Romanul obiectiv

Ion de Liviu Rebreanu

1.Încadrarea textului în opera scriitorului
Preocupat să scrie o „epopee a vieţii româneşti”, L. Rebreanu a evocat străvechea civilizaţie agrară,
chipul aspru al ţăranului mistuit de ancestralul “glas al pământului” dintr-o perspectivă obiectivă, cea a
realismului „dur". Meritul său este cel de a îndepărta şabloanele viziunii idilic-sămănătoriste şi eticismul
poporanist. Satul lui Rebreanu e un univers stabil, cu legităţi proprii, cu tradiţii şi cu obiceiuri statornicite din
veac, cu un tipar de gândire şi de expresie deosebit de pronunţat. Prin complexitatea problematicii, prin
atitudinile existenţiale fundamentale în care sunt surprinşi eroii, el aminteşte de satul evocat de Slavici.
Universul romanesc creat de Rebreanu fiinţează însă în orizontul tragicului, având rezonanţe de epopee
antică. Romanul Ion („roman-oglindă”, „roman doric” – N. Manolescu), publicat în 1920, impune definitiv în
proza românească interbelică viziunea realist-obiectivă modernă. „Prin creaţia lui Rebreanu romanul nostru
descoperă formula realismului modern, dur, necruţător” (Ov. Crohmălniceanu).
Ion e monografia satului ardelean de dinaintea Primului Război Mondial, o dramă a pământului, dar şi a
iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii.
2. Încadrare în curent
Ion, de Liviu Rebreanu este un roman realist, obiectiv, interbelic prin: TEMATICA RURALĂ, care
vizează problematica pământului și a românismului, caracterul monografic ce surprinde reprezentarea
VERIDICĂ A VIEȚII ROMÂNILOR din Ardeal, cu circumstanțele ei sociale, naționale, istorice, pe două
coordonate: lumea țărănească (problematica pământului și a stratificării în funcție de avere) și lumea micii
intelectualități sătești (problematica românismului / tensiunile interetnice); VEROSIMILITATEA faptelor;
OBIECTIVITATEA naratorului; PERSONAJUL REPREZENTATIV PENTRU SOCIETATE, tipic în
împrejurări tipice, prezentat prin încercarea de a se sustrage mediului social- istoric în care trăiește; TEHNICA
DETALIULUI semnificativ ÎN ZUGRĂVIREA SOCIETĂȚII/ atenta observație a socialului
Un element realist este caracterul monografic ce prezintă imaginea satului transilvănean se
cristalizează din scene cu valoare etnografică, inserate firesc în ţesătura romanului: descrierea horei (jocul
Someşana din ţinutul Năsăudului), a slujbei religioase duminicale, a ritualurilor legate de căsătorie („Nunta" –
jocul miresei, jucat aici de prima druşcă, Florica), de botez (botezul lui Petrişor), de înmormântare, ori
surprinderea unor rituri arhaice ale fecundităţii (sărbători prilejuite de strânsul recoltei), ceremonialul sfinţirii
noului lăcaş al bisericii. Acestora li se adaugă imagini definitorii despre funcţionarea unor instituţii (şcoala,
biserica, tribunalul, administraţia oficială) sau imagini din viaţa cotidiană privind existenţa ţăranilor şi a
intelectualilor satului.
Spaţiul acestei lumi este satul Pripas (model real este Prislopul, atât de familiar scriitorului), construit
ca un cronotop arhetipal, funcţionând ca un spaţiu închis, cu un tipar de existenţă şi de gândire statornicit prin

1
tradiţii arhaice. Imaginea satului de pe Valea Someşului se conturează printr-o tehnică cinematografică, dintr-o
dublă perspectivă: a naratorului şi a protagonistului care contemplă întregul ţinut din marginea delniţelor pe
care le coseşte.
Un alt element ce susține realismul romanului este obiectivarea instanței narative. Naratorul
obiectiv induce în eroare cititorul în incipitul romanului prin împletirea realității cu ficțiunea: drumul
înaintează printre toponime (Cluj, Armandia, Jidovița), domol, lent, folosindu-se tehnica amânării. Odată cu
intrarea în sat debutează ficțiunea: “satul pare mort”. Naratorul este omniscient, cunoaște dinainte destinul
personajelor, pătrunde în gândurile lor, plasează semne ale devenirii eroilor săi, nu emite judecăți de valoare,
nu moralizează faptele, nu empatizează cu personajele, este o voce detașată.
O trăsătură a realismului propune veridicitatea cronotopului: spațiul este bine precizat, iar timpul are și
el rolul de a crea veridicitate. Acțiunea este plasată la începutul secolului al XX-lea, aspect sugerat de tipurile
de relații româno- maghiare, de stratificarea socială, de preocupările oamenilor și de limbaj, practic cațiva ani
din viața unei comunități. Imaginea drumului care duce dinspre Armadia spre Pripas, panorama satului toropit
în amiaza zilei de vară şi prim-planul celor două case (a familiei Herdelea şi a Glanetaşilor), apoi al cârciumii
şi al locului unde tot satul e adunat la horă sunt văzute cinematografic. Descrierea (având şi funcţie de
caracterizare a personajelor), ca şi relatarea întâmplărilor, se realizează din perspectiva naratorului obiectiv
omniscient: „Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. Romancierul vrea să creeze impresia că e un
observator, atât şi nimic mai mult. Un observator omniscient desigur, dar lipsit de voce proprie.” (N.
Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Doricul).

