Ion

Liviu Rebreanu se distinge în literatura română prin realismul viziunii,

prin caracterul social al operei sale, prin compoziția riguroasă, demonstrând că
deține “darul masiv de a crea viață” (Mihail Sebastian) . Considerat autorul
“celei mai puternice creații obiective a literaturii române” (Eugen Lovinescu),
Rebreanu se dovedește un scriitor al psihologiei personajelor antrenate în
mecanismul existenței, autorul susținând că literatura înseamnă “creație de
oameni și de viață”. Scriitorul asigură trecerea de la viziunea idealizată asupra
condiției țăranului la proza cu implicații psihologice, prezentând omul în scene
crude de viață.

Publicat în 1920, romanul Ion, primul roman al lui Rebreanu, poate fi

considerat o capodoperă ce înfățișează universul rural într-un mod realist, din
perioada interbelică, anticipat de nuvelele “Zestrea” și “Rușinea”.

Romanul “Ion” ilustrează realismul interbelic, curent literar apărut în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea prin construcție riguroasă, simetrică, prin
tehnica detaliului semnificativ, prin forța conflictului, figura personajului
principal fiind corelată cu contextul social. Caracterul realist al operei este
evidențiat de intenția scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic, aducând
în fața cititorului imaginea satului transilvănean Pripas de la începutul secolului
al XX-lea, surprinzând lupta unui țăran sărac pentru a obține pământul și
consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, apare dublată
de tema iubirii, dar criticul literar Nicolae Manolescu este de părere că “în
centrul romanului se află patima lui Ion”. De asemenea, romanul dobândește
caracter monografic, având aspect de frescă socială, surprinzând relațiile
specifice familiei tradiționale în care bărbatul ocupă locul de pater familias.

Geneza romanului datează de prin 1909, Rebreanu mărturisind că în cei

șapte ani cat a lucrat la realizarea romanului, cele mai importante au fost
emoțiile, trăirile, și acumularea de material documentar. O întâmplare surprinsă
de acesta, când era la vânătoare, a devenit punctul de plecare al romanului,
văzând cum un țăran, îmbrăcat în haine de sărbătoare “a sărutat pământul ca pe
o ibovnica”. O altă scenă relatată de sora sa i-a reținut atenția făcând referire la o
fată înstărită care după ce a rămas însărcinată cu un țăran sărac a fost bătută de
tatăl ei. Un alt moment este convorbirea cu un țăran Ion al Glan etajului care nu
avea pământ, dar vorbea despre acesta ca și când era “o ființă vie și adorată”. O
altă sursă o constituie amintirile scriitorului din copilăria petrecută în ardeal,
observând viața, tradițiile, mentalitățile țăranilor din perioada ocupației
imperiului Austro-Ungar.

În ceea ce privește perspectiva narativă, se observă relatarea la persoana a

III-a, heterodiegetică, trăsătură specifică realismului, naratorul lăsând
personajele să evolueze după propriile slăbiciuni, demonstrând ceea ce afirmă
autorul “m-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”.

Romanul este structurat în două părți ale căror titluri metaforice

evidențiază chemările lăuntrice între care trebuie să aleagă protagonistul,
“Glasul pământului” și “Glasul iubirii”, sugerând forța exercitată de pământ și
nevoia personajului de a se împlinii prin iubire, fapt ce declanșează conflictul
devastator. Fatalitatea destinului este sugerată de cifra 13, corespunzătoare
numărului de capitole ale romanului, prima parte având șase capitole, a doua,
șapte, remarcându-se titlurile sugestive “Iubirea”, “Nunta”, “Sfârșitul”.

Reflectarea mimetică a mediului și a oamenilor se realizează prin

conturarea unui cronotop veridic, surprins chiar în incipit prin descrierea
drumului la intrarea în satul Pripas, fiind folosite repere spațiale, reale precum
Cluj, Bistrița, Someș, pentru a se ajunge treptat, prin tehnica panoramării la
imaginea satului adunat la horă. Această descriere este realizată cu ajutorul
personificărilor, drumul care “urcă”, “înaintează vesel”, “cotește brusc”
simbolizând destinul personajelor, având funcție metatextuală. Secvențele
descriptive din incipitul operei capătă valoarea unui liant între “lumea reală și
lumea ficțiunii” (Nicolae Manolescu), conturând o viziune sumbră asupra
existenței. Acumularea de sugestii thanatice “satul parcă e mort”, “Cișmeaua
Mortului” pune în evidență tragismul unei lumi care a pierdut contactul cu
sacrul, iar imaginea crucii de la intrarea în sat pe care se află răstignit “un
Hristos cu fața spălăcită de ploi” accentuează îndepărtarea oamenilor de
divinitate, plasând evenimentele în orizontul unei lumi desacralizate.

