Plumb

De George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, a doua jumătate al secolului al XIX-
lea, ca reacție împotriva parnasianismului, a romantismului retoric și a naturalismului.
Teoreticianul simbolismului este Jean Moreas, susține că poezia trebuie doar să sugereze,
fără să precizeze.
George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali din literatura română, ce reușește să
se impună la nivel artistic printr-o atmosferă lăuntrică particulară, în spirit simbolist.
Poezia ,,Plumb” deschide volumul cu același titlu apărut în anul 1916. Creația este o artă
poetică, deoarece se evidențiază printr-un ansamblu de trăsături care alcătuiesc concepția despre
lume și viață a autorului, folosind un limbaj literar unic.
Tema poeziei este de factură simbolistă, făcând trimitere la condiția de damnat a poetului
într-o societare superficială, care nu-l înțelege, supratema fiind cea a morții.
Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții, întregul decor
fiind funerar: plumbul, sicriele, cavoul, somnul, vântul și frigul. Acestea conturează planului
exterior cu stările sufletești apăsătoare de nevroză și depresie. Acestă poezie poate fi încadrată
în curentul literar, simbolism.
O primă astfel de trăsătură este utilizarea tehnicii simbolului. Imaginea centrală a
poeziei este plumbului, laitmotivul fiind asociat cu moartea și cu termeni din câmpul său
lexical. Din punct de vedere chimic și fizic, plumbul este un metal foarte greu ce izolează
radiația, de culoare gri închis, acesta sugerează o stare de apăsare, disconfort și înghesuială. De
asemenea, simbolistica este realizată și la nivel cromatic: griul este un amestec de non-culori,
asociat unei stări de monotonie și vid. Alte două idei poetice care derivă din imaginea centrală
sunt cea a cavoului, prezent în prima strofă a poeziei, reprezentând mediul înconjurător, redus la
un spațiu definit ce exprimă o stare de apăsare, disconfort și lipsă de viață, respectiv, ideea
iubirii pierdute, prezentă în cea de-a doua strofă, unde metafora „amor de plumb” simbolizează
moartea trăirilor instanței lirice.
O altă trăsătură a simbolismului prezentă în text este utilizarea corespondenței, stabilită
între planul interior, al eului liric și cel exterior, de care aparține mediul înconjurător, aflat în
continuă degradare. Lumea exterioară este văzută ca una lipsită de viață, un cadru mortuar
căruia îi corespunde un „funerar vestmânt”. În schimb, universul interior este dominat de stări
negative, dintre care se remarcă pesimismul, singurătatea și presiunea. Mai mult, la nivel
morfologic se realizează o corespondență între verbele „dormeau” care sugerează lumea
exterioară și „dormea” care sugerează lumea interioară.
Titlul reprezintă o cheie de interpretare a semnificațiilor din poezie. Cuvântul „plumb” este
format din patru consoane care exprimă o sonoritate marcată de monotonie și o vocală închisă,
sugerează ideea de sufocare și apăsare. Titlul apare de șase ori în text, repetiția acestui cuvânt
contribuind la muzicalitatea specific simbolistă și, totodată accentuând suferința eului liric.
Discursul poetic se concentrează în jurul metaforei fundamentale a plumbului, definită ca
un atribut al morții. Astfel, metafora „aripi de plumb” evidențiază zborul invers, o cădere lentă
spre moarte, dar în același timp și greutate sau suferință, sugerate concomitent de verbul
„atârnau” și de simbolul central, plumbul. Mai mult, se poate remarca și epitetul „funerar
vestmânt”, care surprinde imaginea universului exterior – o lume mortuară cu o imagine
decadentă, sugerată de adjectivul „funerar” și „dormeau adânc”, epitet care conturează ideea
unui coșmar, a unui somn agitat, prevestitor de moarte. Autorul însuși mărturisește obsesia
pentru plumb, simbol saturnian în poemele lui Baudelaire: ”Plumbul ars este galben; sufletul ars
este galben”.
O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema condiției poetului, dar și pentru tema
morții este dezvoltată în incipitul operei prin simbolul cavoului și cel al sicrielor, aceste
elemente ale planului exterior reprezentând spații închise, delimitate, conturând o atmosferă
apăsătoare și sumbră. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al
depresiei acutizate, fără posibilitate de eliberare. ”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de
plumb și funerar veștmânt”. Multe poezii bacoviene pun accentul pe diferitele valențe ale
verbului. ”Dormeau”, la imperfect, alături de epitetul ”adânc” sugerează nemișcarea,
încremenirea pe o durată nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura antitetică, flori (gingășie,
viață) de plumb (natură mineralizată, moartă), sunt completate de imagini auditive cu sonorități
lugubre sau tactile â ce subliniază amenințarea sfârșitului: ”era vânt”, ”scârțâiau coroanele de
plumb”. Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare a sfârșitului continuu
bacovian.
A doua imagine semnificativă pentru tema operei este cea simbolică a ”amorului de
plumb”, regăsită în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul
devenind confesiv. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează mineralizarea sentimentului,
apăsarea cauzată de pierderea iubirii. Imaginea sinestezică ”dormea întors” amintește motivul
folcloric al morții ca întoarcere către apus. Acesta se asociază cu un efort disperat al instanței
lirice de recuperare a sentimentului. Metafora finală ”atârnau aripile de plumb” pune în
opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Poezia „Plumb" de George Bacovia, prin atmosfera conturată, prin muzicalitatea interioară,
prin cromatică, prin simboluri și sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al
spaimei, al însingurării, opera înscriindu-se în rândul artelor poetice. Lumea bacoviană este
închisă, fără iluzia salvării, monotonă, artificială, dezolantă.