Ion – caracterizarea personajului

În contextul literaturii interbelice, Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului

modern obiectiv, prin opere precum „Ion”, „Răscoala”, dar și a celui de analiză psihologică
„Pădurea spânzuraților”.
Apărut în 1920, romanul „Ion” ilustrează concepția despre artă a autorului, acesta văzând în
realitate un pretext de a imagina „o lume nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”, o nouă realitate
percepută în manieră realistă și cu un mesaj moralizator evident. Romanul „Ion” propune o
reflectare veridică a realității, înscriindu-se în realism prin trăsături precum: analiza psihologică,
valoarea documentară, observația directă, determinarea socială, surprinderea unor personaje
tipice în împrejurări tipice, omnisciența autorului, stilul sobru și caracterul de frescă socială
al textului artistic. De altfel, autorul este adeptul realismului clasic, așa cum de nenumărate ori
susține în volumele „Mărturisiri” sau „Cred”, în care se declară un anticalofil.
Tema centrală a textului o reprezintă relația omului cu pământul, o temă pe care autorul o
abordează în mod original îndepărtându-se de imaginea idilică a satului tradițional și căreia îi
subordonează și alte teme secundare, precum iubirea, familia, condiția intelectualului, moartea,
relațiile românilor cu austro-ungarii, teme ce se înscriu în intenția autorului de a surprinde
complexitatea mediului rural sub toate aspectele ei, într-o manieră realistă.
Incipitul romanului prezintă panoramic imaginea satului și a personajelor, urmând ca naratorul
să adopte o perspectivă focalizată, în care elementele de decor capătă valoare de motive anticipative
(precum unele toponime Cișmeaua Mortului, Râpele). Astfel, drumul este o adevărată metaforă a
romanului, iar verbele de mișcare alertă subliniază dinamica relațiilor dintre personajele textului,
precum și amplificarea firului narativ.
Romanul se încheie simetric cu aceeași imagine a drumului în care satul este surprins într-o
mișcare lentă, numeroasele toponime redate prin tehnica detaliului semnificativ (Bistrița,
Cârlibaba,) subliniind realismul operei. Imaginea Hristosului de tinichea „pe un lemna mâncat de
carii și înnegrit de vremuri”, crucea strâmbă în contrast cu cea a biserii sfințite din final marchează
simbolic îndepărtarea de credință a eroului ce își conștientizează decăderea prin pierderea
adevăratei averi, iubirea. De altfel, simetria incipit-final este motivul pentru care Constantin
Ciopraga a considerat opera „un corp sferoid perfect” subliniat și de titlurile simetrice
„Începutul” – „Sfârșitul”.
Personajul central al romanului este Ion, un personaj individual, eponim central, în același
timp veridic, complex și realist, cu vădite elemente naturaliste, prin care autorul pune în scenă
tipologia țăranului, „expresie a instinctului de stăpânire” (E. Lovinescu).
Statutul social precar generează dorința acestuia de a avea pământ, dorință explicabilă și prin
prisma trecutului familial ce îl determină să ia decizii iraționale care să îi schimbe în mod tragic
destinul, spe îndeplinirea acestei dorințe canalizându-și toată speranța și energia. Portretul fizic al
personajului trădează trăiri interioare profunde, ochii plini de ură și sfidători punând în lumină
portretul moral complex care a stârnit controverse în critica literară, acesta fiind considerat fie ”o
brută căreia viclenia îi ține locul deșteptăciunii” (Călinescu), fie „o victimă măreață a fatalității
biologice” (N. Manolescu). Din punct de vedere moral, este „simbolul individual al țăranului român
setos până la patimă de pământ”, o metaforă a dragostei pământului în care factorul social nu
trebuie separat de cel biologic (Al. Săndulescu). Patima sa pentru pământ trebuie înțeleasă ca o sete
nepotolită dintr-un șir de secole în care țăranul a trăit o dramă ancestrală și în care pământul e văzut
ca o necesitate prefăcută de Ion în patimă. Dragostea pentru pământ vine să completeze lipsa
împlinirii în plan afectiv, un substitut al iubitei, aceasta fiind și trăsătura sa dominantă de caracter.
 O scenă relevantă pentru caracterizarea personajului o constituie scena horei, un nucleu al
acțiunii ce asigură pe deplin caracterul monografic al operei, această „horă a soartei” (N.
Manolescu) prefigurând nu doar destinul personajelor, dar și relațiile sociale din cadrul satului
transilvănean, subliniind veridicitatea romanului de tip realist. Scena horei, plasată în expozițiune,
dezvăluie timpul, spațiul, principalele personaje, anticipează intriga - dorința de răzbunare a lui Ion
umilit de Vasile Baciu. Caracterul etnografic al scenei este confirmat de surprinderea unor detalii
legate de redarea elementelor vestimentare tradiționale, dar și a pașilor unui dans popular specific
zonei (Someșeana). Scena conturează totodată și stratificarea socială a lumii satului întrucât
dispunerea personajelor se face în funcție de statutul material. Gestul lui Ion de a se apropia de Ana
anticipează intenția acestuia de a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu, comportamentul
eroului marcând declanșarea conflictului exterior, dar și a celui interior.