Aceeași tehnică a panoramării este regăsită și în finalul textului, dar în

sens invers, ceea ce a determinat considerarea structurii romanului ca un “corp
sferoid” (Liviu Rebreanu). Dacă în incipitul operei, drumul alb semnifică
perspectivă optimistă a tânărului aflat la începutul vieții, în final, drumul devine
“o panglică cenușie” sugerând dramele personajelor. În antiteză cu descrierea
din incipitul romanului se regăsește imaginea crucii de lemn care, de această
dată înfățișează “Hristosul de tinichea cu fața poleită de o rază întârziată”
sugerând ideea că spiritualul se înalță în lupta cu satisfacțiile materiale.
Caracterul circular al operei este conferit de imaginea drumului, simetria incipit-
final constituind o trăsătură a realismului.

ACTIUNE

Incipitul operei propune o introducere gradată a lectorului în cosmosul

narativ. O scena relevantă pentru imaginea satului tradițional din zona ardealului
este hora duminicală din curtea Todosiei “văduva lui Maxim Oprea”, creând
impresia unei descătușari de energie, tinerii dansând “cu atâta pasiune”
someșeană, jocul tradițional, încât “se hurducă pământul”. Scena horei constituie
un prilej pentru folosirea tehnicii planurilor paralele, fiind prezentată viața
intelectualității izolată de cea a țărănimii. Acest plan, al intelectualității, este
alcătuit din “stâlpii” comunității precum primarul, preotul Belciug, învățătorul
Herdelea, iar planul țărănimii urmărește destinul lui Ion al Glanetasului. Cele
două planuri narative se regăsesc la început în scena horei, numită de Nicolae
Manolescu “horă a soartei”, fiind schițată psihologia personajelor pentru a
anticipa tensiunile majore ale romanului. Satul Pripas, ierarhizarea socială se
realizează în funcție de pământ, astfel încât primarul îi are adunați în jurul său
pe bărbații fruntași, pe boieri, în timp ce Alexandru Glanetașu “ca un câine la
ușa bucătăriei, trage cu urechea (…) sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași”.
Rolul horei este acela de a asigura coeziunea comunității, facilitând întemeierea
unor noi familii bazate pe interesul material, nu pe sentimente. Această scenă
scoate la lumină imaginea unui univers patriarhal în care bărbatul ocupă o
poziție centrală, idee sugerată de ipostaza fetelor care așteaptă “să le vie cheful”
bărbaților să joace. Nu întâmplător este deschisă scena horei pentru că
marchează începutul relației dintre Ion și Ana, surprinzând dilema
protagonistului și prima opțiune. Ezitând între Ana și Florica, Ion o cheamă la
joc pe prima ce devine astfel o promisiune a pământului atât de râvnit. Ieșirea
din horă a celor doi avertizează asupra încercării personajului de a depăși
limitele unui destin prestabilit, anticipându-se sfârșitul lor dramatic.Dacă la horă
Ion se evidențiază ca un lider al țăranilor, mai târziu este numit de Vasile Baciu,
tatăl Anei, “sărăntoc”, “tâlhar”, “hoț”, vorbe pe care le simte “ca o lovitura de
cuțit”, simțind profund prăpastia dintre el și cei bogați.
 Confruntarea dintre Ion și Vasile Baciu marchează intriga romanului, tatăl
Anei dorind să-și mărite fata cu un țăran bogat, George Bulbuc. În universul
rural, domina mentalitatea ca oamenii sunt respectați dacă au o anumită
agoniseală, dacă dețin pământ, ceea ce face ca relațiile sociale să devină
tensionate între săraci și bogați, dându-se o luptă aprigă pentru existență. De
aceea, Ion își dă seama că nu poate ieșit din sărăcia moștenită de la părinți decât
forțându-și destinul să apuce pe altă cale, hotărând să se căsătorească cu Ana a
cărei zestre l-ar fi făcut să uite de toate umilințele suferite în opoziție cu
sentimentele pentru Florica.

Pe parcursul romanului se remarcă utilizarea tehnicii contrapunctului,

adică o anumită scenă, un anumit moment sau conflict este înfățișat în ambele
planuri pentru a pune în evidență diferențele dintre acestea. De exemplu, nunta
lui Ion cu Ana, din planul țărănimii, corespunde în nunții lui George Pintea cu
Laura Herdelea, fiica învățătorului, din planul intelectualității.

