Enigma Otiliei

Spre deosebire de Titu Maiorescu, adept al ideii că scriitorul și criticul

reprezintă două ipostaze radical diferite, George Călinescu a susținut
întotdeauna ideea unei interdependențe între scriitor și critic, afirmând că un
critic literar este în esență, un creator. Ca teoretician al romanului romanesc,
Călinescu pledează pentru realismul clasic, pentru romanul obiectiv de tip
balzacian. În creația sa, Călinescu controlează caractere dominate de o trăsătură
definitorie, realizând tipologii, folosește detaliul în descrierile arhitecturale și în
analiza personajelor, făcând trimitere la realismul din operele scriitorului francez
Honoré de Balzac.

Reprezentativ pentru viziunea despre lume autorului este romanul

”Enigma Otiliei”, apărut în anul 1938, un roman realist ce aparține perioadei
interbelice. Caracterul realist al prozei călinesciene este evidențiat de modul în
care scriitorul reușește să surprindă realitatea într-un stil veridic, creând o
literatură mimetica. Universul ficțional al romanului aduce în fața cititorului
imaginea societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, o societate
de gradată sub puterea mistificatoare a banului, demonstrând ceea ce afirma
Balzac “zeul la care se închină toți este banul“.

Deși aderă la modelul balzacian, Călinescu se distanțează de stilul

autorului francez, remarcându-se atitudinea critică în surprinderea societății
burgheze, ceea ce l-a determinat pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme
că romanul ”Enigma Otiliei” aparține unei alte vârste a realismului, și anume
realismul critic.

Inițial George Călinescu intenționa să-și intituleze romanul ”Părinții

Otiliei”, ideea paternității provenind de la romanul ”Moș Goriot” în care
degradarea unei familii sugerează degradarea unei întregi societăți. Călinescu îi
schimbă titlul, atât la recomandarea editorului, cat și pentru a ilustra tipologii
umane, sugerând caracterul misterios și imprevizibil al eroinei ce rămâne până la
sfârșit o enigmă pentru cei care au iubit-o, așa cum afirma Pompiliu
Constantinescu ”Enigma ei este însăși feminitatea ei, mereu proaspătă.”

În vederea obținerii efectului de iluzie a vieții, ca trăsătură specifică

prozei realiste, autorul adoptă o perspectivă narativă obiectivă ce aparține unui
narator omniscient, extradiegetic, cu o viziune ”dindărăt” relatând întâmplările
la persoana a III-a. Obiectivitatea romanului se dovedește a fi una paradoxală,
deoarece viziunea naratorială este mediată de personajul reflector Felix. De
exemplu, din perspectiva lui Nicolae Manolescu, la începutul romanului se
regăsește o secvență ”tânărul ajunsese cu greaua lui valiză (...) în dreptul ei și,
după oarecare examen, se opri” în care apare structura ”după oarecare examen”
ce schimbă omniscienta, astfel încât descrierea casei pare să fie realizată din
perspectiva personajului Felix.

Incipitul și finalul sunt realizate pe baza unei relații de simetrie, textul

având aspectul unui univers ficțional închis, trăsătură specifică realismului.
Circularitatea romanului este dată de folosirea descrierii străzii Antim din
București și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu văzută prin ochii lui Felix la
venirea sa în capitală ”zidăria era crăpată și scorojită în foarte multe locuri”, iar
în final, după zece ani ”casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită”.

Romanul este structurat în 20 de capitole construite pe mai multe planuri

narative. Un plan urmărește încercările familiei Tulea pentru a obține moștenirea
lui moș Costache și pentru a o îndepărta pe Otilia, iar alt plan prezintă destinul
tânărului Felix care, după ce rămâne orfan, se mută la București pentru a studia
medicina, locuind la tutorele său, Costache Giurgiuveanu, perioadă în care
trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.

Opera literară se deschide în manieră balzaciană prin fixarea cu exactitate

a cronotopului, trăsătură ce demonstrează aparetenența la realism: ”Într-o seară
de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece,un tânăr de vreo
optspreceze ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim, venind
dinspre strada Sfinții Apostoli”.

ACTIUNE

Acțiunea romanului cuprinde evenimente prezentate cronologic ”de la

începutul lui iulie 1909” până după Primul Război Mondial, deoarece aflăm în
final că Felix a participat la război în calitate de medic. Din cei aproximativ zece
ani, perioada cea mai amplă este prima parte reprezentată de evenimentele
petrecute în casa lui moș Costache de pe strada Antim.

