ION

de Liviu Rebreanu
Incadrarea în realism
În contextul literaturii interbelice, Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului
modern obiectiv, prin opere precum „Ion”, „Răscoala”, dar și a celui de analiză psihologică
„Pădurea spânzuraților”. !!!! + trăsături REALISM
Apărut în 1920, romanul „Ion” ilustrează concepția despre artă a autorului, acesta văzând în
realitate un pretext de a imagina „o lume nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”, o nouă realitate
percepută în manieră realistă și cu un mesaj moralizator evident. Romanul „Ion” propune o
reflectare veridică a realității, înscriindu-se în realism prin trăsături precum: analiza psihologică,
valoarea documentară, observația directă, determinarea socială, surprinderea unor personaje
tipice în împrejurări tipice, omnisciența autorului, stilul sobru și caracterul de frescă socială
al textului artistic. De altfel, autorul este adeptul realismului clasic, așa cum de nenumărate ori
susține în volumele „Mărturisiri” sau „Cred”, în care se declară un anticalofil.
Tema centrală a textului o reprezintă relația omului cu pământul, o temă pe care autorul o
abordează în mod original îndepărtându-se de imaginea idilică a satului tradițional și căreia îi
subordonează și alte teme secundare, precum iubirea, familia, condiția intelectualului, moartea,
relațiile românilor cu austro-ungarii, teme ce se înscriu în intenția autorului de a surprinde
complexitatea mediului rural sub toate aspectele ei, într-o manieră realistă.
Viziunea lui Liviu Rebreanu este de fapt una epopeică, de cuprindere a întregului și a eternului,
a istoriei unei lumi și a unei națiuni, în luptele ei pentru afirmare, pentru libertate națională și
dreptate socială. Rebreanu e un romancier care „a văzut epopeic viața satului românesc, în centrul
căreia s-a găsit mereu drama cea mai veche și mai adâncă, drama pământului” (Al. Săndulescu),
esențială pentru țăranul acelei perioade economico-sociale.
Lumea satului e marcată de marile ei evenimente ce dezvăluie viziunea realistă a autorului în
raport cu viața: nașterea (fascinația bărbatului în fața necunoscutului), nunta (ritualuri), moartea
(Ana contrazice evoluția ciclică prin dispariția prematură, episodul morții lui Dumitru Moarcăș
reflectă concepția omului simplu „de ce să-mi fie frică”).
O scenă relevantă care susține tema fundamentală a textului o constituie scena horei, un
nucleu al acțiunii ce asigură pe deplin caracterul monografic al operei, această „horă a soartei” (N.
Manolescu) prefigurând nu doar destinul personajelor, dar și relațiile sociale din cadrul satului
transilvănean, subliniind veridicitatea romanului de tip realist. Scena horei, plasată în expozițiune,
dezvăluie timpul, spațiul, principalele personaje, anticipează intriga - dorința de răzbunare a lui Ion
umilit de Vasile Baciu. Caracterul etnografic al scenei este confirmat de surprinderea unor detalii
legate de redarea elementelor vestimentare tradiționale, dar și a pașilor unui dans popular specific
zonei (Someșeana). Scena conturează totodată și stratificarea socială a lumii satului întrucât
dispunerea personajelor se face în funcție de statutul material. Gestul lui Ion de a se apropia de Ana
anticipează intenția acestuia de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, comportamentul
eroului marcând declanșarea conflictului exterior, dar și a celui interior.
Scena sărutării pământului este relevantă și ea atât pentru a ilustra tema și viziunea despre
lume, cât și pentru a surprinde caracterul personajului central redat prin dragostea nepotolită pentru
pământ. Scena dezvăluie forța afectivă, pasională a relației om – spațiu teluric „Dorea să simtă
lutul”, în fața măreției pământului adoptând o ipostază cucernică „se lăsă în genunchi”, gest
simbolic, sacral. De altfel, totul pare a se petrece într-un timp mitic, ritualic menit să surprindă în
tușe de alb și negru dualitatea ființei umane, dar și integrarea ei în univers, părând a se completa la
nivel cosmic cu pământul văzut ca o jumătate ce reîntregește ființa. Tehnica focalizării surprinde
legătura omului cu pământul - stihie primară în rânduri asemănătoare unui adevărat poem al
comuniunii veșnice ființă-pământ. Scena evidențiază dimensiunea mitică a gliei personificate, față
de care eroul simte o atracție de nestăpânit, iar contemplarea pământului echivalează cu sentimentul
unei împliniri paradisiace, perfecte, totale, în fața pământului simțindu-se neînsemnat. Torturat de
gândul posesiunii, eroul nu se poate bucura de ceea ce obține, fiind copleșit de imensitatea lui „Cât
pământ, Doamne!”. Teama inexplicabilă pe care o simte sărutând pământul „și-n sărutarea asta
simți un fior rece, amețitor” este de fapt primul semnul al destinului pe care eroul îl ignoră, al doilea
fiind sub măr, unde i se născuse copilul și unde ulterior se întâlnește cu Florica.

