© Copyright Andreea Stoleriu

Plumb, de George Bacovia

Plan de comentariu:

1. Introducere:
 Trăsături ale simbolismului european și românesc
 Viziunea autentică și originală a lui Bacovia
 Universul poetic bacovian
2. Cuprins:
 Poezia emblematică a universului liric bacovian
 Semnificația literară a plumbului (simbol plurisemnificativ)
 Repetarea tragică de șase ori a cuvântului „plumb” = metafora absolută a
existenței
 Specie, temă, motive dominante, idei fundamentale
 Structură: 2 planuri
i. Realitatea exterioară, obiectivă
ii. Realitatea interioară, subiectivă
 Comentariul stilistic pe versuri ( simboluri, senzații, stările eului liric)
 Senzații de neobișnuită acuitate, intuiții tulburătoare despre absurd
i. Simetria melodică a versurilor
ii. Accentuarea cuvintelor cu ecouri stinse (plumb, veșmânt, vânt)
iii. Muzica atonală a unor cuvinte cu valențe onomatopeice (scârțâiau, frig,
strig)
 Elemente de prozodie (melodia stranie interiorizată, ritm, rimă, recurența
cuvântului-cheie)
3. Încheiere:
 Concluzii

Curent artistic cristalizat în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea,

simbolismul apare ca o reacție antiromantică și antiparnasiană, descinzând din poetica lui
Baudelaire, Verlaine și Rimbaud. Simbolismul românesc, teoretizat mai întâi de către
Alexandru Macedonski, este o mișcare literară, cu trăsături unice, generate din efortul
desprinderii de romantismul eminescian. Acesta respinge prozaismul, expresia discursivă și
se definește prin cultivarea unor sentimente vagi, neconturate pe deplin, prin imagini
sinestezice, prin tehnica sugestiei și principiul corespondențelor, dar îndeosebi prin
muzicalitatea versurilor, , înțeleasă ca senzație interioară. În spațiul autohton, simbolismul
cunoaște abia în a treia etapă a sa viziunea autentică, originală, prin calitatea limbajului lui
George Bacovia.

Poet simbolist român, dificil și paradoxal, prin caracterul său contradictoriu, George
Bacovia se situează dincolo de orice curent în universalitate, grație operelor sale. Universul
poetic bacovian propune în primul rând o structură lirică precisă, de mare coerență,
întemeiată pe câteva obsesii stilistice, care prin însemnătatea lor dezvăluie adevăratul chip al
realității, spulberând iluziile și aparențele înșelătoare. Poetul își construiește cu luciditate un
univers în care existența se asociază simbolurilor thanatice, stări precum nevroza și neliniștea

1
© Copyright Andreea Stoleriu

cuprind ființa aflată în pragul însingurării, iar spațiile întunecate, reci și ostile devin singurul
refugiu pentru spiritul damnat, captiv propriului trup. Atmosfera generală a operelor sale este
conferită în special de sentimentul deznădejdii, resimțit de cel ce trăiește într-o lume absurdă,
urmat de implacabila alunecare în neant. „Bacovia își compune o mască, își face din suferință
un stil.” (Nicolae Manolescu), poetica sa devenind expresie a tragicului și disperării.

Poezia emblematică pentru universul liric bacovian este cea care deschide și dă titlul
volumului de debut publicat în 1916, „Plumb”. Prin semnificațiile variate pe care le care le
însumează, plumbul se impune ca un simbol referențial pe care se întemeiază viziunea
poetică. Metalul saturnian devine prin greutatea sa sugestie a apăsării sufletești, desemnând
alunecarea lină în moarte. Culoarea exprimă o existență monotonă care duce spre pierderea
esențelor luminoase ale vieții; cenușiul-gălbui se întinde atotputernic, absorbind întreg
spectrul lumii vii și al culorilor. Ființa însăși împietrește, cuprinsă de un frig lăuntric care
îngheață toate izvoarele vitale ale vieții. Plumbul devine în textul simbolist bacovian
metafora supremă a existenței sufocante, monotone și mediocre a unei vieți private de șansa
deschiderii spre celest.