Intrarea în universul ficțiunii se realizează prin tehnica cinematografică a

cercurilor concentrice, producându-se e o restrângere treptată a cadrului, dinspre
general către particular, dinspre exterior către interior. Descrierea străzii și a
casei lui ,moș Costache, realizată în mod realist cu ajutorul tehnicii detaliului
semnificativ demonstreză ceea ce afirma Balzac ”o casă este un document
sociologic și moral”. Prin detaliile surprinse, este redat contrastul dintre
pretenția de confort, de bun gust a unor locatari bogați și trăsăturile reale,
demonstrând că sunt Inculți prin aspectul de kitsch, amestecând stiluri
arhitecturale incompatibile, dar și snobi, zgârciți, delăsători, imitând arhitectura
clasică, folosind materiale ieftine, având locuințele aproape în paragină.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu și un fond cultural.

Pătruns în locuință, Felix așteaptă să-și facă apariția un om ”de o greutate

extraordinară”, dar devine uimit când se înfățișează ”un omuleț subțire și puțin
încovoiat” ce îi răspunde bâlbâit, confuz „nu-nu-nu știu ... nu-nu stă nimeni aici,
nu cunosc”. După descrierea ambiantei citadine, imaginea familiei adunate la
jocul de table în salonul casei gotice a lui Costache Giurgiuveanu devine un
pretext pentru introducerea în scenă a galeriei de personaje. Naratorul îi atribuie
lui Felix statutul de personaj-martor, de observator, fiind conturate portretele
celorlalalte personaje cu detalii vestimentare punându-le în evidență trăsăturile.
Primul personaj pe care face cunoștință Felix din momentul intrării în casă este
moșierul Leonida Pascalopol a cărui eleganță este scoasă în evidență prin
detaliile vestimentare ”un om cam de cincizeci de ani (...) elegant prin finețea
pielii”, ”hainele de stofă fină”, ”parfumul discret”. Aglae Tulea pare să fie acră,
arțăgoasă ”cu buzele subțiri, acre”, având părul ”pieptănat bine într-o coafură
japoneză”, sugerând parvenitismul personajului, tendința spre imitație, avariția
și malițiozitatea. Într-un plan secundar se află Simion ”uitat” de familie într-un
colț ”în obscuritate” cu ”o broboadă pe umeri”, având ”niște ochi grozav de
spălăciți”, brodând parcă absent la tot ce se întâmplă în jurul său. Această scena
jocului de table poate fi receptată ca o anticipare a conflictelor majore ale
romanului și a evoluției destinelor personajelor. În acest sens, replica Aglaei ”n-
am știut: faci azil de orfani” avertizează lectorul asupra unuia dintre conflictele
centrale ale discursului narativ și anume, eforturile depuse de familia Tulea
pentru a intra în posesia moștenirii bătrânului Costache.

Se poate observa faptul că această competiție pentru moștenirea lui moș

Costache pune în prim-plan obsesia banului ce stăpânește personajele. Modul
original în care Călinescu tratează tema moștenirii este evidențiat în scena din
capitolul al XVIII-lea când bătrânul face un atac de cord, producându-le celor
din jur un sentiment de teamă, dar Aglae ”capătă deodată fizionomia aspră a
unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu”. Aceasta îi cheamă pe
ceilalți membri ai familiei pentru a avea grijă să nu dispară ceva din avere,
sperând într-o apropiată moarte a fratelui său. Scena scoate la lumină
adevăratele intenții ale familiei Tulea, mai ales că Aglae în loc să îl îngrijească
pe bătrân, își exprimă nemulțumirea că îmbolnăvirea acestuia i-a perturbat
activitățile cotidiene !acum l-a găsit și pe Costache!. În timp ce bătrânul încearcă
să-și revină, Aglae, Olimpia și Stanică fac tot posibilul pentru a-l aduce într-o
stare gravă, mâncând de față cu el toate bunătățile pe care avarul Costache le-a
agonisit. Aflați în camera bolnavului, membrii familiei Tulea cărora li se alătură
chiar și medicul încep un necuviincios joc de cărți în timpul căruia vorbesc,
glumesc, afișând indiferența față de starea de sănătate a bătrânului. Această
secvență narativă surprinde, într-o manieră comică, degradarea mecanismelor
societății, dezumanizarea ființei generată de patima banului.

O altă secvență semnificativă este descrierea circumstanțelor morții

avarului Costache Giurgiuveanu care îmbracă forma unui spectacol grotesc
regizat cu scopul de a surprinde cele mai fine trăsături de caracter. Starea de
anxietate a lui Moș Costache se amplifică, temându-se de ochii ce-l urmăresc,
patima pentru bani punând stăpânire pe sufletul său până în ultimele clipe ale
existenței. În timp ce bătrânul agonizează în urma celui de-al doilea atac, Stănică
Rațiu își fixează ca obiectiv sustragerea pachetului cu bani, producând moartea
avarului Costache în timp ce Stănica îl privește indiferent. Ultima replica
acestuia “ba-banii, pu-pungașule!” conturează efectele devastatoare ale
arghirofiliei, banii constituind un liant între viață și moarte. Deși cadavrul zăcea
inert, Aglae pune stăpânire ”militărește” pe întreaga locuință, aducându-și ”toată
banda”, scotocind prin casă, devenind ridicolă, mai ales pentru că ea însăși cade
în țesătura propriilor intrigi.

