ION

LIVIU REBRANU
Liviu rebreanu este cel care deschide drumul romanului romanesc de nivel european. El se
detaseaza de experientele avangardiste ale epocii interbelice, printr-un roman traditional, realist
obiectiv care respira impresia de soliditate. Artist al cuvantului, pastrand in sine intreaga putere a
constructorului de lumi, Rebreanu identifica drept prima conditie a scrisului sinceritatea creatorului
fata de sine si de opera sa. "Arta inseamna creatiune de oameni adevarati si de viata reala, nu atat
mestesug stilistic, cat mai ales pulsatie de viata", marturisea el la intrarea in cadrul Academiei.
Aparut in anul 1920, romanul "Ion" prezinta lumea satului realist, fara idilizarea prozei
samanatoriste si este o fresca sociala incadrata de o descriere amanuntita a satului Pripas. Critica
a remarcat aspectul polemic al scrierii, raportand-o la viziuni taranesti de tipul romanelor "Viata la
tara" de Duiliu Zamfirescu sau "Mara" de Ioan Slavici.
Pentru scriitorul Rebreanu realismul a presupus un proces de reflectare prin interiorizare, nu
de copiere. Tocmai de aceea, in romanul sau isi manifesta preferinta pentru psihologia impletita cu
obiectivitatea, pentru valoarea etica a mesajului transmis si pentru expresia dura, "bolovanoasa".
Geneza romanului este legata de experienta sa nuvelistica, "Zestrea" si "Rusinea" in care
surprinde povestea fetei urate, dar bogate care se casatoreste cu un flacau sarac. Acestor povesti
li se adauga gestul taranului vazut in satul natal in timp ce, ingenuncheat, saruta pamantul.
Tematica romanului este generoasa si a impus realizarea unei constructii romanesti pe
masura, imprimand romanului un element de modernitate. Problematica pamantului, ca supratema,
isi subordoneaza teme referitoare la familie, rolul intelectualitatii rurale intr-un moment istoric
tensionat al Transilvaniei. Subtema iubirii confera dimensiunea erotica a romanului, fiind prezenta
in ambele parti, "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii". Naratorul obiectiv urmareste evolutia acestui
sentiment paralel cu evolutia protagonistului intr-o perspectiva cu adevarat epopeica deoarece,
forta aproape stihiala, Ion traieste convingerea ca poate uni cele doua patimi.
Sever "constructor de edificii", preocupat de ideea de plan, Liviu Rebreanu ordoneaza
arhitectural episoadele in geometria clasica a tehnicii "corpului sferoid". Simetria incipitului si a
finalului are o valoare simbolica. Ea se prelungeste cu simetria capitolelor intitulate sugestiv pentru
evolutia intamplarilor sau a personajului ("Inceputul", "Zvarcolirea", "Iubirea", "Streangul"). Scari
contrapunctice dezvolta pe parcursul celor 13 capitole o alternanta a planurilor in care se dezvolta
aceiasi tema in medii si momente diferite, marcandu-se anumite semnificatii comune: conflictul
exterior dintre Ion si Vasile Baciu are corespondent in planul intelectualitatii in conflictul dintre
Herdelea si Belciug, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei, privite paralel sunt si iubirile ilegitime
intre Ion si Florica si Titu si Rosa Lang.
Optiunea pentru constructia de tip sferoid corespunde unei structuri arhetipale a naratiunii,
vizibila inca din basme. Incipitul si finalul sunt descrieri structurate "in oglinda". Conventie literara
ce permite patrunderea in spatiul fictiv al operei, drumul care intra in satul Pripas este imaginea
vizuala concretizata in toponime a unui labirint existential care gliseaza, conform teoriei
mimesisului, intre realitatea geografica si cea fictionala ("padurile domnesti", "cetatea mortului").
