PLUMB
de George Bacovia

Simbolismul autentic în literatura română se instaurează prin activitatea literară a lui

George Bacovia, considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui curent.
Poet interbelic apreciat pentru originalitatea sa, ce reiese dintr-o viziune sumbră asupra
existenței, el creează o lirică dominată de o tristețe ireparabilă sau de un „sfârșit continuu”
(Ion Caraion). Poezia lui include un simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii,
lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea ” (Lidia
Bote).
Poezia Plumb dă titlul volumului apărut în 1916 , fiind citită pentru prima dată la
cenaclul Literatorul al poetului Alexandru Macedonski. Este o poezie simbolistă, o artă
poetică, deoarece exprimă concepția și viziunea poetului despre existență și despre menirea
lui în lume.
Simbolul central al poeziei este exprimat în titlu, plumbul, cuvânt-cheie, fiind un
metal ale cărui trăsături sugerează trăiri sufletești: greutatea metalului reliefează apăsarea
sufletească, culoarea cenușie-galbenă sugerează monotonia și boala, moliciunea metalului
sugerează dezorientarea, labilitatea psihică, sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane
mute și o singură vocală închisă) simbolizează închiderea definitivă în spațiul existenței, fără
nicio soluție de ieșire. Prin repetarea de șase ori în text, devine un laitmotiv care conferă
simetrie poeziei.
Tema literară ilustrează condiția poetului într-o societate superficială, incapabilă să-l
înțeleagă, ceea ce generează o stare de angoasă în fața a două experiențe umane
fundamentale: moartea și iubirea.
În poezie există o atmosferă funebră: moartea e redată prin termeni precum: sicriu,
mort, somn, dormeau adânc, cavou, era frig, era vânt. Celelalte motive – suferința,
singurătatea, nevroza– sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare
inevitabilă spre moarte, spre neant.
Lirismul este subiectiv prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric
(pers.I : stam, amorul meu, să strig).
Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă
o stare sufletească disperată, lipsită de orice speranță.
Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice (catrene), care
corespund celor două planuri ale realității : unul exterior, alcătuit din cimitir, cavou,
simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare și disperare și unul
interior, sufletesc, sugerat de sentimentul de pierdere a iubirii care îi provoacă poetului
disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care se repetă de șase ori în cele 8 versuri,
folosit obsesiv, având valoare de atribut simbolic al elementelor. Sicriele de plumb sugerează
nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibilitate; și-i
atârnau aripele de plumb sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Cuvântul-cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei – element definitoriu
pentru poezia bacoviană – ci împietrirea, nemișcarea.
 Prima strofă, o confesiune lirică, definește un univers rece, străin, în care poetul
trăiește sentimentul singurătății tragice. Acest spațiu închis, sufocant, apăsător, poate ilustra
societatea, ca univers limitat, dar și pustiul sufletesc : „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și
flori de plumb și funerar vestmânt-/ Stam singur în cavou...și era vânt.../ Și scârțâiau
coroanele de plumb”. Dintr-un astfel de spațiu limitat și închis evadarea este imposibilă.
Incipitul poeziei prezintă un verb la timpul imperfect – Dormeau…, ceea ce sugerează printr-
o acțiune neterminată, o permanentizare a stării apăsătoare. Florile, care sunt de obicei
asociate cu prospețimea, gingășia, viața, sunt alăturate plumbului, devenind artificiale,
moarte. De asemenea, spaima existențială este amplificată de frecvența termenilor din câmpul
semantic al morții, precum și de sonoritatea verbului scârțâiau. Vântul completează tabloul
sumbru, prin evocarea unei senzații tactile neplăcute care amplifică presimțirea unui
inevitabil sfârșit.

Strofa a doua e construită simetric și definește realitatea interioară. Poetul invocă

amorul, dar acesta „doarme întors”, o stare premergătoare morții, prin poziția nefirească.
Lirismul se interiorizează, devine o ipostază tragică. La Bacovia, dragostea nu este
înălțătoare, ci rece, fără perspective de împlinire, de fericire sau de salvare. Aripile de plumb
sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța; căderea în moarte este
inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu mai reprezintă o șansă de salvare :
,,Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig-/ Stam
singur lângă mort...și era frig / Și-i atârnau aripile de plumb”.Strigătul de invocare a iubirii
pierdute, moarte, face trimitere la bocetul din credințele populare, care marchează atât
durerea sfâșietoare cât și speranța unei reveniri, deoarece în filozofia creștină cuvântul are
puteri magice: „La început a fost cuvântul...” (Biblia – Vechiul Testament). Simetric sunt
dispuse toate elementele: florile de plumb, singurătatea. Frigul amplifică senzația morții
ireversibile, ideea de alunecare spre neant, în gol.

La nivel fonetic – frecvența consoanelor m, b, v, l , a diftongului au și a triftongului

eau sugerează plânsetul, vaietul, ca ecou al unei atmosfere insuportabile. La nivel stilistic –
epitetele adânc, întors, funerar, contribuie la realizarea unei neliniști metafizice. Se remarcă
și alte mijloace artistice: metafora ( flori de plumb, aripi de plumb) și personificarea
(dormeau adânc sicriele).
Poezia Plumb este simbolistă prin atmosfera deprimantă, corespondența dintre cuvinte
și elemente din lumea minerală, muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei, rima de
sonoritate surdă, verbe la imperfect, verbe cu sonoritate stridentă: scârțâiau, strig; repetiția
obsedantă a cuvântului –cheie (simbolul); cromatica sugerată de flori, coroane , plumb;
folosirea sinesteziei (imagini auditive, tactile, vizuale, statice) și a sugestiei.
Așadar, prin poezia Plumb, cititorul receptează mesajul ca pe o artă de a simți
atmosfera bacoviană ca pe o expresie a emoției profunde, a nuanței și a subconștientului care
proiectează în lumea exterioară imagini de o rară sensibilitate.