Elegie existențială și pastel simbolist, „Plumb” este una dintre capodoperele de

tinerețe ale lui Bacovia în care tema eșecului existențial și cea a morții, alături de motive
precum singurătatea, tristețea și neliniștea se împletesc într-o compoziție a cărei discurs se
concentrează în două catrene perfect simetrice. Imaginarul poetic se configurează pe două
planuri ale realității: cel exterior, obiectiv (strofa I) și cel lăuntric, subiectiv (strofa II), cele
două aflându-se sub semnul aceluiași simbol, și în același cadru thanatic.

Prima strofă face referire la planul exterior, conturând un tablou impresionist.

„Cavoul”, „sicriul” sunt metafore ale vidului existențial în care ființa este captivă, devenind
direct spațiul thanatic; motivul somnului devine reprezentarea morții iminente, în timp ce
toate cuvintele primului vers sunt metafore-simbol ale căderii în inerția plumbului: „Dormeau
adânc sicriele de plumb”. Determinanții sintactici (complementul „adânc” și atributul „de
plumb”) au valoarea unor superlative stilistice cu rolul de a exprima prăbușirea bruscă și
irevocabilă în neant. În timp ce somnul domină treptat toate ariile realului: viața fragilă („flori
de plumb”), absența ființei („funerar vestmânt”) și creațiile omenești devenite derizorii
(„coroanele de plumb”), între eul liric și lumea împietrită în care trăiește se stabilește un
raport fragil, nesigur care subliniază tragicul ontologic al ființei, ruptura dintre sine și exterior
(„Stau singur…”). Simbol recurent în poezia bacoviană, vântul este o entitate enigmatică,
suflul cosmic care adâncește golul existențial, semnificând efemeritatea ori agonia ce
cutremură spiritul captiv în trupul-cavou.

Sentimentul solitudinii devine copleșitor și capătă valențele sonore ale unui strigăt
înfricoșat de disperare, de teamă în fața liniștii asurzitoare a necunoscutului tainic. Comparat
cu cel reprezentat pictural de Edvard Munch, strigătul este zadarnic, fără răspuns, fără ecou, o
ultimă chemare a iubirii ce se ciocnește brutal de zidurile unei lumi a cărei speranță s-a
risipit. Iubirea nu mai este o cale de salvare a eului în fața morții atât timp cât mitul dragostei
a murit, iar credința în absolut s-a pierdut. Primul vers din cel de al doilea catren reprezintă
temelia realității subiective: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Acesta nu se

2
© Copyright Andreea Stoleriu

configurează ca fiind un univers compensatoriu, ci mai degrabă este o invariantă a

exteriorului. „Amorul de plumb” și somnul său întors sunt expresia absolută a îndepărtării
definitive de viață, propunând o viziune concretă, antropomorfă asupra iubirii. Însingurarea,
izolarea socială și erotică sunt resimțite ca un îngheț lăuntric al ființei, nu ca un eșec
existențial („Stam singur lângă mort… și era frig…). Ultima metaforă a textului este reflecția
prăbușirii grave în somnul materiei întunecate, în abisul lăuntric al eului străpuns de
sentimentul deznădejdii. „Aripile de plumb” amintesc de cele ale albatrosului lui Baudelaire,
ilustrând un zbor invers, dinspre viață spre moarte, „o gravitate colosală trage totul în jos”
(Nicolae Manolescu).

Din punctul de vedere al elementelor de prozodie, rima este îmbrățișată, pe când

melodia stranie interiorizată este susținută de predominanta iambului, ritm elegiac al
senzațiilor melancolice, triste, precum și de recurența cuvântului-cheie: se remarcă folosirea
vocabulei „plumb” în șase contexte simetrice ( rima versurilor 1 și 4 din strofa I și 5 și 8 din
strofa II, la cezura versurilor 5 și 6), iar la nivel fonetic se evidențiază o cădere surdă datorită
celor patru consoane sprijinite de o singură vocală închisă.

George Bacovia conferă esteticii simboliste românești profunzimea de substanță, de

viziune și de expresie, generând definitiva ruptură de epigonismul eminescian. „Plumb” este
ilustrarea excepțională a eșecului existențial și a alunecării line în moarte. Poezia bacoviană
va fi în continuare povestea lirică a coborârii în infernul condiției umane pentru a o
conștientiza pe deplin, atingând însă și paradisiacul prin autenticitatea trăirii, profunzimea
gândului și noutatea limbajului poetic.