Intrarea in sat este particularizata de crucea stramba si de enumerarea caselor care anticipeaza
rolul personajelor in roman si fixeaza o structura sociala. Metafora anticipativa a traseului
existential parcurs de Ion, drumul este personificat prin intermediul verbelor de miscare folosite la
timpul prezent in vederea reactualizarii actiunii. Prima casa din sat este cea a invatatorului
Herdelea, instanta morala al carui rol este acela de a pastra vie constiinta nationala. Ferstrele
casei se uita "cercetator si dojenitor" drept in inima satului. Casa lui Ion, "cu acoperisul de paie
inchid si cu gardul spart" este semnul saraciei, dar si al harniciei, pentru ca este proaspat varuita.
Incipitul si finalul incadreaza in interiorul lor o lume aidoma cu cea reala, autentica si
credibila, cu destine veridice, de un tragism impresionant. Scena de inceput, hora duminicala
reuneste personajele intr-un joc ancestral al vietii si al mortii. Ea se desfasoara intr-un spatiu

simbolic al intemeierilor, vatra satului, sub nucii batrani, spirite stravechi asezate de veghe
romanismului. Asezarea oamenilor la hora este concentrica, flacaii si fetele se arata lumii,
prinzandu-se in joc si fixandu-se la portile erosului. Pe margine, femeile privesc cu jind, copiii se
bucura, in timp ce barbatii discuta probleme legate de pamant si gospodarie.
Pretext narativ, hora imprima caracterul monografic, fixeaza intriga si declanseaza conflicte.
Exterioare sau interioare, acestea urmaresc fire narative multiple specifice romanului ca specie
epica. In planul taranimii, conflictele se nasc de la dorinta lui Ion de a avea pamant. Ele determina
numeroase evenimente si schimba destine. In planul intelectualitatii, conflictul dintre Herdelea si
Belciug porneste de la orgoliu, egoism si iresponsabilitate.
Ca orice scriitor realist, Liviu Rebreanu are ambitia de a crea "oameni vii". In romanul "Ion"
personajele sunt existente aduse in prim-plan de imaginea horei unde sunt schitate premisele
tuturor confruntarilor. Nimic nu-l distinge la inceput pe Ion de nivelul comun. Autorul va da treptat
zbaterii sale amploare si forta. Agresivitatea, violenta, devin semnele unei dileme traite elementar,
fara mari desfasurari de nuante psihologice, tocmai de aceea intr-o tensiune nuda, ireductibila,
care il transforma pe erou in bruta ingenua aflata dincolo de bine si de rau. Maniile impotriva
parintilor care au risipit averea, impotriva satului, a lui insusi sunt semnul marilor "zvarcoliri".
Autorul are o preferinta pentru starile de criza, pentru situatiile fara iesire in care isi "inchide" eroii.
Cotidianul se incarca in acest fel de incordare, pregatind descatusarile finale. Asemenea lui Balzac,
care vedea romanul ca pe o arta a acumularilor, Rebreanu tine totul pe loc in "intarzieri si ocoluri".
Hotarand forta si adancimea epicului, el utilizeaza tehnica amanarii creand premisele dramei.
Elementul de recurenta, lait motiv al intregului roman, relatia dintre Ion si pamant este
convertita in drama Erosului care se sfarseste in Thanatos. Aceasta pendulare urmareste fatidic
eroul, fiind punctata dureros si explicit in capitolele "Zvarcolirea"si "Sarutarea". Privind umilit si
infricosat "Uriasul" Ion se raporteaza la elemente naturale, simtindu-se "slab ca o frunza",
neinsemnat "ca un vierme". Destinul sau, impletit cu pamantul, este destinul oricarui taran. "Toti
flacaii din sat sunt varietati de Ion" avea sa afirme George Calinescu, transformand personajul intrun caracter/tip uman. Plamadit din pasta comuna a taranului transilvanean, Ion este monumental,
simbolic, reprezentativ, coplesit de patima pentru pamant si pentru femeia iubita. Celelalte
personaje ale romanului au rolul de a scoate in evidenta caracterul puternic, voluntar al acestui
taran.
