PLUMB

George Bacovia
ANALIZA LITERARA

 Poemul care dă titlul volumului de debut, din 1916 – scris încă din 1911 şi
publicat la Iaşi- este alcătuit numai din două catrene, în fiecare dintre ele
repetându-se de trei ori substantivul plumb, totdeauna precedat de
prepoziţia simplă ´de´. Cuvântul-cheie este reluat cu o frecvenţă obsesivă
şi este plasat intenţionat fie în sintagma laitmotiv “flori de plumb”, fie în
finalul versurilor, având o funcţie atributivă pe langă un determinat
substantival.
 Stilistic, termenul constituie o metaforă ce sugerează mineralizarea lumii
vii şi împietrirea ei datorată degradării şi morţii.
 Câteva dintre temele predilecte ale poeziei lui Bacovia - somnolenţa,
descompunerea generală, spleenul, monotonia, parcurile pustii, oraşul
fără viaţă, tristeţea, lipsa de speranţă- şi dintre culorile dominante –
albul şi negrul, galbenul, violetul – îşi dau întâlnire în ţesătura lirica a
artei poetice de faţă.
 Plumb: acest metal gri, combinaţie de alb şi negru, cu greutate atomică
mare, prin consistenţa materială densificată, semnifică oboseala
copleşitoare a fiinţei; după “Dicţionarul de simboluri”, plumbul este un
metal saturnian, al demitizării; după Paracelsus, alchimist medieval,
plumbul este “apa tuturor metalelor”, agent deci al disoluţiei universale.
 Opera debutează cu verbul la imperfect “ a dormi”, reliefând astfel o
acţiune durativă, începută înainte de momentul vorbirii , dar prelungită
in prezent, Bacovia utilizandu-l cu sens mortuar.
 Atmosfera este funerară, plină de zgomote, reverberate la maximum, ca
o prăbuşire de aştri: “Dormeau adânc sicriele de plumb, / Si flori de
plumb şi funerar vestmânt - / Stam singur in cavou … si era vânt../ Si
scartaiau coroanele de plumb”. Universul cuprins intr-o carcasa de
plumb devine static, incremenit, nimic altceva decat natura moarta.
Cavoul, sicriele reprezinta spatiul inchis, lipsa de orizonturi.
 Spre deosebire de romantici, Bacovia disociază realitatea exterioara –
mereu ostilă - de cea interioară, în care el se izolează, dar fără să obţină
un sentiment al confortului sufletesc. Vocea poetică înăbuşită de
singurătate şi de nefericire, este agresată deopotrivă de frigul şi de
vântul de afară, ca şi de neliniştile interioare. Intreaga lume este văzută
ca un cimitir ori ca un cavou extins, în care omul înzestrat cu talent piere
aidoma celui ce duce o existenţa anodină. ( comuna, baanla).
 In cel de-al doilea catren, eul poetic devine imaterial, isi vegheaza
propria moarte sau moartea propriului spirit, un fel de entitate
superioara care contemplă extincţia universală. Sentimentele sub
această apăsare a plumbului, devin inanimate, se cufundă in somn:
„Dormea întors amorul meu de plumb....”. Plumbul, prin culoarea sa
întunecată, mohorâtă, adoarme lumea, o acoperă cu o crustă groasă,
stârneşte friguri ancestrale; lumea ajungând inchisă în sine însaşi, fără
posibilitate de schimbare, supusă tiraniei morţii.
 El demitizează imaginea cuplului fericit din lirica romantică, înfăţişându-i
pe îndrăgostiţi ca pe nişte fiinţe izolate, bolnave şi predestinate eşecului
afectiv.
 Aglomerarea unor detalii ( doar daca ne gandim la spatiul cavoului )
bazate pe repetarea simbolului dominant, „flori de plumb”, „funerar
 vestmant”, „aripele de plumb”, „coroanele de plumb”, reprezintă liniile
de forţa care apasă întregul spaţiu, concentrându-l într-un punct originar.
 Ultima imagine este cea a unui înger al iubirii, cu aripile căzute, ce atârnă
inerte, zborul in jos, fiind o adevărată prăbuşire psihică, marcând
trecerea de la starea de spleen, la disperare şi angoasă.
 Critica a vorbit, în legătură cu atmosfera acestui poem, de „infernul
bacovian”, ( puteti aminti liniile de pauza, pct de suspensie..) în care
repetiţiile sumbre exasperează sufletul bolnav de nelinişte, presimţind
nevroza apropiată. Insăşi muzicalitatea versurilor generează impresia de
stranietate, de apăsare şi chiar reproduce tonalitatea înfundată a
disloluţiei sufleteşti. Sonorităţile lugubre sunt obţinute şi la nivel fonetic,
prin aglomerarea vocalelor închise ( ă, â, o, u ) şi a consoanelor dure (
b, p,m,n, s, ş, t, ţ ).
 Este evidentă şi adecvarea ritmului la tonalitatea stinsă a poeziei,
folosindu-se îndeosebi iambul si peonul. ( „Dor-meau a-dânc si-crie-e-le
de plumb” _ _ ´/ _ _ ´/ _ _ ´_ _/ _ _ ´ iamb, iamb, peon II, iamb. )

TEME SI MOTIVE ALE POEZIEI PLUMB

 Culorile dominante din poezie;
 Senzaţia de apasare extremă;
 Laitmotivul plumbului;
 Simbolul cavoului de plumb;
 Tonalitatea sunetelor;
 Simbolurile morţii: coroanele de plumb, vantul, frigul;
 Moartea;
 Simbolul îngerului de plumb.
 SIMBOLISM si EXISTENTIALISM

Poezia bacoviana depaseste simbolismul, precedand existentialismul.