Din punct de vedere structural, romanul are două părți cu titluri sintetice „Glasul pământului”
și „Glasul iubirii”, o structură bipolară ce anticipează conflictul interior al eroului măcinat de
dorința de a avea pământ și de aceea de a se împlini prin iubire. Fiecare parte are câte treisprezece
capitole cu titluri semnificative ce definesc momente importante din viața personajelor: „Nunta”,
„Copilul”, „Botezul” sau cu trimitere directă la personaje ce influențează dramatic evoluția eroului
„Vasile”, „George”.
Incipitul romanului prezintă panoramic imaginea satului și a personajelor, urmând ca naratorul
să adopte o perspectivă focalizată, în care elementele de decor capătă valoare de motive anticipative
(precum unele toponime Cișmeaua Mortului, Râpele). Astfel, drumul este o adevărată metaforă a
romanului, iar verbele de mișcare alertă subliniază dinamica relațiilor dintre personajele textului,
precum și amplificarea firului narativ.
Romanul se încheie simetric cu aceeași imagine a drumului în care satul este surprins într-o
mișcare lentă, numeroasele toponime redate prin tehnica detaliului semnificativ (Bistrița,
Cârlibaba,) subliniind realismul operei. Imaginea Hristosului de tinichea „pe un lemna mâncat de
carii și înnegrit de vremuri”, crucea strâmbă în contrast cu cea a biserii sfințite din final marchează
simbolic îndepărtarea de credință a eroului ce își conștientizează decăderea prin pierderea
adevăratei averi, iubirea. De altfel, simetria incipit-final este motivul pentru care Constantin
Ciopraga a considerat opera „un corp sferoid perfect” subliniat și de titlurile simetrice
„Începutul” – „Sfârșitul”.
Timpul în care sunt plasate evenimetele este marcat de sărbători religioase (Crăciunul, Sfântul
Petru) sau de munci agricole, iar spațiul este redat de prezența toponimelor ce confirmă veridicitatea
lumii ardelenești evocate într-un context politic marcat de tensiuni.
Discursul narativ este organizat pe două planuri narative, trecerea de la un plan la altul
este făcută cu ajutorul alternanței, înlănțuirea asigură continuitatea evenimentelor redate în fiecare
plan narativ. Drama lui Ion și a celorlalți țărani se naște din sărăcie și e dictată de instinct, iar drama
familiei Herdelea din celălalt plan este declanșată de declarația lui Ion că învățătorul i-ar fi scris
jalba care l-a scăpat de temniță în urma procesului cu Simion Lungu – o dramă a intelectualului
român patriot. Prin tehnica contrapunctului se prezintă aceleași motive, dar în planuri narative
paralele – nunta Anei cu nunta Laurei, conflictul dintre Vasile Baciu cu cel al învățătorului
Herdelea – Belciug preotul, elemente ce conferă romanului caracter polifonic.
Complexitatea lumii ardelenești este marcată de conflicte de natură socială, politică,
familială, morală. Conflictul exterior, social declanșează o dramă a pământului copleșitoare ce se
naște din lupta pentru avere dintre Ion Pop al Glanetașului și Vasile Baciu, conflict dublat de unul
interior, psihologic ce se dă între patima lui Ion pentru pământ și iubirea pentru Florica (glasul
pământului și glasul iubirii). Derivă de aici și un conflict de natură etică redat de strategia tânărului
de a o seduce pe Ana, dar și de relația lui cu Florica, căsătorită între timp cu George. Conflictul
politic este zugrăvit pe fundalul alegerilor, decizia lui Herdelea de a-l vota pe Bela Beck stârnind
nemulțumirile românilor din sat. Se conturează și câteva conflicte secundare între Ion și Simion
Butunoiu pentru o bucată de pământ, între Ion și George Bulbuc din cauza Anei și apoi a Floricăi,
Ion și părinții lui, Ana și Vasile Baciu. Deznodământul este previzibil întrucât personajele sunt
sancționate în manieră realistă, purificatoare.

