Ioan Slavici – "Moara cu noroc"

 Contextualizare
Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale unul dintre
marii clasici ai literaturii române, impunându-se ca nuvelist, cu o viziune realist - etică și
moralizatoare. Critica literară a identificat două faze în evoluția nuvelisticii sale:
- până la 1880 (viziune idilică, preocupare pentru studiu sociolog și chiar etnografic) –
Popa Tanda, Gura satului;
- după 1880 (nuvele sunt frământate de mari probleme morale) Moara cu noroc,
Pădureanca, Comoara.
Nuvela "Moara cu noroc" – publicată în volumul "Novele din popor" (1881)
Ion Breazu, în prefața ediției din 1958: "Nimbul idilic al personajelor, atmosfera de
voioșie, încrederea în viață au dispărut cu totul. Ea a fost înlocuită cu dramatice încleștări de
caractere, cu viforul tragic al pasiunilor și cu o perspectivă critică asupra vieții)
George Călinescu - "Nuvelă solidă cu subiect de roman"
Tudor Vianu - Slavici „introduce o realitate populară înaintea lui Creangă”.
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat cu un număr redus de personaje, care sunt caracterizate succint, în
funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii. Intriga riguros construită determină
derularea unor întâmplări verosimile, accentul fiind pus mai mult pe conturarea profilului
personajului principal, decât pe acțiune.
Nuvela psihologică se subsumează conceptului general de nuvelă, însă ceea ce o
individualizează este accentul pus pe trăire, pe analiza vieții interioare a personajelor.
Conflictul exterior este dublat de unul interior, eroul fiind surprins într-o situație limită,
urmărită de autor în cauzalitatea ei și evoluția în planul conștiinței.
 Încadrarea în realism
Realismul – curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție
față de romantism, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective
și caracteristice, punând accentul pe relația dintre artă și realitate și respingând subiectivismul.
Trăsături:
- interesul pentru moravurile epocii, pentru influența mediului asupra individului;
- reprezentarea verosimilă a realității;
- teme predilecte: averea, banul și efectele lui distrugătoare, familia, parvenirea;
- obiectivitatea perspectivei narative, prezența unui narator omniscient, omniprezent;
- personaje tipice;
- surprinderea complexității umane (prezența tehnicilor de analiză psihologică);
- limbajul utilizat ca mijloc de individualizare a personajului;
- prezența descrierilor minuțioase;
- tehnica detaliului veridic, semnificativ;
- atitudinea critică față de societate;
- stilul impersonal, sobru.
 Sugestie de rezolvare a primului reper:

Din punct de vedere estetic, opera se încadrează în realism. Acest curent literar are ca
principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective și caracteristice,
punându-se pune accentul pe relația dintre artă și realitate.
O primă trăsătură care justifică încadrarea în realism este conturarea unui univers
ficțional verosimil. Astfel, autorul se inspiră din realitatea apropiată căci, din punct de vedere
spațial, întâmplările sunt plasate într-un areal geografic situat în apropierea Ineului (localitate
din județul Arad), iar temporal, evenimentele se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea,
între sărbătoarea Sfântului Gheorghe și sărbătoarea Paștelui, din următorul an. Fundalul este
cel al societății ardelenești marcate de influența capitalismului, autorul surprinzând efectele
dezumanizante ale dorinței de înavuțire.
Caracterul tipologic puternic umanizat este o altă trăsătură ce justifică
încadrarea nuvelei în realism. Protagonistul operei reprezintă tipologia individului acaparat
de forța banului, iar Lică Sămădăul este răufăcătorul care, prin mijloacele necinstite, își
impune autoritatea și câștigă bani, apelând la furt și crimă. De asemenea, soacra lui Ghiță
ilustrează tipologia omului cu o înțelepciune dobândită prin experiențele de viață, iar vorbele
sale, cu valoare moralizatoare, sunt poziționate simbolic, atât în incipit („Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”),
cât și în final („Simțeam eu că n-are să iasă bine ... dar așa le-a fost dat.“).
 Ilustrarea temei prin două episoade/ secvențe semnificative:
Tema susţine caracterul psihologic și realist al nuvelei: efectele nefaste şi
dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul
secolului al XIX-lea . Problematica nuvelei este complexă și presupune existența mai multor
perspective:
- socială (încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul);
- moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul
considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie;
- psihologică, nuvela prezentând conflictul interior al protagonistului care este
sfâşiat de dorinţe, pe cât de puternice pe atât de contradictorii: de a rămâne om cinstit,
pe de o parte şi de a se îmbogăţi, alături de Lică, pe de altă parte.

