SIMBOLISMUL

Simbolismul: Definitie; reprezentanti

Apărut în a doua jumătate a secolului XIX, ca o negare a retorismului romantic şi a impasibilităţii
parnasiene, simbolismul s-a născut oficial în anul 1886, când poetul francez Jean Moréas a publicat în
revista ,,Le Figaro Litteraire ” manifestul literar intitulat ,,Le Svmbolisme”. Curentul, al cărui nume provine
din grecescul symbolon (semn), a fost promovat în Franţa de două reviste literare (,,Decadentul” şi
,,Simbolistul”) şi s-a manifestat în toată Europa la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX.
Ca precursor al simbolismului, Baudelaire a inspirat ambele direcţii de manifestare ale
simbolismului francez: decadentista, reprezentataVerlaine, Rimbaud, Lautréamont şi intelectualistă,
reprezentata de Mallarmési Paul Valéry. Indiferent de direcţiile şi notele particulare ale fiecărui poet,
simbolismul se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) respingerea prozaismului şi a discursivităţii; poezia e definită ca fiind „arta de a simţi”
b) cultivarea simbolului ca figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect
concret, pe baza unei analogii
c) simbolul exprimă corespondenţele pe calea sugestiei coloristice, muzicale, olfactive, tactile
d) cultivarea stărilor sufleteşti vagi
e) cultivarea muzicalităţii interiorizate, diferită de muzicalitatea prozodică
f) cultivarea unor teme şi motive predilecte: iubirea, oraşul, nevroza, singurătatea
g) deschiderea faţă de inovaţii formale prin cultivarea versului liber

Simbolismul românesc
Simbolismul românesc este tot produsul oraşului, ca expresie a exasperării provocate de
monotonia vieţii de provincie. Cele două direcţii ale curentului interferează la Şt. Petrică, D. Anghel, G.
Bacovia, I. Minulescu. In literatura romana, simbolismul nu apare ca o negare a romantismului, ci
dimpotrivă, în prima fază este eminescianizat. Eminescu venise în poezie cu o muzicalitate apropiată de cea
simbolistă, în poeme precum ,,Melancolie”, ,,Se bate miezul nopţii”, ,,Dintre sute de catarge”.
În evoluţia simbolismului românesc se disting patru etape:.
a) Etapa experienţelor şi a tatonărilor, marcată de activitatea de teoretician şi poet a lui Alexandru
Macedonski.Dacă înainte de 1880 se manifestase ca simpatizant al romantismului, definind poezia ca
„revărsare a sentimentelor”, după 1880, o dată cu înfiinţarea revistei ,,Literatorul” se dovedeşte deschis
spre toate orientările cu caracter novator. În articolul ,,Poezia viitorului” (1892) arată că noua poezie trebuie
să fie ,,muzică şi imagine”. Originea poeziei se află în misterul universal. Poezia, mai afirmă, el, are ,,o
logică proprie”. Ea tinde să se deosebească de proză, creându-şi şi un limbaj propriu. În articolul ,,Despre
poemă” afirmă că poezia trebuie să cuprindă ,,stări spirituale limită”. Mai târziu însă, în
articolul ,,Decadentismul” se manifestă ca adversar al celor două direcţii simboliste: ,,decadenţa nu ţine
seama de principiile fundamentale ale naturii omeneşti”. Nu mai acceptă nici intelectualizarea excesivă,
criticând obscutitatea poeziei lui Mallarmé. Spre bătrâneţe, respinge simbolismul ca fiind ,,livresc şi
mimetic”, elogiind echilibrul clasic.
b) Direcţia pseudosimbolistă de la ,,Viaţă nouă” este promovată de Ovid Densusianu care manifestă
o atitudine polemică respingând epigonismul eminescian şi sămănătorismul. El recomandă inspiraţia
citadină şi pledează pentru o artă adresată celor iniţiaţi, având în vedere inclusiv ridicarea maselor la
nivelul elitelor. Ca şi Mallarmé, vorbeşte despre influenţa lui Wagner în poezie. Este pseudosirnbolist
pentru că nu agreează cultivarea stărilor depresive în poezie şi nici exacerbarea unor stări negative.
c) Simbolismul ,,exterior”, minulescian, este unul mai mult mecanic, poezia sa fiind, in opinia lui E.
Lovinescu, ,,superficială, declamatoare şi retorică”. De asemenea, tot Lovinescu interpretează popularitatea
lui Minulescu drept semn al facilităţii. Din simbolism, Minulescu preia anumite motive şi elemente de
tehnică muzicală: mirajul depărtărilor, exotismul, tristeţea. Notele caracteristice sunt numărul fatidic
corespunzător celor trei corăbii, celor trei romanţe, efecte sonore obţinute prin utilizarea neologismelor
cantabile (orologiu, matelot, preludiu etc) şi a numelor proprii exotice: Babilon, Corint, Ninive etc.