Scena nunții surprinde ipostaza mirelui așezat, în mod ironic, între cele
două femei conturate în antiteză. Dacă Ana i se pare “o străină”, “uscată, cu
ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți”, “mai urâtă”, Florica emană
frumusețe și vitalitate “aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii
albaștri și limpezi ca cerul de vară”. Episodul narativ al nunții țărănești reflectă
viclenia protagonistului, tânărul stabilim momentul căsătoriei abia după ce s-a
asigurat că va obține pământurile lui Vasile Baciu fără să-i pese ca Ana ajunsese
de râsul satului. La nuntă, Ion conștientizează parcă pentru prima dată că, odată
cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă și pe Ana, naratorul precizând uimirea
tânărului “c-a putut eu săruta și îmbrățișa pe fata aceasta”. Într-o încercare
dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce dorește și simte, Ion oscilează,
ascunzându-și slăbiciunea pentru Florica “adică ce ar fi oare dacă aș lua pe
Florica și am fugit amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?”, însă “glasul”
pământului capătă ecou în gândurile personajului “și să rămân tot calic... pentru
o muiere!..”. După nuntă, comportamentul lui Ion capătă modificări substanțiale
mai ales în relația cu săteni, manifestându-și “greutatea pe care i-o dădea
simțământul bogăției”, vorbind “mai apăsat” și numai despre pământ. Posesia
pământului îi conferă un alt statut, încrederea în forțele proprii, fapt evidențiat
chiar în modul în care merge pe uliță “cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți”.
Satisfăcându-și patima pentru pământ, o vede pe Ana “parcă mai urâtă ca
înainte” și pe fondul frustrări de a nu fi obținut tot ce-i promisese Vasile Baciu
începe s-o jignească, să o bată, pentru că “acum o ura”. Vestea căsătoriei
Floricăi cu George Bulbuc adâncește nefericirea protagonistului, chiar dacă
Vasile Baciu îi cedase tot pământul.

După ce planul îi reușește, într-un gest de adorare, Ion sărută pământul,

moment în care se consideră ”mare și puternic, ca un uriaș din basme care a
biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitor”. Scena sărutării pământului
din capitolul ”Sărutarea” justifică toate deciziile personajului, autorul
dezvăluind mecanismele unei vieți în care două patimi, patima iubirii și patima
pământului, devin una singură. Pentru a surprinde momentul în care ”omul se
înfrățește cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii” (Nicolae Manolescu) se
utilizează cuvinte din două câmpuri semantice, din sfera erosului ”trupul”,
”corpul gol, ispititor”, ”sărutarea”, ”s-o dezbrăcat”, și din sfera thanatosului
”lutul negru”, ”fior rece”, ”mâinile (...) ca niște mănuși de doliu”. Un loc aparte
îl ocupă repetarea termenului pământ cu variantele semantice ”lutul” și ”huma”
care sugerează cele două funcții ale pământului din vechile mituri: funcția
funerară și funcția născătoare. Reluarea unor cuvinte precum ”fericire”, ”a lui”
sugerează ideea că lumea se reduce pentru protagonist doar la bucuria stăpânirii
pământului. Personificarea ”pământul pare că se clătina, se închină în fața lui”
semnifică sentimentul titanic, forța nemăsurată pe care o trăiește personajul,
având impresia că a învins întinderea nesfârșită, ”glasul” ce îl chema continuu.

Aflând de la Savista despre relația lui Ion cu Florica, Ana realizează că

toate sacrificiile ei au fost inutile și că nici măcar copilul nu-l poate face pe Ion
să o iubească, luând decizia de a se spânzura. Ea devine fascinată de moarte,
găsind-o ca pe unică salvare. Ana dezvăluie condiția de înrobire, de înjosire a
femei într-o lume în care ambiția nemăsurată de a strânge pământ duce la
dezumanizarea celor doi bărbați din viața ei aflați în conflict, Ion și Vasile
Baciu. Făcând referire la situația tragică a Anei, criticul literar George Călinescu
afirmă ”în societate țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și
o producătoare de copii”. Sinuciderea anei și moartea copilului nu trezesc în Ion
niciun sentiment de vinovăție pentru că acesta vedea în ei doar o garanție a
pământului.

O altă secvență care conturează drama protagonistului este scena morții,

naratorul omniscient urmărind comportamentele personajelor, gesturile, reacțiile
și relațiile cu ceilalți. George se mișcă parcă automat, acționând instinctiv, având
o singură dorință, de a ucide ”lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde”.
Gesturile lui demonstrează o deviere psihică al cărei fundament este gelozia. În
ceea ce-l privește pe Ion, acesta nu este redus la instinctul de supraviețuire, ci
rămâne același bărbat orgolios, dornic să-și controleze sfârșitul, afirmând ”mor
ca un câine” atunci când constată că se află în băltoacă propriului sânge care îl
scârbește. Protagonistul își găsește sfârșitul sub nucul din grădină, copac asociat
simbolisticii morții, creând impresia că prelungește suferința tânărului ce își
înfruntă destinul.