Secvențe/ episoade semnificative (sugestii):

- incipitul (vorbele bătrânei, justificarea opțiunii lui Ghiță de a lua cârciuma în
arendă)
- prima confruntare între Ghiță și Lică;
- judecata;
- episodul final.
 O primă secvență semnificativă pentru temă este reprezentată de confruntarea
inițială între Lică și Ghiță, surprinzând începutul procesului de involuție morală și
sufletească sub influența nefastă a banilor. Lică și-a făcut, la început, doar apariția la han,
tatonând și amânând o discuție directă cu Ghiță. Speriat de atitudinea Sămădăului, Ghiță și-a
cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, însă mijloacele de apărare exterioară nu
funcționează și ca mijloace de apărare interioară. Când Lică își face apariția la han, însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa
batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul
notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a
găsit omul.” Încă din această scenă cheie a nuvelei, lupta în care se angajează Ghiță cu ceilalți
și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul fapt dintr-o serie
lungă de compromisuri. Ghiță conștientizează că se înțelegea în zadar cu arendașul, dacă nu
era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea drumurile, „Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să
rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine.” Astfel, cu toate că îşi dă seama că Lică
reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe
care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei îmbogăţirii, deși inițial are curajul să-l
înfrunte și pare a accepta înțelegerea doar pentru liniștea familiei și a afacerii.
O altă secvență semnificativă pentru tema operei este reprezentată de finalul nuvelei.
În cadrul acestui episod este surprins momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a
degradării morale și este dispus să-și sacrifice soția pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea,
în timpul sărbătorilor Paștelui. Deși speră, până în ultimul moment, că se va produce o
minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia, Ana, dezgustată de laşitatea
soțului, pe care îl considera o ,,muiere îmbracată în haine bărbătești”, i se dăruieşte
Sămădăului. În tot acest timp, soțul ei plecase să-l anunțe pe Pintea ca Lică este la han, cu
banii însemnați. Întorcându-se la cârciumă, Ghiță este cuprins de remușcări, căci o aruncase
pe Ana în brațele lui Lică. În culmea deznădejdii, Ghiţă o ucide pe Ana, iar acesta este ulterior
ucis de oamenii lui Lică, din ordinul acestuia. Sămădăul fuge de la locul faptei, iar sfârșitul
său este unul violent, așa cum i-a fost și existența, căci se sinucide lovindu-se cu capul de
trunchiul unui copac, pentru a nu fi prins de dușmanul său, Pintea. Destinul fiecăruia dintre
personaje este curmat brusc, reprezentând o modalitate de sancționare a faptelor, ceea ce dă
tonul moralizator al nuvelei.
De asemenea, tonul moralizator, dar și circularitatea structurală a nuvelei sunt susținute
prin secvența finală, care devine simbolică pentru tema destinului. Hanul arde până la temelii,
căci Lică poruncise oamenilor să-i dea foc, iar a doua zi, bătrâna, alături de copiii rămași
orfani, sintetizează, cu aceeași înțelepciune ca la începutul nuvelei, ideea destinului uman
implacabil Așa le-a fost dată.

 Elemente de structură și compoziție:

Titlul este semnificativ, fiind o antifrază, deoarece pare a desemna un topos al
fericirii și trezește, astfel, anumite așteptări cititorului, dar se dovedește a fi, pe măsura
înțelegerii evenimentelor, construit pe o ironie amară, fiind subminat de narațiunea propriu-
zisă. Moara este un spațiu cu conotații negative, care determină destinul personajelor și unde
se consuma tragedia familiei lui Ghită. Substantivul “moara” este polisemantic căci nu trimite
la sensul de bază, acțiunea de a măcina cereale, ci la sensul secundar si figurat, deoarece în
nuvela lui Slavici moara macină conștiințele umane.

