Moara cu noroc – Ioan Slavici

-realism-

1. INTRODUCERE
Ioan Slavici, prozator din Epoca Marilor Clasici, membru al Societății Junimea,
este considerat creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română. Opera sa are
un caracter moralizator și surprinde realitatea satului transilvănean cu personaje
puternice, complex caracterizate din punct de vedere psihologic.
„Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică, publicată în 1881 în volumul
„Novele din popor”, într-o perioadă în care literatura română cunoaște o dezvoltare
fără precedent, Societatea Junimea reunind toți marii scriitori ai vremii. Opera se
încadrează în realism prin: tema socială, cronotop, fapte verosimile, simetrie incipit-
final, obiectivitatea narării, observație morală și tipologia personajelor. Prin tehnica
descrierii detaliate și folosirea motivelor anticipative, Slavici este considerat
precursorul lui Liviu Rebreanu.

2. TRĂSĂTURI CURENT
Fixarea acțiunii cu precizie în timp și spațiu este o trăsătură realistă ce contribuie
la evidențierea faptelor verosimile. Acțiunea este plasată la hanul numit „Moara cu
noroc”, aflat în locuri pustii, la răscruce de drumuri, lângă un târg numit Ineu, în
apropierea satului Fundureni din Transilvania. Timpul are două dimensiuni: una
realistă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, sugerată prin ocupații și mijloace
de transport, și alta mitică, religioasă, de la Sf. Gheorghe la Paștele anului viitor.
Un alt element este perspectiva narativă, faptele fiind relatate la persoana a III-a
de către un narator obiectiv, heterodiegetic. El își asumă rolul unui regizor în raport
cu universul ficțional, este omniscient și omniprezent, iar focalizarea este neutră.
Naratorul pătrunde în gândurile personajului, dezvăluind frământările sufletești ale
acestuia prin mijloace specifice prozei psihologice: introspecția, stilul indirect liber,
monologul interior.
Tema este dezumanizarea determinată de patima banilor și efectele nefaste
asupra celorlalți, temă ce ilustrează conflictul interior, psihologic.

3. PREZENTAREA A DOUĂ SCENE IMPORTANTE

O primă scenă ilustrativă pentru temă este aceea în care sosește la han Lică
Sămădăul, șeful porcarilor din zonă. Scena este ilustrativă pentru surprinderea
primelor semne ale transformării psihologice și morale a protagonistului, Ghiță.
Dialogul dintre cei doi are inițial aparența unui interogatoriu condus de Lică, aflat pe
o poziție de autoritate și surprinde prin încercarea acestuia de a se impune, cerându-i
lui Ghiță să-i raporteze tot ce se întâmplă la han și tot ce aude, dar nimeni în afară de
el să afle. Lică repetă interogația „Ai înțeles?” și părăsește hanul fără să-i dea lui
Ghiță prilej de replică, fapt ce declanșează conflictul psihologic. Plecarea sămădăului
este urmată de primul moment de nesinceritate al lui Ghiță față de familie. Frământat
interior, acesta dorește „să ascundă înaintea nevestei gândurile rele ce-l
cuprinseseră”. Apariția lui Lică la han este decisivă pentru evoluția lui Ghiță.
Profitând de slăbiciunea cârciumarului pentru bani, sămădăul îl va convinge să-i
devină complice. El înțelege că nu poate rămâne la han fără voia lui Lică, știe că
acesta este darnic, dar se întreabă ce îi va cere în schimbul a ceea ce dă; se gândește
la câștigul rapid și vede parcă banii grămadă în fața lui, fiind gata să-și pună capul în
primejdie. Nu poate face însă acest lucru pentru că are familie și copii, simțindu-se
legat. Personajul se interiorizează, devine morocănos, agresiv, își pierde lesne
cumpătul și acceptă complicitatea cu Lică, liniștindu-și conștiința prin decizia de a
strânge dovezi împotriva lui Lică, concomitent cu acceptarea unor venituri obținute
din afacerile necurate ale sămădăului.
Punctul culminant al dezumanizării personajul este scena uciderii soției sale,
Ana, cu o motivație absurdă: „Știu doar că nu mai pot trăi și nici pe tine nu te pot lăsa
vie în urma mea”. Ghiță pleacă la Ineu hotărât să anunțe jandarmul că-l poate prinde
pe Lică la han cu banii însemnați asupra lui. El o abandonează pe Ana în brațele
sămădăului, fără să-i dezvăluie acesteia planurile sale, ceea ce o determină pe Ana
să-l disprețuiască, numindu-l „muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Când Ghiță se
întoarce, îl vede pe Lică plecând și înțelege că a pierdut onoarea familiei și ocazia de
a se răzbuna. Dialogul cu Ana ilustrează dezumanizarea, dar și regretul că Dumnezeu
nu i-a dat gândul cel bun la vremea potrivită. O înjunghie pe Ana și este ucid de
oamenii lui Lică ce dau foc hanului.

4. ELEMENTE DE COMPOZIȚIE
Un element de compoziție ilustrativ pentru operă este titlul, o antifrază, căci
finalul tragic ilustrează contrariul norocului sperat la început. Moara este un han
construit lângă o veche moară părăsită „la câteva sute de pași de râuleț”, motiv literar
ce simbolizează fragilitatea vieții ce macină destine. Titlul este relevant pentru
nuvelă, deoarece anticipează tema operei. Personajul, cizmar sărac, dar nemulțumit
de propria condiție, își încearcă norocul prin arendarea hanului, dar este acaparat de
patima pentru bani, idee reflectată în propriile vorbe „E în mine ceva mai presus de
voința mea”.
Un alt element de compoziție ilustrativ pentru realismul nuvelei este simetria
incipit-final, ce se realizează prin vorbele bătrânei soacre a lui Ghiță, simbolul
înțelepciunii populare. Când Ghiță o întreabă ce părere are în legătură cu arendarea
hanului, ea răspunde „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Finalul este marcat de observația
bătrânei care privește ruinele fumegânde ale hanului și atribuie sorții finalul tragic al
familiei sale: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!...”. Ea crede că
au lăsat ferestrele deschise și vântul a întețit focul, provocând incendiul.

5. CONCLUZIE
În concluzie, nuvela psihologică „Moara cu noroc” este o capodoperă a
literaturii române, deschizând calea către marile creațiie epice din perioada
interbelică, despre care criticul literar G. Călinescu afirmă că este „o nuvelă solidă cu
subiect de roman”.