Reactii psihologice moderne:

- Sentimentul de inadaptare, pesimismul, nevroza, sentimentul exilului, al

dezarticularii psihicului, al tarziului, al golului existential.
- In poezia bacoviana, timpul este intrerupt, miscarea suspendata
generandu-se automatismul, gestul absurd si inutil. Miscarea, daca exista,
se face inexorabil spre moarte, generand spaima existentiala si sentimentul
singuratatii primordiale. La Bacovia, coordonata timp e anulata si trairea in
afara timpului restructureaza alienant realitatea. Poemele sale au fost
considerate „tipete sonore si cromatice ale realitatii”. S-a observat, de
asemenea, capacitatea versurilor de a forma structuri inchise. Fiecare
poezie e o galaxie izolata, cu o geometrie severa si un spatiu simbolic.
- Apar personajele simbol: fata ftizica, nebunul, amantii, un elev palid, un
convoi funerar, o cantareata, caini, corbi, alcoolici. Mai presus de aceste
personaje simbol, sunt: Toamna, Plansul, Golul, Frigul, Tristetea, Nevroza,
Descompunerea. Universul este intotdeauna agresiv in raport cu omul si de
aceea conditia umana exprima vulnerabilitate si spaima. Aflat in interior sau
in exterior, poetul ( omul ) este agresat de obiectele ce vor sa-l
mineralizeze „Plumb” sau sa-l lichefieze „Lacustra”. Nu exista spatii de
refugiu impotriva mortii. Visul, dragostea, peisajele exotice, toate lipsesc in
poezia bacoviana. Exista o singura cale deschisa – spre nebunie sau spre
moarte.
- Spatiul este citadin, pustiu si artificial: parcuri, havuze, circuri abandonate,
abatoare, gari, cimitire, cavouri, strazi goale. Este un spatiu pre sau post
apocaliptic, in care s-a instaurat teroarea de moarte. Ideea obsesiva este
inutilitatea de a fi in lume sau bizara aventura de a fi om.
- Dominantele liricii bacoviene au fost decodate de aproape toti criticii
literari ( versiunea Irinei Petras ) :
 Asumarea cotidianului in datele cele mai banale, mai putin
spectaculoase, mai umile;
 Refuzul oricarei formule traditionale frumoase;
 Ignorarea pitorescului si a decorativului;
 Revelarea unei crize in realitatea obisnuita
 Greutatea de plumb a existentei diurne;
 Simplitatea compozitiei lucrate in gri cenusiu;
 Interioritatea perspectivei;
 Monotonia ca dimensiune esentiala a fiintei;
 Exersarea unei comunicari imediate, de o sinceritate disperata;
 Strania simplitate a enunturilor prin care se descopera coordonatele
abisale ale vietii – versuri alcatuite din propozitii juxtapuse, sugerand
oboseala launtrica, epuizarea.
 Este cultivata onomatopeea pentru efectele ei isterice, vocabularul e
abstract, redand un proces de intelectualizare a senzatiilor;
 Cuvinte cu frecvente mari, nucleu lexical redus, numar limitat de
campuri semantice;
 Constructii bazate pe repetitii, in care abaterile au valoare de semnal;
 Tehnica rostirii este cea a procesului verbal, notatiile par impersonale
„E toamna”, „E moina”, „E ger”.
Bacovia a fost apropiat de existentialism prin perceptiile moderne ale
liricii sale si prin motivul obsedant al poeziei: inutilitatea de a fi in lume.
De asemenea, pentru luciditatea cu care analizeaza conditia umana.
Temele literaturii existentialiste sunt: neantul, suferinta, angoasa,
tortura, moartea, revolta, libertatea. La intrebarile existentialistilor,
Bacovia raspunde intr-un mod propriu, dar apropiat lor:

Care este sensul vietii?

Omul este liber? In ce consta libertatea lor?

Care este responsabilitatea omului pentru deciziile sale?

Care este statutul omului in raport cu Universul?

Viata merita sau nu sa fie traita?

Sartre raspunde:

„Omul este existenta prin care neantul intra in lume. Existenta umana
este subiectiva si irationala, omul e aruncat in lume, fiecare se gaseste
aici, acum, pentru ca acolo si altadata nu se stiu. Cand omul se trezeste
la constiinta si la viata, el este deja aici, aruncat in lume, desi n-a cerut-o.
De cine? De nimeni. Pentru ce? Pentru nimic. Astfel, greata invadeaza
iremediabil fiinta umana. „

„Trecutul este incremenit. Prezenta este fuga continua in fata mortii, o

deruta neintrerupta in fata fiintarii. Omul e o pasiune inutila”

„Suntem singuri fara scuze”

„Omul e condamnat sa fie liber”

Sartre descopera ca toate cativitatile omului sunt echivalente si de aceea
ii ramane doar disperarea.

Bacovia a fost apropiat si de Emil Cioran al carui volum „Pe culmile

disperarii” sta sub semnul obsesiei mortii, al vietii invadate de moarte.