Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Ioan Slavici, un reprezentat de seamă al clasicilor din literatura română,
cu o bogată activitate literară, revoluționează în literatură prin originalitatea
operelor sale. Modul unic de descriere al satului transilvănean evidențiază
echilibrul moral, autorul pledând pentru viața liniștită și cumpătată. Publicist
gazetar, este apreciat în special pentru nuvelele sale, printre care amintim:
„Moara cu noroc”, „Popa Tanda” și „Pădureanca”.

Opera „Moara cu noroc”, apare în seria întitulată sugestiv „Novele din

popor”, publicată în anul 1881. Titlul acestui volum este reprezentativ,
evidențiind atât specia operelor literare cuprinse, „Nuvele”, cât și sursa de
inspirație a acestora, „din popor” sursa de inspirație fiind viața satului
transilvănean oglindită într-un mod realist.

Tematic, opera poate fi privită drept o nuvelă de analiză psihologică,

accentul căzând pe conflictul interior. Acest conflict este determinat, pe de-o
parte, de dorința de a fi corect și cinstit, iar pe de altă parte, de dorința de a avea
bani. Ghiță vrea să-și păstreze statutul de personaj corect, ce acționează
împotriva răului, dar care are dorința de înavuțire, ce determină în nuvelă,
principala cauză a conflictului. Folosirea monologului interior, prezența unor
scene dialogate și analiza degradării morale a omului, la început cinstit, care
dorește să-și depășească condiția umană, în final dezumanizat, capabil de crimă,
sunt elemente de investigație psihologică, ce susțin tematica acestei opere.

Realismul este un curent literar care a început să se manifeste spre

sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva
romantismului. Caracterul realist al operei este dat, în primul rând, de
prezentarea veridică datorată temei, astfel fiind surprinsă degradarea unei
persoane, sub acțiunea nefastă a banului. Ghiță, cizmar devenit hangiu, este
acaparat de dorința de înavuțire, punându-și în pericol atât viața, cât și familia.
O altă caracteristică realistă o reprezintă prezența indicilor de timp și spațiu.
Acțiunea nuvelei se desfășoară pe parcursul uni an, între două repere cu
simbolistică religioasă; de la Sfântul Gheorghe, simbol al biruinței răului, până
în Postul Paștelui, simbol al purificării de rău. Ghiță, diminutiv de la Gheorghe,
este biruit de forțele răului, prin intermediul banului. Reperele de spațiu
concretizează spațiul în care se desfășoară acțiunea: „la hanul Moara cu noroc”,
„Ineu”, „Arad”, „Oradea”. Finalul operei este unul închis cu rol moralizator,
deznodământul îndeamnă la cumpătare „Se vede c-au lăsat ferestrile deschise”.
 Titlul operei, „Moara cu noroc”, reprezintă un topos literar, fiind un
element de spațiu, mai exact locul în jurul căruia se învârte întreaga acțiune.
Acest nume, „Moara cu noroc”, prezintă o nuanță ironică, norocul aflându-se
de partea familiei lui Ghiță atâta timp cât banii sunt câștigați în mod cinstit.
După înfrățirea lui Ghiță cu Lică, șeful porcarilor, câștigurile sale ascund
nelegiuiri, drept urmare șederea familiei la han se va dovedi ca fiind fatală
pentru destin acesteia. Această cârciumă este construită în locul unei foste mori,
care a încetat a mai măcina, în prezent „macină destine”. Hanul se află într-o
vale, simbol al infernului, omul lăsându-se dominat de patimi. Intersecțiile de
drumuri, care duc spre han, simbolizează varietatea destinelor ce se îndreaptă
spre acest loc al „pieirii”.

În nuvela realistă se observă tendința de obiectivizare a perspectivei

narative, naratorul fiind omniscient și omniprezent. El știe tot ce va urma să se
întâmple, știe destinul familiei, dar și al lui Lică. Deși este o scriere realistă,
Slavici își marchează discret opiniile în spatele personajului „bătrâna”,
personaj-cheie ce arată înțelepciunea populară și viziunea despre lume a
autorului.

