Moara cu noroc

Ioan Slavici a fost o personalitate artistică proteică, povestitor nuvelist,

romancier, dar adevăratul său talent literar nu s-a exprimat mai deplin ca în
nuvelistica. Proza lui Slavici conturează o frescă a moravurilor și
comportamentelor specifice locuitorilor din Ardeal, un topos în care triumfă
binele și adevărul, cinstea și dreptatea. Opera sa pledează pentru echilibrul
moral, pentru înțelepciune, pentru fericire prin iubire de oameni și pentru
păstrarea unei măsuri în toate, orice abatere de la aceste principii fiind grav
sancționată.

O capodoperă a nuvelisticii lui Slavici este “Moara cu noroc”, integrată în

volumul “Novele din popor” din anul 1881, ilustrând realismul tragic așa cum
afirmă Eugen Todoran.

Moara cu noroc este o nuvelă, adică o specie a genului epic, în proză, cu o

construcție riguroasă, cu un singur fir narativ, având un conflict concentrat și
personaje relativ puține, urmărind evoluția protagonistului. Slavici se dovedește
fidel metodei sale de creație realistă, oglindind viața societății transilvănene pe
care o cunoștea îndeaproape, surprinzând specificul lumii rurale, așa cum afirma
“Studiul social e elementul meu, aș putea zice, atmosfera mea spirituală”.
Remarcabilă este finețea analizei psihologice, a personajelor, Slavici deținând
arta de a-și complica sufletește eroul, fapt ce l-a determinat pe George Munteanu
să o considere “prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale
psihologiei abisale”, demonstrând caracterul psihologic al nuvelei.

Nuvela realistă “Moara cu noroc” prezintă drumul sinuos al pierderii de

sine și al contrazicerii unui set de valori sub mirajul banului care pervertește
moral individul. Consecințele nefaste ale acestei patimi precum dezumanizarea
personajului, înstrăinarea de familie, pierderea încrederii în sine și în ceilalți,
anularea echilibrului, a moralității evidențiază degradarea valorilor umane sub
efectul devastator al arghirofiliei.

Titlul este construit în antifrază cu textul propriu-zis exprimând ironia

eșecului dar și toposul mitic al morii care se convertește în cârciumă. Având în
vedere că decăderea ei din rangul mitic în cel strict comercial este legată de
numele lui Ghiță, Moara va determina, implicit, degradarea eroului. Fiind un
topos regăsit și în alte opere literare, moara poartă semnificațiile din credințele
populare despre locul părăsit bântuit de spirite rele, unde se încheie pactul cu
diavolul. Sintagma din titlu “cu noroc” sugerează atât ironia destinului, cat și
traseul sinuos al personajelor, norocul fiind repede schimbător, demonstrând
utilizarea motivului universal fortuna labilis.

Nuvela este structurată în 17 capitole, cu un subiect concentrat,

considerată de George Călinescu o “nuvelă solidă cu subiect de roman”, faptele
având caracter verosimil, reflectând preferința scriitorului pentru realism.

Creație de acțiune, dar și de analiză a profunzimilor sufletești, “Moara cu

noroc” marchează ieșirea din limitele închise ale satului ca spațiu patriarhal
protector, având în vedere că hanul este situat la “răscrucea tuturor
primejdiilor”(Nicolae Manolescu), într-o vale dezolantă, simbol descendent ce
presupune izolarea de lume, făcând trecerea către “locurile rele”. Detaliile
împrejurimilor amplifică impresia de spațiu amenințător, generând neliniști.
Imaginea pădurii arse “un trunchi înalt pe jumătate ars” anticipează arderea
interioară a personajelor, moartea din final, idee subliniată și de elementele
tanatice precum prezența corbilor, ale celor cinci cruci, semne ale faptului că
oamenii și-au pierdut credința, putând să-și piardă chiar și viața în acele locuri
de ele. Totuși, elementele ce semnifică salvarea nu lipsesc “turnul țuguiat al
bisericii din Fundureni”, dar și acestea sunt ascunse de “umbra dealurilor”,
sugestie a maleficului.

Faptul că acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an între două repere

temporale cu valoare religioasă,de la Sfântul Gheorghe până la Paște,
demonstrează viziunea tradițională a unui autor în concepția căruia existența
ființei umane trebuie să se înscrie în sfera religiei, credinței, a moralității.