1
d) Simbolismul autentic, bacovian
George Bacovia (1881-1957) nu are veleităţi de teoretician. Faţă de Barbu şi Blaga, naturi lucide cu
arte poetice importante, el semnează rar programe literare. În interviuri se destăinuia greu, exprimându-se
laconic. Stupefiantă este mărturisirea că nu are niciun crez poetic: ,,Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru
că îmi place să o fac, versurile mele sunt simple notiţe în formă de vers”. În alt interviu afirmă: ,,aş dori să
fiu anarhist în domeniul esteticii, pentru că altfel te zbuciumi în zadar.”
Într-adevăr, ,,poetul întâiului NU din literatura noastră” - cum îl numea Ion Caraion - într-o
epocă refuză tradiţia, deschizand directia modernista in litratura romana.În faţa ruinelor din univers, Bacovia
preferă o atitudine contemplativă, făcând uneori corp comun cu o lume ce se stinge.

Plumb
de George Bacovia
I. Introducere
Poet al tragicului cotidian şi al alienării, Bacovia recurge la poza de damnat însingurat, cu
sufletul bântuit de spleen şi nevroze exasperante. Ca poet citadin, cultivă o poezie a orizontului
închis, sufocant, invadat de spaime, sau de tristeţi autumnale. Oraşul e un spaţiu al angoasei, al
atmonsferei deprimante şi al stărilor depresive, al decorului dezolant şi al agoniei. Geografia
citadină este marcată de locuri fatidice precum cimitirul, cârciuma, cafeneaua, parcul solitar, piaţa, odaia
goală, străzile desarte - toate spaţii labirintice ale unor rătăciri anxioase. Fenomenele naturii - ploaia,
vântul, frigul, ninsoarea şi cele asociate - cortegiul frunzelor uscate, corbii, devin simboluri ale unor
tensiuni lăuntrice exacerbate. Toamna evocă nostalgic iubiri pierdute sau potenţează sentimentul de
însingurare. Singurătatea generează atitudini, stări şi senzaţii diverse: izolare, vid interior, tăcere
melancolică, tristeţe apăsătoare, inutilitate, agitaţie, angoasă, senzaţia de târziu în lume etc. Dacă
motivului toamnei i se asociază cel al ploii, poezia denunţă stări depresive sau enervări exasperante, iarna
induce şi ea nevroze delirante, primăvara e anotimpul stridenţelor crude iar vara, anotimpul
descompunerii. Devitalizarea naturii provoacă nelinişte dusă până la panică. Desacralizată, impasibilă,
vrăjmaşă omului, natura e schiţată sumar, din câteva elemente de decor sau sugestii coloristice. Iubirea nu
reprezintă un refugiu pentru îndrăgostit, ci o cădere în nonexistenţă o reintegrare agitată în anorganic.
Eroticii i se asociază nevroza sau sentimentul morţii: ,,Amanţii, mai bolnavi, mai trişti/ Pe drumuri fac
gesturi ciudate”, sau ,,Ascultă cum greu din adâncuri/ Pământul la dânsul ne cheamă”. Făptură demonică,
degradată, purtând stigmatul bolii, femeia îşi refulează dorinţele şi se defulează zgomotos: ,,O bolnavă
fata vecină / Răcneşte în ploaie râzând. ”
Instrumentele muzicale realizează corespondenţe între sonorităţi şi emoţie, nu prin armonie, ci mai
degrabă prin stridenţa sunetelor. Vioara, violina exprimă emoţii grave, fanfara - melancolie, caterinca şi
flaşneta evocă medii sărace, buciumul şi fluierul susţin atmosfera funerară iar pianul (clavirul) exprimă
tristeţe sau nevroză erotică.
Parfumurile tari, artificiale, triste şi îndoliate, mirosul cadavrelor creează sugestii olfactive din
sfera straniului şi macabrului.
Motivele coloristice sunt în acord cu trăirile interioare. Bacovia preferă culorile tari: alb-negru,
roşu, galben, violet. Albul şi negrul sunt culori funerare. Cenuşiul, una dintre puţinele nuanţe, sugerează
monotonia apăsătoare; roşul - destrămarea vieţii, prin invazia sângelui de la abator sau a ftiziei. Verdele
crud, rozul şi albastrul sugerează nevroza, iar violetul exprimă fie monotonia, fie frustrarea generată de
refularea unor aspiraţii secret orgolioase.
II.Tema
Poezia Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu publicat în 1916 şi are ca temă drama individului
solitar captiv într-o lume închisă, lipsită de orizont şi de perspectivă.