3.Semnificația titlului
Def. + Titlul situează în centrul romanului eroul eponim, conferindu-i statut de protagonist tânărului
ţăran cu prenume reprezentativ pentru comunitatea satului românesc. Personajul devine exponențial,
reprezentativ pentru lumea rurală, întruchipând tipul țăranului împătimit pentru pământ. Fiecare tânăr din sat
poate fi văzut ca o variație a personajului eponim.
4.Tema operei
Întrupează foamea ancestrală de pământ a ţăranului român ce se dezvoltă într-o monografie a satului
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, împletită cu tema vieţii şi a morţii, a iubirii şi a căsătoriei, cu
tema naţională şi cu cea a intelectualului.
Surprinde pasiunea originară a „posesiunii” manifestată ca pasiune organică a ţăranului român pentru
pământ, dar şi ca pasiune erotică, „instinct vital ce cârmuieşte drumurile omenirii ca şi foamea şi moartea”.
Astfel, tema pământului care este însăşi problema vieţii româneşti se împletește cu tema iubirii care dă un
tipar tragic existenţei, prin asociere cu moartea. Acestora li se alătură tema destinului și tema naţională care
prezintă existenţa satului din Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară.
2
 5. 2 scene semnificative
Descrierea horei este o pagina etnografica memorabila, considerată o a doua poartă de intrare în
universul ficțional. La hora nu se tinea cont de absolut nimic, toata lumea fiind prezenta. Ea are loc duminica,
in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea si mama Floricai. Jocul traditional, prin vigoarea flacailor si
candoarea fetelor, prin pitorescul tiganilor lautari, reprezinta un act al descatusarii energiilor. Ion al
Glanetasului, protagonistul romanului, joaca ,,Somesana" cu Ana lui Vasile Baciu, unul din ,,bocotanii"
satului, iar cand muzica inceteaza, flacaul o urmareste cu o privire ciudata, ,,parca nedumerire si viclesug
neprefacut". Desi o iubea pe Florica, ,,fata cea mai frumoasa din Pripas", insa ,,mai săracă decât dansul", Ion o
alege pe uratica dar bogata Ana, prefigurând conflictele și destinul personajelor.
Rebreanu foloseste hora de la inceputul romanului ca pe un artificiu narativ de introducere in scena si
prezentare a personajelor, neuitand sa evidentieze o traditionala stratificare dupa sex, varsta si statut social.
Nevestele erau obilgate sa stea cu babele, in timp ce barbatii stau deoparte de joc. La femei nu exista mai multe
grupulete si nu au un conducator, in timp ce barbatii stau in grupuri in functie de statutul social. Un grup este
cel al intelectualilor din sat, invatatorul Herdelea si preotul Ioan Belciug, alaturi de grupul taranilor instariti,
precum Vasile Baciu (tatal Anei), George Bulbuc. Acestia respecta petrecerea taranilor, dar nu se amesteca
printre ei, desi originea unora nu era tocmai boiereasca. Mai retras, grupul ,,sarantocilor", este reprezentat de
Alexandru Glanetasu care sta pe margine ,,ca un caine la usa bucatariei" .
Stratificarea socială vizează nu doar rolurile distincte pe care le au membrii familiei, ci mai ales
ierarhizarea ce are ca scară valorică puterea dată de avere sau de funcție, făcându-se clar delimitarea între
bocotani și sărăntoci. Anticipativă și simbolică pentru condiția omului sărac este imaginea lui Alexandru
Glanetașu, prin care se arată că cele două lumi sunt închise, lipsind cu desăvârșire comunicarea.
În ceea ce privește lumea intelectualilor, figura învățătorului și a preotului, impun respect, aceștia având
rol de protectori și de povățuitori. Atitudinea de superioritate este atent surprinsă de naratorul obiectiv prin
replicile și gesturile personajelor „Să se mai veselească și multimea!”
Rolul horei in viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi ae a facilita intemeierea
noilor familii. De aceea in joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărarea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc,
deşi o place pe Florica cea săracă, marchează inceputul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu (tatăl Anei) de la
carciumă la horă şi confruntarea verbală cu Ion, pe care il numeşte „hoţ" şi „talhar", pentru că „sărăntocul"
vrea să-i ia fata promisă
altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ion se va răzbuna ulterior, lăsand-o pe
Ana insărcinată inainte de căsătorie, pentru a-1 determina pe tatăl acesteia să accepte nunta.
Bătaia de la carciumă, in aparenţă pentru plata lăutarilor, in fapt pentru dreptul de a o lua de soţie pe
Ana, se incheie cu victoria lui Ion asupra lui George. Incidentul provoacă dorinţa de răzbunare a lui George,