Construcția personajelor
Personaj individual, eponim central, Ion este în același timp veridic, complex și realist, cu
vădite elemente naturaliste, prin care autorul pune în scenă tipologia țăranului, „expresie a
instinctului de stăpânire” (E. Lovinescu).
Statutul social precar generează dorința acestuia de a avea pământ, dorință explicabilă și prin
prisma trecutului familial ce îl determină să ia decizii iraționale care să îi schimbe în mod tragic
destinul, spe îndeplinirea acestei dorințe canalizându-și toată speranța și energia. Portretul fizic al
personajului trădează trăiri interioare profunde, ochii plini de ură și sfidători punând în lumină
portretul moral complex care a stârnit controverse în critica literară, acesta fiind considerat fie ”o
brută căreia viclenia îi ține locul deșteptăciunii” (Călinescu), fie „o victimă măreață a fatalității
biologice” (N. Manolescu).
Ion este „simbolul individual al țăranului român setos până la patimă de pământ”, o
metaforă a dragostei pământului în care factorul social nu trebuie separat de cel biologic (Al.
Săndulescu). Patima sa pentru pământ trebuie înțeleasă ca o sete nepotolită dintr-un șir de secole în
care țăranul a trăit o dramă ancestrală și în care pământul e văzut ca o necesitate prefăcută de Ion în
patimă. Dragostea pentru pământ vine să completeze lipsa împlinirii în plan afectiv, un substitut al
iubitei. Gestul de a lua o brazdă din dorința de a recupera ce tatăl său pierduse ilustrează de fapt
mentalitatea țăranului de atunci, dar și suferința eroului care se simte legat de pământ prin rădăcini
magnetice, visul său de mic fiind de a avea „pământ, cât mai mult pământ”. Din această dorință
seculară nu se duce la școală pentru a nu se îndepărta de pământul care parcă îl cheamă mereu cu un
glas misterios, întâi ca o mamă, apoi ca o iubită „atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe”.
Ion e un suflet plin de contradicții care acționează lucid ca un erou al lui Stendhal, dar
aplicând o metodă autohtonă, un suflet în care coexistă pasiunea inocentă și planurile viclene
„trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”. Conflictul interior generează exteriorizările violente ale
eroului care se simte umilit și cuprins de furie pune la cale un plan minuțios. Perseverența și
determinarea acestuia sunt accentuate și de faptul că eroul nu renunță la ideea sa chiar dacă era
amenințat de judecată, de predicile preotului, de aparițiile lui George în viața Anei. Joacă pănă la
capăt rolul cuceritorului și își înăbușă dragostea pentru Florica, hrănit de dorința de a se răzbuna pe
Vasile Baciu a cărui ocară e simțită „ca o lovitură de cuțit”. Toate acțiunile sale sunt atent calculate,
tânărul refuzând invitațiile Anei sistematic și speculându-i sentimentele, lăsând-o să creadă că ea l-a
cucerit. După ce o lasă însărcinată dă dovadă de cinism, cruzime, viclenie gândindu-se doar că de
acum va discuta de la egal cu Vasile Baciu. Refuzul lui Ion de a se căsători cu Ana e aproape odios,
mai ales că e dublat și de satisfacția că aceasta e bătută de tatăl ei. Ipocrizia personajului este
evidențiată prin replica „Ce vrei cu mine?”, eroul continuându-și planul cu același calm și precizie,
făcând din Ana un simplu instrument în atingerea obiectivului propus. Prin inteligență, egoism,
cruzime și violență Ion e un personaj tipic realismului.
 Abia după ce obține pământul Ion conștientizează că fericirea lui este de fapt lângă Florica
pe care o pierduse, căutarea ei după căsătorie echivalând cu obsesia fericirii, conflictul interior
evoluând fulgerător. Măcinat de gelozie cade în patima iubirii pentru Florica, dovedindu-se capabil
a încălca toate normele morale pentru a-și găsi liniștea, însă atrage ura îndreptățită a lui George,
lucru care îi aduce sfârșitul văzut și ca o sancțiune tragică venită din partea colectivității.
Chipul eroului se realizează prin tehnica pluriperspectivismului care asigură în manieră
modernă obiectivitatea naratorului, autenticitatea faptelor, verosimilitatea tipurilor umane.
