Ioan Slavici – "Moara cu noroc"

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale unul dintre
marii clasici ai literaturii române, impunându-se ca nuvelist, cu o viziune realist - etică și
moralizatoare. Critica literară a identificat două faze în evoluția nuvelisticii sale:
- până la 1880 (viziune idilică, preocupare pentru studiu sociolog și chiar etnografic) –
Popa Tanda, Gura satului;
- după 1880 (nuvele sunt frământate de mari probleme morale) Moara cu noroc,
Pădureanca, Comoara.

Nuvela "Moara cu noroc" – publicată în volumul "Novele din popor" (1881)

Ion Breazu, în prefața ediției din 1958: "Nimbul idilic al personajelor, atmosfera de
voioșie, încrederea în viață au dispărut cu totul. Ea a fost înlocuită cu dramatice încleștări de
caractere, cu viforul tragic al pasiunilor și cu o perspectivă critică asupra vieții)
George Călinescu - "Nuvelă solidă cu subiect de roman"
Tudor Vianu - Slavici „introduce o realitate populară înaintea lui Creangă”.
Nuvela este o specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat cu un număr redus de personaje, care sunt caracterizate succint, în
funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii. Intriga riguros construită determină
derularea unor întâmplări verosimile, accentul fiind pus mai mult pe conturarea profilului
personajului principal, decât pe acțiune.
Nuvela psihologică se subsumează conceptului general de nuvelă, însă ceea ce o
individualizează este accentul pus pe trăire, pe analiza vieții interioare a personajelor.
Conflictul exterior este dublat de unul interior, eroul fiind surprins într-o situație limită,
urmărită de autor în cauzalitatea ei și evoluția în planul conștiinței.
Realismul – curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție
față de romantism, având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective
și caracteristice, punând accentul pe relația dintre artă și realitate și respingând subiectivismul.
Trăsături:
- interesul pentru moravurile epocii, pentru influența mediului asupra individului;
- reprezentarea verosimilă a realității;
- teme predilecte: averea, banul și efectele lui distrugătoare, familia, parvenirea;
- obiectivitatea perspectivei narative, prezența unui narator omniscient, omniprezent;
- personaje tipice;
- surprinderea complexității umane (prezența tehnicilor de analiză psihologică);
- limbajul utilizat ca mijloc de individualizare a personajului;
- prezența descrierilor minuțioase;
- tehnica detaliului veridic, semnificativ;
- atitudinea critică față de societate;
- stilul impersonal, sobru.
 Titlul pare a desemna un topos al fericirii, trezind anumite așteptări cititorului, dar se
dovedește a fi, pe măsura înțelegerii evenimentelor, construit pe o ironie amară, fiind
subminat de narațiunea propriu-zisă. Moara este un spațiu cu conotații negative, care
determină destinul personajelor și unde se consuma tragedia familiei lui Ghită. Substantivul
“moara” este polisemantic căci nu trimite la sensul de bază, acțiunea de a măcina cereale, ci la
sensul secundar si figurat, în nuvela lui Slavici, moara macină conștiințele umane.
Tema susţine caracterul psihologic și realist al nuvelei: efectele nefaste şi
dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul
secolului al XIX-lea . Problematica nuvelei este complexă și presupune existența mai multor
perspective:
- socială (încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul);
- moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul
considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie;
- psihologică, nuvela prezentând conflictul interior al protagonistului care este
sfâşiat de dorinţe, pe cât de puternice pe atât de contradictorii: de a rămâne om cinstit,
pe de o parte şi de a se îmbogăţi, alături de Lică, pe de altă parte.

Perspectiva narativă - naraţiunea este obiectivă, realizată la persona a III-a, de către

un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Evenimentele relatate sunt înlănţuite
temporal şi cauzal, faptele fiind credibile, verosimile, efectul asupra cititorului fiind de iluzie
a vieţii, dată de veridicitate şi de obiectivitate. Perspectiva obiectivă a naratorului este
nuanțată prin tehnica punctului de vedere, în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj
episodic, dar care exprimă, cu autoritatea vârstei, mesajul moralizator al nuvelei. Incipitul și
finalul, simetrice prin semnificații, dezvăluie intenția moralizatoare, conținând replici pe care
bătrâna le rosteşte referindu-se la sensul fericirii şi la forţa destinului :”Omul să fie mulţumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” (incipit) şi
„Sâmţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!” (final).