Un aspect important al acestei opere este reprezentat de simetria incipit-

final, realizată prin intermediul drumului. Încă de la început, în nuvelă pot fi
observate două principii de viață diferite: cea a tânărului dornic de a-și depăși
condiția pentru binele familiei și cea a omului simplu, din popor, trecut prin
viață, care este de părere că liniștea familiei este importantă, în defavoarea
banilor. Incipitul debutează cu vorbele înțelepte ale bătrânei: „Omul să fie fericit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba. nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”. Aceste vorbe sintetizează conflictul nuvelei, prin sintagme precum
„sărăcie/nu bogăție” și „liniștea/norocul meu”. Bătrâna le oferă tinerilor un sfat,
fără a se impune; ea se teme de schimbare întrucât s-a născut într-un mediu
modest, de care nu dorește să se despartă. În plan simbolic, aceste vorbe
reprezintă îndemnul la echilibru, un echilibru ce ar trebui să conducă existența
unei persoane. La fel ca incipitul, opera prezintă vorbele bătrânei: „Se vede c-au
lăsat ferestrile deschise![…] Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost
dat”. Dacă incipitul ia locul prologului, finalul are valoare de epilog, autorul
subliniind simbolic ideea că, cei care au făcut rău trebuie să plătească, iar cei
cinstiți scapă. „Ferestrele deschise” arată ideea că familia a permis nefiresc de
mult prezența lui Lică în familia lor. Secvența „așa le-a fost dat...” sugerează
ideea că omului îi este dat un destin căruia nu i se poate împotrivi. Opera se
sfârșește evidențiind faptul că viața își urmează cursul dincolo de toate
nenorocirile „apoi ea luă copiii și plecă mai departe”.
 Tema susține caracterul realist, dar și pe cel psihologic al nuvelei: efectele
nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societății
ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Scene reprezentative acestei teme sunt cele care scot în evidență dezumanizarea
personajului principal, Ghiță, sub acțiunea nefastă a banului. Aceste scene sunt
regăsite atât în incipitul, cât și în deznodământul nuvelei, marcând, de altfel,
începutul, respectiv finalul, dezumanizării protagonistului. Așadar, o primă
scenă o reprezintă prima venire a lui Lică la hanul „Moara cu noroc”. Acesta își
face apariția la crâșmă, fără a fi recunoscut de proprietari și întreabă hangiul
despre trei oameni, care, se poate să fii trecut pe la han. Ghiță îl ia peste picior,
glumind, dar bătrâna îl dă în vileag. Pentru a discuta, Lică îl cheamă pe Ghiță
înăuntru, unde se prezintă și își impune condițiile: „Eu voiesc să știu totdeauna
cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face”. Din acest
moment, începe procesul de degradare al lui Ghiță. Șocul trăit, acela de a-l
întâlni pe Sămădău, schimbă radical destinul familiei. Ghiță acționează
nesăbuit, fugind după bani, neglijând rolul său în familie. Scena se încheie
printr-un dialog între cei doi soți, în care poate fi surprinsă spaima nevestei
„Lică Sămădăul!? strigă Ana”, dar și începutul prieteniei dintre crâșmar și
Sămădău „Asta-ți pare ție, grăi Ghiță. Are și el necazurile lui”. Altă scenă
reprezentativă acestei teme, este scena în care cei doi soți, își găsesc sfârșitul.
Ghiță o împinge pe Ana în brațele Sămădăului; nu realizează riscul cu care îl
lasă pe Lică să se apropie de ea, astfel ajunge să devină înșelat chiar de
„prietenul lui”. Ana realizează ce fel de om a devenit Ghiță, astfel ajunge să-l
aprecieze mai mult pe porcar „Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”. Realizând, într-un târziu, de fapta comisă, vina
cade asupra soției, așadar decide să o ucidă. La rândul lui, Ghiță moare
împușcat, în ceafă, de Răuț. Această scenă evidențiază efectele nefaste ale
banului asupra omului, Ghiță ajunge din crâșmar cinstit, un om capabil de
crimă, pe care nu-l interesează altceva înafara averii. Uită de dragostea
familială, nu ascultă sfaturile soacrei, femeie înțeleaptă, și se încrede în străini.
Hanul este incendiat, focul având rol de purificare a răului. Aici ia sfârșit viața
personajului dezumanizat, asupra căruia s-au revărsat toate relele făcute.
Ioan Slavici este apreciat ca fiind unul dintre cei mai de seamă scriitori.
Titu Maiorescu face această remarcă în volumul „Studii și documente literare”,
„Să nu uităm că Slavici este cel mai capabil scriitor al întregei Junimi”. Opera
sa este apreciată pentru originalitate, dar și oralitate, fiind un revoluționar al
acesteia, înaintea lui Ion Creangă.