, ca maiștri, contemporani deja afirmați-
Paul Verlaine, Stephane Mallarme.
Termenul “simbolist” intră în circulație după 1886, cănd Jean
Moreas publică un manifest literar intitulat Le Symbolisme. Mai târziu
termenii “simbolism” și “simbolist” sunt preluați și impuși treptat de
critica și istoria literară.

6
 Reprezentanții simbolismului europeanantii de seama sunt:

-francezii: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Jean
Moréas;
-belgienii: Emile Verhaeren, M. Maeterlinck;
-germanii: Stefan George, Rainer Maria Rike;
-spaniolii: Rubén Darió, Antonio Machado;
-italianul: D’Annunzio.

Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie

1896) a fost un poet francez. El aparţine curentului simbolist
şi este unul dintre cei mai citiţi dintre poeţii francezi. Este
privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. El este
precursorul şi primul reprezentant al curentului simbolist, a
fost un temperament dezechilibrat, a cărui viaţă de boemă şi
depravare, de mizerie şi vagabondaj, de vicii şi boli, de
închisoare şi spital, i-au creat aureola de tipic "poet blestemat".
Arta poetică a lui Verlaine redă principiile simbolismului (anularea vechilor rigori
formale, pledoaria pentru muzica interioară și vagul sentimentelor).
Poezia cu acest titlu este într-adevăr o artă poetică celebră,prin care Paul Verlaine
definește noul statut al poeziei moderne, așezate sub semnul armoniei muzicale
desăvârșite, fapt care reiese chiar din primele versuri.
“ Deci, muzica întâi de toate, fiind în tot, plutind pe toate’’
Muzica devine pentru poet o cale de eliberare a ființei, un mijloc de plutire spre lumea
eterică (slavă, aer, văzduh) a începuturilor.
Muzica este esențială în arta poetică a lui Verlaine, pentru că aceasta îi permite
poetului să transpună impresiile sale în ritm și sonorități.
El privilegiază fluiditatea versului impar și efectele mai sugestive, mai impresionante
ale aliterației și asonanței.
Verlaine lasă versul impar să prindă un caracter “aerian’’ care este reprodus pe
parcursul poeziei și conferă impresia zborului de la un vers la altul “Mai vagi, mai libere-
n eter” ; “Ah, cântecele gri, iluzii de tulbure în cristalin” .
A 2-a strofă expune ideea unei poezii incerte, neînțelegerea provocată de confuzia
limbii, cuvintele trebuiesc alese foarte bine pentru a nu periclita claritatea și puritatea
muzicii:
“Alege vorbele ce-ți vin, să pară scoase din confuzii”
Poezia autentică se înscrie în zona misterului “Sunt ochi splendizi de după voaluri”,
din care reies senzații estetice inedite “aștrii-n azurii grămezi, zi ezitând în după-amiezi”.
Poetul devine un estetician al simțurilor vizuale optând pentru nuanțe, îmbinări
cromatice, nu pentru culori pregnante, lipsite de mister, incapabile de a stârni interesul.
“Nuanțe eu doresc să caut,
Nuanțe, nicidecum culoare”, poetul evidențiază faptul că importantă este esența
nu aparența.
În strofele 5 și 7 poetul evidențiază defectele stilurilor poetice cărora li se opune:
7
 El denotă:
-cruzimea și raționalitatea poeziei satirice “Alungă poante ce ucide/Și crudul spirit,râs
impur”. Astfel ironia nu este gustată pentru că ucide esența poetică, o destinează
imperfectului.
Lirismul exacerbat (intensificat) și spiritualitatea poeziei romantice “Sucește gâtul
elocinței (care are darul de a expune frumos și convingător și bine faci când cu putere).
Rima și elocința trebuiesc folosite cu mare grijă; exuberanța și caracterul năvalnic al
versurilor nu sunt dorite: “Astâmperi rima-n chingi severe, ea sclavă a nesocotinței” și
nici rimele căutate cu obstinație (încăpățânare):”Ah, rima numai chin și silă”.
Aceste forme poetice au în comun impuritatea care nu înseamnă nimic în ochii lui
Verlaine. “Ce surd copil, ori negru drac, scorni bijuteria fleac ce sună gol și fals sub pilă
(instrument de ajustare).
Muzica împreună cu versul sunt singurele mijloace care îl apropie pe poet de lumea
cerească “Deci muzica mai mult,mereu /Iar versul tău, aripi înalte să prindă spre alte bolți
de Empireu (partea cea mai de sus a boltei cerești).
Muzica deschide calea chiar și către aventură și călătorie “să fie bună aventura, când
suflă zgribuliții nori”.
Poetul e ca o albină care caută muzica din floare în floare așa cum albina caută nectar
“prin minte și prin cimbrișori”.
Ultimul vers prezintă perfect îmbinarea muzicii cu literatura, autorul privind fiecare
cuvânt ca pe o melodie și evidențiind faptul că diverse sentimente și trăiri interioare din
poezii au fost puse pe muzică de-a lungul timpului;
“Tot restul e literatură”.
Caracterul polemic (controversa, ceva contradictoriu) al poemului este redat de
trăsături clasice ale satirei:
-structuri hiperbolizante:”ce ucide”,”crud”,impur”,”surd”,”gol și fals”.
-vocabularul trivial (vulgar, ordinar) :”și izul trivial de blide”,”sucește gâtul”.
Punctuația –marcată mai ales de frazele exclamative: “Vreau muzicii întâietate”,”De
tulbure în cristalin” și “izul trivial de blide” și majusculele: Imparele, Tulbure, Cristalin,
Culoare, Poantă, Spirit, Râs, Rimă.
Celelalte structuri consolidează îndemnul autorului și creează un efect de emfază
(atitudine pretențioasă).
De altfel utilizarea imperativului denotă intensitatea și puterea sentimentelor poetului
pe care vrea să le transmită și lectorului.
În toate manifestările sale acest poem are caracteristicile unui text argumentativ,
care dorește să convingă cititorul.
Verlaine nu ține cont de teorie și pune în practică sfaturile sale astfel că poezia
aceasta este un exercițiu de stil, un adevărat model de artă poetică.
În ciuda aparențelor, „Arta poetică” a lui Verlaine nu are nimic din caracteristicile
unei poezii tradiționale.
În spatele unui discurs ce pare precis argumentat, poetul nu dorește să impună o
concepție universală a poeziei, ci vrea să transpună propriul său ideal poetic; o creație
axată pe senzații și muzică.
Poezia posedă o muzicalitate aparte dată de repetiția anumitor grupe de sunete
precum și utilizarea virgulelor. Rima este îmbrățișată, versurile fiind grupate câte 4 în 9
strofe.

8
 CUPRINS

Trăsăturile simbolismului și reprezentanți 1

George Bacovia – volumul „Plumb” 2
Dimitrie Anghel – volumul „În grădină” 4
Paul Verlaine – poezia „Arta poetică” 6

9
Bibliografie:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Verlaine
2. https://ro.scribd.com/document/324098743/Arta-Poetica112

10