Perspectiva narativă - naraţiunea este obiectivă, realizată la persona a III-a, de către

un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Evenimentele relatate sunt înlănţuite
temporal şi cauzal, faptele fiind credibile, verosimile, efectul asupra cititorului fiind de iluzie
a vieţii, dată de veridicitate şi de obiectivitate. Perspectiva obiectivă a naratorului este
nuanțată prin tehnica punctului de vedere, în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj
episodic, dar care exprimă, cu autoritatea vârstei, mesajul moralizator al nuvelei. Incipitul și
finalul, simetrice prin semnificații, dezvăluie intenția moralizatoare, conținând replici pe care
bătrâna le rosteşte referindu-se la sensul fericirii şi la forţa destinului :”Omul să fie mulţumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” (incipit) şi
„Sâmţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!” (final).

Relații temporale si spațiale

Toposul nuvelei are o simbolistică derivată din gândirea populară, conform căreia
spațiul nu este niciodată abstract și indiferent, ci posedă o forță spirituală ce poate influența
existența oamenilor. Paralelismul între incipit și final nu este dat doar de tonul moralizator al
replicilor bătrânei, ci și de simbolistica morii (care este așezată la răscruce de drumuri, izolată
de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase) :
- "iar moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de
vremurile ce trecuseră peste dânsul" (cap. II);
- "și zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristețe la ziua senină și
înveselitoare" (cap. XVII).
Suprapunerea dintre cârciumă/han și cămin al unei familii este una dintre sursele
conflictului, căci siguranța și intimitatea dispar, iar Ghiță, din stăpân al casei, devine slugă.
Timpul desfășurării acțiunii este a doua jumătate al secolului al XIX-lea, moment al
apariției si dezvoltării relațiilor capitaliste la sat, iar indicii temporali, cu conotații de ordin
religios, indică derularea acțiunii în interval de un an, de la Sfântul Gheorghe până de Paște,
în anul următor. Reperele temporale simbolice țin mai degrabă de viziunea populară.
Structură - alcatuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu o structură
narativă complicată și un ritm epic neomogen. Acțiunea se desfășoară prin acumulări si
izbucniri de tensiune epică, în concordanță cu zbuciumul interior al personajelor.
Conflictul nuvelei este complex, fiind atât de natură socială, prin confruntarea
viziunilor și mentalităților diferite, cât și de natură psihologic și morală. Conflictul principal
este cel de ordin interior, specific nuvelei psihologice, situat la nivelul conștiinței
personajului, care este prins între doua porniri contradictorii (datoria față de familie și obsesia
banului), dar în interdependență cu conflictele de ordin exterior (în principal cel între Ghiță
și Lică Sămădăul). Astfel, conflictul exterior dintre Ghiță și Lică generează și alimentează
conflictul interior al protagonistului; astfel, consecințele tragice ale obsesiei pentru bani a
cârciumarului sunt vizibile în exterior, el murind ucis la ordinele porcarului
 Nuvela dezvoltă și alte conflicte de ordin social (conflictul între Lică Sămădăul și
Pintea/autorități) sau de ordin familial, Ana – Ghiță, conflict determinat de transformările
acestuia sub impactul distrugător al banului.
.
Tehnică narativă/ limbajul prozei narative

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ.

Descrierea inițială are atât rolul de fixare a coordonatelor spațiale si temporale, dar și funcție
simbolică de anticipare. Narațiunea obiectivă are rolul de reprezentare a realității,
remarcându-se lipsa intervențiilor subiective. Tonul moralizator nu este dat de narator, ci de
replicile bătrânei, fiind susținut de celelalte elemente simbolice din planul descriptiv. Dialogul
este modalitatea de expunere ce contribuie decisiv la construcția personajelor, prin
caracterizare indirectă, susținând verosimilitatea textului, prin relațiile dintre personaje și
concentrarea epică.
Analiza psihologică, mânuită cu măiestrie de Slavici, presupune conturarea unor stări
sufletești generale pentru a ajunge la detalii foarte fine, prin:
- dialog
- monolog interior
- introspecție
- stil indirect-liber (redarea gândurilor personajului, prin narațiune la persoana a III-a,
suprimându-se elementele de relație și verbele declarative din vorbirea indirectă)

Stilul operei este unul specific realist, fără înfrumusețare, dominat de concizie și
sobrietate, reflectate, la nivelul limbajului artistic, prin prezența unor registre stilistice
(limbajul regional, ardelenesc, oralitatea). Zicalele și proverbele amplifică simbolistica
moralizatoare a nuvelei.

