Ion – roman obiectiv

Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv aparţinând operei
interbelice. De asemenea este un roman realist, social cu tematică rurală.
Având ca trăsături amploarea acţiunii desfăşurată pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii, opera
literară Ion aparţine speciei literare romanul. Este un roman de tip obiectiv prin specificul
relaţiei narator-personaj şi al naratorului omniscient, omniprezent. Se observă impersonalitatea
naratorului, naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea.
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele
prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscitn ştie mau mult decât personajele sale şi
omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei
personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul. De aceea textul
conţine semne prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj care este o victimă a fatalităţii: nu
poate ieşi din destinul lui (roman al destinului). Naratorul înfăţişeazărealitatea plăsmuită nu ca pe
o succesiune de evenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final
explicabil şi previzibil. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul
asupra cititorului este de iluzie a vieţii – veridicitate – şi de obiectivitate.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului
ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui şăran sărac pentru a
obţine pământul şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic la romanuluiorientează
investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din
viaţa omului – naşterea, nunta, înmormântarea, relaţii sociale generate de diferenţele economice
– stratificarea socială, sau culturale – universul ţăranilor, universul intelectualităţii rurale, relaţii
de familie. Tema centrală, posesiuena pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simolic,
destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros şi Thanatos.
Criticul Nicolae Manolescu afrimă că „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca
formă a instictului de posesiune”. De aceea nu problema pământului o consideră centrală, ci
te,ma destinului.
Concepţia autorului despre roman înţeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid”, se
reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat
cu ajutorul verbelor se desprinde, aleargă, urcă, înaintează, drumul are semnificaţia simbolică a
destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el
separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman.
„Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul (...) se desprinde un drum
alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa ţi aleargă apre
Bistriţa.
Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile
strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted (...) ca să dea buzna în pripasul pitit într-o
scrântitură de coline.”
Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice,
introduce cititorul în viaţa satului ardelea de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte
topografice, etnorafiec (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şţi aşezare,
condiţia socială a locuitorilior şi anticipează rolul unor personaje –Herdelea, Glanetaşu – în
desfăşurarea naraitvă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită,
anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a
drumului prin metafora şoselei – viaţa:
„Drumul trece pri Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se
pierde în şoseaua cea mareşi fără înceăut...”.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ.
Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale,
funcţie simbolică de anticipare. Pasajele descriptive susţin interesul cititorului pentru
desfăşurarea epică.
Naraţiunea obiectivă ăşi realizează funcţia de repreenatre a realiăţii prin absenţa
mărcilor subiectivităţii. Alătuir de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia
epică de interpretare. Ea nu anulează obiectivitatea, ci o accentuează prin „semnele „ care
anticipează destinele şi conduc eroul pe calea stabilită de naratorul omniscient. Dialogul susţine
veridicitatea şi concentrarea epică.
Arhitectura romanului susţine, la nivel macrotextual, funcţia epică de interpretare.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei nterioare
a personajului principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole – număr
simbolic, nefast – sunt semnificative, idscursul naativ având un Început şi un Şfârşit: Începutul,
Zvărcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sărutarea,
Ştreangul, Blestemul, George, Sfăţitul (partea a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa şărănimii şi a intelectualităţii
rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă iar succesiunea
secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Viaţa personajelor se desdăşoară după legile
interne ale lumii lor şi evoluaeză paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la
horă, dar interferenţa se produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan.
Prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion şi a altor personaje din planul ţărănimii
este dictată de o vorbă aruncată inconştient de Titu Herdelea: „Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti”, după cum drama învăţătorului Herdelea este declanşată e
mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care îl scăpase de temniţă în urma conflictului cu Simion
Lungu.
La nivel micro textual, funcţia epică de interpretare se realizaează prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleaişi teme în palnuri diferite – nunta ţărănească a Anei
corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion şi Vasile
Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învăţătorul şi preotul. Prin această tehnică
se pun în evidenţă episoade simtrice şi antitetice, care conferă aspect polifonic acţiunii.
În roman există secvenţe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de
scenă simbolică este hora de la începutul romanului, „o horă a soartei” (N. Manolescu).
