PLUMB

Bacovia aparține unei faze mai târzii a simbolismului, în care se manifestă

un modernism mai acut, ceea ce a și provocat diversitatea opiniilor critice cu
privire la opera sa, percepută ca o expresie a elementarității și a simplității, dar și a
artificialității, a teatralismului.
Poemul care deschide primul volum de versuri, dându-i și titlul, „Plumb”,
este o emblemă a lirismului său, reunind elemente specifice de viziune asupra
lumii și de expresie artistică, de aceea a fost considerat o artă poetică indirectă. 
 Esența simbolistă a poemului este pusă în evidență de valorificarea
simbolurilor. Cuvântul „plumb” devine, prin repetiție și acumulare de sensuri
figurate, simbolul morții, al apăsării, al cenușiului existenței. Inițial, alăturarea
sicrie-plumb rămâne în sfera denotativului. Treptat, asocierile devin insolite: „flori
de plumb”, „coroane de plumb”, „amor de plumb”, evidențiind alunecarea de sens
de la propriu la figurat și transformarea cuvântului într-un simbol.
Muzicalitatea versurilor, inducerea stărilor inclusiv prin efecte sonore
generate de rimele terminate în consoane aspre, de sistemul complex de repetiții
fonetice, este proprie acestui curent. Apăsarea, închiderea, sufocarea se transmit
prin sonoritatea unor cuvinte: „plumb”, „vânt” în care există o singură vocală,
închisă, integrată în înlănțuiri de consoane dure, dar și prin reluarea  de structuri:
„dormeau”/„dormea”, „stam singur”.
Aspectele tematice: moartea, singurătatea, tragismul condiției umane,
motivele prin care acestea sunt particularizate: sicriele, cavoul, coroanele, dar mai
ales articularea lor în discursul poetic, în imagini artistice și figuri de stil, definesc,
deopotrivă, sensibilitatea simboliștilor și a expresioniștilor.
În ciuda aparentei simplități, poemul are o construcție riguroasă. Formal,
este structurat în doua catrene cu rimă îmbrățișată. Titlul tematic se reduce la un
singur cuvânt, un substantiv comun nearticulat, al cărui sens propriu desemnează
un metal greu, de culoare cenușie. Lectura textului dezvăluie semnificația
simbolică a lexemului, sugerând apăsarea, greutatea sufocantă, moartea.
Compoziția atrage atenția prin simetria perfectă, vizibilă la nivelul
construcției sintactice, în distribuția cuvintelor la final de vers, a sunetelor, a
semnelor de punctuație (linia de pauză, punctele de suspensie).  Repetițiile
(cuvântul „plumb” de șase ori în text, verbul „dormea”, structura „stam singur”)
sunt instrumentele de revenire și accentuare prin care se fixează și se dezvoltă
sensurile. Tensiunea lirică este susținută de termenii antitetici: moarte-viață,
materie-spirit, captivitate-libertate, definind relațiile de opoziție, extremele reunite
pentru a exprima viziunea despre existență și ființă, despre singurătate, obsesia
deplinei izolări și presimțirea morții.
 Cele două strofe, realizate prin paralelism, sunt secvențe care reprezintă
planuri diferite, dar în  relație de corespondență: realitatea exterioară, obiectivă 
(cimitirul, sicriele, cavoul) și realitatea interioară (sentimentul iubirii, al
singurătății extreme). 
Poemul  se deschide cu un vers care evocă o lume cufundată în somnul
definitiv al morții, idee exprimată de o personificare cu sens metaforic: „Dormeau
adânc sicriele de plumb.” Verbul la imperfect “dormeau”, cu valoare durativă si  
evocatoare,  descrie o stare și un proces, începute în trecut, dar prelungindu-se în
prezent. Tabloul funebru configurat în incipit se completează cu noi detalii,  prin
tehnica acumulării treptate: „flori de plumb”, „funerar vestmânt”, „corone de
plumb”, care întăresc și amplifică imaginea unui univers încremenit, static. Singura
prezență vie este semnalată în cel de-al treilea vers: „Stam singur în cavou...”, prin
care se configurează însă imaginea unui eu prizonier al acestui univers închis.
Pustiul, încremenirea sunt evidențiate contrastiv, printr-o imagine auditivă,
scârțâitul lugubru al coroanelor mișcate de vânt, care face tăcerea și mai adâncă.
Element dinamic, vântul devine în universul evocat semnul haosului, al unei lumi
lipsite de viață. 
Punctul de maximă tensiune lirică se înregistrează în cea de-a doua strofă.
Mai rău decât orice moarte, plumbul a cuprins și sufletul. Simetric, imaginea
sicrielor dormind adânc este asociată cu aceea a amorului de plumb dormind întors.
Termenul „întors”, integrat într-o structură metaforică, sugerează desprinderea de
viață, orientarea către un alt orizont. Eul își contemplă sufletul, iubirea ca pe o
entitate străină, ce nu mai poate fi recuperată, abandonată pe florile de plumb.
Revolta, spaima sunt exprimate prin asocierea de verbe: „și-am început să-l strig”,
dar țipătul de disperare al ființei rămâne izolat, fără consecințe.
 Prin urmare, în poezia „Plumb”, realitatea prezentată este una pietrificată,
poetul însuși fiind redus la stadiul de încremenire, incapabil să se înalțe.