Relații temporale si spațiale

Toposul nuvelei are o simbolistică derivată din gândirea populară, conform căreia
spațiul nu este niciodată abstract și indiferent, ci posedă o forță spirituală ce poate influența
existența oamenilor. Paralelismul între incipit și final nu este dat doar de tonul moralizator al
replicilor bătrânei, ci și de simbolistica morii (care este așezată la răscruce de drumuri, izolată
de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase) :
- "iar moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de
vremurile ce trecuseră peste dânsul" (cap. II);
- "și zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristețe la ziua senină și
înveselitoare" (cap. XVII).
Suprapunerea dintre cârciumă/han și cămin al unei familii este una dintre sursele
conflictului, căci siguranța și intimitatea dispar, iar Ghiță, din stăpân al casei, devine slugă.
  Timpul desfășurării acțiunii este a doua jumătate al secolului al XIX-lea, moment al
apariției si dezvoltării relațiilor capitaliste la sat, iar indicii temporali, cu conotații de ordin
religios, indică derularea acțiunii în interval de un an, de la Sfântul Gheorghe până de Paște,
în anul următor. Reperele temporale simbolice țin mai degrabă de viziunea populară.
Structură - alcatuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu o structură
narativă complicată și un ritm epic neomogen. Acțiunea se desfășoară prin acumulări si
izbucniri de tensiune epică, în concordanță cu zbuciumul interior al personajelor.
Conflictul nuvelei este complex, fiind atât de natură socială, prin confruntarea
viziunilor și mentalităților diferite, cât și de natură psihologic și morală. Conflictul principal
este cel de ordin interior, specific nuvelei psihologice, situat la nivelul conștiinței
personajului, care este prins între doua porniri contradictorii (datoria față de familie și obsesia
banului), dar în interdependență cu conflictele de ordin exterior (în principal cel între Ghiță
și Lică Sămădăul). Nuvela dezvoltă și alte conflicte de ordin social (conflictul între Lică
Sămădăul și Pintea/autorități) sau de ordin familial, Ana – Ghiță, conflict determinat de
transformările acestuia sub impactul distrugător al banului.

Tehnică narativă/ limbajul prozei narative

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ.

Descrierea inițială are atât rolul de fixare a coordonatelor spațiale si temporale, dar și funcție
simbolică de anticipare. Narațiunea obiectivă are rolul de reprezentare a realității,
remarcându-se lipsa intervențiilor subiective. Tonul moralizator nu este dat de narator, ci de
replicile bătrânei, fiind susținut de celelalte elemente simbolice din planul descriptiv. Dialogul
este modalitatea de expunere ce contribuie decisiv la construcția personajelor, prin
caracterizare indirectă, susținând verosimilitatea textului, prin relațiile dintre personaje și
concentrarea epică.
Analiza psihologică, mânuită cu măiestrie de Slavici, presupune conturarea unor stări
sufletești generale pentru a ajunge la detalii foarte fine, prin:
- dialog
- monolog interior
- introspecție
- stil indirect-liber (redarea gândurilor personajului, prin narațiune la persoana a III-a,
suprimându-se elementele de relație și verbele declarative din vorbirea indirectă)

Stilul operei este unul specific realist, fără înfrumusețare, dominat de concizie și
sobrietate, reflectate, la nivelul limbajului artistic, prin prezența unor registre stilistice
(limbajul regional, ardelenesc, oralitatea). Zicalele și proverbele amplifică simbolistica
moralizatoare a nuvelei.
 Tipologia personajelor