II. Structura şi compoziţie

Discursul liric se structurează pe două catrene construite pe o schemă sintactică aproape
identică.
Compozitional, ideea poetica se dezvoltă pe două planuri aflate într-o strânsă corespondenţă: unul
exterior, obiectiv al existentei, altul interior, subiectiv, al senzatiilor,trairilor şi sentimentelor.

III. Simbolul central

Ideea poetică se organizează în jurul unui simbol central, plumbul şi care apare de şapte ori în text,
în poziţii semnificative: în titlu, la sfârşitul primului şi ultimului vers din fiecare strofă, precum şi la cezura

2
versului al doilea din fiecare catren, încărcându-se de fiecare data, în funcţie de context, cu noi sugestii.
Prin culoarea sa cenuşie, plumbul sugerează monotonia exasperantă, devitalizarea, stereotipia unei
existenţe rutiniere.
Prin greutatea specifică mare, sugerează apăsarea sufletească, presiunea unui mediu anihilant,
atmosfera sufocantă a unei lumi ostile, ameninţătoare.
Prin sonoritate, fiind alcatuit din patru consoane şi o vocală închisă sugeraza căderea surda şi
grea. Asociat unor cuvinte din sfera semantică a morţii, (,,sicrie de plumb”, ,,flori de plumb”, ,,coroane
de plumb”), sugerează regresiunea lumii într-un stadiu inferior al existenţei. Simbolurile vieţii, precum
natura, florile, devin simboluri ale morţii. Poetul construieşte, recompunând din detalii, imaginea unei lumi
reificate,mineralizate, organicul căzând în nonexistenţă, anorganic.

IV. Viziunea asupra lumii

Existenta însăşi îmbracă forma unui prizonierat ierarhizat, cerul mohorât, greu, apăsător, cimitirul,
cavoul, sicriul, trupul însuşi , toate devin o închisoare pentru sufletul care poartă stigmatul morţii.
Aşadar, plumbul sugerează deplina corespondenţă dintre o lume reificata, mineralizată, si un
suflet împovărat, incapabil de înălţare.
În primul catren, imaginea poetică se încheagă prin juxtapunere pentru a configura un spaţiu
exterior dezolant, lipsit de viaţă, ostil: ,,Dormeau adanc sicriele de plumb/ Şi flori de plumb şi funerar
vestmânt/ Stam singur în cavou.. .si era vânt../ Şi scârţiau coroanele de plumb”.
Imaginile poetice sunt preponderent vizuale, context în care imaginea tactilă, ,,era vânt”, şi cea
auditivă, ,,scârţiau”, dobândesc o forţă de sugestie importantă, potentând atmosfera sumbră, sinistră care
induce individului solitar senzaţii şi sentimente negative, stranii.
În primul catren dominant este planul obiectiv, al existentei, cuvintele fiind folosite cu sens
denotativ: sicriu, flori, coroane.
Secvenţa a doua configurează imaginea planului subiectiv ,al trairii, cuvintele fiind folosite cu
sensul lor conotativ. Poetul surprinde într-o suită de metafore imaginea unui plan interior al trăirii, al
percepţiei şi al senzaţiei ce apare ca o reflectare a presiunii exercitate asupra conştiinţei de o lume ostilă,
anihilantă şi identică cu sine în toate formele ei de manifestare: ,,Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe
flori de plumb... si-am început sa-1 strig/ Stam singur langa mort... şi era frig.../ Şi-i atâmau aripile de
plumb.”
,,Amorul de plumb” este o metafora pentru sufletul înstrăinat, pierdut, prabusit in sine, strivit de stereotipia
vietii cotidiene. ,,Mort” este trupul-sicriu, inert, devitalizat, prizonier in ,,cavoul” unei existente limitate.
Presiunea lumii exterioare este atât de puternică încât induce senzaţia scindării interioare şi înstrăinării
de sine: ,,Dormea întors amorul meu de plumb”.
Într-o lume sufocanta si apasatoare, în mod fatal identică în toate formele ei de manifestare (sicriu,
cavou), existenţa apare ca un coşmar perpetuu din care individul încearcă zadarnic să se trezească.Mai
mult, fiecare incercare de eliberare are efect invers, sugerat prin imaginea zborului-cadere: ,,Si-i atarnau
aripile de plumb.”
Tiparul sintactic rigid, aproape identic in cele doua catrene,potenteaza sugestia captivităţii într-un
spaţiu închis, sufocant,.
Schema sintactică din prima strofă este reluată aproape identic în strofa a doua.