3
scena fiind construită in simetrie cu aceea de la sfarşitul romanului, cand George il ucide pe Ion, lovindu-1 cu
sapa.
Așadar, hora duminicală are dublu rol, de a sublinia viziunea monografică în vederea susținerii
realismului, dar și de a releva stratificarea socială a cărei scară valorică o constituie pământul, prefigurându-se
astfel tema operei și conflictele ce au să izbucnească violent.
O altă scenă semnificativă este scena care prezintă relația protagonistului cu pământul. Scena cositului
din cap. “Zvârcolirea” este percepută ca o scenă a înălțării. Scena urmărește o zi de muncă din viața flăcăului
prin care este pusă în evidență patima lui Ion pentru pământ: „pământul îi era drag ca ochii din cap”, „simțea o
plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să îl îmbrățișeze”. Nevoia de
pământ este ilustrată prin urmărirea stărilor interioare ale protagonistului: „nu se putu stăpâni”, ridică ochii
spre cer, invocă divinitatea („Cât pământ, doamne!”). Ion este exuberant, vitalist, percepe pământul ca pe un
uriaș comparativ cu omul pe care îl vede mic, slab, „ca pe un vierme umilit, înfricoșat”. Scena care intregește
tabloul complex al relației flăcăului cu pământul este scena sărutării pământului „Sărutarea” – scenă simetrică
cu „Zvârcolirea”. De această dată, naratorul ne propune o scenă a căderii. Ion vine la întâlnirea cu pământul din
postura de „stăpân al tuturor pământurilor”, este îmbrăcat în straie de sărbătoare și are o atitudine aproape
erotică. Pentru el, pământul este o “ibovnică” (iubită) cu trupul dezgolit, pe care vrea să o mângâie și să o
supună total. Privirea nu se mai îndreaptă spre înalt, revelația divină dispare, acum zeul este el însuși. Scena
îmbină Erosul cu Thanatosul, întrucât cuprinde imagini care anticipează moartea: lutul este „negru, lipicios”,
picioarele lui Ion sunt prinse în pământul care îl încătușează, mâinile i se afundă în lut ca în niște „mănuși de
doliu”. Prefigurarea morții se susține și prin fatul că Ion trădează glasul iubirii, pe care autorul îl consideră
sentimentul cel mai profund al ființei umane;
Printr-o adevărată magie a viziunii artistice totalizatoare şi a logicii interne a operei, se produce o
contaminare a planului naturii cu planul uman, sub zodia Erosului, a patimii devoratoare şi a instinctului
posesiunii. Astfel, materia telurică, văzută mai întâi ca un „stăpân falnic şi neîndurător”, ca un uriaş în faţa
căruia omul e un vierme, ori o frunză (uriaş biruit însă prin truda braţelor ce „biruie brazda”), pare a se
metamorfoza în prezenţă feminină. Scena sărutării pământului (ca şi scena jocului cu Florica, la nuntă) este
pusă sub semnul trăirii pătimaşe şi al fatalităţii tragice. În antiteză cu intensitatea devoratoare a emoţiilor
resimţite în aceste momente, în relaţia cu Ana şi cu fiul său, Petrişor, Ion manifestă o indiferenţă rea, plină de
egoism, o cruzime care reliefează natura instinctuală primară, violentă a sinelui de adâncime. Această atitudine
reliefează erodarea gravă a valorilor morale şi a omeniei din sufletul lui Ion, care va plăti cu viaţa încălcarea
legii morale.
6. Două elemente de structură și compoziție(le puteți lua și pe cele din culegerea verde)
Compoziţia urmează legile construcției clasice, bazate pe principiul simetriei şi al circularităţii, pe
cronologie în derularea unui timp tragic. Cele două părţi (cu un număr relativ egal de capitole: 6 / 7) au titluri
4
simbolice: Glasul pământului, Glasul iubirii. Metafora „glasului” este o dominantă în operele lui Rebreanu (o
nuvelă din 1908 e intitulată Glasul inimii). Este o voce venind din adâncimi insondabile ale arhetipului, voce
care modelează comportamentul şi opţiunile personajelor. Titlurile capitolelor sunt şi ele simbolic-rezumative:
Zvârcolirea, Iubirea, Nunta, Copilul, Sărutarea, Blestemul („Un capitol trebuie să fie o grupare firească,
rotundă, ca un act într-o piesă de teatru.[…] De aici a rezultat împărţirea fiecărui capitol în mici diviziuni
care cuprind câte o scenă…Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel, ca să se poată întoarce în
cuprinsul acţiunilor principale, care şi ele, la sfârşit, trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere
imaginea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul” – L. Rebreanu, Jurnal). În acest sens, primul
capitol se numeşte Începutul, iar ultimul, Sfârşitul, sugerând ideea de incipit şi final, dar şi imaginea de „corp
sferoid” a „unei lumi unde începutul se confundă cu sfârşitul”. Între cele două capitole, se închide un destin
tragic, cel al eroului care dă şi titlul romanului.
Din punct de vedere structural romanul se împarte în trei planuri care se cuprind unul în celălalt, după o
tehnică a cercurilor concentrice. Planul destinului individual urmăreşte drama lui Ion, ca şi drumul
descoperirii unei identităţi străbătut de Titu Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale
ale romanului. Planul destinului familial are în centru familia învăţătorului Herdelea. Dacă primul plan
dezbate mai ales o problematică social-economică şi psihologică, acest al doilea plan are drept linii de forţă
problematica naţională şi morală. Cel mai cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă romanului este cel
monografic – planul destinului colectivităţii. „Obiectul de studiu al lui «Ion» este viaţa socială a Ardealului
care, deşi închisă în celula unui sat este zugrăvită în întreaga stratificaţie”, afirma Eugen Lovinescu.
a) Relația incipit-final