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află
la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune sunt prezentate principale
personaje, timpul, spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o
pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala
cântecului susţinu de figurile pitoreşti ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o
descătuşare dionisiacă de energii.
 Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociel. Cele două grupuri ale bărnbaţilor respectă
stratificarea economică. Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separta de şăranii
mijlocaşi, aşezaţi pe prispă. În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa
demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe de lături, ca un câine la
uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuşi să se văre între bogătaşi”.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie. Copii se amestecă în joacă printre adulţi. Este prezentă şi Savista, oloaga satului,
piaza rea, colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să prinească
„petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai
flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea
săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu , tatăl Nai, de la cărciumă la
horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că sărăntocul umblă
să-i ia fata promispă altui ţăran bogat, Goerge Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe
care Vasile i-o face la horă, în faşa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la
rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l
determina să accepte nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cărciumă. Bătaia flăcăilor, în aparentă pentru plata
lăutarilor, în fapt pentru dreptul de o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl
răoune cu parul pe George. Scena alimentează dorinţa de răzbunare a lui George şi este
construită simetric cu aceea de la afăşitul romanului, când Geroge îl ucide pe Ion, lovindu-l cu
sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde
posesiunea averii condiţioaneează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui
ion este drama şăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă
condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conlictul
exterior, social, între Ion Glanetaşu şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între
glasul pământului şi glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită,
pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare,
între Ion şi Simion Butunoiu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi erge Bulbul, mai întâi
pentru Ana, apoi pentru Florica. În planul intelectualităţii satului, se manifestă conflictul
naţional, deoarece satul românesc din Ardeal este înfăţişat în Condiţiile stăpânirii austro-ungare.
Dincolo de aceste aspecte, se paote vorbi şi de coflictul tragic dintre om, nu întâmplător
ţăran şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului
principal nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, oe care îi domină, ci în relaţie cu
pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac
monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în acaestă matrice universală.
Impresioanantă este scena în care Ion sărută pământul: „Se opri în mijlocul delniţei
(...). îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze lumea, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse
mâinile spre brazdele drpet, zgrunţuroase şi umede(...) Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea
seama, se lăsă în genunchi, îşi coboră fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pămâmtul ud.
Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor.
 În relaţie cu omul, elementul pimordialeste perceput pe trepte de manifestare distincte:
pământul-mamă, pământul- ibovnică, pămâmtul-stihie.
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion ăi face curte Anei, o seduce şi îl forşează pe
Vasile baciu să accpete căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul-zestre,
simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Bleciug mediază
conflictul dintre cei doi ţărani. Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţe
vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii
asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată
între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l loveşte nu este
decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion
revine bisericii.
În celălalt plan, rivaliatatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinae lor
faţă de faptele lui Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris
jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de
conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total
comunităţii. Visul său de a construi o biserică nouă însat este urmărit cu tenaciate, iar romanul se
încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradiţional: tradiţii legate de marile momente din viaţa omului, obiceiuri de crăciun,
relaţii de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul popular, gura satului, portul, dar şi după
legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu acordul părinţilor, iar fetele trebuie să-şi
apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi
dispreţuită de toţi.
Ion este personajul principal, un personaj monumental, realizat pri tehnica
basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui existenţă este guvernaă de verbele
a râvni şi a poseda. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el este o individualitate
prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu
zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după
nevasta lui George. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa pătimaşă dup avere se
dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului
ardelean.
Cele două femei, conturate antitectic şi complementar, reprezinră cele două obsesii ale
personajului la principal: averea şi iubirea. În încordarea lui de a le obţine, se confruntă , în plan
individual – concret, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar în plan genral – simbolic, cu
pământul – stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanţă morală. De aceea conflictul social este
dublat de conflictul tragic.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele. Fiind omniscient şi
omniprezent, naratorul realizaează portretul sau biografia persoajelor.
Ion de Liviu Rebreanu este un roman de tip obiectiv deoarece are ca trăsături: specificul
realţiei narator-personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreţine iluzia realităţii,
utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero, atitudinea detaşată în descriere,
verosimilul întâmplărilor.