Prologul conturează, prin spusele bătrânei, teza morală, iar ultimul capitol
cu funcție de epilog sintetizează sfârșitul personajelor, relația dintre incipit și
final caracterizându-se prin simetrie, demonstrând apartenența nuvelei la
realism. În incipit, replica profetică a bătrânei, un alter ego auctorial,
prefigurează viziunea moralizatoare a scriitorului: “Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”
Avertismentul acesteia subliniază experiența de viață tradițională, întemeiată pe
morală, pe credință, susținând că, în casa omului cinstit, banul provenit pe altă
cale decât din trudă, transformă liniștea, echilibrul într-un adevărat chin.
Incipitul are valoare premonitorie, anticipând destinul tragic al protagonistului,
ceea ce demonstrează că poate fi considerat un preambul gnomic, abaterea de la
acest echilibru moral și de la măsura în toate producând sfârșitul dramatic.
Simetria este evidențiată de reapariția bătrânei în final ca un personaj-raisonneur
ce pune totul pe seama destinului, afirmând: “se vede c-au lăsat ferestrele
deschise (…) Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!”.

Construit simetric, finalul nuvelei este simbolic, confirmând legea dură a

talionului, adică cei care au fost vinovați trebuie să plătească pe măsura
fărădelegilor comise. Rămân în viață cei doi copii și bătrâna, ca martori
nevinovați, angelici, reperul moral la care se raportează existența celor ce au
greșit. Focul din final are o funcție catartică, purificând locul în care au fost
pervertite sufletele vinovaților.

ACTIUNE

Râvnind ca orice om, să trăiască mai bine, cizmarul Ghiță arendează hanul
“Moara cu noroc”, așezat într-o poziție favorabilă, toposul fiind descris în
capitolul al II-lea prin tehnica detaliului semnificativ, într-o manieră realistă,
creând impresia de verosimilitate. Drumul care șerpuiește, urcă și coboară,
simbolizează drumul vieții, semn al oscilării lui Ghiță între dragostea pentru
familie și patima pentru bani ce pune stăpânire pe sufletul protagonistului.

În incipit este conturată imaginea unei familii fericite, deoarece câștigul

este făcut pe cai cinstite: “se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și
atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași”.
Pătrunderea lui Lică Sămădăul, figură satanică, om aspru și neîndurat care
cunoștea toți oamenii buni, dar mai ales pe cei răi, în viața hieratică a familiei lui
Ghiță va avea efecte catastrofale. Portretul fizic al lui Lică scoate în evidență
trăsăturile sale de caracter “un om de 36 de ani, înalt (…) cu ochii mici și verzi
și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc”, diferențiindu-se de ceilalți atât
prin vestimentație, cămașa albă “ca floricelele”, cat și prin imaginea biciului “cu
ghinduțele de aur”, fapt ce-i pune în evidență autoritatea dar și stăpânirea de
sine, știind cum să-l influențeze pe Ghiță. La prima venire a Sămădăului la
moară, dialogul cu Ghiță capătă aspectul unui interogatoriu condus de Lică, un
personaj cu o adevărată capacitate discursivă. Hangiul încearcă să-și apere
libertatea de acțiune în confruntarea cu Lică “ar fi avut multe de zis”, dar
Sămădăul îl abordează dintr-o perspectivă autoritară și nu-i mai lasă dreptul la
replică, impunându-și un ego supradimensionat: “Eu voiesc să știu totdeauna
cine umblă pe drum (…) Cred că ne-am înțeles!?”. Din acest moment, Ghiță
începe să simtă că se află pe o poziție inferioară în raport cu antagonistul,
cunoscând un proces al dezumanizării prin frământări sufletești.

Din cauza tensiunii interioare, Ghiță devine mohorât, având gesturi de

brutalitate față de Ana “își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe”
“se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic”,
metamorfozele sale fiind conturate de naratorul omniscient.

Gustul banului anihilează celelalte laturi ale eroului, astfel încât dintr-un
soț și părinte admirabil începe să regrete existența familiei pentru ca toate
consecințele faptelor sale să-l privească doar pe el: “vedea banii grămadă
înaintea sa și se împinge ne-au parcă ochii”.