Asezat in antiteza cu Ana, personaj al carui drum este inscris in limitele stramte ale unui
destin dramatic, Ion acopera o mare arie in domeniul "traitului", fiind caracterizat atat direct, cat si
indirect, proiectandu-se in ipostaza protagonistului-taran insetat de pamant. Izbanda artistica a
creatorului se concentreaza in pendularea eroului intre realitatea palpabila si virtualitatea dorintelor
sale. Sunt momente in care eroul se instraineaza de real, subconstientul infrangand constientul si
nascand situatii paradoxale, de tipul veseliei nejustificate pe care o simte in seara cand le cere pe
cele doua femei de nevasta: "Inima lui Ion zvacni salbatic de bucurie... ". intuind clipa marilor
hotarari si faptul ca drumul spre Ana si pamanturi este liber, gandurile lui sunt "incalcite" si numai
bucuria ii tremura "in inima" mereu vie si stapanitoare. Intelesul confuziei poate fi pendularea
constiintei intre absenta si concentrare, puterea lui Ion de a uni forta celor doua chemari care de
fapt raman distincte, obligandu-l sa aleaga. Cand veghea interioara cunoaste momente de eclipsa,
el traieste prin suprapunerea celor doua patimi, simtindu-se purtat de puteri care ii scapa: "Cum a
stiut Florica ca are sa vie, cand nici el insusi n-a stiut?".
Inzestrat cu o viata interioara insuficient sondata, eroul este aruncat periodic in acest joc al
confuziei, in suspendarea realitatii imediate. Asa se face ca doreste sa ia inapoi o brazda din
pamantul pe care i l-a vandut lui Simion Lungu, danseaza la nunta cu Florica si este convins ca ea
ii este mireasa, iar in scena propriei morti, cu un bizar sasait il cheama pe George spre el.
Gesturile eroului potenteaza cresterea tensiunii tragice. Posesor al unei energii iesite din comun,
Ion traieste in abisurile fiintei sale convingerea ca totul poate fi refacut.
Daca Eugen Lovinescu vedea in Ion "expresia instinctului de stapanire a pamantului,
expresia violenta a unei energii", Tudor Vianu sesiza "lacomia de pamant si senzualitatea robusta,
afirmate prin siretenie, lipsa de scrupule, cruzime". Aceeasi viclenie o remarca si George
Calinescu, care il considera pe Ion "o fiinta redusa, de o ingratitudine calma".

Traind sub semnul saraciei, Ion doreste, de fapt, sa "intre in randul oamenilor", este
orgolios, incrancenat si perseverent. Motivatia lui, usor de descifrat, nu se impiedica de ideea
distrugerii unor destine. Asezat fata in fata cu pamantul, este patimas, senzual, traind ingenuu
dincolo de bine si de rau. Destinul sau tragic a fost divers interpretat. Unii au considerat ca
moartea reprezenta singura sa iesire dintr-o situatie limita, generata de estomparea vocii tulbure a
pamantului si aprinderea vocii erotice. Altii au vazut in moartea eroului o pedeapsa pentru
atitudinea iresponsabila fata de copil si de Ana, un act justitiar cu substrat moralizator.
Creand acest personaj, Rebreanu descopera poezia epica, virtuala a violentei si asprimii
taranesti. Mimesisul este sistematic depasit intr-o miscare de inaltare spre accente de poezie
existentiala grava caci, prin Ion, gesturile eterne ale omului isi redescopera o solemnitate austera,
o nuditate care scoate in evidenta maretia miracolului, misterul vietii si al mortii. Ion este un patetic
"vinovat" victima cu destin revelator, el este pedepsit pentru alta vina decat cea adanca a lumii
sale si de aceea capata statut de erou tragic. Finalul romanului este metafora epica a unui
dramatism tulbure, conflictul se incheie printr-o ultima rabufnire de violenta, deasupra careia se
aseaza nota unei poezii epice a timpului, a succesiunii generatiilor.
Herdelea s-a pensionat, Titu isi cauta drumul, Ghighi reia destinul Laurei, Belciug si-a inaltat
"biserica de piatra". Certurile marunte s-au stins, iluziile s-au destramat, cei tineri au luat in viata
locul celor batrani intr-o intelegere calma a legii devenirii si continuitatii.