Acțiunea romanului urmărește și alt plan narativ, formarea tânărului Felix,

student la medicină, experiențele trăite de acesta în casa unchiului său, mai ales
iubirea adolescentină pentru Otilia. Idila cu ”verișoara Otilia”, consumată în
locuri romantice îl maturizează, deschizându-i orizontul asupra vieții. Încă din
prima seară a sosirii la București, Otilia este singura ce manifestă față de el
afecțiune tandră, contracarând răutatea Aglaei ce-l privește ca pe un intrus și un
posibil moștenitor al bătrânului.

O secvență narativă semnificativă în acest sens poate fi considerată aceea

în care Felix și Otilia se află în vacanță la moșia lui Pascalopol, iar tânărul îi
declară dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei devine o modalitate de
autocaracterizare, subliniind inconsecvența , trăsătura sa definitorie, fata
exprimându-și oroarea de a se fixa într-o anumită formulă a existenței: ”eu am
un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
Sentimentele care se înfiripă de la început între cei doi pornesc de la o apropiere
firească, de la o grijă reciprocă între doi orfani ce simt nevoia să se apere unul
pe celălalt. Relația lor evoluează de la prietenie și admirație la noaptea solemnă
când Otilia vine în camera lui Felix spre a-i dovedi că îl iubește dezinteresat,
fapt confirmat și de Pascalopol ”Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus
chiar că, dacă ar știi că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înșela cu dumneata”. În
dimineața zilei următoare, Otilia îl părăsește pe Felix și pleacă alături de
Pascalopol la Paris, lăsându-l pe tânăr cu o dilemă existențială. După două
săptămâni, mesajul ”Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și
o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor” primit pe o carte poștală pune
capăt sentimentelor contradictorii din sufletul protagonistului.

Ultimul capitol al romanului are aspectul unui epilog care surprinde

destinele personajelor antrenate în conflictele centrale. Condiția de orfan îl
defavorizează pe Felix, dar nu-l împiedică să se afirme după război, ajungând un
medic renumit și profesor universitar, căsătorindu-se ”într-un chip care se
cheamă strălucit”. Întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol descoperă că acesta i-
a redat libertatea Otiliei, fata căsătorindu-se cu un conte de la Buenos Aires.
Arătându-i o fotografie, Felix observă că Otilia nu mai era ”fata nebunatică” de
care se îndrăgostise, ci o femeie frumoasă, învăluită într-un aer de ”platitudine
feminină”, rămânând pentru acesta imaginea idealului feminin, iar pentru
Pascalopol ”o enigmă”. Universul ficțional este părăsit prin intermediul aceluiași
personaj, Felix care într-o duminică trece pe strada Antim, contemplând casa lui
Moș Costache ”leproasă, înnegrită”, amintindu-și de replica bătrânului din
incipitul romanului ”aici nu stă nimeni!”.

Caracterul realist al operei este demonstrat și de modul în care autorul

crează o adevărată galerie tipologică de personaje, așa cum se regăsește și la
Balzac. Giurgiuveanu reprezintă tipologia avarului, Stănică Rațiu a parvenitului,
Pascalopol, bărbatul matur, Aglae Tulea ”baba absolută, fără cusur în rău”,
Simion Tulea întruchipează tipologia senilului, Titi, tipul retardatului, Felix,
orfanul, iar Otilia, femeia enigmatică.
CARACTERIZARE

Otilia Mărculescu, numită de autor ”eroina mea lirică, proiecția mea în

afară” este cel mai modern personaj al romanului, reprezentând drama
feminității. George Călinescu mărturisește existența în realitate a unui vag
model al Otiliei, mai degrabă o amintire din copilărie către care se întoarce ca la
o inexplicabilă muză, o tânără ”cu mult mai în vârstă” din mediul familiei care îi
inspira respect pentru că îi dăduse o carte în limba germană. Așa se explică de ce
autorul afirmat ”ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă feminină, în
ea era un minimum de Otilie”.

Otilia este un personaj tridimensional, în ființa ei împletitndu-se inocența

și maturitatea, iraționalul și pragmatismul. Din punct de vedere social, ea este
fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, o tânără de vreo
”optsprezece-nouăsprezece ani”, studentă la Conservator.

Portretul fizic realizat de narator pun în evidență trăsăturile morale ale

fetei precum delicatețea, tinerețea, frumusețea, inocența, dar și maturitatea ”un
cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle căzând până pe umeri”, ”fata
subțirică (...) îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat” , ”fața măslinie,cu
nasul mic și ochii foarte albaștri”.