Incipitul are în centru metafora drumului. Se asociază cu motivul călătoriei existențiale, desemnând
simbolic, intrarea într-un destin „întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga”. Se evidențiază
metaforic permanenta oscilare între cele două voci interioare, glasul pământului, pe de o parte, și glasul iubirii,
pe de altă parte.
În incipit, este fixat cronotopul prin intermediul toponimelor și al hidronimelor(Cluj, Armadia, Jidovița,
someș). Diegeza se petrece în Ardeal, la începutul sec. XX, moment al pătrunderii relațiilor capitaliste în
comunitățile tradiționale.
Intrarea în sat este străjuită de crucea de lemn, mâncat de carii și înnegrită de vreme, pe care își tremură
jalnic trupul un Hristos de tinichea ruginită și cu fața spălăcită de ploi, cu o coroniță de flori veștede la
picioare. Această imagine a degradării sugerează intrarea într-o comunitate în care sacralitatea este ignorată și
odată cu aceasta, principiile morale.
Se face ulterior trecerea de la perspectiva de ansamblu asupra satului care parcă „e mort”, la o imagine
particulară ce are la bază tehnica detaliului semnificativ, descrierea simbolică, cea a imaginii celor două case,

5
cea a învățătorului Herdelea și cea a lui Ion. Astfel, se prefigurează cele 2 planuri narative: planul
intelectualului și planul țăranului, planuri paralele dar care interferează prin tehnica contrapunctului.
Casa lui Ion „ușa e închisă cu zăvorul”- suflet închis, imprevizibil. „ acoperișul de paie e ca un cap de
balaur” – prefigurează pericol, influența nefastă
Finalul reia fragmentar secvențele din incipit, având în centru tot metafora drumului. De această dată,
drumul iese din satul Pripas. Același Hristos de tinichea marchează marginea satului, fiind însă acum cu „fașa
poleită de o rază întârziată”, alăturându-se imaginii bisericii cu turnul cel nou care „se înalță ca un cap
biruitor”. Echilibrul este restabilit prin reinstaurarea legilor morale.
Meditația amară, gravă, se îndreaptă, prin extindere asupra destinului țărănimii ce se află permanent sub
imperiul aceleași patimi, patimă ce străbate trecutul, prezentul și viitorul „satul a rămas înapoi, același”, „câțiva
oameni s-au stins, alții le-au luat locul”. Timpul, ca o forță oarbă, acționează asupra destinelor.