Ghiță – personajul cel mai complex din nuvelele lui Slavici, este protagonistul operei
Moara cu noroc, destinul său ilustrând tema, respectiv consecințele nefaste ale dorinței de
înavuțire
Portretul fizic este vag conturat "Ana era sprintenă și mlădioasă, iar el însuși, înalt
și spătos, o purta ca pe o pană subțirică", ]n schimb portretul său moral reprezintă nucleul
nuvelei.
Protagonistul este construit prin prisma contradicției între între dragostea pentru
familie, față de Ana, atașamentul față de valorile morale și patima pentru bani, atracția spre o
lume dominată de imoralitate, ce implică primejdii, complicitate, riscuri. Se autoiluzionează
în încercarea prin care trece, că așa este el în structura sa comportamentatlă, idee reflectată
monologul interior: Ei ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai tare decât voința mea!?. Astfel, nuvela urmărește, prin tehnici diferite de analiză
psihologică, etapele prin care personajul trece:
- statutul inițial de om onest, stăpân pe propriul destin și responsabil față de bunăstarea
familiei sale,
- etapa intermediară, marcată de indecizia dată de oscilarea între a respecta valorile
morale, a se mulțumi cu ceea ce avea deja și obținerea banilor cu ușurință, dar punându-se în
primejdie,
- etapa finală, cea a omului cu conștiința distrusă, complice al atâtor fărădelegi, capabil
de răzbunare și, mai ales, de crimă.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului, Ghita devenind “de tot
mai ursuz”, “se aprindea pentru orișice lucru de nimic”, fiind construit ca un personaj rotund
ce parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământari sufletești si ezitări. Se dovedește
a fi slab în fața tentațiilor si sfârșește tragic, dar nu numai destinul său este deturnat de
procesul de dezumanizare, ci și cel al Anei. Neînțelegând comportamentul soțului,
transformările neaștepate ale acestuia, pe care le pune pe seama unui caracter slab (nu e decât
o muiere îmbrăcată în haine bărbătești) se aruncă în brațele lui Lică. Prea târziu însă
descoperă și înțelege "slăbiciunea" lui Ghița, devenind o dublă victimă (a lui Lică și a
propriului soț)
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea, care vine din
oscilarea între moralitate și atracția banului. (poate fi ilustrată prin secvența confruntării între
Ghiță și Lică: deși Ghiță domină inițial confruntarea, chiar prin forța fizică, pare determinat și
chiar capabil să-l înfrunte pe Sămădău, impunând condiții, cedează destul de ușor în
momentul în care i se iau banii din casă. Naratorul surprinde, în prezentarea gândurilor și
acțiunilor personajului, această tentație a banului, care îi clintește echilibrul făcându-l să fie
nehotărât: ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea
bine”, „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a
găsit omul.”
Acceași nehotărâre este reflectată și de secvența judecății și a depoziției
protagonistului. Ghiță apare vulnerabil, fără a avea forța de a spune adevărul, ajunge, prin
prezentarea parțială a întâmplărilor, să fie complicele lui Lică, se simte vinovat și suferă
pentru că planează asupra sa suspiciuni și din punct de vedere social îi este afectată poziția.
Rușinea determinată de arest și judecată îl fac să se gândească să plece de la Moara cu noroc
și să colaboreze cu Pintea, dar nici în această din urmă decizie nu este întru totul hotărât să îl
demaște pe Lică, ajungând să spună parțial adevărul, pentru a-și lăsa timp să recupereze banii.

Lică – personaj negativ, bine conturat, are o anumită fascinație, care vine din latura sa
malefică (ex. prima întâlnire Lică – Ana 'ramase privind ca un copil uimit la călărețul ce
stătea ca un stâlp de piatra înaintea ei );
– "un om ca de treizeci si șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă,
cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc" – portret fizic, realizat
prin caracterizare directă, în manieră realistă;
- poate fi privit ca un personaj static, deoarece rămâne egal cu sine însuși până la finalul
nuvelei;
- profilul său pare a fi unul simplu, dar nu neapărat schematic, sau lipsit de viață
interioară (dansul cu Ana și atracția față de aceasta, momentul în care îi împletește lui
Petrișor un bici;
- plin de enigme, personajul se conduce după un cod moral propriu, ce se reflectă în
relația cu celelalte personajele dar și în vorbele sale, făcându-l să apară malefic în
ochii celorlalți (Tu nu ești om, ci deavol! – remarcă Ghiță);
- bun cunoscător al psihologiei umane, stăpânind arta disimulării și a manipulării,
domină celelalte personaje și le subjugă prin patimile lor (porecla sa, Sămădăul,
reflectă ideea autorității absolute, pe care o impune celorlalți, dincolo de legi morale și
regim juridic existent);
- dincolo de elementele de autocaracterizare sau caracterizare directă făcută de celelalte
personaje, personajul se construiește prin faptele și vorbele sale, prin relația cu
celelalte personaje, în mod special Ghiță, Ana și Pintea a căror existență o determină.

În relația cu Ghiță, Lică rămâne simbol al degradării morale (de altfel și moartea sa e
asemenea existenței, dominată de cruzime și hotărâre), determinându-l să accepte
compromisul și să dea armonia familiei pe bucuria temporară a îmbogățirii. Deși din lumi
diferite, cu gândiri și valori morale diferite, Lică și Ghiță au în comun patima pentru bani
și chiar și dorința de a face rău (comportament ce în cazul lui Ghiță este determinat de
involuția sa sufletească). Lică intuiește însă aceste slăbiciuni ale lui Ghiță: Dacă te-aș
avea tovarăș, aș râde și de dracul și de mumă-sa Mă simt chiar eu mai vrednic când mă
știu alăturrea cu un om ca tine.