PLUMB

de George Bacovia
“Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”

R1
Simbolismul, curent artistic cristalizat în ultimele două decenii ale veacului al XIX-lea, descinde
din poetica lui Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud. Simbolismul românesc, al cărui teoretician a fost
Alexandru Macedonski este o mişcare literară cu trăsături originale, generate din efortul desprinderii de
fascinaţia versului eminescian.

George Bacovia, despre care Nicolae Manolescu afirma că „ îşi compune o mască, îşi face din
suferinţă un stil, o convenţie care e manierismul decadent.” Publică poezia Plumb , Poezia emblematică
a universului liric bacovian în volumul din 1916, fiind cea deschide şi dă titlul volumului de debut .

Estetica simbolistă se defineşte prin cultivarea unor sentimente imprecise, neconturate încă
deplin, sugerate prin simbolu, prin imagini sinestezice, prin tehnica a sugestiei, prin principiul
corespondenţelor pe care se construieşte viziunea poetică, ori prin muzicalitatea deosebită a versurilor .

O primă trăsătură a simbolismului reflectată în text este cultivarea simbolului „plumb” care nu
transmite ci are forță de sugestie a unor trăiri și idei lirice. Astfel, Metalul saturnian, plumbul, impune un
simbol plurisemnificativ pe care se întemeiază viziunea poetică. Discursul construit pe simbolul imaginat
de Bacovia este plasat în regnul mineral al cărui atribut este încremenirea, inerţia dezolantă a materiei.

O a doua trăsătură o reprezintă cultivarea corespondențelor tipic simboliste. În această poezie,

bacovia realizează corespondența între spațiul exterior și cel sufletesc. Această legătură este vizibilă la
nivel structural, un catren fiind dedicat decorului sumbru, iar al doilea sufletului ars de patima creației al
poetului. O corespondență mărturisită de către autor este aceea între comatică și trăirile subiectului
liric, de vreme ce, într-un interviu mărturisea că galbenul , culoarea plumbului topit este culoarea
deznădejdi.i

R2
Tema eşecului existenţial şi cea a morţii se dezvoltă într-o compoziţie savant orchestrată, în care
toate elementele converg. Cele două catrene sunt perfect simetrice la nivelul sintaxei poetice şi al
structurilor metrice.

Structural, imaginarul poetic se configurează pe două planuri – cel al realităţii exterioare,

obiective, şi cel al realităţii lăuntrice, subiective –, aflate într-o relaţie de corespondenţă, definitorie
pentru estetica simbolistă. Planurile devin coincidente sub semnul aceluiaşi simbol – plumbul – şi în
spaţiul aceluiaşi câmp semantic al morții.

O primă idee poetică este surprinsă în prima strofă, care schiţează reperele realităţii exterioare.
Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se figurează un spaţiu simbolic, spaţiu al somnului, al
morţii. Cavoul, sicriul sunt metafore explicite ale morţii, simboluri ale vidului existenţial în care fiinţa
este captivă. Ele numesc direct spaţiul morții ori simbolizează (prin tehnica sugestiei, tipică simboliştilor)
spaţiul închis al odăii-cavou, al târgului de provincie sau al universului – vast cavou ori, poate, propriul
trup în care înserează şi e tăcere. Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate
enigmatică, semnificând efemerul neliniştea spiritului captiv în trupul-cavou.

O a doua idee poetică prin intermediul căreia se realizează tema este cuprinsă în strofa a
doua, în care sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor, încât fiinţa îşi exprimă spaima de vid
prin strigăt. Zadarnic strigăt, fără răspuns, fără ecou întro lume în care iubirea însăşi (principiu
fundamental al vieţii) a murit: Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început
să-l strig –. Primul vers al acestei strofe constituie temelia planului realităţii interioare. Dubla metaforă
verbală dormea întors este expresia absolută a îndepărtării definitive de viaţă (imaginea celui care îşi
întoarce faţa dinspre viaţă spre enigma tulburătoare a morţii o aflăm şi la L. Blaga). Sintagma amorul
meu de plumb propune o viziune concretă asupra iubirii, amintind de reprezentările mitologice antice

Elementele de structură și compoziție susțin scheletul ideatic al poeziei, care se

constituie într-un mesaj artă poetică, despre condișia de damnat a eului cretor într-un univers
ostil, impropriu creației.

Titlul conține un substantiv care la nivel cromatic este culoarea cosmosului şi a fiinţei, cenuşiul-
gălbui, bolnav, care se întinde atotputernic peste diversitatea lumii, înghiţind toate culorile spectrului.
Nicăieri cuvântul plumb nu apare mai tragic repetat ca în poezia care dă titlul primului volum bacovian.
„Cel mai moale şi cel mai urât dintre metale”, cu greutatea lui specifică mare, cu o culoare ternă,
deprimată,metalul alchimiştilor devine în textul simbolist bacovian metaforă absolută a existenţei
apăsătoare, a unei vieţi iremediabil captive în materie, fără şansa deschiderii spre vis, spre celest, spre
lumina spiritului.

La toate nivelurile limbii (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de

alunecare spre neant.La nivel fonetic - Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului
eau sugereaza foarte bine plânsetul, vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La niv stilistic -
Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice.

În concluzie, începând cu această primă poezie a volumului de debut, George Bacovia conferă
esteticii simboliste româneşti profunzimea de substanţă, de viziune şi de expresie, generând definitiva
ruptură de epigonismul eminescian: „Bacovia întrerupe în devenirea poeziei noastre discursul liric
încrezător în depăşirea de sine.