b) Conflictul

Conflictul central din roman este lupta pentru pămant din satul tradiţional, unde averea condiţionează
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mandru şi orgolios, conştient de calităţile sale,
nu-şi acceptă condiţia şi este pus in situaţia de a alege intre iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul
exterior, social, intre Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, intre „glasul
pămantului" şi „glasul iubirii". Cele două chemări lăuntrice nu il pun intr-o situaţie-limită, pentru că se
manifestă succesiv, nu simultan. Conflictele secundare au loc intre Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pămant, sau intre Ion şi George Bulbuc, pentru Ana.
Conflictul tragic dintre om şi pămantul-stihie este provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru
pămant (scena in care Ion sărută pămantul este sugestivă) şi de iluzia că-1 poate stăpani, dar se incheie ca orice
destin uman, prin intoarcerea in această matrice universală.

c) Modalități de caracterizare

Portretul personajului Ion este realizat prin mijloacele caracterizării directe și indirecte, naratorul
insistând, în special, pe latura sa morală. Astfel, încă de la începutul romanului, naratorul precizează direct că,
deși ,,sărac”, Ion era ,,iute și harnic ca mă-sa”, iubea pământul și se simțea înfrățit cu acesta prin muncă. Prin
intermediul altor personaje, tot prin caracterizare directă, Ion este văzut din perspective diferite, pentru că
doamna Herdelea îl consideră ,,băiat cumsecade”, ,,harnic”, ,,săritor”, ,,isteț”, preotul Belciug îl vede ca pe ,,un
stricat și-un bătăuș, și-un om de nimic”, iar Vasile Baciu îl numește ,,hoț”, ,,tâlhar”, ,,sărăntoc” și ,,fleandură”.
Prin autocaracterizare, însuși personajul Ion nu are o părere bună despre sine, spunându-și: ,,Mă moleșesc ca
o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.”

6
 Caracterizarea indirectă reiese din numele, faptele, limbajul, gesturile și vestimentația personajului.
În acest sens, limbajul personajului aparține registrului popular, dar este diferit în funcție de interlocutor și
situație. El este politicos cu învățătorul și preotul, ironic cu Vasile Baciu și furios cu tatăl său, Alexandru
Glanetașu. Numele și vestimentația reflectă indirect condiția socială modestă de țăran. Faptele completează
portretul moral al personajului, care este viclean pentru că își duce la capăt planul de seducere a Anei Baciu,
sugerat de Titu Herdelea, fiul învățătorului. Ca soț și tată, Ion este iresponsabil. Neglijându-și familia, el
determină sinuciderea Anei și moartea copilului nou-născut, Petrișor. Faptele îi trădează dorințele: la început,
era tandru cu Ana și o strângea la piept cu multă gingășie pentru ca, după ce o ia de nevastă, să o privească cu
indiferență sau să o bată cu sânge rece. Stând în spatele șurei cu Ana, pentru a o curta, în duminica cu care
debutează acțiunea romanului, Ion se gândea la ochii Floricăi, ,,albaștri ca cerul de primăvară”, semn că nu era
atras de fata lui Vasile Baciu. Personajul are o relație specială cu pământul, pe care îl sărută ca pe o iubită și
pentru care este capabil să renunțe la prima sa iubire, Florica: ,,încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. În fața imensității pământului, Ion se
consideră ,,mic și slab, cât un vierme”, iar atunci când îl muncește este învăluit de o ,,mândrie de stăpân”.
Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: “avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau
mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Critica literară a receptat în mod diferit acest personaj, George Călinescu considerându-l o ,,brută,
căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”, iar Eugen Lovinescu, văzându-l ca ,,expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”. Personajul literar Ion este un produs al
unei societăți în care femeia este considerată calea de a obține mai ușor o zestre. Vasile Baciu, preotul Belciug,
Alexandru Pop Glanetașu, la rândul lor, și-au luat neveste cu zestre și nu au fost condamnați. Greșeala lui Ion a
constat în faptul că nu a știut să renunțe la vechea lui patimă pentru Florica, uitând parcă de faptul că nu poate
obține pământurile lui Baciu, fără a fi nevoit să o aibă și pe Ana. Sfârșitul personajului Ion Pop Glanetașu este
unul tragic și moralizator, fiind o pedeapsă pentru că s-a lăsat dominat de patimi.

Apreciat la apariţie de criticul E. Lovinescu drept „cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
romane", romanul „Ion" este o capodoperă a literaturii romane realiste interbelice.