„ION”,

Liviu Rebreanu
ROMAN interbelic, social, realist, tradiţional, obiectiv
1. Autor şi operă
Considerat întemeietorul romanului românesc modern, Liviu Rebreanu debutează în 1912 cu
volumul de nuvele „Frământări”. Aceste creaţii vor constitui nucleul epic pentru romanele de mai
târziu. Astfel „Răfuiala”, „Catastrofa”, „Hora morţii”, „Iţic Ştrul, dezertor” constituie puncte de plecare
pentru „Ion”, „Răscoala” sau „Pădurea spânzuraţilor”.
Apărut în 1920 (deşi fusese început încă din 1913 şi intitulat iniţial „Zestrea”), romanul „Ion” se
bucură de aprecierea criticii literare, căci reprezintă prima creaţie obiectivă din literatura română care
respectă principiul sincronismului enunţat de Eugen Lovinescu. Punctul de pornire pentru ampla
construcţie epică este ancorat în realitate, Liviu Rebreanu porneşte de la trei fapte de viaţă în
construirea romanului său: un ţăran tânăr, inteligent şi harnic i se plânge autorului de lipsa pământului;
observarea gestului impresionant al unui ţăran de a săruta pământul şi păţaniile unei tinere alungate de
tată şi de iubit.

2. Definiţia romanului.
Creaţie epică de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe
mai multe planuri narative, cu un conflict puternic, romanul „Ion” este un roman tradiţional,
obiectiv, „doric” (Nicolae Manolescu), social, realist.

3. Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul este omniscient, omniprezent, limitându-se la
relatarea imparţială a evenimentelor, prezentate în manieră veridică.

4. Elemente realiste
Individul este înfăţişat ca un produs al societăţii din care face parte - fiind surprinse, în prim
plan, imaginea ţăranului împătimit de dorinţa de a avea pământ şi a intelectualului român din zona
Transilvaniei, descrierile sunt minuţioase, stilul impersonal, anticalofil.
Adoptând maniera realistă de a scrie, Rebreanu se ghidează după definiţia dată de Stendhal
acestei specii literare: „Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă
cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră”. Romancierul recurge şi
la elemente de modernitate precum analizarea în detaliu a psihologiei personajului principal.
5. Tema
Tema romanului este reprezentată de problematica ţăranului român într-o societate dominată
de supremaţia bunurilor materiale.
6. Timp. Spaţiul
Timpul surprins în roman este unul bivalent. Un timp real, obiectiv – acţiunea se desfăşoară
pe parcursul a circa doi ani, începe şi se sfârşeşte duminica; şi un timp al prezentului etern, care
surprinde existenţa satului românesc, statornicit în tradiţii.
Satul Pripas, unde are loc desfăşurarea acţiunii, este străbătut de un drum alb, desprins din
şoseaua care, întovărăşind Someşul, ajunge la Cluj, şi pare un popas mai îndelung pentru un narator
obiectiv ce vrea să ne convingă, amestecând toponime reale cu altele inventate (Armadia, Jidoviţa,
1
Pripas), că ne înfăţişează un instantaneu de realitate. „Pitit într-o scântitură de coline” şi înconjurat de
toponime şi repere cu valoare simbolică („Râpele Dracului”, „Cişmeaua Mortului”, „cruce strâmbă”
cu un Hristos „cu faţa spălăcită de ploi” şi cu „trupul de tinichea ruginită”), spaţiul avertizează asupra
destinului tragic al personajului.

7. Simetria compoziţională. Relaţia incipit - final

Principala tehnică narativă este reprezentată de simetria compoziţională. Romanul începe şi
se încheie cu imaginea drumului despre care N. Manolescu afirmă (în „Arca lui Noe”, capitolul
„Drumul şi spânzurătoarea”) că face legătura între lumea reală şi lumea ficţiunii: urmând acest drum,
intrăm şi ieşim ca printr-o poartă din roman. El leagă şi izolează în acelaşi timp. În incipitul
romanului, printr-o tehnică impecabilă a detaliului, specifică realismului, acest drum instaurează o
lume: „Casa învăţătorului priveşte cercetător prin două ferestre spre inima satului”, iar pe „prichiciul
unui pridvor străjuieşe o ulcică verzuie de lut.” Romancierul îşi ia în stăpânire universul fără
intermediari, zugrăvindu-l meticulos. La sfârşitul romanului, Herdelenii străbat acelaşi drum în sens
invers, părăsind satul. Senzaţia de trecere a timpului e foarte vie. Ultimul „personaj” al romanului va fi
acelaşi drum, înfăţişat însă la o altă vârstă: bătrân, bătătorit, încolăcindu-se leneş „ca o panglică cenuşie
în amurgul răcoros”.