Finalul romanului surprinde lumea satului pe o altă buclă temporală, într-o

zi de toamnă la sfințirea noii biserici. Secvența ”turnul bisericii noi, strălucitor,
se înalță ca un cap biruitor” subliniază faptul că latura spirituală străbate dincolo
de materialitate. Drumul alb de la începutul acțiunii se transformă într-o
”panglică cenușie” în final, fiind sugerată ideea că ființa umană este supusă
trecerii ireversibile a timpului. În concepția omului tradițional, dramele
individuale nu produc modificări în existența lumii, viața continuându-și ritmul
firesc ”satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat”.

CARACTERIZARE

Ion, personajul principal și eponim al romanului este unul de referință în

literatura română, concentrând tragica istorie a țăranului ardelean din primele
decenii ale secolului al XX-lea. Liviu Rebreanu creează un personaj complex ce
întruchipează țăranul străbătut de trăiri profunde a cărui patima pentru pământ
coordonează întregul fir narativ.

Deși s-ar înscrie ca personaj, mai degrabă, în tradiționalism, Ion este însă
un personaj modern și rotund prin complexitatea trăirilor, prin forța conflictului
interior, prin analiza psihologică, introspectându-se caracterul și prin sfârșitul
tragic, previzibil.

La începutul romanului, i se conturează un portret favorabil, fiind utilizată

modalitatea de caracterizare directă, naratorul afirmând că era ”iute și harnic ca
mă-sa”, iubind pământul ”ca ochii din cap” în ciuda sărăciei familiei.
Comparația este sugestivă în sublinierea sentimentului de dragoste pentru
pământul ce i-ar fi adus o altă poziție în ierarhia socială și respectul sătenilor din
comunitatea rurală. Setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalității
sale, făcând din el un personaj memorabil, un personaj realist, tipic pentru pătura
socială a țărănimii legate de pământul ce-i asigura respectul în colectivitate.
Raportarea la pământ este simțită pe tot parcursul romanului, în fața acestuia
protagonistul simțindu-se ”mic și slab cat un vierme pe care îl calci în picioare”,
dorința de a stăpâni fiind exprimată prin exclamația ”cât pământ, Doamne!”.

Din punct de vedere social, Ion este flăcăul sărac din satul Pripas a cărui
patima pentru pământ izvorăște din convingerea că acesta înseamnă demnitate și
respect în comunitate. Calitățile lui Ion nu sunt luate în seamă în cadrul ierarhiei
sociale și de aceea personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru
frumoasa Florica și pământurile Anei. În plus, protagonistul pare să reitereze
destinul părinților săi a căror căsătorie se baza pe același motiv al flăcăului sărac
și al fetei bogate, Glanetașul căsătorindu-se cu Zenobia, dar risipind averea pe
băutură.

Caracterizare directă a personajului apare în scena horei în care naratorul

îi conturează portretul moral ”avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și
un vicleșug neprefăcut”, criticul literar George Călinescu susținând că
personajul nu se remarcă prin inteligență, ci prin ”viclenia instinctuală”. Vorbele
lui Vasile Baciu ”hoț”, ”tâlhar” sunt resimțite în sufletul tânărului ”ca o lovitura
de cuțit”, determinându-l să nu-și accepte condiția, să nu urmeze destinul tatălui
său, punând la cale planul seducerii Anei. Dificultatea personajului de a lua o
decizie, dar și perseverență acestuia sunt subliniate prin autocaracterizare ”aș fi
o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe”.

Personajul este construit prin tehnica modernă a pluriperspectivismului,

deoarece se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Dacă Vasile
Baciu îl numește ”hoț”, ”tâlhar”, ”sărăntoc” și preotul Belciug îl consideră ”un
becisnic”, un bătăuș, doamna Herdelea îi ia apărarea susținând că e ”muncitor,
harnic, săritor, e isteț”.

