„Plumb”

George Bacovia
1. Informaţii despre autor şi operă
George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist din literatura română, aparţinând
perioadei interbelice. În opera sa, adunată în volume precum „Plumb”, „Stanţe burgheze”,
„Scântei galbene”, „Cu voi” etc. se regăsesc toate temele, motivele şi tehnicile specifice acestui
curent literar pe plan europen, cum ar fi: simbolul, sugestia, corespondenţele, sinestezia,
muzicalitatea, precum şi stări, teme şi motive simboliste (condiţia poetului damnat, solitudinea,
melancolia, spleenul, natura – cu motivul ploii dezintegratoare şi al anotimpurilor nevrotice,
iubirea bolnavă, spaţiul sufocant al oraşului etc.).
Tudor Vianu identifică două etape ale creaţiei bacoviene: una în care poetul apare „mai
estet, mai livresc”, mai dependent de modele şi alta în care doreşte să noteze “senzaţia
nemijlocită, ingenuă şi dureroasă”.
2. Tema
Poezia „Plumb”, apărută în 1916 în volumul de debut cu acelaşi nume, este o artă poetică,
specie a genului liric ce ilustrează viziunea despre lume a unui autor, despre menirea lui în
univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj care-l particularizează, căci ea ilustrează
condiţia poetului într-o societate meschină, superficială, încapabilă să aprecieze valoarea artei
adevărate.
3. Titlul
Titlul este reprezentat de substantivul nearticulat „plumb”, un simbol specific bacovian,
nemaiîntâlnit la niciun alt poet simbolist din literatura română sau europeană, şi ilustrează
corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti exprimate poetic. În sens denotativ,
plumbul este un element chimic, un metal moale, greu, maleabil, rău conductor de căldură şi
electricitate, de culoare cenuşiu-albăstruie. În viziunea lui Bacovia plumbul are însă culoarea
galbenă: „În plumb văd culoarea galbenă [...] Plumbul ars e galben, sufletul ars e galben.”(G.
Bacovia). Sensul conotativ derivă din cel denotativ şi sugerează, în plan poetic, apăsarea,
monotonia, spaţiul închis.
4. Structura
La nivel structural, poezia este alcătuită din două catrene care ilustrează două planuri ale
existenţei umane: unul exterior, macrocosmic – sugerat de imaginea cimitirului, a cavoului, a
veşmintelor funerare; şi unul interior, microcosmic – sugerat de sentimentul de iubire, desemnat
în text în versul „Dormea întors amorul meu de plumb”, care-i provoacă poetului disperare,
nevroză, depresie. Substantivul „plumb”, care se repetă în text de şase ori în poziţii simetrice,
devine laitmotiv. Metalul care şi-a pierdut strălucirea, devenind „aur lepros, infect şi corupt”
(Gaston Bachelard), ieşe la iveală ca o imagine a eşecului generalizat. Plumbul înaintează pas cu
pas în existenţa vie asemenea unei materii contaminante, cu fireasca lui consecinţă – nebunia.
5. Elemente de conţinut
Poezia se deschide cu verbul la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau” care
sugerează o acţiune prelungită, începută în trecut şi neterminată. Impresia de artificial domină un
decor caracterizat de o monotonie exasperantă: „sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „coroane de
1
plumb” etc. Substitut al casei, bacovianul spaţiu-cavou adăposteşte somnul „adânc” (epitet),
realizând un efect fantastic prin sugestia că până şi moartea este ţinută prizonieră. Vântul
vrăjmaş care provoacă zgomote sinistre („Scârţâiau coroanele de plumb” - sinestezie) suflă rece
prin oase. Metafora simbol „cavou” poate avea două accepţiuni: universul închis al târgului de
provincie care nu cultivă valorile, sau propriul trup conceput ca o temniţă pentru sufletul dornic
să-şi depăşească codiţia. La Bacovia neputinţa depăşirii propriului destin este o sursă de suferinţă
care străbate întreaga sa lirică. Într-un asemenea spaţiu (cavoul, mormântul, cimitirul)fiinţei i se
refuză întemeierea durabilă, regăsirea prin celălalt. Strigătul adresat amorului „întors” este
comparabil cu acela reprezentat pictural în capodopera expresionistului Edward Münch, căci
izbucneşte tragic, ca o coloană sonoră, deasupra unei lumi moarte. Poetul îşi cheamă iubirea,
repetând pe cont propriu experienţa lui Orfeu care o strigă zadarnic din moarte pe Euridice,
pentru a se salva astfel pe sine. Strigătul îşi are motivaţia în neputinţa comunicării, în lipsa
dialogului, provocând spaima de a nu fi auzit de nimeni.
Fenomenl morţii ireversibile, sugerat şi de percepţia tactilă „era frig”, amplifică obsesia
sfârşitului. Metafora „aripile de plumb”, atribuită amorului, simbolizează o iminentă cădere în
Infern, o prăbuşire definitivă în moarte căci aripile, simbol al înălţării, al libertăţii, sunt grele, „de
plumb”, nemaipermiţând zborul.
6. Limbaj
Termenii din paradigma morţii („sicriu”, „funerar”, „cavou”, „mort” etc.) domină cele
două catrene construite simetric. Florile, care de obicei sunt simbol al frumuseţii, al gingăşiei,
sunt alăturate oximoronic plumbului, simbol al artificialului, prevestind moartea.
Verbele la imperfect („dormeau”, „era”, „stam” etc.), a căror forţă e potenţată prin
repetiţie, creează impresia de coşmar, în timp ce cuvintele monosilabice, juxtapunerile, punctele
de suspensie, liniile de pauză realizează impresia de ritm sincopat, sâcâitor şi depresiv.
Muzicalitatea textului, căci poezia simbolistă este „muzică înainte de toate”(„De la
musique avant toute chose”) (P. Valery), este construită prin repetiţii, prin simetrie, prin rima cu
sonoritate surdă, terminată în consoane, prin verbele la imperfect.
7. Concluzie
Creaţia bacoviană „Plumb” posedă o încărcătură lirică deosebită, definindu-l pe poet ca
un „pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe” (M. Petroveanu)