În construirea sa sunt folosite mijloace directe și indirecte, combinând

metodele clasice de caracterizare cu tehnici moderne precum
pluriperspectivismul pentru a proiecta personajul într-o lumină nouă, deschisă la
interpretări. Pe parcursul diegezei, Otilia este privită diferit de fiecare personaj:
pentru Moș Costache este o ”fe-fetiță”, cuminte și iubitoare, pentru Felix este ”o
fată admirabilă, o fată superioară”, pentru Pascalopol este femeia capricioasă cu
”un temperament de artistă”, pentru Aglae ”o dezmățată”, ”o stricată”, pentru
Stănică o ”fată deșteaptă”, ”nostimă”, iar pentru Aurica devine o rivală în
căsătorie.

Statutul psihologic al Otiliei este marcat de faptul că rămâne orfană de la

o vârstă fragedă. Ajungând sub tutela tatălui vitreg începe să învețe ce înseamnă
singurătatea și răutatea celor din jur. În fiecare pagină a romanului se simte
prezența sa învăluitoare, amestec de exuberanța și senzualitate, exprimându-și
preferința pentru lux, pentru călătorii, având nevoie să i se facă anumite capricii,
dând dovadă uneori de un comportament irațional: ”Îmi vine uneori să alerg (...)
să zbor, (...) Vrei să fugim? Hai să fugim!” . Aceste trăsături sunt observate și de
Felix când este invitat să se odihnească peste noapte în camera Otiliei, prin ochii
săi fiind descris detaliat mediul în care trăiește personajul. Luciul pereților,
jurnalele de modă franțuzești, mirosul de pudră și de parfumuri trimit la
portretul unei tinere cochete, atentă la imaginea publică. În schimb, dezordinea
tinerească a lucrurilor evidențiază firea ei exuberantă. Cu alte cuvinte, toate
obiectele ”vorbesc” despre personalitatea fetei, despre caracterul ei
contradictoriu, descrierea camerei, modalitate de caracterizare indirectă
anticipează evoluția personajului pe parcursul romanului.

O secvență narativă semnificativă în acest sens poate fi considerată aceea

în care Felix și Otilia se află în vacanță la moșia lui Pascalopol, iar tânărul îi
declară dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei devine o modalitate de
autocaracterizare, subliniind inconsecvența , trăsătura sa definitorie, fata
exprimându-și oroarea de a se fixa într-o anumită formulă a existenței: ”eu am
un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
Sentimentele care se înfiripă de la început între cei doi pornesc de la o apropiere
firească, de la o grijă reciprocă între doi orfani ce simt nevoia să se apere unul
pe celălalt. Relația lor evoluează de la prietenie și admirație la noaptea solemnă
când Otilia vine în camera lui Felix spre a-i dovedi că îl iubește dezinteresat,
fapt confirmat și de Pascalopol ”Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus
chiar că, dacă ar știi că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înșela cu dumneata”. În
dimineața zilei următoare, Otilia îl părăsește pe Felix și pleacă alături de
Pascalopol la Paris, lăsându-l pe tânăr cu o dilemă existențială. După două
săptămâni, mesajul ”Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și
o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor” primit pe o carte poștală pune
capăt sentimentelor contradictorii din sufletul protagonistului.

Eroina reflectă percepția tipic realistă a scriitorului asupra condiției

femeii, fiind sugerată ideea că statutul ei social se deosebește radical de cel al
bărbatului. Pentru ea, timpul trece mai repede, iar efectele lui distructive se
reflectă asupra fetei ”semnele bătrâneții” determinând-o să se gândească la
sinucidere ”ca la un eveniment foarte dramatic și teatral”.

În ceea ce privește statutul său moral. romanul subliniază ideea că

individul este influențat de mediul în care trăiește și în care se formează. Deși
întregul comportament al Otiliei dovedește că este un personaj cu o existență
înscrisă în sfera moralului, în epilog naratorul oferă informații ce demonstrează
că personalitatea Otiliei poartă amprenta mediului în care s-a format. Gestul
tinerei din final constituie o dovadă că poate fi acuzată de imoralitate,
căsătorindu-se cu Pascalopol după mărturisirea iubirii față de Felix, dar poate fi
interpretat și ca un comportament moral, dorind să-i ofere libertatea lui Felix
pentru că era conștientă că nu putea deveni un sprijin în cariera lui.

În concluzie, opera literară ”Enigma Otiliei” de George Călinescu este un

roman realist de tip balzacian, fiind create personaje dominate de o trăsătură
definitorie ”un roman citadin cu cea mai bogată galerie de caractere din
literatura română” (Alexandru Piru).