PLUMB-tema si viziune

Simbolismul este un curent literar de circulație universală, a apărut în Franța,

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului
romantic și a formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea
interioară a ideii. Și-a creat o individualitate proprie prin percepția sinestezică
asupra universului, considerată ca fiind arta de a simți, fundamentată pe
imagini artistice ca mijloc de exprimare a corespondențelor între elementele
universului, prin sugestie.

George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat

reprezentant al acestui curent literar din literatura română. Poet interbelic,
apreciat pentru originalitatea sa care derivă dintr-un pesimism exacerbat cu
care trăiește, claustrarea într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o
lirică a tristeții ireparabile sugerate de simboluri specifice. Poezia „Plumb”
apare în volumul omonim de debut, în 1916. Creație de factură simbolistă,
această operă lirică este o artă poetică în care se dezvăluie principalele
concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-
un limbaj literar distinct.

Tema poeziei
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații
și artificială, condiție determinată de două coordonate esențiale, iubirea și
moartea. Viziunea despre lume este redată la nivelul textului prin folosirea
procedeelor specifice simbolismului: simbolul , tehnica repetițiilor, cromatica,
muzicalitatea și tehnica sugestiei. Textul este structurat în două catrene
construite pe baza cuvântului „plumb”, care este prezent și în titlu și
sugerează atmosfera generală a textului fiind reluat în șase din cele opt
versuri ale poeziei. Cele două secvențe poetice corespund celor două planuri
ale realității: realitatea obiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui
invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivității:
persoana I a verbelor – „stam”, „am început”; persoana I a adjectivului posesiv
„meu”. Simetria celor două secvențe poetice este dată, atât de prezența eului
liric și de lipsa oricărei forme ale existenței, cât și de prezența elementelor de
versificație prin punctele de suspensie alături de simbolul recurtent „plumb”,
care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă și închiderea
definitivă a spațiului existențial.

Titlul
Titlul reprezintă simbolul central al poeziei, „plumbul” care sugerează
cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă în spațiul
existențial fără soluții de ieșire. Din punct de vedere chimic și fizic, plumbul
este un metal foarte greu ce izolează radiația, de culoare gri închis, acesta
sugerând o stare de apăsare, disconfort și înghesuială. De asemenea, titlul
reprezintă două accepțiuni, respectiv planul real cu sens denotativ, „plumbul”
fiind un metal moale, greu, de culoare cenușiu-albăstrui sau gri închis ce
sugerează continuitatea vicioasă a suferinței și planul imaginar cu sensul
conotativ derivat din cel propriu prin care sugerează dezorientarea,
monotonia, claustrarea, vidul și iminența morții.

Element de compoziție
Un element de compoziție care ordonează imaginile artistice este structura
poeziei în două catrene aflate în relație de opoziție. Cele două strofe
corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir și de cavou, și realitatea interioară, subiectivă,
simbolizată de sentimentul iubirii („amorul meu de plumb”).

Prima secvență semnificativă

O secvență semnificativă privind tema și viziunea despre lume într-un text
poetic aparținând simbolismului, respectiv „Plumb” de George Bacovia
descrie un cadru spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte
claustrat: „Stam singur în cavou…”. Cavoul este un simbol pentru universul
exterior care provoacă o stare de angoasă din cauza sugestiei grutății
plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele
de plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” și este
un spațiu claustrofobic, un spațiu limitat. Repetarea epitetului „de plumb”
subliniază existența mohorâtă, lipsită de transcendență sau de posibilitatea
înălțării, deoarece, la Bacovia, moartea înseamnă întotdeauna anihilare totală,
atât a trupului, cât și a sufletului, iar „plumbul” este un simbol al apăsării și al
strivirii ființei. Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat și
sugerează permanența unei stări de angoasă și a unei neîncetate aspirații
spre un final dorit, așteptat și simțit ca o eliberatoare încheiere a unui ciclu
existențial: „dormeau”, „stam”, „era” și „scârțâiau”.

A doua secvență semnificativă

A doua secvență semnificativă mută accentul pe interioritate, dar aceasta nu
este o posibilitate de salvare, deoarece se află sub semnul tragicului.
Optimismul este anulat total, iubirea, afectivitatea sunt surprinse în
momentul dispariției: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Încercarea de
salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „și-am început să-l
strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrază tot ce îl înconjoară ca pe un
eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorința de
evadare și de înălțare produsă de sentimentul de iubire este și ea
contaminată de atmosfera generală, „aripile de plumb” sugerând, de fapt, o
cădere surdă și grea, adică moartea. Apropierea morții este anticipată de
sentimentul de singurătate: „Stam singur lângă mort…”. La Bacovia iubirea și
moartea sunt strâns legate și nu se anulează una pe cealaltă. Moartea este
sugerează pe parcursul întregii poezii cu ajutorul cuvintelor care fac parte din
câmpul semantic al morții: „scriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană” și „mort”.

La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de către două

consoane grele și sugerează închiderea spațiului, această construcție
riguroasă sugerând prezența morții prin închiderea versurilor cu rimă
îmbrățișată și măsură fixă de zece silabe. De asemenea, verbele la timpul
imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de
liniște iar cele două verbe la perfect compus „am început”, respectiv la
conjunctiv „să strig”, sugerează disperarea poetului după conștientizarea că
universul este cuprins de atmosfera sumbră a morții.

La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central, plumbul, asociat

metaforelor, cum ar fi: „flori de plumb”, „aripi de plumb”, „coroanele de
plumb”, expresivitatea epitetului din versul „Dormea întins amorul meu de
plumb” și repetițiile care conferă muzicalitate întregii poezii, sugerând starea
de inefabil și un sentiment de sfârșire, apăsare, sau chiar plictis, încremenire și
moarte. Metafora aripilor de plumb nu duce la salvare, ci dimpotrivă,
dovedește faptul că aripile sunt frânte. De asemenea, „sicriele de plumb” care
„dorm” sunt personificate, rezultatul fiind un coșmar prins și transpus în
realitatea în care moartea domnește etern și păstrează de-a pururi prin
continuitate sentimentele de tristețe.

Așadar, poezia „Plumb”, de George Bacovia este dominată de sentimente de

tristețe, angoasă, dezgust, spleen, elemente specifice imaginarului poetic
simbolist. Aceste stări ale eului liric bacovian sunt provocate de sentimentul
descompunerii universului, dar și de apropierea sentimentului morții. Dar
viziunea poetică nu se reduce la nivelul ideilor, ci cuprinde și procedeele prin
care acestea sunt puse în valoare, precum sugestie, decor, cromatică tehnica
repetiției care oferă muzicalitate, teme și motive literare și, mai ales, cultivarea
simbolismului.