Particularități de construcție a personajului

Ghiță – personajul cel mai complex din nuvelele lui Slavici, este protagonistul operei
Moara cu noroc, destinul său ilustrând consecințele nefaste ale dorinței de înavuțire
Portretul fizic este vag conturat "Ana era sprintenă și mlădioasă, iar el însuși, înalt
și spătos, o purta ca pe o pană subțirică", ]n schimb portretul său moral reprezintă nucleul
nuvelei.
Protagonistul este construit prin prisma contradicției între între dragostea pentru
familie, față de Ana, atașamentul față de valorile morale și patima pentru bani, atracția spre o
lume dominată de imoralitate, ce implică primejdii, complicitate, riscuri. Se autoiluzionează
în încercarea prin care trece, că așa este el în structura sa comportamentală, idee reflectată
monologul interior: Ei ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voința mea!?. Astfel, nuvela urmărește, prin tehnici diferite de analiză
psihologică, etapele prin care personajul trece:
- statutul inițial de om onest, stăpân pe propriul destin și responsabil față de bunăstarea
familiei sale,
 - etapa intermediară, marcată de indecizia dată de oscilarea între a respecta valorile
morale, a se mulțumi cu ceea ce avea deja și obținerea banilor cu ușurință, dar punându-se în
primejdie,
- etapa finală, cea a omului cu conștiința distrusă, complice al atâtor fărădelegi, capabil
de răzbunare și, mai ales, de crimă.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului, Ghita devenind “de tot
mai ursuz”, “se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, fiind construit ca un personaj rotund
ce parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământari sufletești si ezitări. Se dovedește
a fi slab în fața tentațiilor si sfârșește tragic, dar nu numai destinul său este deturnat de
procesul de dezumanizare, ci și cel al Anei. Neînțelegând comportamentul soțului,
transformările neaștepate ale acestuia, pe care le pune pe seama unui caracter slab (nu e decât
o muiere îmbrăcată în haine bărbătești) se aruncă în brațele lui Lică. Prea târziu însă
descoperă și înțelege "slăbiciunea" lui Ghița, devenind o dublă victimă (a lui Lică și a
propriului soț)
Statutul social, moral, psihologic al personajului:
Statul social – la începutul nuvelei,Ghiță este prezentat ca având un trai modest, căci
era cizmar și își întreținea greu familia (Ana, soția, cei doi copii și pe soacra sa). Nemulțumit,
bărbatul dorește să își schimbe statutul, luând în arendă hanul. Devine, astfel, cârciumar, iar
statutul financiar se schimbă.
Statutul moral - protagonistul este construit prin prisma contradicției între dragostea
pentru familie, față de Ana, atașamentul față de valorile morale și patima pentru bani, atracția
spre o lume dominată de imoralitate, ce implică primejdii, complicitate, riscuri. Astfel, nuvela
urmărește, prin tehnici diferite de analiză morală și psihologică, etapele prin care
personajul trece: statutul inițial de om onest, prezent în sfera moralității și responsabil față de
bunăstarea familiei sale, etapa intermediară, marcată de indecizia dată de oscilarea între a
respecta valorile morale, a se mulțumi cu ceea ce avea deja și obținerea banilor cu ușurință,
dar punându-se în primejdie, și etapa finală, cea a omului cu conștiința distrusă, complice al
atâtor fărădelegi, capabil de răzbunare și, mai ales, de crimă.
Statul psihologic -naratorul surprinde transformările psihologice ale personajului,
Ghiță devenind „de tot mai ursuz”, „se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, căci este
construit ca un personaj rotund ce parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări
sufletești si ezitări. În acest sens, Ghiță se dovedește a fi slab în fața tentațiilor și sfârșește
tragic, dar nu numai destinul său este deturnat de procesul de dezumanizare, ci și cel al soției
sale.