O altă scenă definitorie este scena sărutării pământului, relevantă și ea atât pentru a ilustra
tema și viziunea despre lume, cât și pentru a surprinde caracterul personajului central redat prin
dragostea nepotolită pentru pământ. Scena dezvăluie forța afectivă, pasională a relației om – spațiu
teluric „Dorea să simtă lutul”, în fața măreției pământului adoptând o ipostază cucernică „se lăsă
în genunchi”, gest simbolic, sacral. De altfel, totul pare a se petrece într-un timp mitic, ritualic
menit să surprindă în tușe de alb și negru dualitatea ființei umane, dar și integrarea ei în univers,
părând a se completa la nivel cosmic cu pământul văzut ca o jumătate ce reîntregește ființa. Tehnica
focalizării surprinde legătura omului cu pământul - stihie primară în rânduri asemănătoare unui
adevărat poem al comuniunii veșnice ființă-pământ. Scena evidențiază dimensiunea mitică a gliei
personificate, față de care eroul simte o atracție de nestăpânit, iar contemplarea pământului
echivalează cu sentimentul unei împliniri paradisiace, perfecte, totale, în fața pământului simțindu-
se neînsemnat. Torturat de gândul posesiunii, eroul nu se poate bucura de ceea ce obține, fiind
copleșit de imensitatea lui „Cât pământ, Doamne!”. Teama inexplicabilă pe care o simte sărutând
pământul „și-n sărutarea asta simți un fior rece, amețitor” este de fapt primul semnul al destinului
pe care eroul îl ignoră, al doilea fiind sub măr, unde i se născuse copilul și unde ulterior se
întâlnește cu Florica.
Există în roman o serie de elemente de structură și de compoziție menite a evidenția patima
lui Ion pentru pământ, unul dintre acestea fiind conflictul. Conflictul exterior, social declanșează o
dramă a pământului copleșitoare ce se naște din lupta pentru avere dintre Ion Pop al Glanetașului și
Vasile Baciu, conflict dublat de unul interior, psihologic ce se dă între patima lui Ion pentru pământ
și iubirea pentru Florica (glasul pământului și glasul iubirii). Derivă de aici și un conflict de natură
etică redat de strategia tânărului de a o seduce pe Ana, dar și de relația lui cu Florica, căsătorită între
timp cu George. Conflictul politic este zugrăvit pe fundalul alegerilor, decizia lui Herdelea de a-l
vota pe Bela Beck stârnind nemulțumirile românilor din sat. Se conturează și câteva conflicte
secundare între Ion și Simion Butunoiu pentru o bucată de pământ, între Ion și George Bulbuc din
cauza Anei și apoi a Floricăi, Ion și părinții lui, Ana și Vasile Baciu.
Ion e un suflet plin de contradicții care acționează lucid ca un erou al lui Stendhal, dar
aplicând o metodă autohtonă, un suflet în care coexistă pasiunea inocentă și planurile viclene
„trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”. Conflictul interior generează exteriorizările violente ale
eroului care se simte umilit și cuprins de furie pune la cale un plan minuțios. Perseverența și
determinarea acestuia sunt accentuate și de faptul că eroul nu renunță la ideea sa chiar dacă era
amenințat de judecată, de predicile preotului, de aparițiile lui George în viața Anei. Joacă pănă la
capăt rolul cuceritorului și își înăbușă dragostea pentru Florica, hrănit de dorința de a se răzbuna pe
Vasile Baciu (în relație cu aceste definindu-se conflictul exterior al romanului) a cărui ocară e
simțită „ca o lovitură de cuțit”. Toate acțiunile sale sunt atent calculate, tânărul refuzând invitațiile
Anei sistematic și speculându-i sentimentele, lăsând-o să creadă că ea l-a cucerit. După ce o lasă
însărcinată dă dovadă de cinism, cruzime, viclenie gândindu-se doar că de acum va discuta de la
egal cu Vasile Baciu. Refuzul lui Ion de a se căsători cu Ana e aproape odios, mai ales că e dublat și
de satisfacția că aceasta e bătută de tatăl ei. Ipocrizia personajului este evidențiată prin replica „Ce
vrei cu mine?”, eroul continuându-și planul cu același calm și precizie, făcând din Ana un simplu
instrument în atingerea obiectivului propus. Prin inteligență, egoism, cruzime și violență Ion e un
personaj tipic realismului.
Abia după ce obține pământul Ion conștientizează că fericirea lui este de fapt lângă Florica
pe care o pierduse, căutarea ei după căsătorie echivalând cu obsesia fericirii, conflictul interior
evoluând fulgerător. Măcinat de gelozie cade în patima iubirii pentru Florica, dovedindu-se capabil
a încălca toate normele morale pentru a-și găsi liniștea, însă atrage ura îndreptățită a lui George,
lucru care îi aduce sfârșitul văzut și ca o sancțiune tragică venită din partea colectivității.
Chipul eroului se realizează prin tehnica pluriperspectivismului care asigură în manieră
modernă obiectivitatea naratorului, autenticitatea faptelor, verosimilitatea tipurilor umane.
Structura operei este și ea definitorie pentru construcția personajului, romanul are două părți cu
titluri sintetice „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, o structură bipolară ce anticipează conflictul
interior al eroului măcinat de dorința de a avea pământ și de aceea de a se împlini prin iubire.
Fiecare parte are câte treisprezece capitole cu titluri semnificative ce definesc momente importante
din viața personajelor: „Nunta”, „Copilul”, „Botezul” sau cu trimitere directă la personaje ce
influențează dramatic evoluția eroului „Vasile”, „George”.
Astfel, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura română, „primul erou
obiectiv” (Eugen Lovinescu) prin care autorul zugrăvește într-o viziune realistă imaginea satului
ardelenesc, lipsit de idealizare, punând în discuție dăinuirea civilizației rurale surprinse între
coordonate definitorii: fatalitatea tragică a iubirii, miracolul existenței, permanențe mitice, tensiunea
vieții și a morții.