1. verb + adverb + subst + subst

S CCM S A.subst.prep.
2. subst + subst+prep + adj + subst (strofa 1)
S A.subst.prep A.adj S
2. Subst + subst+prep + vb + vb (strofa 2)
CCL A.s.p P P
3. verb + adverb + subst + verb + subst
P CCM CCL P S
4. verb + subs + subst + prep
P S A.s.p

Singura abatere de la tiparul sintactic, la nivelul versului al doilea sugerează în prima strofă,
prin elipsa verbului, absenţa vieţii, a mişcării şi presiunea exercitată de un univers reificat asupra

3
spiritului, iar aglomerarea verbelor din strofa a doua, versul al doilea sugerează zbaterea sufletească,
zbuciumul interior neauzit şi neputincios.

V. Valoarea stilistică a imperfectului

Imperfectul este un timp al modului indicativ care desemneaza o acţiune trecută, neterminată,
prelungită nedefinit spre momentul vorbirii. Din punct de vedere stilistic, imperfectul poate avea
a)valoare iterativa, actualizată în acele contexte în care se evidenţiază caracterul repetabil, ciclic al
unei acţiuni.
b)valoare durativă, prezentă în acele contexte care pun în evidenţă caracterul nedefinit, durabil al
unei stări sau acţiuni, situaţie în care are şi un caracter evocator.
În poezie, verbele la imperfect au vloare durativa si sugerează permanentizarea stărilor si senzatiilor
negative asociate mortii.
Singurele verbe la alte moduri sau timpuri sunt cele din strofa a doua si surprind manifestari ale
eului liric.Verbul ,,am început” este la perfect compus, desemnand o acţiune încheiată, iar verbul ,,să
strig”este la conjunctiv , desemnand, prin urmare , o actiune posibila.
Incompatibilitatea dintre valoarea gramaticală a verbului ,,a începe” (,,am început”, acţiune
încheiată) şi cea lexicală (acţiune începută) sugerează ca atitudine existenţială zbaterea sterilă şi
neputincioasă a individului care încearcă să se salveze, dar care nu se poate elibera totuşi dintr-un
prizonierat perpetuu.

VI. Prozodie: Măsura versurilor este medie, de 10 silabe, iar ritmul este combinat.
1. iamb/iamb/peon 2/iamb
2. iamb/iamb/peon 4/iamb
3. amfibrah/anapest/peon 4
4. peon 4/peon 2/iamb

Rima îmbrăţişată, masculină imprimă discursului liric un caracter fragmentar, discontinuu prin
care se sugerează exacerbarea unor stări şi trăiri negative.
Sugestia captivităţii este potenţată şi de structura prozodică. Astfel, imaginea poetică este
discontinuă, secvenţială, deoarece toate rimele poemului sunt masculine.
Discontinuitatea disursului liric reflectă o percepţie fragmentară, discontinua a unor sugestii
disparate, eterogene ale planului exterior sau chiar a trăirilor sufleteşti ale eului liric.

VII. Concluzii
Poezia ,,Plumb” este reprezentativa pentru imaginarul poetic bacovian prin viziunea sumbra asupra
vietii, prin tema solitudinii alienante a individului captiv intr-un univers existential ostil si sufocant,
precum si prin organizarea ideii poetice in jurul unui simbol central care sugereaza corespondentele
intre planuri. Sentimentalismului care sufocă poezia epocii, Bacovia, ,,poetul sfarsitului
continuu”, cum l-a numit Ion Caraion, ii opune accente macabre , solitudini infernale, prabusiri
launtrice dramatice, tensiuni specifice recuzitei simboliste în varianta decadenta. Dedublat, poetul
se observa punându-şi o mască teatrală ce aderă la fondul său propriu. Masca îl modelează după ce a
fost fixată, îi absoarbe biografia, devine condiţie fundamentală a propriei existente. Timbrul
inconfundabil al poeziei dă expresia suferinţei exacerbate care creează o viziune tragică asupra
existenţei.