Ana e cea mai tragică figură feminină din opera lui Rebreanu, o permanentă victimă a
brutalității celor doi bărbați din viața ei. Ana este o ființă fragilă, un personaj al cărui destin se
finalizează în mod tragic. Pe parcursul operei aceasta este surprinsă în trei ipostaze: de tânără
abandonată moral de tată, de nevastă supusă, care acceptă umilă comportamentul soțului și în
ultimul rând de mamă. Ana este o victimă a planului machiavelic al lui Ion care profită de
slăbiciunea acesteia și o abandonează chiar dacă ea a crezut orbește în puterea iubirii. Eroina își
pierde treptat echilibrul interior, conștientizând sentimentele lui Ion pentru Florica. Fire fragilă, în
sufletul acesteia încolțește obsesia morții, iar destinul ei eșuează dramatic.
Florica se încadrează în tipologia femeii sărace, înzestrate însă cu frumusețe. Este lipsită de
personalitate, nu are simț moral și este cauza nenorocirilor ambilor bărbați din viața ei. Ilustrează
prin comportamentul ei statutul tipic al femeii din lumea rurală care ajunge să fie condamnată de
comunitate pentru încălcarea valorilor morale.
Personajele masculine ale operei sunt organizate în trei categorii: țăranii avuți (Vasile
Baciu și George Bulbuc), săracii (Alexandru Pop Glanetașul), intelectualii definiți de preot și
învățător, dar și tânărul surprins în formare, Titu.
Vasile Baciu are un rol de bine definit în construirea conflictului exterior al operei, este
dezumanizat în ciuda statutului social pe care îl are, se poartă brutal cu propria fiică, nu are instincte
paterne, iar ceea ce îi ghidează comportamentul este ura împotriva lui Ion pe care îl bănuiește că
vrea să îi fure pământurile. Acesta nu se lasă înduplecat de suferința fizică și morală a fetei, iar
comportamentul său va duce la excluderea din comunitate, sugestivă în acest sens fiind scena din
finalul operei când preotul îl ceartă de față cu toți.
George Bulbuc este flăcăul avut, aparent calm, reținut în comportament, un lider formal al
tinerilor din sat a cărui demnitate este călcată în picioare de Ion. Caracterul său pătimaș va ieși la
iveală în finalul romanului când acesta își pune în practică planul de răzbunare și îl ucide cu sânge
rece pe Ion, cel care nu i-a respectat căsnicia. Își asumă faptele, o iartă pe Florica și râde redevine
flăcăul obișnuit, calm, de la începutul operei.
Învățătorul Herdelea ilustrează tipul intelectualului, portretul său este construit pe fundalul
unui context social-istoric cu frământări puternice, are o situație materială modestă și este surprins
în relații tensionate cu preotul Belciug întrucât casa acestuia este construită pe pământurile bisericii.
Ce determină conflictul dintre cele două personaje este de fapt orgoliul, întrucât aceștia luptă pentru
locul de lider în lumea satului. Herdelea dă dovadă de lașitate când votează în favoarea candidatului
ungur pentru a-și mulțumi superiorii, fapt ce va duce la un conflict cu fiul său Titu, imaginea
tânărului patriot. Caracterul său este pus în lumină prin faptul că încearcă să îl convingă pe
Glanetașul să își dea copilul mai departe la școală, îi învață românește pe elevi în ciuda contextului
istoric, lucru care va duce la pensionarea forțată a acestuia.
Preotul Belciug este realizat în opoziție cu învățătorul Herdelea, este orgolios și
imprevizibil, iar idealul său dominat de orgoliu este să fie considerat autoritatea supremă în ochii
sătenilor. Alimentează conflictele din lumea satului, face alianțe după propriul interes, este însetat
de avere și dă dovadă de ipocrizie la înmormântarea lui Ion prin discursul pe care îl ține.
Titu Herdelea ilustrează tipul intelectualului tânăr surprins în formare, construit în antiteză
cu Ion pentru care reprezintă un adevărat sfătuitor. Acesta demonstrează maturitate și fermitate în
decizii, este animat de idealuri patriotice, își caută locul în lume și devine treptat un personaj-
conștiință a cărui maturitate o vom regăsi în romanul Răscoala.
În ceea ce privește arta narativă, opera este marcată de sobrietate, obiectivitate, echilibru și
rigoare. Este evident stilul anticalofil al autorului care respinge exprimarea grandioasă, perspectiva
devine omniscientă, de tip auctorial, narațiunea la persoana a treia alternează cu cea la persoana
întâi în pasajele în care Titu Herdelea, un alter ego al autorului, își asumă rolul de narator.
Amănuntele pitorești, aglomerările de verbe, derularea rapidă a frazelor sunt elemente care definesc
tensiunea interioară a textului, impresia de vivacitate a limbajului, implicit autenticitatea trăirilor
personajului, elemente care înscriu opera în realism.