În ceea ce-o privește pe soția lui Ghiță, ea este târâtâ în mrejele

Sămădăului de către propriul soț, imagine observată în scena în care antagonistul
inițiază dansul. Dacă, la început, Ana îl refuză pe Lică, atunci când acesta
dorește s-o joace, intervenția lui Ghiță care se temea că nevasta îi va strica
socotelile: “Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe” îndepărtează
sfiala femeii. Încuviințarea complice a soțului o determină să își piardă măsura
în fața unui om care începuse să aibă asupra ei o ciudata atracție împletită cu un
puternic sentiment de teamă care nu o îndepărta, ci amplifică doza de mister și
de aventură. Dacă pentru Ana prinderea în joc cu Lică îi creează emoție “sângele
îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească”, pentru Ghiță
această scenă determină un sentiment de gelozie, protagonistul fierbând in el
când “îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului”. Agitația lui Ghiță este
sinceră, dar nu îndrăznește și nici nu dorește să i se opună Sămădăului deoarece
de când se mutase la moară situația lui materială devenise înfloritoare.

O altă scenă semnificativă este reprezentată de prima întâlnire a lui Ghiță

cu Lică după procesul de la Ineu, o scenă la fel de înfricoșătoare pentru
cârciumar ca o “Judecată de Apoi”, descoperind adevărata natură mefistofelica a
antagonistului, afirmând: “Tu nu ești om, adică, ci diavol!” . Sămădăul îi
mărturisește cu o imensă sinceritate cum a descoperit “dulceața păcatului”, cum
a făptuit prima crimă, avertizându-l pe cârciumar că un om poate fi stăpânit doar
dacă îi descoperi punctul vulnerabil, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea
pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică este clară, sugerând atât patima pentru
bani cat și slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiță, iubirea pentru Ana. Un moment
remarcabil este cinismul satanică a lui Lică ce demonstrează că are o experiență
de viață bogată, reușind să citească în sufletul protagonistului dorința îmbogățirii
pentru a-l manipula cu ușurință.

Naratorul notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, surprinde

relațiile dintre ele, dar și gândurile protagonistului. Astfel, frământările lui Ghiță
sunt redate în monologul interior, fiind utilizat procedeul autocaracterizării, mai
ales că protagonistul își exprimă concepția că există o forță căreia nu i se mai
poate opune, complăcându-se astfel în situația creată: “Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai mare decât voința mea!? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are
cocoașă în spinare”. Deși devine complicele lui Lică, are momente de luciditate,
de remușcare când îi cere iertare soției, afirmă: “Iartă-mă, Ana! (…) Iartă-mă cel
puțin tu. căci eu n-am să mă iert cat voi trăi pe fața pământului”.

Protagonistul îi cere ajutorul lui jandarmului Pintea și pune în aplicare o

strategie pentru a-l prinde pe Sămădău cu dovezile jafului asupra sa, luându-și
angajamentul de a schimba bancnotele din banii furați și de a le preda apoi
jandarmului, însă își oprește o parte din sumă, semnificând faptul că arghirofilia
a fost mult mai puternică decât planul justițiar.

Punctul culminant nu este situat întâmplător în ziua de Paște, deoarece

Ghiță nu pune în aplicare doar o strategie de salvare, ci și una vindicativă. Deși
hotărăște să-și trimită familia la Ineu, Ana insistă să rămână, fapt ce stârnește
furia Sămădăului. Ghiță este nevoit să-și lase soția singură cu Lică ca și cum ar
fi o jertfă pentru a-și îndeplinii dorința de a face dreptate, susținând “Așa vrea
Dumnezeu! (…) Așa mi-a fost rânduit”. Lică este hotărât să o seducă pe Ana, iar
aceasta crede că soțul ei se va revolta, dar când îi constată indiferența, se lasă în
brațele Sămădăului atât din din dorința de răzbunare, cat și din plăcerea pasiunii
ce o chinuise atâta timp. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana își exprimă
disprețul față de Ghiță cel slab și admirația pentru Lică, conturând caracterele
antitetice ale bărbaților în afirmația “Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât o
muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.

Finalul nuvelei este demn de valoarea de ansamblu prin excepționala

concentrare dramatică. Psihologia lui Ghiță, hotărât să-și ucidă soția adulteră,
neținând seama că el o adusese în această situație demonstrează cunoașterea
desăvârșită a sufletului omenesc. Ultimele zvâcniri ale femeii sugerează setea de
răzbunare, conștientizându-și vinovăția, manifestându-și regretul înfiorător
pentru propriile păcate. Patima exagerată pentru bani constituie hybris-ul
protagonistului, vina tragică pe care trebuie să o ispășească, ceea ce înseamnă că
sfârșitul lui, omorât de Răuț, simbolizează eliberarea de păcatul conștientizat.
Moartea spectaculoasă a lui Lică, sinuciderea prin lovirea cu capul de un copac,
nu șochează lectorul, ci corespunde rolului devastator jucat de diabolicul
personaj.