Relația cu celelalte personaje, în special cu Ana, devine un adevărat

mijloc indirect de caracterizare. Scena nunții surprinde ipostaza mirelui așezat,
în mod ironic, între cele două femei conturate în antiteză. Dacă Ana i se pare “o
străină”, “uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți”, “mai
urâtă”, Florica emană frumusețe și vitalitate “aprinsă în obraji, cu buzele roșii,
umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară”. Episodul narativ al
nunții țărănești reflectă viclenia protagonistului, tânărul stabilim momentul
căsătoriei abia după ce s-a asigurat că va obține pământurile lui Vasile Baciu
fără să-i pese ca Ana ajunsese de râsul satului. La nuntă, Ion conștientizează
parcă pentru prima dată că, odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă și pe
Ana, naratorul precizând uimirea tânărului “c-a putut eu săruta și îmbrățișa pe
fata aceasta”. Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce
dorește și simte, Ion oscilează, ascunzându-și slăbiciunea pentru Florica “adică
ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugit amândoi în lume, să scap de
urâțenia asta?”, însă “glasul” pământului capătă ecou în gândurile personajului
“și să rămân tot calic... pentru o muiere!..”. După nuntă, comportamentul lui Ion
capătă modificări substanțiale mai ales în relația cu săteni, manifestându-și
“greutatea pe care i-o dădea simțământul bogăției”, vorbind “mai apăsat” și
numai despre pământ. Posesia pământului îi conferă un alt statut, încrederea în
forțele proprii, fapt evidențiat chiar în modul în care merge pe uliță “cu pașii mai
rari și cu genunchii îndoiți”.

Datorită ”inteligenței ascuțite” (Eugen Lovinescu) Ion intra în posesia

pământului și, într-un gest de adorare îl sărută, moment în care se simte ”mare și
puternic, ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri
îngrozitori”. Scena sărutării pământului din capitolul ”Sărutarea” justifică toate
deciziile personajului, autorul dezvăluind mecanismele unei vieți în care două
patimi, patima iubirii și patima pământului, devin una singură. Pentru a
surprinde momentul în care ”omul se înfrățește cu pământul într-un ritual mistic
al posesiunii” (Nicolae Manolescu) se utilizează cuvinte din două câmpuri
semantice, din sfera erosului ”trupul”, ”corpul gol, ispititor”, ”sărutarea”, ”s-o
dezbrăcat”, și din sfera thanatosului ”lutul negru”, ”fior rece”, ”mâinile (...) ca
niște mănuși de doliu”. Un loc aparte îl ocupă repetarea termenului pământ cu
variantele semantice ”lutul” și ”huma” care sugerează cele două funcții ale
pământului din vechile mituri: funcția funerară și funcția născătoare. Reluarea
unor cuvinte precum ”fericire”, ”a lui” sugerează ideea că lumea se reduce
pentru protagonist doar la bucuria stăpânirii pământului. Personificarea
”pământul pare că se clătina, se închină în fața lui” semnifică sentimentul titanic,
forța nemăsurată pe care o trăiește personajul, având impresia că a învins
întinderea nesfârșită, ”glasul” ce îl chema continuu.

În realizarea portretului său moral se utilizează tehnica basoreliefului,

protagonistul dominând celelalte personaje implicate în conflict, Vasile Baciu,
George, Ana care îi pun în lumină trăsăturile. De asemenea, tipologia
personajului este scoasă în evidență prin tehnica contrapunctului, având în
vedere că, imaginea lui Ion cel sărac,dar frumos și puternic este conturată în
opoziție cu imaginea lui George Bulbuc, un țăran bogat, dar cu aspect fizic
neplăcut.
 Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului care folosește femeia
ca mijloc de parvenire. Protagonistul se face vinovat de încălcarea legilor
nescrise conform cărora destinul nu poate fi schimbat, iar individul nu își poate
depăși condiția. Prin întregul său comportament, flăcăul dă dovadă de
imoralitate, batjocorind-o pe Ana, împingând-o, în cele din urmă,la
spânzurătoare.

Din perspectivă psihologică, Ion este un personaj cu o psihologie

complexă, urmărită în etape semnificative. Astfel, în incipitul romanului,flăcăul
orgolios al Glanetașului urmărește cu tenacitate și perseverență îndeplinirea unui
plan care să-i potolească patima pentru pământ și nevoia de a se împlini prin
iubire. Pentru a-și atinge scopul, Ion ignoră preceptele moralității, vocea
comunității și relația cu divinitatea. Astfel,moartea lui devine expresia intenției
moralizatoare a scriitorului ardelean. Protagonistul trăiește zbuciumul de a nu
putea împăca cele două ”glasuri” ale sufletului care se transformă treptat în
obsesie, determinând dezumanizarea acestuia.

În concluzie, romanul realist ”Ion” este reprezentativ pentru viziunea

despre lume a scriitorului care s-a îndepărtat de imaginea idealizată a țăranului,
reușind să surprindă câteva clipe de viață adevărată, realizând ”o operă mai
prețioasă decât toate frazele frumoase din lume” (Liviu Rebreanu).