8. Structura. Subiect. Secvenţe semnificative

Structurat în două părţi care ilustrează conflictul interior al personajului principal („Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii” – fiecare alcătuită din şase capitole, la final adăugându-se un capitol cu
valoare de concluzie), romanul urmăreşte două planuri narative: viaţa ţăranului român la
începutul secolului al XX-lea (destinul lui Ion) şi existenţa intelectualităţii rurale transilvănene
(destinul familiei Herdelea).
Linia epică principală surprinde conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu, ţărani împătimiţi de
dorinţa de a avea pământ. Pentru Ion pământul este în primul rând măsura demnităţii, într-o
comunitate în care respectul se măsoară în numărul delniţelor. Secvenţa de la horă, de la începutul
romanului, dezvăluie această realitate. În timp ce „bogotanii” calcă apăsat şi-şi spun părerea cu glas
răspicat, săracii satului se feresc să intre în vorbă, asemenea lui Alexandru Glanetaşu care stă „ca un
câine la uşa bucătăriei”. Când Vasile Baciu îl jigneşte pe Ion, numindu-l „fleandură” şi „sărăntoc”, în
sufletul protagonistului se naşte îndârjirea de a intra în posesia delniţelor celuilalt. Patima pentru
pământ capătă în cazul personajului principal forţa instinctului vital, capabil să concureze dragostea,
Ion alegând zestrea Anei în locul Floricăi, fata cea mai frumoasă din sat, însă săracă. Între ţăran şi
pământ legătura este organică. Câteva pagini din capitolele „Zvârcolirea” şi „Sărutarea” sunt
construite în manieră naturalistă, redând reacţiile organice ale personajului care îngenunchează ca în
faţa unei zeităţi, cu smerenie, şi sărută pământul. Flăcăul simte cum îi pătrunde năvalnic în suflet
„glasul pământului”, copleşindu-l. În faţa „uriaşului” acesta se simte „cât un vierme”, „ca o frunză”.
Trecerea de la sentimentul nimigniciei în faţa pământului, la sentimentul de mândrie al stăpânitorului se
face cu ajutorul personificărilor. Ion simte iarba „zvârcolindu-se sub picioare” şi pământul întreg îi
apare „ca o ibovnică”. În faţa unor asemenea trăiri tot ceea ce urmează (seducerea Anei, cearta cu
Vasile Baciu, spânzurarea femeii şi moartea copilului) depăşeşte ordinea binelui şi a răului, iar Ion
intră pe făgaşul unei fatalităţi a cărui victimă va fi, textul încadrându-se în categoria tragicului.

2
 După obţinerea pământului, Ion se lasă în patima iubirii pentru Florica, marcat de un sentiment
al deşertăciunii, descoprind subit că: „în pământ se duc toate pământurile”. Savista, personaj al cărui
nume semnifică etimologic ceartă, aminteşte de o erinie din mitologia greacă. Ea este cea care îl
înştiinţează pe George de intenţiile lui Ion, provocând moartea acestuia din urmă, izbit în cap cu sapa,
unealtă a pământului.
Cea de-a doua linie epică a romanului dezbate problema naţională. Locul proprietăţii îl ia
slujba, iar pe al ţăranului mica burghezie rurală. Întâlnim şi aici aceeaşi zbatere generată de grija zilei
de mâine. Învăţătorul Herdelea este silit să-şi dea demisia la sugestia categorică a unui inspector
nemulţumit de lipsa de zel cu care acesta îi învaţă pe copiii români ungureşte şi, pentru că-şi construise
casa pe pământul bisericii, după cearta cu preotul Belciug se teme să nu rămână pe drumuri.
Entuziasmului lui Titu, hotărât să adune cât mai multe voturi pentru candidatul român Victor Grofşoru,
bătrânul Herdelea îi opune neputinţa celui copleşit de povara unei familii.
Deşi, prin tehnica planurilor paralele, cele două linii epice principale se întretaie deseori, ele
prezintă universuri paralele, cu o structură esenţială diferită, chiar dacă sunt unite de acelaşi spaţiu şi
sunt tulburate de probleme asemănătoare.

9. Concluzie
Roman realist, social, „Ion” tinde să devină o frescă, înfăţişând întreaga viaţă a Ardealului, în
toată stratificaţia ei, de la simplu vagabond, la candidatul la deputăţie, iar apariţia sa „a fost privită
aproape de unanimitatea criticei ca o dată în istoria literaturii române contemporane şi ca prima mare
creaţie obiectivă.” (Eugen Lovinescu)