În deznodământ este readusă în prim plan vocea bătrânei, ipostaza “celui

de-al treilea personaj” (Dumitru Popovici), creându-se simetrie cu incipitul.
Moara este mistuită de focul infernului ca într-un ceremonial de purificare,
rămânând doar “praful și cenușa”, simboluri ce amintesc de motivul universal
“vanitas vanitatum”.

CARACTERIZARE

În această nuvelă, Ioan Slavici atinge culmea măiestriei artistice atât prin
dramatismul acțiunii, cat și prin conturarea unor portrete unice în literatura
română. Ghiță este cel mai complex personaj al nuvelei, un personaj rotund al
cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Pentru
conturarea portretului său se folosesc modalitățile de caracterizare specifice
textului epic, împletindu-se caracterizarea directă cu cea indirectă. Pe parcursul
diegezei, autorul îl lasă să evolueze în concordanță cu natura sa morală și
psihică, putând fi considerat un personaj tridimensional, foarte modest pentru
epoca în care a fost creat.

Statutul social al protagonistului apare reliefat încă din incipitul nuvelei,

lectorul descoperindu-l în ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit de propria
condiție socială. El apare în postura de pater familias, conștientizând că pe
umerii săi apasă responsabilitățile familiei, astfel încât decide să ia în arendă
cârciuma de la “Moara cu noroc”. Odată mutat la moara devine cârciumar,
schimbarea statutului social provocând metamorfoza și la nivelul statutului
moral și psihologic.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță dă dovadă, la început, de un

caracter puternic, stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, dar devine slab în
fața tentației de a se îmbogății. Viziunea autorului se reflectă și la nivelul
statutului moral al protagonistului, încălcând principii, valori morale pentru a-și
satisface setea de bani.
 Pătrunderea lui Lică Sămădăul, figură satanică, om aspru și neîndurat care
cunoștea toți oamenii buni, dar mai ales pe cei răi, în viața hieratică a familiei lui
Ghiță va avea efecte catastrofale. Portretul fizic al lui Lică scoate în evidență
trăsăturile sale de caracter “un om de 36 de ani, înalt (…) cu ochii mici și verzi
și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc”, diferențiindu-se de ceilalți atât
prin vestimentație, cămașa albă “ca floricelele”, cat și prin imaginea biciului “cu
ghinduțele de aur”, fapt ce-i pune în evidență autoritatea dar și stăpânirea de
sine, știind cum să-l influențeze pe Ghiță. La prima venire a Sămădăului la
moară, dialogul cu Ghiță capătă aspectul unui interogatoriu condus de Lică, un
personaj cu o adevărată capacitate discursivă. Hangiul încearcă să-și apere
libertatea de acțiune în confruntarea cu Lică “ar fi avut multe de zis”, dar
Sămădăul îl abordează dintr-o perspectivă autoritară și nu-i mai lasă dreptul la
replică, impunându-și un ego supradimensionat: “Eu voiesc să știu totdeauna
cine umblă pe drum (…) Cred că ne-am înțeles!?”. Din acest moment, Ghiță
începe să simtă că se află pe o poziție inferioară în raport cu antagonistul,
cunoscând un proces al dezumanizării prin frământări sufletești.

Se observă astfel modul diferit în care cele două personaje se raportează la

relațiile interumane. Dacă, pentru Ghiță, relațiile dintre oameni se bazează pe
încredere, respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri presupune
subordonare.

Din cauza tensiunii interioare, Ghiță devine mohorât, având gesturi de

brutalitate față de Ana “își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe”
“se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic”,
metamorfozele sale fiind conturate de naratorul omniscient.

Gustul banului anihilează celelalte laturi ale eroului, astfel încât dintr-un
soț și părinte admirabil începe să regrete existența familiei pentru ca toate
consecințele faptelor sale să-l privească doar pe el: “vedea banii grămadă
înaintea sa și se împinge ne-au parcă ochii”.

Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se un suflet

complex, bântuit de dileme. Pentru conturarea portretului său moral au fost
utilizate diferite mijloace de investigație psihologică precum monologul interior,
scenele dialogate, notațiile mimicii, tonul vocii, gesturile și stilul indirect liber.
 Naratorul notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, surprinde
relațiile dintre ele, dar și gândurile protagonistului. Astfel, frământările lui Ghiță
sunt redate în monologul interior, fiind utilizat procedeul autocaracterizării, mai
ales că protagonistul își exprimă concepția că există o forță căreia nu i se mai
poate opune, complăcându-se astfel în situația creată: “Ce să-mi fac dacă e în
mine ceva mai mare decât voința mea!? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are
cocoașă în spinare”. Deși devine complicele lui Lică, are momente de luciditate,
de remușcare când îi cere iertare soției, afirmă: “Iartă-mă, Ana! (…) Iartă-mă cel
puțin tu. căci eu n-am să mă iert cat voi trăi pe fața pământului”.

Vocea auctorială folosește stilul indirect liber pentru a surprinde trăirile

cele mai profunde ale protagonistului: “Se temea ca nu cumva să se dea astă dată
pe față și vina lui”.

O altă scenă semnificativă este reprezentată de prima întâlnire a lui Ghiță

cu Lică după procesul de la Ineu, o scenă la fel de înfricoșătoare pentru
cârciumar ca o “Judecată de Apoi”, descoperind adevărata natură mefistofelica a
antagonistului, afirmând: “Tu nu ești om, adică, ci diavol!” . Sămădăul îi
mărturisește cu o imensă sinceritate cum a descoperit “dulceața păcatului”, cum
a făptuit prima crimă, avertizându-l pe cârciumar că un om poate fi stăpânit doar
dacă îi descoperi punctul vulnerabil, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea
pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică este clară, sugerând atât patima pentru
bani cat și slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiță, iubirea pentru Ana. Un moment
remarcabil este cinismul satanică a lui Lică ce demonstrează că are o experiență
de viață bogată, reușind să citească în sufletul protagonistului dorința îmbogățirii
pentru a-l manipula cu ușurință.

Portretul fizic este trecut cu vederea până în a doua parte a nuvelei când,
prin ochii Anei, apare conturat în mod direct. Femeia observă că metamorfozele
desprinse din comportament și gesturi se reflectă și în plan fizic, astfel încât,
deși părea un om “înalt, lat în umeri”, nu mai era ca altădată, “puternic și plin de
viață”, ci “pielița obrajilor i se încrețise și perii capului îi dăduseră în
cărunțeală”.

Portretul moral al protagonistului este subliniat tot de Ana care constată

caracterul slab “ omuiere îmbrăcată în haine bărbătești” în antiteză cu autoritatea
și puterea lui Lică.
 Numele personajului constituie o modalitate de caracterizare indirectă,
sugerând desacralizarea numelui Sfântului Gheorghe, cel care ucide balaurul în
iconografia creștină, devenind în nuvelă un simbol onomastic inversat, deoarece
în conflictul cu răul reprezentat de Sămădău, Ghiță se arată vulnerabil renunțând
relativ ușor la valorile în care credea inițial.

Finalul nuvelei este demn de valoarea de ansamblu prin excepționala

concentrare dramatică. Psihologia lui Ghiță, hotărât să-și ucidă soția adulteră,
neținând seama că el o adusese în această situație demonstrează cunoașterea
desăvârșită a sufletului omenesc. Ultimele zvâcniri ale femeii sugerează setea de
răzbunare, conștientizându-și vinovăția, manifestându-și regretul înfiorător
pentru propriile păcate. Patima exagerată pentru bani constituie hybris-ul
protagonistului, vina tragică pe care trebuie să o ispășească, ceea ce înseamnă că
sfârșitul lui, omorât de Răuț, simbolizează eliberarea de păcatul conștientizat.
Moartea spectaculoasă a lui Lică, sinuciderea prin lovirea cu capul de un copac,
nu șochează lectorul, ci corespunde rolului devastator jucat de diabolicul
personaj.

Îl putem compara pe Ghiță, eroul lui Liviu Rebreanu care este tot o
victimă a societății ce disprețuiește sărăcia, dar și a propriului orgoliu.

În concluzie, “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă și

psihologică ce folosește monologul interior, analiza psihologică pentru a contura
consecințele nefaste ale arghirofiliei, devenind o capodopera a nuvelisticii
noastre așa cum o considera Pompiliu Marcea.