Ilustrarea unei trăsături a personajului (sugestii):

1. Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea, care vine din
oscilarea între moralitate și atracția banului. (poate fi ilustrată prin secvența confruntării între
Ghiță și Lică: deși Ghiță domină inițial confruntarea, chiar prin forța fizică, pare determinat și
chiar capabil să-l înfrunte pe Sămădău, impunând condiții, cedează destul de ușor în
momentul în care i se iau banii din casă. Naratorul surprinde, în prezentarea gândurilor și
acțiunilor personajului, această tentație a banului, care îi clintește echilibrul făcându-l să fie
nehotărât: ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea
bine”, „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a
găsit omul.”)
Acceași nehotărâre este reflectată și de secvența judecății și a depoziției
protagonistului. Ghiță apare vulnerabil, fără a avea forța de a spune adevărul, ajunge, prin
prezentarea parțială a întâmplărilor, să fie complicele lui Lică, se simte vinovat și suferă
pentru că planează asupra sa suspiciuni și din punct de vedere social îi este afectată poziția.
Rușinea determinată de arest și judecată îl fac să se gândească să plece de la Moara cu noroc
și să colaboreze cu Pintea, dar nici în această din urmă decizie nu este întru totul hotărât să îl
demaște pe Lică, ajungând să spună parțial adevărul, pentru a-și lăsa timp să recupereze banii.

2. Una din trăsăturile principale ale protagonistului este lăcomia, intuită foarte
bine chiar de dușmanul său. Sămădăul simte instinctiv patima lui Ghiță pentru bani, aspect pe
care îl menționează în cadrul discuțiilor sale: „te știu om care ține la bani”. Chiar și prin
autocaracterizare, se subînțelege faptul că Ghiță se lasă în voia acestei patimi a banului, fără a
mai încerca să își adoarmă conștiința încărcată: „Ei! ce să-mi fac!? Așa m-a lăsat Dumnezeu!
Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!?”.
O primă secvență semnificativă pentru trăsătura dominantă a personajului este
reprezentată de confruntarea inițială între Lică și Ghiță, surprinzând începutul procesului
de involuție morală și sufletească sub influența nefastă a banilor. Lică și-a făcut, la început,
doar apariția la han, tatonând și amânând o discuție directă cu Ghiță. Speriat de atitudinea
Sămădăului, Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, însă mijloacele de
apărare exterioară nu funcționează și ca mijloace de apărare interioară. Când Lică își face
apariția la han, însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul
de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul.” Încă din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei
cu Lică, primul fapt dintr-o serie lungă de compromisuri. Ghiță conștientizează că se înțelegea
în zadar cu arendașul, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt
drumurile, „Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i
mergea bine.” Astfel, cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia
lui, Ghiţă nu se poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici
tentaţiei îmbogăţirii, deși inițial are curajul să-l înfrunte și pare a accepta înțelegerea doar
pentru liniștea familiei și a afacerii.
O altă secvență semnificativă ce ilustrează consecințele lăcomiei lui Ghiță este
reprezentată de finalul nuvelei. Neputând accepta realitatea de a fi dominat de Lică, Ghiță se
autoiluzionează și pune la cale un plan prin care să se răzbune pe Lică și să-și asigure, pentru
viitor, o reabilitare a imaginii, rămânând și cu banii pe care ar fi trebuit să-i schimbe, conform
înțelegerii cu Sămădaul. Episodul final corespunde, în involuția sufletească a protagonistului,
cu ultima treaptă a dezumanizării sale pentru că este dispus să-și sacrifice soția pentru a-l da
pe Lică pe mâna lui Pintea, în timpul sărbătorilor Paștelui. Deși speră până în ultimul moment
că se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia, Ana,
dezgustată de laşitatea soțului, pe care îl considera o ,,muiere îmbracată în haine bărbătești”,
i se dăruieşte Sămădăului. În tot acest timp, soțul ei plecase să-l anunțe pe Pintea ca Lică este
la Moara cu noroc, cu banii însemnați. Întorcându-se la cârciumă, Ghiță este cuprins de
remușcări, căci o aruncase pe Ana în brațele lui Lică. În culmea deznădejdii, Ghiţă o ucide pe
Ana, iar acesta este ulterior ucis de oamenii lui Lică, din ordinul acestuia. Sămădăul fuge de la
locul faptei, iar sfârșitul său este unul violent, așa cum i-a fost și existența, căci se sinucide
lovindu-se cu capul de trunchiul unui copac, pentru a nu fi prins de dușmanul său, Pintea.
Destinul fiecăruia dintre personaje este curmat brusc, reprezentând o modalitate de
sancționare a faptelor, ceea ce dă tonul moralizator al nuvelei.